Apariție obișnuită pe micile ecrane ale comunismului ceaușist, cântăreața avea priză la public; nu era doar talentată, ci se recomanda, deopotrivă, printr-un fizic impresionant (chip angelic, siluetă bine conturată, zâmbet irezistibil); recunoscută și pentru jocul de scenă, plin de dinamism, oricum neobișnuit pentru epoca despre care scriem, a reprezentat o adevărată modă până în decembrie 1989…
Marina Scupra – Îți amintești
A fost introdusă (de compozitorul Laurențiu Profeta) în „circuitul Mamaia”, la vârsta de 15 ani și jumătate (1983), interpretând melodiile „Joc de copii” și „Buna seara, țara mea” (cu prima piesă trebuia să obțină trofeul, dar nu a avut vârsta necesară pentru a-l ridica – iată de ce s-a inventat, tot atunci, „Premiul Tinereții”). Până la Marina Scupra, nimeni nu dobândise un asemenea succes…
Dan Dimitriu i-a încredințat piesa „Drumul meu”, cu care a câștigat, în 1984, la Mamaia, secțiunea Interpretare, clasându-se pe locul al II-lea la Creație.
Marina Scupra – Drumul meu
A devenit invitata preferată a postului public de televiziune; totodată, biletele la spectacolele în care protagonistă era fata cu chipul angelic se vindeau cu multe zile înainte; s-a vorbit despre acele clipe în care Miliția trebuia să intervină pentru a o scăpa de asaltul furibund al admiratorilor. Succesul ei a trecut granițele statului condus de comuniști; comunitățile de români din S.U.A. au părut nerăbdătoare să o vadă, Marina Scupra a avut norocul să plece din țară…
Marina Scupra – Ce ai făcut cu viața mea
A dispărut, brusc, din centrul atenției, atunci când i se prevestea o carieră fulminantă; pasul înapoi a fost cauzat și de maniera în care a simțit că nu mai este dorită. Dacă a fost printre cele mai vândute cîntărețe de muzică ușoară, preț de 13 ani, după 1996 a înțeles că producătorii caselor de discuri caută ceva nou, iar pe ea o consideră depășită.
Marina Scupra – Nu te intoarce-versuri Marina Scupra
Marina Scupra s-a retras, la 37 de ani, din lumea muzicală. În câteva interviuri, a declarat că îi place viața pe care a ales să o ducă și că s-a obișnuit cu ideea de a nu mai fi în prim-plan; urmărea fenomenul muzical autohton, exprimându-și opinia potrivit căreia avem foarte multe talente în rândurile tinerilor, dar i se părea anormal ca interpreții din generația ei să fie considerați niște dinozauri…
Marina Scupra – Nu știe nimeni
A vrut să se plaseze în afara situaţiilor, destul de des întâlnite în România, în care mediocritatea devine agresivă, atacă, dislocă, omoară timpul altora, aceasta pentru a atenua diferenţele, pentru a strecura pe scara de incendiu bufoni capabili să spună și să cânte indiferent ce… A vrut, dar nu cu orice preț, să vestească, să adâncească ecoul popular şi artistic al cântărilor, să reprezinte glasul tremurat al sentimentelor, extins sau transmis în suflete şi-n case…
După cum s-a desprins din primele 3 (trei) părți /Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu), Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a II-a, Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a III-a/, filmul și fotografia pot fi o citire a realului, complementară activității radio (mai curând, făcând parte din aceasta); am capacitatea artistică de a surprinde lumi fascinante, demne de admirat și de apreciat, în care cuvântul trebuie să fie însoțit de imagine. Diferite proiecte /„Locuri incredibile, povești de împărtășit”, „Oglinda memoriei. Biserici de zid, mănăstiri, biserici de lemn din județul Botoșani” (+ … din Maramureș), „Cascadele României”/, au fost concepute sub forma unui produs multimedia, inclusiv (sau mai ales) a documentarelor VIDEO (73 la număr)…
Desigur, urmăresc asigurarea unei calități superioare a producției editoriale, creșterea competitivității publicistice – prin propriul exemplu. Astfel, am realizat peste 70 de secvențe radio (vezi și Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a IV-a) aparținând tuturor genurilor publicistice (analize, comentarii, eseuri, medalioane, evocări), am conceput și prezentat rubrici/emisiuni radiofonice, la care se adaugă aproape 150 de articole publicate online…
(…)
Dacă amintirea se dovedeşte „lucrul cel mai frumos al uitării” (Jose Hierro), este, deopotrivă, „un copil mergând de-a lungul plajei unei mări; nu poţi să ştii niciodată ce pietricele va aduna şi le va aşeza printre lucrurile sale preţioase” (Pierce Harris), „parfumul sufletului” (George Sand), „singurul rai din care nu putem fi izgoniţi” (Jean Paul)…
(Remember) selecțiuni concertȘtefan Hrușcă.mp3
*
Cum ar trebui pregătită şi sărbătorită ziua de 1 decembrie? Normal, adică firesc, obişnuit, comun? A devenit imposibil să ne gândim la sărbătoare somptuoasă (festivismul însemnând caracterul exagerat festiv iar festivitatea – serbare solemnă, celebrare a unui eveniment de seamă)… Cum percepem România? Avem speranță, dincolo de toate nemulțumirile? A devenit 1 Decembrie, cu adevărat, Ziua Națională a tuturor românilor?
Auto-portrete, sub formă deVox-Pop…
Întrebări la care putem răspunde și în 2022; 2020 și 2021au fost/sunt, dintr-o perspectivă, pierduți sau rătăciți…
Veronica Micle văzuse lumina vieții la 3 (trei) luni după nașterea lui Eminescu… A murit la 2 (două) luni depărtarede pierderea fostului iubit…
*
Cuvântul „imn” provine din limba latină, „hymnus”, la rândul lui împrumutat din greacă, „hymnos”, însemnând „cântec de biruinţă”… Documentarul Ziua Imnului Național conținea multe alte informații…
*
*
Într-un trecutnedegradabil, clipe de glorie pentru sportul românesc, oameni aflați dincolo de obișnuit au făcut să răsune imnul României la competiţia internaţională „supremă”; viaţa şi realizările acestora vorbesc de la sine, fiecare „poveste” adună dovezi de muncă, abnegaţie, sacrificiu; pe atunci, nu banii făceau diferența, ci pasiunea și caracterul; când exiști, cu adevărat, încerci să-ți apropii viitorul…
Tokyo (iulie-august 2021)… Inspirat de Arghezi, credeam că „speranța poate fi un vis cu ochii deschiși” (dureros să devenim, și în plan sportiv, ceva de care este bine să uiți)…
Secvența radio „De10XRomânia” a fost difuzată, în perioada 28 iunie-5 septembrie 2021 (inclusiv în zilele de sărbătoare legală), pe toate frecvențele Radio Iași (1053 AM, 90.8 FM, 94.5 FM, 96.3 FM)/intervalul orar 10:00-11:00. Conținutul editorial era centrat (centralist, câtă vreme a coordonat Studioul Teritorial București FM) pe promovarea turismului în România și a destinațiilor de vacanță. Campania #EuAlegRomânia se desfășurase în mediul clasic (radio), pe paginile de Facebook EuAlegRomânia, pe paginile administrate de studiourile regionale. Zilnic, realizatorul „De10XRomânia” prezenta două destinații de vacanță dintr-o regiune acoperită de un post teritorial. Pe durata a 9 (nouă) săptămâni, au fost promovate 36 de destinații din cele 72 supuse votului; publicul (introdus în baza de date a corporației) s-a trezit încurajat să trimită mesaje tip SMS, Whatsapp, să voteze „destinația zilei” (fiind ales – prin tragerea la sorți de la sfârșitul fiecărei săptămâni – câștigătorul unor premii)…
S-a bucurat de atenţia lui Eugen Lovinescu, determinându-1 pe acesta să exclame: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”… Sunt multe alte lucruri care pot fi spuse despre autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent. Am abordat date esențiale…
*
Doi oameni cu structură psihică și morală, caracter, temperament complet diferite… Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire domoală, retrasă, cumpătată, ușor stângace, puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită – în societate – de complexe de inferioritate. Cuza, fire boemă, dezinteresat de starea materială, ușuratec și nestatornic, a stabilit cu Elena o relație bazată pe respect… Iată o parte a comentariului… Alte interpretări se înfățișează, treptat, în toată amploarea lor… Merită citită și varianta on line (www.radioiasi.ro) Elena Cuza – simbol al culturii românești…
În casa /din Iași/ a Otiliei Cazimir (pe numele său de naștere Alexandrina Gavrilescu, născută înCotul Vameşului/judeţul Neamț), George Topârceanu a rămas ca o icoană (pretutindeni: pe banca din grădină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou)…
Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a IV-a
Publicat de Nicolae Tomescu,
22 decembrie 2021, 20:49 / actualizat: 23 decembrie 2021, 10:38
După cum s-a desprins din primele 3 (trei) părți /Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu), Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a II-a, Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a III-a/, filmul și fotografia pot fi o citire a realului, complementară activității radio (mai curând, făcând parte din aceasta); am capacitatea artistică de a surprinde lumi fascinante, demne de admirat și de apreciat, în care cuvântul trebuie să fie însoțit de imagine. Diferite proiecte /„Locuri incredibile, povești de împărtășit”, „Oglinda memoriei. Biserici de zid, mănăstiri, biserici de lemn din județul Botoșani” (+ … din Maramureș), „Cascadele României”/, au fost concepute sub forma unui produs multimedia, inclusiv (sau mai ales) a documentarelor VIDEO (73 la număr)…
Desigur, urmăresc asigurarea unei calități superioare a producției editoriale, creșterea competitivității publicistice – prin propriul exemplu. Astfel, am realizat peste 70 de secvențe radio aparținând tuturor genurilor publicistice (analize, comentarii, eseuri, medalioane, evocări), am conceput și prezentat rubrici/emisiuni radiofonice, la care se adaugă aproape 150 de articole publicate online…
*
(…)
Eminescu a fost şi este susceptibil de a fi privit din foarte multe puncte de observaţie…
*
Demonstraţiile legate de Fenomenul «Piaţa Universităţii» / din 1990 / au fost subordonate unui obiectiv…
*
11 iunie-11 iulie 2021… Printre atâtea chestiuni care îmi definesc viața profesională, sportul (acea parte din mine) nu a murit; am scris despre Campionatul European de Fotbal, conducând publicul înăuntrul comentariilor mele; în jurnalism, trebuie să decizi că vrei să fii…
Mulți îl invocă (în sensul citării a ceva în favoarea persoanei, ce poate servi ca argument în susținerea unei afirmații) pe Franz Kafka (3 iulie 1883-3 iunie 1924)…
*
Numele său de familie era Jean, nicidecum Constantin… Se născuse (anul 1927) într-o familie multietnică: mamagrecoaică, venită cu părinții de la Salonic; tatălromân/Dumitru Jean, conductor arhitect; deși a prins rădăcini ideea potrivit căreia Constantin Jean ar fi rrom(țigan) la origine, actorul nu a confirmat speculațiile: „Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rrom și am convins etnia și nu numai, că sunt de al lor”… 67 de filme, realitate în fața căreia am transformat următorul feature într-o reverență adâncă…
*
În 2019, vizita PapeiFranciscprelua amprenta tipic mariană, invitând la „unirea tuturor sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului”, așa cum indicase „Să mergem împreună!” (ca motto)… „Poporul lui Dumnezeu din România își duce existența sub ocrotirea Maicii Domnului”; țara noastră este numită, adesea, „grădina Maicii Domnului”, expresie folosită şi de Sfântul Ioan Paul al II-lea (născut pe 18 mai 1920 /Ioan Paul al II-lea: „Adevărul nu se supune la vot”/)în timpul vizitei sale din 1999 (7-9 mai, anul invocat)…
Pe 7 mai 1937, la moartea lui George Topîrceanu, autorul „Baladelor vesele” era unanim considerat, dacă nu un poet mare, în orice caz, unul foarte important…
*
*
,,Fonoteca de Aur” cu Nicolae Tomescu, în „Pulsul Zilei” cu Florin Daminescu… despre Simfonia a III-a /,,Eroica”/ de Beethoven…
*
19-20 martie 1990: conflictele de stradă, între o parte relativ însemnată a maghiarilor și românilor din Târgu-Mureș, s-au întipărit în memorie prin numărul morților (trei români și doi maghiari, la care se adăugau 278 de răniți)…
*
Virgil Ierunca ne-a lăsat următoarea interpretare a rolului jucat de Nae Ionescu: „Pentru prima dată, universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare. Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă”…
*
În noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Garabet Ibrăileanu a părăsit lumea cunoscutăde muritori; la 12 martie corpul profesorului a fost incinerat şi, preţ de un sfert de oră, i s-a cântat andantele Simfoniei Nr. 6 „Pastorala” de Ludwig van Beethoven… În deplasarea prin Târgu Frumos, consemnasem – cu ajutorul profesorului Dan Fripiș (Liceul „Petru Rareș” din localitatea amintită), inserând, totodată, o secvență cu regretatul Ștefan Iordache – în rolul introvertitului Emil Codrescu, și cu Violeta Andrei – în rolul misterioasei Adela…
*
In MemoriamRadu Negru – feature, care cuprinde și un discurs la Conferința „Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele lui pentru Basarabia”, Chișinău, 26-28 iunie 1991…
*
Totul este despre oameni… Ce rămâne din/despre oameni (după ce trec)? Ideile lor, zidirile acestora (spirituale, dar și cele cu sens de clădire, de construcție)… Mănăstirea Cămârzani, nou și monumental…
*
Considerată drept cea mai importantă cântăreaţă de romanţe, a interpretat compoziții dedicate persoanei sale (Ioana Radu, pe numele adevărat Eugenia Jana Braia)…
*
„Eu pentru cine votez?” A nu lua lucrurile foarte în serios este un fel de filosofie – care te ajută să suporţi mai bine istoria. Prin Caragiale – românii au spus totul despre ei înşişi, inclusiv despre „joaca de-a modernitatea” – pe care nu aveau (şi nu au) intenţia să o aplice în formele rigide, apusene… Consideraţiile grave despre „neorânduială” nu exclud latura simpatică, maniera de a privi detaşat lucrurile, doza de relativism şi de umor…
Pe numele său (complet) Artémios Ventouris Roussos, artistul (născut pe 15 iunie 1946), în Alexandria (Egipt); nu şi-a ales viaţa şi moartea (25 ianuarie 2015), a trăit-o pe prima şi a ales să o întâmpine pe a doua cântând până în ultima lui clipă: „Oamenii nu sunt fericiți. Îmi doresc să zâmbească mai mult și să fie fericiți…”
*
La Radio Iaşi, generăm efecte în următoarea ordine: atragem atenţia asupra publicului cu privire la subiect, la temă; punem la dispoziţie un volum de informaţii, informaţia şi interpretările diferite pot duce la formarea, la schimbarea atitudinilor; atitudinile formate astfel pot influenţa comportamentul… Exemplu: feature Nicolae Tomescu /înregistrări cu Alexandru Zub, Ștefan Ceaușu, Nicoleta Arnăutu, Paul Salomeea, Dan Berindei/…
*
Poate că istoria spune mai puţin decât am dori despre trecut, dar spune foarte mult despre spiritul uman, despre neliniştile, căutările şi speranţele sale… Bătălia de la Vaslui, menționată, uneori, drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475,lângă Vaslui, între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone și oastea otomano-munteană (sub conducerea lui Suleiman Paşa). În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creştine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății…
*
Timp de 22 de ani, Regele Rock-and-Roll-ului s-a pus în slujba muzicii şi a celor din jurul său. 31 de filme şi 2 (două) documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri şi nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele care pot caracteriza o carieră fantastică…
*
Intransigent, de o politeţe proverbială, răbdător – adeptul artei de a spera sau de a îndura lucruri imposibil de schimbat, Iuliu Maniu accentuase: „Am luptat întotdeauna pentru monarhie constituţională, întruchipare a demnităţii naţionale şi a demnităţii sociale.”
*
Locul real al Botezului Mântuitorului: Iordania…
*
Considerat un expert în gnosticism și magie renascentistă, un prieten și discipol al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu (5ianuarie 1950–21 mai 1991)/născut în Iași, a lăsat moștenire posterității lucrări de referință…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Dintr-o anume perspectivă, evenimentele din 1989 au reafirmat valabilitatea acordurilor de la Ialta/din 1945, cu o modificare: deplasarea cortinei de fier cu câteva sute de kilometri mai spre est… Acordul de la Malta[1] cuprindea, printre altele, şi înţelegerea dintre preşedinţii celor două mari puteri mondiale, privitoare la intervenţiile pentru înlăturarea regimului politic din România/o piedică în realizarea înţelegerilor. Bush ar fi arătat, cu acest prilej, că statele membre ale NATO „vor continua politica de restricţii în relaţiile lor cu România” şi solicita U.R.S.S. să procedeze în mod similar, mai ales prin reducerea livrărilor de ţiţei, gaz metan, minereuri de fier[2]. Occidentul era „mulţumit” doar cu împânzirea pieţii, iminentă în condiţiile previzibilei destabilizări ce ar fi urmat eliminării lui Ceauşescu; se pare că nu exista niciun interes pentru regimul capitalist în România, țara noastră fiind lăsată, mai departe, în sfera de interes a Moscovei[3].
*
Decembrie 1989 a fost recuperat de oameni împotriva cărora se presupune că evenimentele s-au îndreptat. Unii afirmă (nu ştiu dacă sunt foarte departe de adevăr) că evenimentele au avut drept scop să consolideze poziţiile acaparate prin forţă, cu sprijinul Armatei Roşii, de către o „oligarhie colonială” care a stăpânit România. „Oligarhia colonială”, clasă artificial creată de puterea de ocupaţie pentru a exercita, la faţa locului, mandatul de ocupant şi pentru a pune în valoare, a exploata, bogăţiile ţării, conţinea trei categorii: nucleul – o nomenclatură, nu foarte diferită de creaţia anilor ’45 ai secolului al XX-lea, în jurul căreia s-a strecurat o clientelă politică şi care s-a amplificat prin parentelă, fiecare nomenclaturist căsătorindu-se, având copii, cumnaţi, cumătri intraţi parazitar în sistem. Oligarhia a mimat, graţie odraslelor trimise la studii prin Occident, comportamentele liderilor democraţi, a limitat democraţia la împrumutarea unei grile de criterii folosite pentru a stabili nişte norme, a împrumutat un anumit jargon tehnic, prin înlocuirea limbii moarte, de lemn, cu o alta – plină totuşi de expresii lipsite de sens, pur retorice. Lucrul acesta le-a permis să transfere confuzia atributivă şi patrimonială dintre Partidul unic şi Stat în situaţii personale pentru membrii grupului social[4].
*
Nu mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim. Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii. Ne copleşesc răutatea, lupta împotriva corupţiei (pe cât de hilară, pe atât de necesară), interesele transpartinice. Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să (se) creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritateadeciziei.În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); „răii” sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi (desigur, unii se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale). Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite știri trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească…
[2] Dictatorul român primea, despre toate acestea, note informative din partea Securităţii (el, probabil, nu mai era capabil sau, pur şi simplu, nu mai dorea să proceseze informaţiile); a primit note informative şi în legătură cu poziţia preşedintelui american care dorea să vadă lucrurile „mişcându-se” şi în România, Casa Albă fiind dispusă să execute toate presiunile necesare; avea știință şi despre afirmaţia/din septembrie 1989/ ministrului de externe german, Hans Dietrich Geenscher, potrivit căreia, în trei luni, România „va cunoaște evenimente importante”; nu-i era străină nici întâlnirea/6 decembrie 1989/ dintre Mihail Gorbaciov şi Francois Mitterand, în care Franţa ar fi cerut U.R.S.S. să se opună reunificării Germaniei („evoluţiile” din anul 1990 au schimbat destinul Germaniei)…
[3]Înlăturarea lui Ceauşescu, dorită de statele din Europa de Vest, s-ar fi realizat prin „revolta populară” – iniţiată şi întreţinută de serviciile secrete din Europa apuseană, Statele Unite ale Americii şi Israel, un rol avându-l cele din Ungaria (țară care nutrea tendinţe revizioniste); acolo ar fi fost organizate şi ar fi funcţionat „lagăre de pregătire” specifice unor comandouri care au acţionat la Timişoara, impulsionând revolta populară împotriva măsurilor de austeritate excesivă luate de regimul dictatorial…
[4] Aşa s-a produs, spre exemplu, prima privatizare „împlinită” până la alegerile din ’96 (secolul trecut). Împărţirea s-a făcut prin următorul mecanism: toate finanţele au fost în mâinile fostei Securităţi, depozitele în devize ale BNR şi averile structurilor bancare româneşti, pe lângă cele din străinătate; băncile având relaţii reciproce, schimburile comerciale ale românilor antrenau, prin exporturi, depozite în bănci aflate în exteriorul României. Banii au fost încredinţaţi unor cadre specializate sau considerate a fi „pline de talent”, aşa cum ni s-au înfățișat/se înfăţişează „milionarii de carton”…
Retrospectivă 2021 (Nicolae Tomescu) / Partea a II-a
Foto: Made using TurboCollage from www.TurboCollage.com
Publicat de Nicolae Tomescu,
21 decembrie 2021, 16:55 / actualizat: 22 decembrie 2021, 10:16
Înainte de a-mi propune (în și prin noul proiect) filmarea mănăstirilor şi bisericilor de lemn ale judeţului Botoşani (care, potrivit unor surse, par a fi de acelaşi nivel cu cele din Bucovina, din Maramureş), am scris și filmat despre oameni, am asociat „mari figuri”…
M-am mișcat într-un spațiu generos, exprimându-mi admirația prin filmări din multe unghiuri, nefiind străin nici de afecțiunea prin care comunitățile și unii preoți înțeleg să aibă grijă de monumente valoroase…
În România se păstrează aproximativ 1.440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918; aproximativ 650 se găsesc în Transilvania și Banat, peste 490 sunt în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, mai mult de 300 sunt în Moldova…
Maramureșul „istoric” – Bârsana și Budești Josani (pe lista patrimoniului mondial UNESCO) „vechea Țară a Chioarului” – Șurdești și Plopiș (pe lista patrimoniului mondial UNESCO), „Țara Lăpușului” – biserica din Rogoz (pe lista patrimoniului mondial UNESCO)… Mi s-au părut demne de aducere-aminte și bisericile din Moisei, Buleni-Săliștea de Sus, Bogdan Vodă, Sârbi, Rozavlea, Lăschia, expresia particularitățiilocale a peisajului cultural-religios al zonei montane din nordul României. Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial corespund unui curent de „revenire la ortodoxie” a unor colectivități din Maramureș, iar „fenomenul nou” de cuprindere a bisericilor de lemn ridicate după 1989 în aceeași „familie” cu cele mai vechi, înmulțindu-le numărul și aria de răspândire, este un subiect asupra căruia insistăm, în finalul documentarului, prin imagine și cuvânt de învățătură (Mănăstirea Rohița)…
Vrâncioaia și Lepșa desemnează doar două dintre „exemplele ilustrative și dramatice de practică și de cercetare a ceea ce nu trebuia făcut”, Biserica fiind responsabilă pentru distrugerea unor biserici de lemn, fie și doar pentru că nu conștientizează importanța acestora… De altfel, postdecembrismul vrâncean a „girat” peste 100 de biserici din rigips și termopane, cu bani de la Ministerul Culturii și Cultelor, câtă vreme comorile Vrancei de altădată zac, abandonate, în ruină; chiar unii preoți (fapt pe care l-am sesizat nu numai în județul despre care fac vorbire, ci și în Botoșani sau în afara Moldovei) desfid valoarea artei vechi românești din bisericile de lemn; fără bani, cu fonduri publice și/sau din contribuțiile credincioșilor, din neștiință, prin restaurări primitive care desfigurează pentru veșnicie, în loc să restaureze menținând stilul originar, au căptușit, cu scândură, pereții sculptați, transformând operele meșterilor de odinioară, au închis, cu scândură, pridvoarele deschise ale lăcașurilor de cult, au burdușit clopotnițe deschise aflate în partea superioară, totul devenind o construcție din lemn cu obloane, dată cu vopsea, motorină, lac; s-a cioplit cu barda, au fost distruse strane, icoane, piese de mobilier…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
mergea, nicidecum paralel, ci împreună cu desfășurarea altor proiecte, îmbogățindu-se – prin autenticitatea comunicării directe a experiențelor și sentimentelor…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Édith Piaf, o viață mai plină decât genul „chanson réaliste”…
Publicat de Nicolae Tomescu,
19 decembrie 2021, 08:25 / actualizat: 10 octombrie 2022, 11:04
Şi-a luat pseudonimul „Piaf” (vrabie, conform argot-ului parizian), cu ocazia debutului, în anul 1935. Fiică a cântăreţei ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar, mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul Primului Război Mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant şi împarte rulota cu Édith. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colţuri de stradă, câştigând ceva bănuţi. La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată cu Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, moare de meningită în anul 1935. Părăsită de „P’tit Louis”, Édith – în vârstă de 20 de ani – decade tot mai accentuat, frecventează straturile cele mai infameale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă mizeră.
Édith îl cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, inclusiv compoziţii ale lui Vincent Scotto. Apariţia, în public, pe scena unui local, marchează debutul carierei artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de „môme Piaf”, din cauza staturii, deloc impresionante. La „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia „La foule”/ Primul mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul „ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu „Mon légionnaire”/
Înzestrată cu o voce capabilă de nuanţe infinite, plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat, cu un deceniu, sensul rebeliunii şi neliniştii care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe „rive gauche” (Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim). Jean Cocteau scrie piesa de teatru „Le Bel indifférent”. Despărţită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăseşte pentru compozitorul Michel Emer; ultimul compune, pentru Edith Piaf, melodiile „L’accordéoniste” / şi „Le disque use”/ În timpul ocupaţiei germane, stabileştecontacte cu mişcarea de Rezistenţă; entuziasmează publicul cu melodiile „Le vagabond” / „Le chasseur de l’Hôtel” / „Les histoires de coeur” / Totuşi, după eliberare, i se reproşează faptul că ar fi concertat în Berlin, la invitația autorităţilor germane. În 1944, o dragoste furtunoasă se dezlănţuie între Édith Piaf şi Yves Montand, tânăr cântăreţ debutant; apar împreună în concerte…
În 1946, scrie textul celebrei melodii „Je vois la vie en rose”/ La sfârşitul anului 1947, Édith călătoreşte pentru prima dată la New York. Aici îi cunoaşte pe actriţa Marlene Dietrich şi pe boxerul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, „le meilleur amant du monde”. De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primeşte ştirea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru geniul sărman, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie – în amintirea acestei iubiri – textul pentru „L’hymne à l’amour” (muzica de Marguerite Monnot)./ În 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoţită de Eddie Constantine, actorul şi cântăreţul american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franţa; noul său amant nu-l exclude pe secretarul particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreţinut relaţii amoroase. Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente, somnifere, stupefiante. Obţine, în pofida situaţiei, succese artistice. „Jézebel”, scrisă de Aznavour, / sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. / La 29 iulie 1952, Édith se căsătoreşte cu Jacques Pills, stabilindu-se într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii. În 1953, urmează o cură de dezintoxicare de morfină. Seria turneelor din New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris, o consacră pe Édith Piaf drept stea internaţională, dar viaţa sa privată se traduce printr-o succesiune de eşecuri. În 1956, divorţează de Jacques Pills. Noul său amant este cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958, suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri care vor reface dependenţa de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia „Milord”, unul din marile sale succese. / La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte, epuizată, pe scenă. Internările în diferite clinici se succed cu repeziciune. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte, din nou Parisul (1961), într-un concert din sala Olympia, cu noul său chanson, „Non, je ne regrette rien”. /
Autori de talent se năpustesc pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte (la 9 octombrie 1962). Căsătoria consfinţeşte un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith îşi apropie sfârşitul.
După o cură de convalescenţă, în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris. Timp de două zile, mulţimea de admiratori se perindă la mormânt; posteritatea i-a iertat viaţa, nu tocmai exemplară, pentru a reţine imensul talent.
Édith Piaf devenise legendă încă din cursul vieţii…
23 noiembrie 1989: În timpul Congresului al XIV-lea al PCR, muncitorii din „schimbul I” de la „Uzinele Mecanice” din Timișoara încercau organizarea unei revolte împotriva regimului comunist; mişcarea lor a fost înăbuşită de organele Securității… Să ne amintim și de greva minerilordin Valea Jiului (1-3 august 1977), revolta spontanăa studenţilor ieşeni /17 februarie 1987/, revoltade la Braşov /15 noiembrie 1987/…
15 decembrie… În apropierea casei lui Tőkés László se adună mai mulți simpatizanți ai săi. Tot acolo este observat și filat, de Securitate, Denis Cury – secretarul II al Ambasadei Marii Britanii, împreună cu o corespondentă de presă din Marea Britanie. Milițienii pleacă din zonă. În acest timp, la București se ia decizia închiderii talciocurilor din Timișoara, lucru care îi indispune pe unii timișoreni cu interese și pe micii negustori. La ora 16:00, în fața locuinței lui Tokes se adunaseră aproximativ 100 de oameni. La ora 19:00, Petru Moț, primarul Timișoarei, din ordinul prim-secretarului PCR Radu Bălan, îl vizitează pe Tokes și îl asigură că nu va fi evacuat. La ora 23:00, Emil Bobu ordonă, de la București, împrăștierea violentă a manifestanților (dar nimeni nu se mai afla în zonă)…
16 decembrie… La Timişoara se adună din nou „cetăţeni” pentru a protesta împotriva evacuării pastorului reformat. După-amiaza, au început să fie scandate lozinci anticomuniste, iar protestatarii s-au răspândit în Timişoara pentru a chema oamenii în centrul oraşului. Populaţia se strânge în număr din ce în ce mai mare în Piaţa Operei, apoi în Piaţa Mare. Apar steaguri cu stema decupată, iar lozincile comuniste din oraş sunt distruse. Trupele de Miliţie, Securitate şi Armată au început să-i bată şi să-i aresteze pe manifestanţi (peste 200 de arestări). La posturile de radio din străinătate încep să fie difuzate ştiri despre revolta populaţiei din Timişoara…
17 decembrie... În cursul nopţii, Nicolae Ceauşescu a discutat cu generalii Vasiel Milea (ministru al apărării) şi Tudor Postelnicu (ministru de interne) măsurile de luat împotriva manifestanţilor de la Timişoara: trimiterea în oraş a unor trupe motorizate şi de grăniceri, înarmate cu muniţie de luptă; demonstraţii militare, de forţă, pe străzi; somarea şi, ulterior, deschiderea focului la picioarele „elementelor declasate”…
ora 10:30 În Timişoara, Armata defilează pe străzi şi este agresată de cetăţeni. Militarii execută, parţial, ordinele primite. În această zi au apărut primele victime ale Revoluţiei: 59 de morţi şi câteva sute de răniţi. Potrivit mărturiilor celor care au participat la evenimente, au tras atât cadrele Securităţii, cât şi cele ale Miliţiei şi Armatei. Manifestanţii au ripostat cu pietre şi sticle incendiare;
ora 14:15Generalul Vasile Milea dă ordinul „alarmă de exerciţiu” pe întreg teritoriul judeţului Timiş;
ora 16:00 (?) La București, în şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCRau fost confirmate măsurile de represiune în Timişoara. Pentru a le aplica, sunt trimişi cu un avion special generalii de miliţie Constantin Nuță şi Velicu Mihalea, generalul de securitate Emil Macri şi generalii de armată Ion Coman, Ștefan Gușe, Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chițac. Milea, Iulian Vlad şi Postelnicu au fost admonestaţi pentru reacţia slabă avută în raport cu ordinele primite în cursul nopţii şi au fost propuşi pentru destituire. Pe perioada vizitei în Iran, Ceauşescu lasă problema de la Timişoara în mâinile Elenei Ceaușescu şi ale lui Manea Mănescu;
ora 17:00Nicolae Ceauşescu a condus o teleconferinţă cu autorităţile locale, în urma căreia a dat ordin să se deschidă foc asupra civililor după nerespectarea somaţiei: „Începînd de astăzi toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe! Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale de somaţie conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat! Nici un fel de justificare!”;
ora 18:45Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”;
ora 18:00 Înconformitate cu decizia Elenei Ceauşescu, 40 dintre cadavrele celor împuşcaţi în Timişoara au fost transportate în secret la Bucureşti, unde au fost arse peste noapte, la crematoriu. Alte corpuri au fost îngropate într-o groapă comună. Documentele care conţineau cauza decesului au fost de asemenea distruse, familiilor celor ucişi urmând să li se spună că au fugit în străinătate…
18 decembrie… ora 9:30 Nicolae Ceauşescu pleacă în Iran. Graniţele României sunt închise. La Timişoara continuă demonstraţiile şi represaliile autorităţilor. Un grup de copii şi tineri care cântau colinde şi scandau lozinci anticomuniste pe treptele Catedralei Ortodoxe au fost seceraţi de o rafală trasă dintr-un blindat…
19 decembrie… Muncitorii din Timişoara intră în grevă generală. Are loc o altercaţie între generalul Ştefan Guşă şi reprezentanţii întreprinderii „ELBA”, în urma căreia este împuşcată o femeie. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă se adresează mulţimii şi le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”…
20 decembrie... În Timişoara muncitorii se îndreaptă spre centrul oraşului. La ordinul generalului Milea, Armata se retrage în cazărmi. Au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente.
ora 13:00 Mulţimea din Timişoara desemnează un comitet cetăţenesc care să prezinte revendicările sale autorităţilor comuniste. La Comitetul Judeţean de Partid au fost înmânate primele cereri prim-ministrului Constantin Dăscălescu (venit în mod special): demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a guvernului, organizarea alegerilor libere, reformarea învăţământului şi libertatea absolută a presei, Radioului şi Televiziunii, anchetarea şi condamnarea tuturor celor răspunzători pentru represiunea armată din zilele de 17, 18, 19 decembrie, eliberarea deţinuţilor politici, înapoierea morţilor pentru a fi îngropaţi creştineşte. În acelaşi timp, a fost creat Frontul Democratic Român, care a proclamat Timişoara drept primul oraş liber din România;
ora 15:00 Nicolae Ceauşescu se întoarce din Iran şi organizează o nouă teleconferinţă în care expune implicarea S.U.A., U.R.S.S. şi Ungariei în evenimentele petrecute în ultimele zile;
după-amiaza şi seara: Revoluţia se extinde la Lugoj, Jimbolia, Sânnicolau Mare și Deta. La Lugoj au apărut primele victime ale Revoluţiei;
seara: Este elaborată Proclamaţia Frontului Democratic Român;
seara: Radio Europa Liberă transmite un apel la solidaritate pentru cauza Revoluţiei şi cere românilor să aprindă a doua zi, la ora 19:00, o lumânare în pervazul ferestrei, pentru morţii Timişoarei;
ora 19:00 Într-o cuvântare difuzată la televiziune, Nicolae Ceauşescu condamnă manifestaţiile de la Timişoara şi ordonă măsuri drastice de represiune. Dă ordin gărzilor patriotice din unele judeţe din Oltenia să intervină în forţă la Timişoara şi proclamă stare de necesitate pe tot cuprinsul județului Timiș. Sunt organizate mitinguri pentru condamnarea Revoluţiei din Timişoara;
aproape de miezul nopţii: Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei U.R.S.S. pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara;
în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989: Muncitori din Craiova, Calafat, Băilești și Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara…
Michel Tournier ne povățuia să părăsim lumea jurnalelor intime consacrate stărilor sufletești pentru cele îndreptate către lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile acesteia; ochiul și urechea învață, treptat, să decupeze și să rețină /din imensa și informa magmă de percepții cotidiene/ ceea ce poate să treacă în stilul jurnalului – la fel cum privirea unui fotograf înconjoară și încadrează scena care poate deveni o imagine…
Mi-ar plăcea să cred că acest lucru s-a întâmplat în trei zile ale lunii decembrie 2021, pe traseul: Iași – Bârlad – Tecuci – Vităneștii de sub Măgură – Vidra – Scafari – Valea Sării – Prisaca – Năruja – Podu Nărujei – Valea Neagră – „Cascada Mișina” – Tulnici – Lepșa – „Cascada Putnei” – Cheile Tișiței – „Cascada Păstaia” – „Cascada din Horn”…
Evoluția văii pe suportul structural și stratigrafic geologic complex a avut drept rezultat formarea unei căderi de apă numite „Cascada Mișina” (localnicii îi spun „Cascada Boului”); situată în partea de vest a județului Vrancea, în bazinul superior al pârâului „Mișina”, la o altitudine de aproape 1.200 metri, face parte dintr-o rezervație naturală de tip mixt. Drumul poate desface în bucățiautoturisme care nu se încadrează „tipului” de teren 4×4 (iată de ce am cuvinte de laudă pentru prietenul Liviu Atodiresei – cu modelul său pe cât de hibrid pe atât de „eroic”, a acoperit o porțiune de 2-3 km și mi-a scurtat din mersul pe jos); procesele tectoniceexplică peisajul mirificdominat de culmi care converg spre zona cascadei (vă înfățișez și o învolburare pe care unii dintre muncitorii forestieri s-au grăbit să o prezinte drept „Mișina II”) și conferă reliefului un caracter frământat, accentuat de rețeaua hidrografică, ale cărei văi înguste au versanții abrupți, greu accesibili. În cuprinsul unor acțiuni de educație și conștientizare în mediul online, mai amintesc de numărul mare al urșilor (prudența să vă însoțească), de proiectul protejării mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric, măsuri de management adecvate și refacerea ecosistemelor degradate/nu știu dacă aici intră (ironic vorbind) și freamătul exploatării lemnului…
Am reflectat/pe traseul către alt obiectiv/: Viața (în ansamblul ei) include și civilizația umană; ultima începe să se deosebească, net, de Natură, încât a ajuns să o desfidăși, în situații tot mai halucinante, să se situeze pe poziții antagonice…
+
Cascada Putnei
Poate că aceste gânduri nu se potrivesc și căderii de apă aflate în „ținutul Vrancei”, între „Tulnici” și „Lepșa” (pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici). Râul „Putna”, la care se adaugăafluentul „Tişiţa”, coboară clocotitor (sub 100 de metri) şi urmează uncurs îngust, abrupt, străjuit de stânci, cu o diferență de nivel de aproximativ 10 m, formând ocascadă cu mai multe căderi de apă; nu impresionează prin înălțime, ci prin puterea, viteza, debitul mare al apelor care se adună, apoi, într-un lac cu o adâncime care depășește, pe alocuri, peste 10 m. Nu am aprofundat faptul că, în aval, pe malul stâng, la circa 200 de m, este „o cascadă veche”, părăsită de apele râului „Putna” în urmamișcărilor geotectonice, clipe în care acestrâu şi-a schimbat cursul spre dreapta, pe albia actuală, reprezentând un fenomen unic în România…
Deși cu ochii pe ceas, m-am gândit și la proiectul „Oglinda memoriei. Biserici de zid, mănăstiri, biserici de lemn…” (dacă nu unic, măcar inedit):
+
Partea a treia a filmului „Trei zile prin Munții Vrancei” /două biserici din lemn (Vrâncioaia și Lepșa)
+
Partea a patra a filmului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Creșterea în exigență și libertatea de a descoperi, susținută cu sensibilitate față de oameni și față de Natură, oferă mărturii puse fericit în evidență prin descoperirea și folosirea tehnologiei… Inspiră emoția aparentei reluări a ceea este, de fapt, unic, propunerile pline de sens; trebuie recunoscut, nu au fost complete, am legat zilele a doua și a treia printr-un „antrenament” de maximum 6-7 km (dus-întors/altfel ar fi fost necesare foarte multe ore) pe traseul istoric care leagă Lepșa de Coza, cale de acces construită de nemți în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (în scopul înlesnirii transportului de lemne); inițial, fusese o cale ferată, dar a apărut soluția drumului forestier care devine alunecos (pe vreme umedă), deși are urcușuri rezonabile, cu podețe și scări din lemn facilitând trecerea în zonele mai dificile sau peste apă/pârâul „Țișița” săpând o vale relativ adâncă, cu aspect de canion, inclusiv cu aparențe de cascade…
+
Partea a cincea a filmului „Trei zile prin Munții Vrancei”
cei care caută cunoașterea, se lasă copleșiți de aceasta și muncesc la definirea proiectelor, ajutați de interesul pentru valorile umane și ale mediului înconjurător, pentru oameni valoroși, pentru vocații reale, nestânjenite de răutăți și mediocrități…
Aflată pe „pârâul Alunu”, afluent al „Cozei”, la poalele „Muntelui Coza”, Cascada „Păstaia” (în două trepte, cu o înălțime de aproximativ 10 metri) nu se găsește pe un traseu turistic marcat (accesul făcându-se pe drumul forestier /dificil, accidentat/ de aproape 15 kilometri, la care se adaugă capcanele albiei care întregesc peisajul dominat de elementele eurasiatice, circumpolare, alpine) și ar trebui să se bucure de tot atâta atenție cât sora ei mai mare, „Cascada din Horn”…
Parcul adăpostește, pe lângă cele 14 tipuri de habitate de interes comunitar, populații reprezentative din speciile Ursus arctos, Canis lupus, Lynx lynx; lista floristică cuprinde aproape 650 de specii fanerogame; deopotrivă, zona este renumită prin speciile aflate pe lista roșie a plantelor vasculare: papucul doamnei, jneapănul, arborele de tisă, bulbucii de munte, floarea de colț, numeroase specii endemice…
Ar putea fi considerată drept cea mai frumoasă cădere de apă din „Munții Vrancei”; ascunsă în cotloanele munților și cu o înalțime de aproape 25 de m, este așezată într-un decor pitoresc, apa prăvălindu-se în gol fără să atingă peretele stâncos (atunci când are debit impresionant); se ajunge pornind din „Tulnici”, urmând drumul local care trece prin „Fundătura” și, de acolo, pe drumul forestier ce însoțește, paralel, valea pârâului „Coza” pe o lungime de peste 10 km, practicabili doar cu o mașină având garda la sol înaltă, până aproape de cantonul forestier „Alunu”; de acolo, alți aproximativ 5 km, pe același drum forestier, până la intersecția cu poteca marcată cu punct galben – care urcă în traseul de creastă (marcaj bandă roșie) a „Munților Vrancei” în „Șaua Golici”; dar, de la intersecție, trebuie urcat pe același drum forestier și, la primul afluent al „Cozei”, pe dreapta, te afunzi în padure, pe o vale îngustă, descoperind „Cascada din Horn” („Mioarele” este denumirea dată de localnici)…
Nu am pretenția că am scris și filmat cel mai complet jurnal. Puteți admite că trăsăturile distinctive ale Munților Vrancei sunt opera Creatorului, sau, măcar, să rețineți inserția unor expresii precum „armonios”, „contraste ispititoare”, „variațiuni bogate”, „părțile unei simfonii”… A crea o dorință se răsfrânge în Viața ca adaptare la prezent și la permanență, se întemeiază în legături pe care cuvintele și imaginile încearcă să le cuprindă…
(FILM) „Trei zile prin Munții Vrancei”
Realizator: Nicolae Tomescu
Imagine: Nicolae Tomescu
Montaj: Alexandru Iurea
Colaboratori:
Ion Militaru, director al Parcului Natural „Putna”-Vrancea
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Creșterea în exigență și libertatea de a descoperi, susținută cu sensibilitate față de oameni și față de Natură, oferă mărturii puse fericit în evidență prin descoperirea și folosirea tehnologiei… Inspiră emoția aparentei reluări a ceea este, de fapt, unic, propunerile pline de sens; cei care caută cunoașterea, se lasă copleșiți de aceasta și muncesc la definirea proiectelor, ajutați de interesul pentru valorile umane și ale mediului înconjurător, pentru oameni valoroși, pentru vocații reale (nestânjenite de răutăți și mediocrități)…
Ion Militaru, directorul Parcului Natural „Putna”…
Parcul Natural „Putna” adăpostește, pe lângă cele 14 tipuri de habitate de interes comunitar, populații reprezentative din speciile Ursus arctos, Canis lupus, Lynx lynx; lista floristică cuprinde aproape 650 de specii fanerogame; deopotrivă, zona este renumită prin speciile aflate pe lista roșie a plantelor vasculare: papucul doamnei, jneapănul, arborele de tisă, bulbucii de munte, floarea de colț, numeroase specii endemice…
Aflată pe „pârâul Alunu”, afluent al „Cozei”, la poalele „Muntelui Coza”, Cascada „Păstaia” (în două trepte, cu o înălțime de aproximativ 10 metri) nu se găsește pe un traseu turistic marcat (accesul făcându-se pe drumul forestier /dificil, accidentat/ de aproape 15 kilometri, la care se adaugă capcanele albiei care întregesc peisajul dominat de elementele eurasiatice, circumpolare, alpine) și ar trebui să se bucure de tot atâta atenție cât sora ei mai mare, „Cascada din Horn”…
Ar putea fi considerată drept cea mai frumoasă cădere de apă din „Munții Vrancei”; ascunsă în cotloanele munților și cu o înalțime de aproape 25 de m, este așezată într-un decor pitoresc, apa prăvălindu-se în gol fără să atingă peretele stâncos (atunci când are debit impresionant); se ajunge pornind din „Tulnici”, urmând drumul local care trece prin „Fundătura” și, de acolo, pe drumul forestier ce însoțește, paralel, valea pârâului „Coza” pe o lungime de peste 10 km, practicabili doar cu o mașină având garda la sol înaltă, până aproape de cantonul forestier „Alunu”; de acolo, alți aproximativ 5 km, pe același drum forestier, până la intersecția cu poteca marcată cu punct galben – care urcă în traseul de creastă (marcaj bandă roșie) a „Munților Vrancei” în „Șaua Golici”; dar, de la intersecție, trebuie urcat pe același drum forestier și, la primul afluent al „Cozei”, pe dreapta, te afunzi în padure, pe o vale îngustă, descoperind „Cascada din Horn” („Mioarele” este denumirea dată de localnici)…
Parcul Natural „Putna”, ultima parte a filmului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Căsătorit cu Adina Mihalea, aveau un băieţel/Ionuţ; soţia şi copilul locuiau în Piteşti, artistul îşi petrecea mare parte a timpului în Bucureşti. Continua să viseze… În data de 20 octombrie 1993, primise răspuns afirmativ din partea Consiliului Local (Sector 6) pentru construirea unuicastel destinat copiilor, în parcul „Moghioroş”, dar lucrurile nu mergeau aşa cum şi-ar fi dorit. Profesor la „Hyperion”, încerca disperarea şi dezamăgirea provocate de capitalismul sălbatic post-decembrist, de faptul că nu mai avea susţinere pentru activitatea corală; în plus, se văzuse nevoit să cânte într-un restaurant, onorariul pe o săptămână fiind mai mare decât salariul lui lunar de profesor de muzică. Unii afirmă că ducea şi o viaţă secretă, de „homosexual”, construită cu mult tact, discreţie şi teamă în anii comunismului, după evenimentele din decembrie 1989.
*
Duminică, 28 noiembrie 1993, după o repetiţie încărcată de veselie, şi-a încredinţat partiturile colegilor, spunându-le în treacăt: „ (…)probabil trebuie să mi se întâmple ceva rău”. Ioan Luchian Mihalea a mers acasă, acolo unde a primit un telefon de la Gavrilă Nelu Florian; ultimul l-a anunţat că „îi va face o vizită” în cursul zilei următoare…
*
Pe 30 noiembrie 1993, dispeceratul Poliţiei municipiului Bucureşti, sesizat telefonic de comiterea unui omor, într-un apartament din „Drumul Taberei”, victima fiind cunoscutul dirijor, compozitor şi solist, a deplasat la faţa locului o echipă (procuror, medic legist, specialişti criminalişti), care avea să constate următoarele: uşa de acces era întredeschisă şi prezenta urme de sânge pe partea exterioară şi interioară, cheia fiind găsită în broască, pe interior. În primul hol al locuinţei au fost identificate mai multe pete de sânge, inclusiv o urmă de stratificare creată de un obiect de încălţăminte. În al doilea hol al locuinţei a fost găsit cadavrul artistului, prezentând urme de lovituri create de un corp ascuţit, taietor, precum şi mai multe echimoze. În dormitor lucrurile erau răvăşite, fiind descoperite mai multe urme de sânge… Dacă ar fi să credem ripvip.wordpress.com, pe 29 noiembrie 1993, la 18:35, Oanță, așa cum îi spuneau prietenii, deschidea uşa apartamentului său, invitând doi indivizi în casă/îndeosebi pe Nelu Florian Gavrilă, cunoscut în cercul homosexualilor (ar fi întreţinut relaţii cu Mihalea, dar „idila” s-ar fi încheiat la începutul anului 1993 din cauza geloziei victimei, a unor neînţelegeri de natură financiară, după cum avea să consemneze poliţia) şi exprimându-şi surprinderea faţă de prezenţa lui Ionel Păun. „Mi-am pus boxul metalic pe mâna dreaptă, pe sub mănuşă şi am început să îl lovesc şi eu în faţă pe Mihalea. Ne aflam pe holul de la intrarea în casă, pe lângă uşa de la bucătărie, când Gavrilă l-a lovit ultima oară cu letconul în cap, iar Mihalea s-a dezechilibrat şi a căzut lângă uşa de la intrare cu capul orientat spre uşa de la debara. Eu l-am tras pe Mihalea de picioare prin sufragerie până în holul de lângă baie, iar Gavrilă mergea după mine. L-am lăsat pe Mihalea în holul respectiv şi l-am mai lovit de câteva ori cu pumnul în piept, iar Gavrilă l-a lovit cu letconul tot în cap. M-am dus apoi la baie şi mi-am spălat mănuşile albastre de sânge, pentru că nu puteam să plec cu ele aşa murdare. De asemenea, am dat cu apă şi pe petele de sânge aflate pe hainele cu care eram îmbrăcat. În timp ce mă spălam, Gavrilă a strigat la mine şi mi-a zis să vin la el în sufragerie. L-am văzut când a smuls un cablu de alimentare electrică de la un aparat pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea. El mi-a zis să trag de un capăt al cablului, dar eu am refuzat iniţial. Însă el a insistat şi am tras de un capăt. Cablul s-a rupt la un capăt, dar Gavrilă a adus un alt cablu pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea, dar de capetele acestuia am tras foarte puţin”, avea să declare, mai târziu, Ionel Păun. În intervalul 19:00-19:30, vecinii aud ţipetele de ajutor ale victimei, dar, în maniera plină de grotesc, de nepăsare şi de laşitate, nu intervin. La ora 19:30, criminalii părăsesc locuinţa lui Mihalea; furaseră din casa victimei un aparat video, un radiocasetofon, o cameră de filmat, o combină muzicală, un lănţişor, o brăţară şi o verighetă de aur, un ceas de mână, o geacă şi pantaloni de blugi, sumele de 400 dolari şi 30.000 lei, un portofel, o geantă de fâş de culoare neagră. Paradoxal, cei doi criminali nu erau înscrişi în cazierul judiciar, munceau, nu aveau trai parazitar, nu trăiau din furtișaguri. A doua zi dimineaţă, administratorul blocului a intrat în apartament, apoi a anunţat vecinii şi poliţia; trupul lui Ioan Luchian Mihalea a fost găsit pe podeaua din casă; cadavrul era aproape dezbrăcat, iar în jurul gâtului avea cablul folosit la strangulare.
S-a vorbit despre o întreagă reţea homosexuală, despre faptul că, din cauza numelor sonore, anchetatorii s-ar fi grăbit să închidă cazul; Ioan Luchian Mihalea, înmormântat în Cimitirul „Bellu” din București, ar fi fost homosexual, supoziţie contestată de soția acestuia, susținută, insidios, de ucigașii Nelu Florian Gavrilă și Ionel Păun, condamnați la închisoare pe viață (închiși, iniţial, în Penitenciarul Giurgiu). La 8 ani de la încarcerare, Gavrilă trecea din regimul de „maximă siguranţă” (îi include pe cei cu pedepse mari), în cel „închis”; după alţi 5 ani a ajuns printre deţinuţii care beneficiau de avantajele regimului „semideschis”; se afirmă că nu a avut nicio abatere, nu a provocat/nu a fost implicat în niciun incident (dar judecătorii, care se pronunţaseră asupra cererii de eliberare condiţionată, l-au contrazis şi i-au amintit că a primit o sancţiune în 1996); transferat la Penitenciarul Găeşti, a participat la diverse activităţi educative. Miercuri, 18 februarie 2015, a fost eliberat…
Radio România și Ambasada Austriei / Forumul Cultural Austriac București încheie un parteneriat cultural în perspectiva aniversării a 150 de ani de relații diplomatice între Austria și România
Radio România și Ambasada Austriei / Forumul Cultural Austriac București au semnat marți, 1 septembrie, un memorandum privind dezvoltarea unui...
Născut în Franța/Dijon, Côte-d’Or/, cu nume preluat de la unul dintre strămoșii germani trăitori la începutul secolului al XVIII-lea (Marmagen[1], în Eifel[2]), Gustave a fost influențat în tinerețe de doi unchi[3]. Inteligent, dar fără a excela în privința studiului[4], Eiffel a absolvit liceul cu două diplome, în științe și în literatură; „Collège Sainte Barbe” a reprezentat rampa de lansare pentru admiterea dificilă de la „École Centrale des Arts et Manufactures”[5]. După absolvire, unchiul său i-a oferit o slujbă în Dijon/Franța[6]…
Eiffel a început să se specializeze în construcțiile metalice (poduri, în special). El a dirijat ridicarea unui pod de fier la Bordeaux (1858), urmat de câteva realizări asemănătoare, a proiectat „Galeria de Mașini arcuite și înălțate” pentru expoziția de la Paris (1867). În 1877, a făcut legătura dintre râul Douro și locul adăpostit în care navele se pot refugia în Porto – arc de oțel (160 metri), pe care l-a asamblat cu o arcadă mai mare de același tip; a urmat viaductul „Garabit” (de peste 540 de metri) pe râul Truyère din sudul Franței – preț de mulți ani, cel mai înalt pod din lume/120 m deasupra cursului de apă. A proiectat „domul mobil” al observatorului din Nisa și cadrul „Statuii Libertății” din Portul New York. Turnul Eiffel (1887-1889) i-a adus supranumele de „magicianul fierului”. Totodată, și-a îndreptat atenția și interesul către chestiunile de aerodinamică; iată de ce a folosit turnul pentru mai multe experimente; la Auteuil, în afara Parisului, a construit primul laborator aerodinamic[7].
În 1887, Eiffel a fost de acord să construiască ecluzele Canalului Panama, o întreprindere imensă condusă greșit de Ferdinand De Lesseps… Cel mai substanțial contract din întreaga sa carieră, dar și proiectul cu cel mai ridicat coeficient de risc[8], a declanșat cel mai mare scandal financiar din secolul al XIX-lea[9]…
Gustave Eiffel construise, în 1873, „Hala Mare” din Iași (devenită „Hala Centrală”) – structură care avea sa fie demolată în anii 1960. În 1876, a construit „Podul Eiffel”, la Ungheni[10]. În 1882, a retușat„Grand Hotel Traian” (în „Piața Unirii” din Iași). În conformitate cu planurile sale a fost ridicat și mausoleul familiei lui Petre P. Carp (de pe moșia conacului din Țibănești-Iași)…
[1] Marmagen este o localitate situată la 70 km de Köln și la 60 km de Aachen…
[2]Munții Eifel (în germană se pronunță [ai-făl] ) au înălțime medie și sunt situați în partea de vest (delimitați de Aachen, în nord, și de Trier, în sud, aparțin de grupa munților Eifel-Ardennen)/la granița Germaniei cu Belgia și Franța…
[3] Jean-Baptiste Mollerat și Michel Perret… Ambii unchi și-au petrecut multe zile în compania tânărului Eiffel, învățându-l tot ce știau despre chimie, despre sensul religiei și filosofie…
[4] Plictisit de ceea ce făcea la „Lycée Royal”, Eiffel a ajuns la concluzia că orele de curs reprezentau o pierdere de timp…
[5]„École Centrale des Arts et Manufactures” a fost (la acea dată, o universitate particulară – cunoscută drept una din universitățile europene de frunte în inginerie) și este cea mai prestigioasă universitate de inginerie din Franța… Afacerea cu cărbuni a mamei sale a adus un venituri importante în familie și a asigurat fondurile necesare pentru ca Eiffel să studieze chimia /și să absolve, în 1855/ universitatea renumită din Paris…
[6] Cu toate acestea, o dispută de familie a anulat respectiva șansă, iar Eiffel a acceptat un post într-o companie care proiecta poduri pentru trenuri (în Bordeaux)…
[7] A continuat să lucreze în Primul Război Mondial, iar, în 1921, Eiffel a cedat laboratorul statului…
[8] Avându-se în vedere riscul cu care se confrunta Eiffel, acestuia i-au fost acordate avantaje financiare majore și garanții solide, care i-au permis să își colecteze profitul de îndată ce lucrarea a început…
[9] În pofida implicării lui Eiffel în proiect, lichidarea/la 4 februarie 1889/ a companiei de construcție a canalelor, „Compagnie du Canal”, a condus la acuzația de fraudă, alături de De Lesseps și de fiul său, culminând cu o pedeapsă de doi ani de închisoare și o amendă de 2.000 de franci. Având compromise onoarea si demnitatea, Eiffel s-a retras din afaceri. Ulterior, Hotărârea de fond a fost anulată de cea mai înaltă instanță de apel, „Cour de Cassation”, eliberându-l pe marele arhitect de toate acuzațiile (astfel, s-a pus capăt oricărei acțiuni judiciare suplimentare împotriva sa)…
[10] La 6/18 mai 1872, era încheiată, la București, convenția româno-rusă privind joncțiunea liniilor ferate ruse cu cele române, Iași-Chișinău; atunci a apărut necesitatea construirii unui pod rezistent peste Prut. Podul feroviar de peste Prut/de la Ungheni/ a fost construit în perioada 1876-1877, după proiectul arhitectului francez Gustave Eiffel. Podul a fost deschis pe 9/21 aprilie 1877, cu doar trei zile înainte ca Rusia să declare război Turciei. Intrat în istorie sub denumirea „Podul de flori” (la 6 mai 1990, zeci de mii de români de pe cele două maluri ale Prutului s-au reîntâlnit și s-au îmbrățișat, după circa jumătate de secol de înstrăinare), numele oficial a fost adoptat la 20 aprilie 2012 (în Ședința Consiliului orășenesc Ungheni)…
Dacă istoricul Alex Mihai Stoenescu susține (răspicat) faptul că: „Data corectă când putem vorbi de revoluție în România este 14 decembrie 1989 și este localizată la Iași, nu la Timișoara!”, Alexandru Tacu /fost deţinut politic ieşean (semnatar, în 1989, alături de Dan Petrescu, a „declaraţiei de la Iaşi”, difuzată la „Radio Europa Liberă” în 9 octombrie 1989, în care se protesta împotriva regimului Ceauşescu) se situează pe poziția contrară (vezi cartea Revoluţia la negru. Iaşi 14 decembrie 1989, începutul revoluţiei române? – o fraudă!)…
*
Idealurile se sfărâmă de realitatea existenţei oamenilor… Ceauşescu a fost înlăturat; a răsărit armata oamenilor „mărunţi” – dar „înţelegând” Divinitatea ca şi cum şi-ar privi chipul în oglindă, dictatura lor mărginită – pe probleme din domenii diferite (responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate un Sistem=o afacere de grup)… Privilegiile s-au înmulţit, sau – mai exact – au fost extinse la mai multe „segmente” ale societăţii româneşti… Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui (Sistemului), că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză…
Poate că aceste gânduri nu se potrivesc și căderii de apă aflate în „ținutul Vrancei”, între „Tulnici” și „Lepșa” (pe teritoriul administrativ al comunei Tulnici). Râul „Putna”, la care se adaugăafluentul „Tişiţa”, coboară clocotitor (sub 100 de metri) şi urmează uncurs îngust, abrupt, străjuit de stânci, cu o diferență de nivel de aproximativ 10 m, formând ocascadă cu mai multe căderi de apă; nu impresionează prin înălțime, ci prin puterea, viteza, debitul mare al apelor care se adună, apoi, într-un lac cu o adâncime care depășește, pe alocuri, peste 10 m. Nu am aprofundat faptul că, în aval, pe malul stâng, la circa 200 de m, este „o cascadă veche”, părăsită de apele râului „Putna” în urmamișcărilor geotectonice, clipe în care acestrâu şi-a schimbat cursul spre dreapta, pe albia actuală, reprezentând un fenomen unic în România…
Deși cu ochii pe ceas, m-am gândit și la proiectul „Oglinda memoriei. Biserici de zid, mănăstiri, biserici de lemn…” (dacă nu unic, măcar inedit)…
filmări: Nicolae Tomescu
parte a documentarului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Michel Tournier ne povățuia să părăsim lumea jurnalelor intime consacrate stărilor sufletești pentru cele îndreptate către lumea exterioară, spre oamenii, animalele, lucrurile acesteia; ochiul și urechea învață, treptat, să decupeze și să rețină /din imensa și informa magmă de percepții cotidiene/ ceea ce poate să treacă în stilul jurnalului – la fel cum privirea unui fotograf înconjoară și încadrează scena care poate deveni o imagine…
Mi-ar plăcea să cred că acest lucru s-a întâmplat în trei zile ale lunii decembrie 2021, pe traseul: Iași – Bârlad – Tecuci – Vităneștii de sub Măgură – Vidra – Scafari – Valea Sării – Prisaca – Năruja – Podu Nărujei – Valea Neagră – „Cascada Mișina” – Tulnici – Lepșa – „Cascada Putnei” – Cheile Tișiței – „Cascada Păstaia” – „Cascada din Horn”…
Evoluția văii pe suportul structural și stratigrafic geologic complex a avut drept rezultat formarea unei căderi de apă numite „Cascada Mișina” (localnicii îi spun „Cascada Boului”); situată în partea de vest a județului Vrancea, în bazinul superior al pârâului „Mișina”, la o altitudine de aproape 1.200 metri, face parte dintr-o rezervație naturală de tip mixt. Drumul poate desface în bucățiautoturisme care nu se încadrează „tipului” de teren 4×4 (iată de ce am cuvinte de laudă pentru prietenul Liviu Atodiresei – cu modelul său pe cât de hibrid pe atât de „eroic”, a acoperit o porțiune de 2-3 km și mi-a scurtat din mersul pe jos); procesele tectoniceexplică peisajul mirificdominat de culmi care converg spre zona cascadei (vă înfățișez și o învolburare pe care unii dintre muncitorii forestieri s-au grăbit să o prezinte drept „Mișina II”) și conferă reliefului un caracter frământat, accentuat de rețeaua hidrografică, ale cărei văi înguste au versanții abrupți, greu accesibili. În cuprinsul unor acțiuni de educație și conștientizare în mediul online, mai amintesc de numărul mare al urșilor (prudența să vă însoțească), de proiectul protejării mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric, măsuri de management adecvate și refacerea ecosistemelor degradate/nu știu dacă aici intră (ironic vorbind) și freamătul exploatării lemnului…
Am reflectat/pe traseul către alt obiectiv/: Viața (în ansamblul ei) include și civilizația umană; ultima începe să se deosebească, net, de Natură, încât a ajuns să o desfidăși, în situații tot mai halucinante, să se situeze pe poziții antagonice…
filmări: Nicolae Tomescu
parte a documentarului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
[1]Mănăstirea Lepșa din județul Vrancea a fost întemeiată în anul 1774, atunci când un ucenic al Sfântului Vasile de la Poiana Mărului ridica un schit; nu cunoaștem nimic despre viața călugărilor; până în 1929, nu există documente convingătoare asupra numărului monahilor și formelor prin care a decurs viața lor în inima munților; „se crede” că la Mănăstirea Lepșa ar fi funcționat un centru de îngrijire a bolnavilor; în ultimul an invocat, incendiul devastator care a izbucnit distrugea biserica și celelalte construcții – toate sfintele icoane au pierit în mijlocul flăcărilor, cu excepția Icoanei Sfântului Nicolae, pictată în secolul al XVII-lea (a scăpat nevătămată, aflată, când nenorocirea lovise obștea, în chilia starețului); după cum scriam, biserica nouă era ridicată în anul 1936; în 1934, Carol al II-lea a vizitat mănăstirea și a făcut o danie (policandru); tot cu ocazia construirii noii biserici, Mănăstirea Lepșa a primit, de la Ierusalim, o icoană veche, din 1584, care înfățișează chipurile Mântuitorului și Fecioarei Maria; în 1952, se preschimba într-o mănăstire de maici, venite dinspre „Trotușanu”, dar alungate, prin 1960, mănăstirea fiind desființată – regimul comunist a transformat-o în depozit forestier, apoi în grajd, în cele din urmă în tabără școlară; părăsită, mănăstirea va fi reînființată în 1990; în zilele noastre, are și biserică nouă din zid…
[2] Figurează pe „Lista Monumentelor Istorice”, grupa valorică B (monument de importanță locală)… Județul Vrancea are 23 de biserici din lemn înscrise /9monumente de importanță națională (grupa A) + 14 de importanță locală/…
Cei care au urmărit secvențele video despre Biserica de lemn din Vrâncioaia, s-au lămurit asupra stării unui edificiu care trebuia ocrotit de Statul Român și de Biserică… Om fi chemați să-L urmăm pe Hristos, fără a ne compara cu ceilalți, fără a compara situații, fapte, alte lucruri, dar metoda mi se pare benefică din punctul de vedere al eforturilor pe care le facem ca să ne apropiem, al modului în care „evaluăm” rezultatele străduințelor noastre…
filmări: Nicolae Tomescu
parte a documentarului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Vrâncioaia desemnează doar unul dintre „exemplele ilustrative și dramatice de practică și de cercetare a ceea ce nu trebuia făcut”, Biserica fiind responsabilă pentru distrugerea unor biserici de lemn, fie și doar pentru că nu conștientizează importanța acestora…
[1] În pofida vechimii sale, a numărului subțire de biserici vechi de lemn păstrate în Vrancea, Biserica din Spinești, comuna Vrâncioaia, ridicată în jurul anului 1789, nu figurează pe „Lista Monumentelor Istorice” (din anul 2010)…
[2] A funcționat, ca biserică parohială și capelă cimiterialăpentru necropola care s-a dezvoltat în jurul său, până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind apoi închisă…
[3] În partea de sud a pronaosului s-ar afla gravat în lemn: „Să știe de cându s-au sfințitu biserica aceasta ombla văliatu 7286 (1778) și era domn Ghica Vodă protopop era Neculaiu Vidra(ș)cu”; pe o bârnă din lemn situată în partea de nord s-ar găsi înscrierea: „să știe de cându s-au șindrilitu biserica let 7290 (1782) Mai 25… popa Cristian Ștefan”… 1778 ar reprezenta anul sfințirii și începerii construcției, 1782 cel al definitivării…
filmări: Nicolae Tomescu
parte a documentarului „Trei zile prin Munții Vrancei”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Părinţii au fost oameni înstăriţi, deopotrivă credincioşi. Şi-au dorit, din toată inima, un copil. Şi Dumnezeu le-a dăruit singura odraslă, un om înţelept, milos, curajos.
A învăţat viaţa duhovnicească de la unchiul său, Nicolae, episcopul Patarelor. Rămas orfan, Sfântul Nicolae şi-a împărţit averea moştenită fără să păstreze nimic. S-a gândit să-şi petreacă viaţa în tăcere şi singurătate, însă vestea lui Dumnezeu a fost alta: În mijlocul poporului să-ţi săvârşeşti nevoinţa ta, dacă voieşti să fii încununat de Mine. Înălţat Arhiepiscop al Mirelor Lichiei, sfântul s-a dovedit un bun păstor al turmei sale. Părintele bun şi înţelept care dăruieşte lumină şi har credincioşilor, ocrotitor al copiilor şi apărător al creștinismului ortodox[1], a fost aruncat în temniţă pe vremea persecuțiilor declanșate de Diocleţian; nu a pregetat să vorbească poporului despre Legea lui Dumnezeu, dar a fost eliberatdupă urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare. Potrivit tradiţiei, Nicolae a fost unul dintre Sfinţii Părinţi participanţi la Sinodul de la Niceea.
A apărat dreptatea printre oameni şi a mântuit de la condamnare trei bărbaţi. Era considerat sfânt de popor chiar din timpul vieţii. Oamenii îl chemau având credinţa că necazurile lor vor fi mântuite.
După o viaţă aspră, dar plină de credinţă, a trecut la viaţă veşnică pe 6 decembrie 343; din anul 1087, moaştele sale sunt păstrate la o biserică din Bari, în sudul Italiei.
înregistrare: Nicolae Tomescu
În decembrie 2006, ecumenismul s-a încărcat prin noi valenţe; i-am învrednicit pe Bogdan Neculau, Pr. Iosif Dorcu, ing. Daniel Cojocaru să se deplaseze la Bari; nu mai era doar ecumenismul istoriei şi al actualităţii, cel al teologilor şi martirilor, cel al păcii şi recunoaşterii lui Cristos în cei din urmă, cel al poporului, al relicvelor, al devoţiunii, ci un ecumenism la 360 de grade care privea peste tot…
*
Pentru români, în general, copiii cuminţi primesc daruri, însă cei neascultători găsesc nuieluşe. În Rusia aproape toate bisericile au colţ de rugăciune închinat Sfântului Nicolae. În Scandinavia, cu mult timp în urmă, Odin, zeul suprem, le aducea daruri copiilor, iar celor din nordul Germaniei, Zeul Thor; ultimul conducea o caleaşcă trasă de două capre, Cruncher şi Cracker; tradiția sărbătoririi lui Moș Nicolae a apărut, deci, prin îmbinarea imaginii creștine a sfântului cu o figură păgână; acesta este văzut de germani ca un bătrân cu un sac în spate și o nuielușă în mână. Moș Crăciun nu mai are, în clipa de față, decât prea puțin de-a face cu spiritualitatea creștină. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. Copiii tuturor ţărilor creştine au fost învăţaţi că în noaptea de 5 spre 6 decembrie Sfântul Nicolae vine cu daruri. La creştinii din Ghana, Moşul vine din junglă; o cămilă tânără îl ajută pe Moş în Siria. Sania trasă de reni este încărcată cu daruri pentru copiii din Danemarca, stelele dăruiesc cadouri copiilor din Polonia, iar în Ungaria, îngerii le aduc celor mici bomboane şi nuieluşe.. Atunci când pe teritoriul Statelor Unite ale Americii au început să se așeze imigranții din țările germanice și nordice, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat treptat, transformându-l în Santa Claus…
*
Dacă ninge pe data de 6 decembrie, se spune că Moşul îşi scutură barba şi iarna poate să înceapă. Este ziua în care, prin credinţă, binele învinge răul; în popor a primit numele de Sânicoară[2]. În popor se crede că de Sfântul Nicolae începe iarna, în adevăratul sens al cuvântului; dacă se întâmăplă să nu cadă fulgii de nea, înseamnă că Sfântul Nicolae a întinerit. Oamenii se gândesc deja la Ignat şi la Sărbătoarea Crăciunului. Pregătirile încep. Sfântul păzește Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el pentru a ajunge la tărâmurile de miazănoapte, pentru a lăsa lumea fără căldură și fără lumină. În unele zone ale României, în ziua de Sfântul Nicolae oamenii aduc în casă cregunțe de pomi fructiferi pe care le păstrează în apă, lângă icoane, ca să înflorească până de Anul Nou; dacă aceste crenguțe vor înflori până când anul ia sfârșit, cel care vine va fi unul foarte roditor și plin de satisfacții. În alte regiuni, fetele se adună în ajunul sărbătorii pentru cu scopul delicios de a face plăcinte, iar seara, la ora 9:00, flăcăii năvălesc peste ele și începe petrecerea. În mediul rural, de Sfântul Nicolae feciorii se organizează în cete, își aleg gazda a cărei casă devine epicentru al repetițiilor pentru colindele de Crăciun și de Anul Nou.
Anual, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, copiii (mă refer la cei care mai cred sau care sunt lăsați/educați să creadă) lustruiesc ghetuțele sau cizmulițele; Moș Nicolae vine pe să le aducă daruri celor cuminți, cei neascultători primesc o nuielușă (menită să îi avertizeze, să le aducă aminte de ascultarea datorată părinților și bunicilor). Pentru Moș Nicolae pare îndestulător să se uite prin ferestre pentru a-și da seama dacă un copil a fost cuminte sau mai neastâmpărat. Grăbit să ajungă la copiii din întreaga lume, își face timp să asculte fiecare dorință. Pe lângă ghetuțele pe care copiii le pregătesc pentru venirea Moșului, trebuie scrisă, în ajun, o scrisoare în care să apară toate dorințele, dar se cuvine să pregătim și câțiva morcovi pentru caii moșului[3]. Mai mult, Sfântul Nicolae are mereu cu el o carte în care sunt trecute toate faptele copiilor (bune sau nefericite).
În conformitate cu tradițiile românești, Moș Nicolae apare pe un cal alb, făcându-se trimitere la prima zăpadă care cade la începutul iernii; îi ajută pe toti cei nevoiași, orfanii și văduvele, este stăpânul apelor, salvează corăbierii de la înec, protejează soldații pe timp de război[4]. În nopțile sfințite (sărbători), atunci când cerurile se deschid pentru muritori, se spune că, preț de o clipire, Sfântul Nicolae poate fi văzut stând în dreapta Domnului…
[1] Sfântul Nicolae era oglinda umanității prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: „Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”. Era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Se îndeletnicea cu lucrurile care se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, fiind bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, cunoscuţi de toată Grecia…
[2] În credința populară, Sfântul Nicolae este cunoscut și sub numele de Sân-Nicoară…
[3] În unele părți ale Germaniei, copiii se îmbracă în Moș Nicolae și colindă toate casele vecine, în timp ce gazdele le oferă dulciuri. În Franța, copiii lasă pentru Moș Nicolae un pahar de vin și morcovi pentru măgărușul care îl însotește; tot pentru măgăruș, adaugă puțin zahăr. La fel fac și copiii din Belgia si Luxemburg. Tot in unele zone din Franța se crede că Moș Nicolae, pe lângă măgăruș, este însoțit de Pere Fouettard, adică Moș Nuielușă, îmbrăcat în negru și care îi ceartă pe copiii care nu au fost cuminți. În Olanda se crede ca Moș Nicolae vine pe mare tocmai din Spania, fiind nsotit de Zwarte Piet (Petru cel Negru), care îl ajută să care darurile pentru copiii cuminți, iar pe cei răi îi ia cu el când se întoarce în Spania. Copiii italieni lasă peste noapte, pe o farfurie, scrisori pentru Moș Nicolae – în care promit ca vor fi cuminți în anul următor; când se trezesc, în locul scrisorilor găsesc dulciuri. Tot dulciuri primesc și copiii cuminți din Cehia, însă cei care au fost obraznici găsesc în ghetuțe cartofi și cărbuni…
[4]Două dintre minunile sale au marcat profund conştiiţa creştinilor şi stau la baza convingerii că Moş Nicolae aduce daruri în noaptea de 5 spre 6 decembrie. Se spune că o familie săracă avea trei fete; când acestea au crescut, părinţii s-au gândit că o viaţă uşoară ar fi soluţia la sărăcia în care trăiau; Sfântul Nicolae a avut alt plan cu ele şi le-a salvat sufletele, pe rând, punându-le la fereastră câte o pungă cu bani; se mai povesteşte că Sfântul ar fi salvat de la naufragiu, prin rugăciune, niște marinari, iar de atunci aceştia îl cinstesc şi îl consideră ocrotitorul lor…
Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944, până a ocupat întreaga noastră țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat, în februarie 1945, să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare (ultimul s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor). În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”…
Regele Mihai în fața presei internaționale, pe timpul grevei regale, la 21 august 1945
În cele din urmă, situația a fost rezolvată în ianuarie 1946, când au fost cooptați în guvern câte un ministru de la PNȚ și PNL, ceea ce a dus la reunoașterea formală a guvernului de către Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. În ciuda efortului Regelui de a menține un climat democratic, în următorii ani a continuat comunizarea țării…
istoricul Gheorghe Onișoru
După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză, care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire (să nu uităm mărturisirea), istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale…
Dialog Nicolae Tomescu-Neagu Djuvara /Odihnească-se-n Pace (redifuzare)
În ianuarie 1948, Regele a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității.
În iulie şi apoi în octombrie 1990, Regele Mihai l-a primit pe scriitorul Mircea Ciobanu, la Versoix. Răspunsurile Suveranului, combinate cu preţioasele documente din arhiva sa personală, au configurat o lucrare de referinţă, peisajul dinamic al schimbului de vorbe pe cale orală. Să fi însemnat Convorbiri cu Mihai I al României doar o „carte biografică despre viaţa unui om fără biografie proprie? ” Sau depăşirea stilului tradiţional al naraţiunii, prin tentativa (înţeleaptă) de dinamitare a structurii compoziţionale, prin contrastele acumulate cu dezinvoltură? L-am „atacat frontal” pe Mircea Ciobanu într-o zi de mai a anului 1994. Pentru a mă lămuri. Poate, pentru a-i lămuri şi pe alţii. Lipsit de complezenţă, scriitorul s-a concentrat asupra unor teme nevralgice, refuzând să discute despre el însuşi…
Mircea Ciobanu (Odihnească-se-n Pace)
Ceea ce a făcut Regele Mihai, după 1989, a avut un efect terapeutic, purificator: a curăţat, fie și cu mari dureri, plămânii neoxigenaţi ai publicurilor autohtone şi a convertit normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii…
Alexandru Paleologu (Odihnească-se-n Pace)
A fost oprit de regimul Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă; doar sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți.
Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României…
Discurs in Parlament (înregistrare-document)
În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică… Până pe 5 decembrie 2017, zi în care îl păstrăm pe Sfântul Sava, cu veneraţie, în calendarul Bisericii (Mihai, ultimul rege al românilor, a fost botezat în Ortodoxie, la fel ca și tatăl său)…
Destinul s-a încăpățânat să fie crud cu Regele Mihai; nu a reușit să rămână cât trebuia pentru a-și exercita, cu adevărat, prerogativele regale. A fost ultima mare personalitate românească de pe scena celui de-Al Doilea Razboi Mondial; deopotrivă iubit și criticat de poporul pe care a dorit să-l reprezinte, a învățat, de-a lungul vieții, lecția măririi și a decăderii, a faimei și a uitării, a trăit izolat (în exil), departe de țara sa, aproape jumătate de veac…
Dorinţa de a realiza o cât mai desăvârşită trăire spirituală i-a îndemnat pe mulţi creştini să se retragă în ţinuturi nelocuite şi, sub conducerea unui îndrumător spiritual, să ducă o viaţă închinată rugăciunii, reculegerii şi renunţării chiar la unele satisfacţii legitime, prin voturile de sărăcie, castitate şi ascultare. Acest fel de viaţă s-a numit „viaţă monahală”, după cuvântul grec monahos – monastikos = solitar, cel care trăieşte singur. Monahismul s-a realizat sub două forme principale: viaţă eremitică sau anahoretică, adică retragere totală, în chilii individuale, numite schituri sau ermitaje, uneori grupate în aşezări de tip rural, constituind o Lavră, şi viaţa chinovială, cenobitică sau conventuală, adică viaţă organizată într-o mănăstire, cu participarea în comun la activităţile materiale şi spirituale.
Sfântul Sava a fost fondatorul Lavrei Mari din Valea Cedronului, la porţile Ierusalimului, cu peste o mie de eremiţi/ce au avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi civilă. El s-a născut la Mutalesca, aproape de Cezareea Capadociei, în anul 439. După ce a petrecut câţiva ani într-o mănăstire din partea locului, la vârsta de optsprezece ani s-a îndreptat către Ierusalim, în comunitatea monahală întemeiată de Passarian, dar nici aici nu şi-a aflat mulţumirea. Spre deosebire de mulţi monahi „ambulanţi”, „rătăcitori”, care părăseau chiliile şi umblau prin oraşe ducând o viaţă puţin edificatoare, Sava, doritor de adevărată singurătate, s-a dus la Alexandria, şi acolo a cerut şi a primit de la episcop permisiunea de a se retrage singur într-o peşteră unde să se roage şi să lucreze, urmând ca, în fiecare sâmbătă şi duminică, să vină la mănăstire pentru a lua parte împreună cu ceilalţi călugări la sfintele slujbe. După cinci ani, în 478, s-a întors la Ierusalim şi a descoperit o grotă ascunsă pe Valea Râului Cedron; aici şi-a stabilit locuinţa, la care nu ajungea decât pe o scară de funii; această scară a atras atenţia altor doritori de sihăstrie şi, în curând, întreaga vale a Cedronului s-a populat de sihastri ce, rând pe rând, au ocupat toate grotele săpate de apa Cedronului în pământul calcaros. Ca într-un imens stup, s-au adunat peste o mie de călugări pe care patriarhul de Ierusalim i-a pus sub conducerea Sfântului Sava, în timp ce grupul celor care trăiau în mănăstirea din jurul bisericii au fost daţi în grija Sfântului Teodosie. Astfel, a luat fiinţă Marea Lavră, una dintre cele mai originale mănăstiri ale antichităţii creştine. Sava, cu răbdare şi, în acelaşi timp, cu indiscutabilă autoritate, a guvernat armata de eremiţi, ce devenea din ce în ce mai mare, organizându-i după normele de viaţă monahală fixate cu un secol mai înainte de Sfântul Pahomie. Pentru ca autoritatea lui să fie întărită, patriarhul de Ierusalim l-a sfinţit preot în anul 491. Deşi ar fi preferat să rămână departe de lume, el nu şi-a neglijat îndatoririle preoţeşti. A întemeiat alte mănăstiri, între care una la Emaus, şi a luat parte activă la lupta împotriva ereziei monofizite, ajungând să-i mobilizeze pe călugării săi într-o adevărată expediţie paşnică, pentru a se opune înscăunării unui episcop eretic, trimis la Ierusalim de împăratul Anastasie.
În trei rânduri, Sava a intervenit la împăraţii din Constantinopol în folosul binelui public şi al intereselor Bisericii. Sub Anastasie I, zece mii de sihastri s-au ridicat la chemarea lui în ajutorul episcopilor persecutaţi; cu prilejul unei vizite a împăratului, a înscenat o adevărată reprezentaţie de pantomimi pentru a-i arăta prin evidenţa imaginilor coregrafice condiţiile triste ale poporului apăsat de impozitele grele; la vârsta de nouăzeci de ani, a revenit la Constantinopol, a implorat şi a obţinut de la Iustinian iertare pentru samaritenii care se revoltaseră. Toate aceste fapte explică de ce, după trecerea la Domnul/5 decembrie 532, întreaga regiune, autorităţile civile şi religioase au ţinut să ia parte la înmormântare; numele său este păstrat cu veneraţie în calendarul Bisericii. În secolul al VII-lea, prin grija călugărilor greci, au fost ridicate, la Roma, o mănăstire şi o bazilică dedicate Sfântului Sava, de la care şi-a luat numele şi cartierul înconjurător…
Proiectul „Cascadele României” se poate compromite în două moduri: prin extensia sa excesivă sau prin limitarea lui (tot excesivă)… Tot atât de adevărat, când ai prea puține resurse la îndemână nu poți folosi o varietate de criterii și norme definite perfect („șansa” are legătură cu proiectele pe care le-am inițiat, cu munca și condiția mea fizică, se leagă de faptul că străbat multe locuri din dorința de a le cunoaște viața); succesiunea aleasă are însușirea a ceea ce este just; relevarea căderilor de apă din afara județelor Moldovei se transformă într-o obligație (și corespunde realităților), distribuția destinațiilor turistice depășește simetria și armonia tabloului geografic Radio Iași, conferă aspectele unui întreg numit România…
Repet de ceva timp: Ideea de munte este corelativă cu destinul uman; din pruncie, fiecare urcă muntele propriei vieți; nu o dată, suntem asemuiți lui Sisif – eșecul zămislește revenirea, dorința de a acționa răscolind fără încetare…
Mi s-a întâmplat și în prima jumătate a lunii noiembrie a.c.; în căutarea „Cascadei Tamina”, confuzia între două cursuri de apă/„Horvatca” cu „Valea Carierei”/ a fost starea care nu m-a dus într-un canion, ci a despărțit o „etapă a erorilor” de altă etapă; am ajuns la bariera amplasată pe podul care traversează pârâul „Timiş”, intram pe drumul forestier „Tamina” care șerpuiește prin pădure până la canion, prima curbă fiind însoțită de indicatorul de intrare – pe traseul marcat „bandă albastră”/mai solicitant, dar mai scurt/; rătăcirea unor poteci, apoi urcușul și coborâșul pe /de pe/ Vârful „Piatra Mare”, reprezenta o experiență aproape dramatică – dacă mă gândesc la dificultate și timpul record de deplasare; învățam că diferența dintre modul logic de a soluționa o problemă și cel bazat pe intuiție nu se traduce, neapărat, în termeni de eficiență – diferența o face capacitatea sau incapacitatea de a identifica, exact, cauza și efectul; recunosc și o tulburare de concentrare (favorizată de oboseala extremă, inclusiv de ceea ce îmi dezvăluia Masivul situat între „Depresiunea Brașovului” și „Munții Predealului” – „Piatra Mare” măsoară 1.844 m în cel mai înalt punct, iar, până la vârf, m-am întâlnit cu destule minunății sculptate de Natură, în depărtare zărindu-se Munții „Postăvaru”, „Bucegii”, „Piatra Craiului” – fapt pe care l-am consemnat prin întoarcerea mea pe „plaiuri brașovene”, în dimineața de 25 noiembrie, la îmbrățișarea umbrelor cu zorii care mijeau/până la triumful deplin al luminii solare);
pentru a consolida experiența mea cu munții, trebuia să existe Infernul, un soi de pâlnie care se pierde în abisurile confuziei; asemuiam munții Paradisului imaginat de Dante, încercând să ofer același model al lumii într-o variantă pe deplin autentică la nivel poetic, inexactă la nivel geologic, pilduitoare și în cazul eșecurilor; mi-am zis că pentru mine s-a născut muntele; am simțit sentimentul unei împliniri, dar și deznădejde, angoasă, tot ceea ce ține de un complex afectiv menit să mă arate așa cum sunt… Am rămas cu nevoia de Paradis… Și m-am mobilizat – pentru a duce lucrurile la bun sfârșit…
În 24 noiembrie 2021, cu stare de spirit și energie, m-am îndreptat către „Canionul 7 Scări” – deși citisem că este închis începând din 21 octombrie (pe termen nelimitat)… Poteca urcă destul de lin, printre poienițe și porțiuni cu chei, încadrată, pe ambele părți, de pădure; prin defileul săpat de pârâul „Șipoaia”, în calcare care amintesc de Jurasic, te întâmpină zgomotul unei cascade precum „Apa Vie”; canionul, format din succesiunea a 7 (șapte) căderi de apă de diferite mărimi (eu am reușit să o filmez doar pe ultima), are scări metalice fixate în pereții de calcar (am urcat-o doar pe cea de la intrare, până la grilajul zăvorât)…
O nouă zi (25 noiembrie a.c.) avea să-mi arate rezultatul adaptării organismului la eforturi fizice și psihice intense. Bine echipat, asumându-mi singurătatea, drept consecință și dificultatea de a filma, am străbătut (de două ori) „Canionul Tamina”/care mi-a pus la încercare calitățile fizice, curajul, deciziile (între instinct și rațiune)/; ieșisem din canion cu repetiție, ajungând, de fiecare dată, într-un loc din care nu aș fi dorit să mă desprind; am filmat (mai greu cu fotografiatul) urcând pe o „potecă falsă”, coboram pe lângă peretele de calcar în care pârâul „Piatra Mică” a săpat bijuteria de canion; peisajul îmbina duritatea pereților verticali, șuvoaiele care curg în vale, verdele (ușor trecut) al pădurii combinat cu culorile toamnei; valea de tip „horoabe” prezintă numeroase nivele de marmite de eroziune circulare sau eliptice și tuburi de presiune și de dizolvare observabile în pereții cheilor; procesul de adâncire și de modelare continuă, formele de relief putându-se modifica de la an la an… Cu 10 zile în urmă, nu văzusem așa-numita cascadă; la 1.100 de metri altitudine, în Munții „Piatra Mare”, formată prin adâncirea, cu peste 50 de m, a unei linii vechi de drenaj situată pe fisuri verticale în masa calcarelor și, posibil, prin prăbușirea unei peșteri, „Tamina” este, de fapt, o înșiruire de 5 cascade; este confuzia, dincolo de faptul că autoritățile nu vor să marcheze, temeinic, posibile căi de acces, din comoditate și/sau din teama unor accidente, rezidă inclusiv în modul în care receptez o situație; atunci când știu că sunt în confuzie, acest lucru implică, în mod direct, că va exista un moment ulterior în care confuzia dispare; modul instinctiv (intuitiv) de a rezolva o chestiune nu reprezintă, în mod obligatoriu, repetarea unui model anterior ci, mai degrabă, o adaptare dinamică la circumstanțe…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
În numele Statelor Unite ale Americii, felicit poporul român cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale, aniversarea Marii Uniri.
Între România și Statele Unite există un parteneriat durabil, construit pe valori împărtășite, interese comune și legături inter-personale solide. Ne mândrim să fim alături de România, în calitate de aliați NATO, să colaborăm pentru a depăși amenințările și provocările prezentului și viitorului, în regiunea Mării Negre și nu numai. Mulțumim României pentru angajamentul său de neclintit pentru apărarea păcii și a libertății în lume, inclusiv în Afganistan.
Așteptăm cu nerăbdare să valorificăm vizita la București a Secretarului Apărării Austin, din luna octombrie, vizita Ministrului Afacerilor Externe Aurescu la Washington, D.C, din luna noiembrie, și succesul recentei sesiuni a Dialogului Strategic. Anunțul Președintelui Iohannis de la conferința COP26, conform căruia România se va număra printre primele țări care va găzdui un reactor modular de mici dimensiuni, construit pe baza tehnologiei americane, este încă un exemplu grăitor de promisiune și potențial pentru o colaborare bilaterală și mai strânsă.
Urez poporului român „La mulți ani” de Ziua Națională, pace și prosperitate în anul ce urmează.
*
PRESS STATEMENT BY SECRETARY OF STATE ANTONY J. BLINKEN
December 1, 2021
Romania National Day
On behalf of the United States of America, I congratulate the Romanian people as you celebrate Great Union Day, the anniversary of the unification of your country.
Romania and the United States enjoy a longstanding partnership built on shared values, common interests, and strong people-to-people connections. We are proud to stand alongside Romania as NATO Allies, working together to overcome the threats and challenges of today and tomorrow, in both the Black Sea region and beyond. We thank Romania for its steadfast commitment to defending peace and freedom around the world, including in Afghanistan.
We look forward to building on Secretary of Defense Austin’s visit to Bucharest in October, Foreign Minister Aurescu’s visit to Washington, D.C. in November, and our recent successful Strategic Dialogue. President Iohannis’s announcement at COP26 that Romania will be one of the first to deploy a small modular reactor based on U.S. technology is a great example of the promise and potential for even greater collaboration between our two nations.
I wish the people of Romania a happy national day and peace and prosperity in the year ahead.
ne cheamă să fim vrednici de ce am avut, pentru a dobândi mai multe – în viitor.
Suntem?
Dintr-o arhivă mai greu accesibilă, un fragment din mărturia Anei Pop-Birtalan, nepoata lui Ștefan Ciceo-Pop (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale)…
*
1 decembrie… sentimentul că celebrăm, în inima noastră, un eveniment de seamă… Auto-portrete, sub formă deVox-Pop…
*
Un simbol al municipiului Alba Iulia, mai ales al unității naționale, Catedrala „Reîntregirii Neamului”ne este prezentată, ca semnificație, de Înalt Prea Sfinția Sa Andrei Andreicuţ, Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului…
film 2017
*
Alba Iulia reprezentase prilejul favorabil, aşa cum interpretează istoricii; mai devreme decât evenimentele din Transilvania anului 1918 a fost emisă hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău, hotărâre de unire a Basarabiei cu România; după care, la 15/28 noiembrie 1918 s-a produs unirea Bucovinei cu România…
Primul Război Mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema conglomeratului etnic, care îşi revendica, tot mai energic, dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena a urmărit reorganizarea acestuia pe baze federative. Bucovina fusese transformată în teatru de război; tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară; mulţi dintre ostaşi au căzut prizonieri în Rusia; ei s-au înrolat în detașamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei. Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea la Galiţia, iar statul ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei – care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau „curente de gândire” filoruse care revendicau întreaga Moldovă. La tratativele de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917), Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, teritorii care „ar fi trebuit unite” în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult, prin Pacea de la București, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din județul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broșteni.
La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria s-a reunit la Iaşi, adoptând o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918, Ucraina îşi proclama independenţa; noul stat naţional includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret; proclamaţia de la Lvov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni; eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie 1918, a apărut – la Cernăuţi – ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Pușcariu; fruntaşii bucovineni publicau editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programatic pentru românii din Bucovina. La iniţiativa lui Sextil Pușcariu şi a lui Iancu Flondor a fost convocată, în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta proprie. Adunarea din 14/27 octombrie 1918 decidea, cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti; s-a format, totodată, un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat (14 la număr); acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv (preşedinte: Iancu Flondor; vicepreşedinţi: Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu; secretari: Vasile Botnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă). Adunarea naţională a ucrainienilor s-a întrunit la Cernăuţi şi a hotărât să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Lvov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat (din partea Consiliului Naţional Român) să negocieze; austriecii l-au considerat reprezentantul românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale; ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie; soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceară intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic; aceasta a trecut în Bucovina şi, la 11 noiembrie 1918, a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea. Era necesar ca unirea proclamată de adunarea din 27 octombrie 1918 să intre în completă legalitate; s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat (într-o primă etapă). A doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.
Mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori ai provinciei au venit să participe la marele eveniment (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Vasile Demciuc, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918
„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.
Decretul-lege prin care Regele Ferdinand Ia consfinţit unirea Bucovinei cu România / apărut în „Monitorul Oficial” nr.217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.
După congres, o delegaţie (formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor) s-a deplasat la Iași, unde se mai aflau guvernul şi curtea regală; regelui Ferdinand I i-a fost remis actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1918, era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Din partea Bucovinei urmau să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la București.
Recunoaşterea internaţională a fost un proces – complicat, mai ales, prin refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. La 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria, totul era decis în favoarea României…
*
Trecutul nu ne salvează de prezent (aici ar fi vorba doar despre restrângerea, dramatică, a drepturilor și libertăților?); tot atât de adevărat, publicul nostru este începutul și sfârșitul argumentaţiei…
Gândiţi-vă la 1 decembrie, ziua naţională a tuturor românilor. Normal, adică firesc. Cu sentimentul că celebrăm, în inima noastră, indiferent de „contextul pandemic”, un eveniment de seamă…
Eder Bogatu (Asociația „Europa Socială”); ca ilustrare a virtuților țigănești, marele compozitor Eugen Doga…
*
Sorin Alexandrescu (critic, istoric, teoretician literar, nepotul de soră al profesorului, scriitorului, filosofului, eseistului, istoricului religiilor român Mircea Elliade) – despre „naționalismul de paradă”…
*
L-am întâlnit pe Principele Radu al României în mai multe contexte; într-unul dintre acestea, îi adresa următoarea întrebare…
Cum ar trebui pregătită şi sărbătorită ziua de 1 decembrie? Normal, adică firesc, obişnuit, comun? A devenit imposibil să ne gândim la sărbătoare somptuoasă (festivismul însemnând caracterul exagerat festiv iar festivitatea – serbare solemnă, celebrare a unui eveniment de seamă)… Cum percepem România? Avem speranță, dincolo de toate nemulțumirile? A devenit 1 Decembrie, cu adevărat, Ziua Națională a tuturor românilor?
*
Întrebări la care putem răspunde și în 2022; 2020 și 2021au fost/sunt, dintr-o perspectivă, pierduți sau rătăciți…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Bucovina fusese transformată în teatru de război; tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară; mulţi dintre ostaşi au căzut prizonieri în Rusia; ei s-au înrolat în detașamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei. Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea la Galiţia, iar statul ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei – care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau „curente de gândire” filoruse care revendicau întreaga Moldovă. La tratativele de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917), Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, teritorii care „ar fi trebuit unite” în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult, prin Pacea de la București, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din județul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broșteni.
La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria s-a reunit la Iaşi, adoptând o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918, Ucraina îşi proclama independenţa; noul stat naţional includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret; proclamaţia de la Lvov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni; eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie 1918, a apărut – la Cernăuţi – ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Pușcariu; fruntaşii bucovineni publicau editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programatic pentru românii din Bucovina. La iniţiativa lui Sextil Pușcariu şi a lui Iancu Flondor a fost convocată, în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta proprie. Adunarea din 14/27 octombrie 1918 decidea, cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti; s-a format, totodată, un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat (14 la număr); acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv (preşedinte: Iancu Flondor; vicepreşedinţi: Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu; secretari: Vasile Botnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă). Adunarea naţională a ucrainienilor s-a întrunit la Cernăuţi şi a hotărât să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Lvov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat (din partea Consiliului Naţional Român) să negocieze; austriecii l-au considerat reprezentantul românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale; ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie; soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceară intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic; aceasta a trecut în Bucovina şi, la 11 noiembrie 1918, a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea. Era necesar ca unirea proclamată de adunarea din 27 octombrie 1918 să intre în completă legalitate; s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat (într-o primă etapă). A doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.
Mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori ai provinciei au venit să participe la marele eveniment (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
*
dr. Vasile Demciuc, Facultatea de Istorie şi Geografie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava
*
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918
„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.
Decretul-lege prin care Regele Ferdinand Ia consfinţit unirea Bucovinei cu România / apărut în „Monitorul Oficial” nr.217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.
După congres, o delegaţie (formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor) s-a deplasat la Iași, unde se mai aflau guvernul şi curtea regală; regelui Ferdinand I i-a fost remis actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1918, era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Din partea Bucovinei urmau să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la București.
Recunoaşterea internaţională a fost un proces – complicat, mai ales, prin refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. La 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria, totul era decis în favoarea României…
Parlamentul României a adoptat, în data de 15.11.2021, o nouă lege /care introduce studierea istoriei evreilor şi Holocaustul ca disciplină şcolară obligatorie în învăţământul liceal din România/. Klaus Iohannis a semnat, în data de 25.11.2021, decretul pentru promulgarea legii. Iniţiativa legislativă aparţinea deputaţilor Silviu Vexler, din partea comunităţii evreieşti, şi Ovidiu Ganţ, din partea minorităţii germane.
Ambasada Germaniei a salutat iniţiativa şi consideră introducerea acestei discipline şcolare un prim pas pentru a transmite, mai departe, cunoştinţele despre Holocaust şi istoria evreilor, cu precădere tinerei generaţii.
Ambasadorul Dr. Peer Gebauer: „Aceasta este o iniţiativă foarte importantă. Numai dacă suntem conştienţi de ororile Holocaustului putem acţiona împotriva uitării. Este esenţial să implicăm elevii pentru a menţine vie memoria şi pentru a combate antisemitismul, discursul urii şi intoleranţa. Am învăţat în Germania că o abordare deschisă şi permanentă a acestui subiect dureros stimulează şi înţelegerea reciprocă şi toleranţa. Mă bucur în special de faptul că această iniţiativă legislativă a fost introdusă împreună de deputatul comunităţii evreieşti şi cel al minorităţii germane. Acest lucru ne arată încă o dată cât este de strânsă şi bazată pe încredere prietenia dintre cele două minorităţi.”
Dr. Felix Klein, Însărcinatul Guvernului Federal pentru viața evreiască din Germania și lupta împotriva antisemitismului: „Combaterea antisemitismului reprezintă totodată şi strădania de a repovesti mereu trecutul şi de a menţine vie memoria. Margot Friedländer, supravieţuitoare a Holocaustului, a spus-o foarte elocvent: «Ce-a fost, nu mai poate fi schimbat, însă nu trebuie să se mai repete. Fiindcă nu vreau ca voi să treceţi vreodată prin ceea ce am trecut noi.» Pe cale de consecinţă, a povesti despre anii întunecaţi ai Holocaustului este mai ales în interesul generaţiilor viitoare. De aceea salut în mod expres faptul că, în curând, în România, se va preda la şcoală despre Holocaust. Tinerii sunt cei care, prin întrebările lor, prin curiozitatea şi deschiderea lor duc lecţiile trecutului în viitor.”
Programa școlară, manualele şi materialele didactice pentru disciplina „Istoria Evreilor. Holocaustul” se elaborează de către Ministerul Educaţiei, în colaborare cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Au fost invitate să participe la acest proces, de dezvoltare-implementare, şi alte organizaţii naţionale şi internaţionale, care se ocupă cu studierea Holocaustului. Administraţia prezidenţială, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi Secretariatul de stat pentru Culte vor fi, de asemenea, consultate şi implicate în acest demers.
Legea prevede şi premiul naţional „Constantin Karadja„, numit după diplomatul româno-suedez şi „Drept între popoare”, căruia îi este atribuită salvarea a mii de evrei în perioada Holocaustului. Premiul se acordă pentru merite deosebite în protejarea memoriei victimelor Holocaustului şi combaterea antisemitismului.
Au fost și două cascade – imposibil de controlat, chiar dacă nu mi-am pierdut concentrarea asupra celor care țineau, strict, de mine (în acest caz, fotografierea locurilor, de la distanță, ghidul susținând că nu au suficiente precipitații): „Obârșia Ialomiței” și „Vânturiș”…
Cascada „7 Izvoare”, a cărei apă are un volum mare de litri pe secundă[1] (unii invocă și formarea „mării subterane”), se află (pe „Valea Ialomiței”) între Lacul „Bolboci” și Lacul „Scropoasa”… Șuvoiul ar trece printr-un „câmp magnetic” (anomalii de acest fel fiind descoperite în zonă), fie străbate un „zăcământ de argint” care purifică apa; studii microbiologice (primele teste au fost realizate în 1927[2]) ar indica „nivelul 0 al bacteriilor”, „fapt nemaiîntâlnit la nicio altă apă din lume”; cert este că apa care curge pe stâncă, „fără azotiți și azotați”, țâșnește chiar din măruntaiele munților…
Lacul „Scropoasa”, lac de baraj artificial /construit (1929) în scopuri hidroenergetice[3]/, situat la aproape[4] 1.200 de metri altitudine, cu o suprafață de aproximativ 6 hectare, alimentează, în inima Munților „Bucegi”, pe Valea „Ialomiței”, hidrocentrala din Dobreşti, una dintre cele mai vechi din România[5]…
Nu numai apa este „o emoție care curge”, după cum nu pare suficient să vezi pentru a înțelege. Lipsa de înțelegere reduce viziunea. Natura, în ansamblu, poate fi interpretată ca „un element mut”, dar, de fapt, se prezintă ca „o carte deschisă” care (îți) vorbește fără întrerupere…
Deasupra orașului Sinaia se înalță, în deplina lui monumentalitate, „Masivul Bucegi”. Deși părăsit, Cantonul „Schiel”, care, pe vremuri, găzduia „Casa Naturaliștilor”[6], reprezintă o construcția solidă, degradată ce-i drept, situată într-un loc cu o vedere, greu de descris în cuvinte, asupra orașului Bușteni și a Munților „Baiului”; am ajuns într-o poziție la limita abruptului, ceea ce mi-a oferit priveliștea impresionantă asupra „Văii Prahovei”, „Bucegilor” și „Baiului” – de aici se observă vârful „Caraiman”, cu „Crucea Eroilor”, vârful „Jepii Mici”, „Claia Mare” și alte culmi[7]…
„Babele” și „Sfinxul” nu sunt doar nume date unor formațiuni stâncoase. Spre exemplu, situată[8] pe platoul „Bucegi”-lor, la o altitudine de 2.206 metri, sub Vârful „Babele”, reprezintă baza turistică centrală a munților invocați, aici încrucișându-se principalele drumuri; aspectul cabanei[9], a fost modificat¸ ușor, în anii comunismului; postdecembrismul a avut și mai puține de oferit, cabana devenind, practic, de nerecunoscut – din cauza „mutilării volumetriei și aspectului inițial”; vecinătatea unor fenomene litografice salvează ceea au stricat oamenii[10]…
*
Altădată, luasem drumul Târgoviștei, numai că, după aproximativ 10 km, am agățat drumeagul spre dreapta, către o cabană, și încă 2 km distanță de construcția propriu-zisă, pe drum forestier, urmând aventura de 19 km, prin zone cu bolovani sau șanțuri săpate, acolo unde este vitală tracțiunea integrală. Am învățat, mai presus de toate, să menținem și să cultivăm respectul pentru întreg mediul înconjurător nu numai pentru „Babele” – monumente ale naturii, fenomene eoliene care au îmbrăcat stânca în forma ciupercilor, pentru „Sfinx” – monument despre originea căruia se afirmă că poate desemna fie un fenomen natural, fie „o creație moștenită de la daci”, pentru „Peștera Ursului” – situată pe versantul stâng al „Văii Tătarului” (afluent al Ialomiței), cea mai înaltă stațiune paleolitică din România, locul unde au fost descoperite rămășite ale lui Ursus Spelaeus, pentru „Peștera Ialomicioarei” – aflată la 1.600 de metri altitudine, pe o suprafaţă de peste 220 de hectare, are mai multe „săli” mari, decorate cu stalactite şi stalagmite…
*
Sunt multe fapte înregistrate de camera video, de aparatul foto sau de reportofon. Jurnalul, oricum atipic, a relatat – în scris, prin intermediul filmului, a dimensiunii online – doar fragmente din întregul care ține de călătorii…
(FILM) Cascada „7 Izvoare” și alte atracții ale Munților Bucegi
[3] Construit, între așezările Scropoasa şi Dobrești, în scopuri hidroenergetice, lacul corespunde şi conceptului de agrement; are o lungime de 2,5 km și o adâncime de 15 metri (diminuată, în prezent, din cauza aluviunilor și a nisipului care l-au colmatat); cu o cădere de 304 m şi un volum de apă de 0,55 milioane m³, lacul de baraj antropic, construit în anul 1929, asigură regularizarea săptămânală a râului „Ialomița”; are un potențial hidroenergetic de 1.500-2.000 kw/km, fapt care a determinat construirea primei hidrocentrale românești (la Dobrești)…
[5]Construită în anul 1936, are 27 de metri înălțime și 6 metri lățime; Hidrocentrala din Dobrești a fost, până la amplasarea uzinei hidroelectrice de la Bicaz, cea mai mare din România/ca putere instalată; uzina hidroelectrică de la Dobrești, proiectată, în 1929, de inginerul român Dorin Pavel (întemeietorul școlii hidrotehnice autohtone), a fost pusă în funcțiune (august 1930)…
[6] Datează din 1910 și a fost construit de frații Schiel, fondatorii și proprietarii (de atunci) ai „fabricii de hârtie” din Bușteni…
[7] Din locul amintit, traseul continuă, prin jnepeniș, înspre „Cabana Piatra Arsă”; tot de la canton se mai poate merge, pe „platoul Bucegi”, spre „Cabana Babele” sau către „Cabana Caraiman”…
[9]Construită, în 1937, de societatea turistică „Asociația Drumeților din Munții Înalți ai României” (A.D.M.I.R.), după proiectul arhitectului Octav Doicescu…
[10]Babele”, se află în fața/în spatele cabanei și a „Sfinx”-ului (în imediata ei apropiere)… Păstrând legătura cu Sfinx-ul, au fost supranumite „Altarele ciclopice din Caraiman”; legendele și teoriile nu ocolesc, ci explică „apariția lor”: unii cercetători afirmă că „agenți modelatori au fost apa și vântul, cu sprijinul înghețului și dezghețului”…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Minunat… Superlativul sintetic şi, în felul lui, absolut, înglobează multe altele, cu desemnare parţială; minunat vine de la minune şi trimite la minune, se împărtăşeşte de minune, fără a proveni neapărat dintr-una, dar este iradiere; minunatul a devenit o lume în care ne regăsim mai des decât în aceea a minunii…
Până la minunat, versiunea învechită a „Google Maps” ne-a complicat existența (măsura mi se pare nevinovată – prin comparație cu ce s-a întâmplat în apropierea vârfului „Piatra Mare”/acolo, locația GPS a punctului albastru de pe hartă, pentru Cascada „Tamina”, era incorectă sau lipsea/; am învățat, cu un preț: hartă tipărită este mai utilă decât una stocată în memoria telefonului…
Peisaj sălbatic (filmat dincolo de drumul lin, accesibil), câteva căderi de apă (în preajma și în legătură cu captările „Izvorul Caraiman”, „Deneș”, „Caraiman”), stânci semețe și bolovani de talia coloșilor adormiți pe albia râului, luminișuri care deschid altă perspectivă asupra munților…
Apoi… Cascada „Valea Spumoasă”, alcătuită din 3 (trei) șuvoaie moderate – care dezmiardă stâncile, asemenea unui voal răsfirat de mireasă, rezonează cu piatra, croindu-și drum prin vegetația măruntă… „Colții Berbecului” străjuiesc în stânga (cum te uiți la cascade), „Creasta Mare a Portiței” în dreapta, telecabina se zărește dacă ridici privirea către Cer…
Nu ar fi fost pentru prima dată când m-aș fi aventurat deasupra unei cascade, însă nu cred că alte pietre stau drept pavăză în spatele ei, de acolo apa ajunge, drept ofrandă, la picioarele noastre. De fapt, nu vorbim despre o singură cascadă, ci de mai multe curgeri care urmează aceeași cale. Dacă pragul de piatră se prezintă drept dovadă peremptorie a intervenției (inspirate) a oamenilor, mă incitase, pe zidul din stânga, o frânghie metalică prinsă cu cârlige; escalada pe stâncă nu s-a dovedit un scop în sine, oricum am trasat un fel de linie oblică, de la stânga la dreapta, în scopul de a vă oferi imagini de ansamblu…
Experiența trăită lângă Bușteni, cascada, pădurea, stâncile, toate sunt precum o oglindă a ceea ce ne hărăzim nouă înșine. În adevăr, societatea tinde, rareori, către comunitate și bunăstare emoțională, infinit mai importante decât profitul; sistemul comercial creează mulți monștri; lăsând deoparte ipocrizia, mă gândesc că, fără să ne propunem, ajungem inamici ai ecosistemelor naturale, distrugem, din apropiere sau de la distanță, habitate naturale; dincolo de orice considerație, „Valea Spumoasă” se înfățișează ca un cadru natural mirific, unde intervenția omului este (încă) minimalistă, unde Natura conviețuiește, în liniște și pace, cu Viața…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
În virtutea unei agende bine gândite (scenariul include, inevitabil, un discurs de autolegitimare, nu-i așa?), am trăit fiecare secundă spre a o putea mărturisi, iar acum povestesc fiecare clipă spre a putea trăi (în sens jurnalistic)…
„Dramaturgic”, am pus la cale o evadare din universul patologic, „plin de un virus”, de „demoni”, de restricții, am organizat încercări aspre, dovedind că se poate trăi și altfel; nu ar mai fi loc de vorbe, ci de acțiune…
Întrucât mi s-a sugerat includerea câtorva elemente de concretețe, spun că „Traseul 5 Punct Roșu”, unul dintre cele mai la îndemână din „Bucegi”, face legătura între Bușteni și Cascada „Urlătoarea”, una dintre cele mai mediatizate din România, de luat în seamă atât prin debit, cât și prin cădere; desprinsă, undeva, la dreapta, o potecă, având triunghi albastru, urcă pe „Jepii Mari”; vechiul traseu către „Cabana Caraiman”, pe „Valea Jepilor”, după un urcuș cu accente, trimite spre punctul denumit „la Grătar”; de aici, drumul se bifurcă – spre dreapta, poteca marcată cu triunghi albastru duce la „Cabana Piatra Arsă”, în vreme ce drumul către cascadă presupune trecerea unui podeț, traversează „Valea Seacă a Jepilor” (prin pădure)…
În proiectul intitulat „Cascadele României”, nu-și găsește loc figura de stil de nivel sintactic unde doi termeni, aflați în relație de asemănare, sunt puși în paralel, pentru a scoate în evidență caracteristicile unuia dintre ei. Mai clar: Nicio cascadă nu poate fi redusă la o alta… Nu compar „Bigăr” cu „Cascada Cailor”, „Clocota” cu „Pișoaia”, „Urlătoarea” din Vama Buzăului cu „Urlătoarea” din Bușteni… Totodată, am pretenția că scrierile mele nu sunt, niciodată, doar cataloage evenimențiale sau liste de întâmplări…
„Perdeaua”, cu o cădere de circa 10-15 metri, adună ape bogate în sezonul ploios (atunci, vuietul vine de departe); se spune că primăvara poți auzi tânguirea poveștii de dragoste pe care o ascunde… Legenda are, în prim-plan, doi frați (amândoi ciobani) care s-au îndrăgostit de aceeași fată (ea urca pe munte, cu mioarele); amândoi o urmăreau, iar, într-o zi cețoasă, au găsit-o odihnindu-se pe niște stânci, s-au repezit să o prindă în brațe; înspăimântată, fata s-a aruncat în gol, lacrimile ei s-au transformat în cascadă; flăcăii au rămas împietriți de durere, trupurile gârbovite străjuiesc laturile cascadei. Printre bătrânii locului s-a răspândit altă poveste despre „Cascada Urlătoarea”; prin Bușteni se spune că doi frați s-au îndrăgostit de cea mai frumoasă tânără din satul lor, dar fetei i-a fost teamă să aleagă; pentru a nu răni pe niciunul, a fugit în munți, băieții luându-se la harță cu topoarele până s-au omorât, din ambiție că niciunul nu a vrut să cedeze inima fetei; tânăra s-a aruncat de pe stânci, din durerea ei a țâșnit un șuvoi puternic de apă, cei doi flăcăi s-au prefăcut în munții „Jepi Mari” și „Jepi Mici”, să stea de pază lângă cascadă, iar mama lor s-a aruncat în gol, prefăcându-se în pădurea întunecoasă care acoperă munții și înconjoară cascada…
Iată că mi-am ales prieten și „duhul legendei”… Mai presus de toate, rămâne Natura… Nu înseamnă că alte personaje figurează doar ca simple treceri prin fața obiectivului, fără o motivație mai amplă, fără o corelare a lor la ceea ce se întâmplă sau ar trebui să se întâmple…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Publicat de Nicolae Tomescu,
17 noiembrie 2021, 16:46 / actualizat: 9 decembrie 2022, 11:07
Realizator: Nicolae Tomescu
Imagine: Nicolae Tomescu (foto și cameră video)
Nu măsor și nu îngroș prin îndoiala unui capriciu; văzusem ce înseamnă ca un lac și un baraj/care poartă același nume, „Siriu”/ să fie împrejmuite de munți și de păduri, iar viaductul „Stânca Teherău” să iasă în evidență; am alunecat pe sticla zilelor reci, dar însorite – din prima jumătate a lunii noiembrie, inclusiv cu o abatere de pe traseul Siriu-Bușteni, către „Vama Buzăului”/de la poalele Munţilor „Ciucaş”; aflată în judeţul Braşov și cunoscută, îndeobște, pentru așa-numita rezervație de zimbri, localitatea se poate mândri cu o cascadă surprinzătoare (adevărat, nu la fel de cunoscută precum surata ei, având acelaşi nume, din Munţii „Bucegi”)…
Formată din izvoare liniare (care se întind pe câteva zeci pe metri, ies, direct, din munte, și, ușor sfărâmate de stânci, ajung în pârâul „Urlătoarea”), cascada cu roci de culoare roşiatică triumfă la temelia unei lupte purtate pentru a destrăma urzeala veacurilor, este elanul, păstrat, al unei lumi vechi: fenomen hidro-geologic, cu depuneri majore de tuf calcaros, la baza depozitelor de conglomerate (din Cretacicul inferior) ivindu-se pânzele de apă subterane care alimentează 7-până la 9 izvoare cu temperatură constantă pe durata întregului an…
Și debitul este constant, creează impresia unei „poteci”: căderea de apă nu are frământarea torentului dar sculptează forme și „melodii” prin care (parcă) ar izvorî frumusețea și bunătatea; „Urlătoarea” din „Vama Buzăului”, străină de singurătatea căderii, se răsfiră prin discreție și eleganță, nu trăiește bucuria de a înșela printr-un abis abrupt, ci printr-o imagine liniștită care rămâne vie, intră în suflet și edifică amintirea… Nimic violent, zgomotos sau lipsit de armonie, ceea ce mă face să cred că adjectivul folosit pentru a o defini, de fapt o limitează…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Publicat de Nicolae Tomescu,
16 noiembrie 2021, 16:59 / actualizat: 17 noiembrie 2021, 9:11
Realizator: Nicolae Tomescu
Imagine: Nicolae Tomescu (foto și cameră video);
Liviu AtodireseișiIuliana Bubuianu (colaje foto)
Montaj: Alexandru Iurea
Ce înseamnă „să fii iubit”? Să fii văzut, să fii apreciat…
Valabil și pentru o cascadă… Până a ajunge acolo, valabil și pentru noi… Orice om este un puzzle de nevoi; dacă învățăm care este piesa lipsă, putem primi orice dorim/contează (doar) dacă oferi ceva/… Am întâlnit asemenea profil – devenit, parcă, ritm al unei pulsații din… masivul montan situat în „Carpații de Curbură”[1].
Mulțumeam drumului nesfârșit al înțelegerii, întrupându-mi sentimentul că nu sunt străin de oameni și de Natură, pornind, drept consecință, pe alt drum… Râul „Cașoca” se menține, predilect, pe partea dreaptă; pe cealaltă parte, piatra impenetrabilă este, din când în când, spartă de viituri și „văi” de torente, dovadă a forței apelor scurse de pe versanți; coloritul pietrelor peste care se revarsă șuvoiul (nu atinge 10 metri) se schimbă în funcție de unghiul sub care bat razele Soarelui;
Astralul se îmbracă în culorile Cascadei „Pruncea” („Cașoca” este denumirea apei și a localității buzoiene); simfonia culorilor, a stropilor fini, un peisaj desprins dintr-o poveste (cu zâne și feți frumoși?); aveam senzația că mă aflu în miezul unui vis, proiecțiile cascadei purtând îmbrățișarea cu versul făptuit din culori, călăuzind inocența din oameni; în partea stângă a cascadei apare o deschizătură, folosită, ca ascunzătoare, dacă este să invocăm legenda, de un haiduc (fost pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu); zgomotul apei, verdele crud, sălbăticia locului conturează un „Rai” al celor avizi de Natura pură și neprihănită; sunt și filmări care nu preamăresc îndrăzneala, ci găsirea tuturor punctelor cardinale; în aval de cascadă, prinde conturul imaginației un „golf” de uscat – care adăpostește trunchiuri de copaci căzuți din cauza vântului, a mișcării pietrelor, ochiurile de apă reflectă albastrul ireal al cerului armonios acompaniat de zgomotul îndepărtat…
Are 11,5 km lungime, este încadrat de brazi șistrăjuit de barajul, cu același nume, construit pe râul Buzău (viaductele șerpuite, înălțimea maximă a barajului de anrocamente/rocă, steril, miez din argilă – 122 de metri, al doilea ca mărime din țară, al cincilea din Europa şi al 12-lea de acest fel din lume; apa lacului – de smarald[2] (cu atingeri de ireal), crestele munților; faptul că, la Apus (dar și în timpul zilei), devine o oglindă magică, un amestec de culori ale soarelui, norilor și albastrului cerului), toate fac din Lacul „Siriu” o atracție irezistibilă – dinspre care pornim în al doilea film documentar al aceastei serii..
[1] /ce aparține de lanțul muntos al „Carpaților Orientali”/…
[2] Piatră prețioasă strălucitoare (varietate de beril), de culoare verde, foarte transparentă…
*
Urmează contopirea altor filmări, realizate pe traseul Iași-Siriu (lacul și barajul cu același nume, Cascada „Pruncea”, toate din județul Buzău)-Cascada „Urlătoarea” din Vama Buzăului (județul Brașov)-Bușteni (Caraiman, Cascada „Urlătoarea”, Cascada „Valea Spumoasă” din județul Prahova)-„Valea Jepilor”-Cascada „7 Izvoare”, Lacul „Scropoasa”/județul Dâmbovița-Timișu de Sus, Canionul „7 Scări”, Vârful „Piatra Mare”/județul Brașov…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Venind dinspre Deva (în altă împrejurare, vizitasem „Castelul Corvinilor” din Hunedoara) și îndreptându-mă către „Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa”, în comuna Densuş[4], la mai puțin de 15 km de orașul Hațeg, am filmat biserica ridicată pe un vârf de deal;
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=euP2lwp34WU[/youtube]
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=9SEMirWtrJM[/youtube]
dacă unii istorici susțin faptul că lăcașul de cult a reprezentat, inițial, un templu roman consacrat zeului Marte, alții consideră biserica drept o construcție ridicată în secolul al VII-lea, care a suferit transformări șase secole mai târziu[5]; cu lungimea de 30 de metri, lățimea de 8 m, înălțimea de 18 m (acoperișul este din plăci de piatră) și un spațiu interior de 15 metri pătrați, zidurile sale sunt din cărămizi cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare, blocuri, marmură, coloane, statui luate din „Ulpia Traiana…”
[2] Astăzi, ele constituie obiectul unui complex arheologic în localitatea Sarmizegetusa, județul Hunedoara…
[3] „Tapae” (în antichitate), astăzi „Porțile de Fier ale Transilvaniei”…
[4] Tot aici s-a născut, la 18 aprilie 1864, Nicolae Densușianu, jurist și istoric, membru corespondent al Academiei Române, cunoscut îndeosebi prin cartea „Dacia preistorică”…
[5] Sunt specialiști care afirmă că Biserica din Densuș ar putea fi o copie a Bisericii „Sân-Nicoară” din Curtea de Argeș (acolo s-au păstrat câteva ruine); adevărat, are același hram, „Sfântul Nicolae”… Un moment crucial in istoria bisericii s-a petrecut la mijlocul secolului al XIX-lea: localnicii au vrut să o dărâme (pentru a construi ceva măreț), dar salvarea a venit din partea autorităților care au considerat-o monument și au interzis demolarea…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Unii dintre „centraliștii mei dragi” sunt versatili, au la dispoziție și „clonele” din teritoriu – la fel de iresponsabile, propunându-și să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chip şi asemănare. Anumite informații otrăvitoare tind să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească. Tragedia propusă (împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine) pentru transferul ei în plan colectiv rezidă în faptul că unii nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna dintre obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); „adevărul” lor este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul; au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage către verdicte pure, „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece); acești pseudojurnaliști/copy paste vor să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul – din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea); capriciile – individuale şi ale găştilor – îi îndeamnă la discuții despre „dreptul de viaţă şi de moarte”, la ură nedisimulată, la „condamnarea” celor care le stau în cale; nu au ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor, acţionează precum un bumerang; adoră conduita de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs, a dublului standard); manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză…
Concertul „Melancholia” la Grădina Botanică „Anastasie Fătu”: un Stradivarius de colecție și note de tango argentinian pentru a saluta ultima noapte de vară
Pe 31 august, de la ora 19:30, concertul „Melancholia” marchează o premieră absolută la Iași: debutul virtuozului italian Giancarlo Palena,...
Publicat de Nicolae Tomescu,
5 noiembrie 2021, 23:46 / actualizat: 6 noiembrie 2021, 6:22
Ion Agrigoroaiei ne îndreaptă și către propria lui filă de calendar, în datele pe care le fixăm pentru a stabili legături cu trecutul personalităților…
Până să ne obișnuim cu cea mai înaltă funcție didactică în învățământul superior/profesor universitar/, absolvise Şcoala primară „Carol I” şi Liceul „Costache Negruzzi” (în 1954), apoi „Secţia de Istorie” a Facultății de Filologie-Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (în 1958);
preparator la „Catedra” de Istorie a României (în 1959), devenea profesor (1 octombrie 1990), trecând prin etapele de asistent (din 1 septembrie 1961), lector suplinitor (de la 1 octombrie 1968), lector titular (începând cu 25 februarie 1970), conferenţiar (din 9 februarie 1977); în anul 1975, a fost recompensat cu titlul de doctor în istorie (teză referitoare la viaţa politică din perioada imediat următoare „Marii Uniri”);
preț de cinci decenii, cu vocația specialistului/Istoria contemporană a României/, a condus seminariile, respectiv cursul general; Românii în primul război mondial, Istoria Basarabiei, Semnificaţia istorică şi consecinţele MariiUniri, România în cadrul relaţiilor internaţionale, Caracterul represiv al regimului comunist din România – iată titluri care i-au consacrat înaltă ţinută a întregii activităţi didactice;
a publicat peste 250 de lucrări (volume, cursuri universitare, ediţii îngrijite, studii, articole); redacta cursuri generale şi speciale, lucrări de seminar; îndrumase studenţii în cercetarea de specialitate, în întocmirea lucrărilor de licenţă, deopotrivă numeroşi profesori în procesul de perfecţionare/în scopul obţinerii rezultatelor favorabile pentru dobândirea definitivatului, a gradului II şi I în învăţământ; a condus, la „Institutul Pedagogic” din Suceava (1960-1966), seminariile de Istorie contemporană a României și a predat cursul aceleiași discipline, între anii 1990-1994, la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava; preocuparea constantă a vizat cercetarea condiţiilor interne şi externe în care fusese realizat idealul naţional, a consecinţelor Actului de la 1 Decembrie asupra evoluţiei societăţii româneşti; locul perioadei interbelice în istoria României, problema reformelor democratice, a legislaţiei de unificare, mersul economiei naţionale, efervescenţa culturală, regimul general al cultelor – sub semnul modernizării în context european, iată teme care şi-au găsit un loc aparte în cercetarea ştiinţifică; participa, având contribuţii substanţiale, la elaborarea a două volume din tratatul Istoria Românilor, apărute sub egida Academiei Române (în anul 2003): volumul VII, tomul II și vol VIII; la ediția a II-a a vol. VII, tom II, apărută în 2015, și-a sporit contribuția prin participarea la elaborarea capitolului al VII-lea (subcapitolul Basarabia 1878-1918), prin contribuția substanțială la aprofundarea analizei din capitolul al VIII-lea, România în anii Primului Război Mondial, prin reluarea dezbaterii din capitolul al IX-lea, Marea Unire, preluându-se rezultatele obținute de autori prestigioși, valorificându-se informațiile aduse de cercetare, fiind subliniat, printr-o analiză atentă, echilibrată, sensul major al acestor evenimente, locul lor în istoria națională și universală;
a colaborat cu istorici din Republica Moldova (prin 1990, era acceptat și la Universitatea din Chişinău); două dintre volumele sale au fost lansate în capitala Republicii Moldova: în 2004, Opinie publică şi stare de spirit în vremea Războiului de Întregire şi a Marii Uniri, la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, în 2007 Basarabia de la Unire la integrare, la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat; contribuţiile privitoare la istoria Basarabiei, publicate în intervalul 1990-2007, în volume colective sau ca studii în revistele de specialitate (în număr de 20), au fost reunite şi publicate în volumul Basarabia de la Unire la integrare (334 pagini), apărut la Editura „Cartdidact”-Chişinău, în colecţia „Studium”, cu lucrări ale unor istorici din România, Germania, Republica Moldova; Academicianul Alexandru Zub a găsit de cuviință să sublinieze: „Noua carte pe aceeaşi temă a profesorului I. Agrigoroaiei, Basarabia de la Unire la integrare, continuă în mod firesc strădaniile restitutive ce i-au asigurat, de-a lungul anilor, reputaţia de expert în domeniu. Autorul e convins că partea Moldovei dintre Prut şi Nistru nu poate fi înţeleasă istoric decât în cadrul general românesc şi că viitorul ei, chiar, se cade a fi gândit în aceeaşi perspectivă. Este poziţia unui istoric care i-a dedicat ani lungi de studii, privilegiind mereu materiale de arhivă, pentru a face, cognitiv, un pas mai departe” (De la Unire la integrare, în „Dacia literară”, nr. 2/2008); la comemorarea a 200 de ani de la ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă, a elaborat lucrarea Basarabia în acte diplomatice 1711-1947, care conține un studiu (pp. 15-121) și 57 documente edificatoare pentru politica expansionistă a Rusiei/U.R.S.S. asupra teritoriului dintre Prut și Nistru;
cercetarea ştiinţifică s-a revelat prin participarea, ca membru şi ca director al echipelor de cercetare, din mai multe granturi: *Membru al grantului finanţat de Banca Mondială şi guvernul României, Noi perspective asupra situaţiei sociale în România şiFranţa, 2000-2002; *Director al echipei de cercetare programul Modernizare şi europenism în România interbelică. Instituţii politice şi sociale (grant obţinut prin C.N.C.S.I.S., 2001-2003); *Membru al grantului CNCSIS, Tradiţii si integrare în spaţiul european a învăţământului superior şi a cercetării din România. Un studiu de caz: Universitatea din Iaşi (2004 – 2006); *Membru al echipei proiectului CERES, Spaţiul est-carpatic – zonă de convergenţă culturală din preistorie până în timpurile moderne (2003- 2005); *Director al proiectului CNCSIS Comisia Europeană a Dunării. 1856-1948 (2005-2007); în 1996, a fost desemnat membru al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (până în 2008) şi membru în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (2002-2006); a ocupat, din 1 octombrie 1993, prin concurs, funcţia de director al Direcţiei Judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, funcţie pe care a deţinut-o, în cumul, până pe 1 februarie 1997/în această calitate, a făcut parte din delegaţia Arhivelor Naţionale ale României care a participat la Congresul Internaţional de Arhivistică (Beijing, august-septembrie 1996); nimeni nu-i poate contesta efortul de modernizare a instituţiei, prin crearea unor laboratoare, prin valorificarea surselor documentare proprii, prin manifestări ştiinţifice de ţinută, prin publicare (a iniţiat apariţia unei reviste proprii, intitulată„Arhivele Moldovei”);
din 1991, adăuga, din empatie (trecuse de faza decodificării, identificării simbolurilor), calitatea de conducător ştiinţific de doctorat (în 2000, eu însumi am susținut teza Politica externă a României întregite. Reflecții și atitudini în presa vremii – sub blândețea și acuratețea îndrumărilor sale);
decan (1985-1990) al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, şef al „Catedrei” de Istorie a Românilor (1992), şef al Catedrei de Istoria Contemporană a Românilor şi Istorie Universală (din 1998 până în 2004), osteneala i-a fost remarcată înainte și după 1989 – distins cu „Meritul Ştiinţific” (1974), „Premiul Academiei Române” (1985), „Gloria Muncii” (2010); odată cu pensionarea (2007) i-a fost conferit titlul de Profesor emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi…
Poate că ar trebui să apreciem lucrurile și, mai ales, oamenii, după judecata lui Dumnezeu; din păcate, cât timp îi avem la îndemână, ceilalți nu ni se par atrăgători în toată gloria, dragostea, munca lor; înaintea noastră se învălmășesc atâtea deșertăciuni încât ele pun stăpânire și pe afectele noastre, nemaifiind loc pentru alte gânduri…
Drum lin, în sus către Cer! Dumnezeu să îl odihnească şi să-l aibă în pază pe Ion Agrigoroaiei!
În privința lui Adrian Păunescu[1] (om căruia nu i-am suportat excesele, dar am puterea să-i recunosc valoarea) sunt înmormântate, zi de zi, lucruri demne de aducere aminte…
Îngăduiți o scurtă poveste alegorică? Nefericiți ai vremii unor sultani istoriseau povestea pe care o voi spune acum – drept dovadă că orbirea și ștergerea memoriei au fost, sunt și vor fi atâta timp cât trăiesc oamenii. După moartea lui Timur Lenk, Stăpânul Lumii, primele lucruri pe care le-au făptuit, în orașele pe care le cuceriseră unii de la alții, fiii și nepoții săi, care s-au învrăjbit și luptat nemilos între ei, a fost să bată monedă și să pună să se citească predici în moschei în numele lor. Următoarele lucruri pe care le-au făcut au fost să descleieze cărțile pe care și le trecuseră unii altora, să ceară, fiecare în parte, să se scrie o nouă dedicație care îl slăvea pe „stăpânul Lumii”, un nou colofon[2], să le lege iarăși, în așa fel încât cei care le vedeau să creadă, privind cartea stăpânitorului cu pricina, că el era „stăpânul Lumii”…
*
„Aş sta, aşa cu faţa-n sus,
Lovit pieziş de vreme
Şi-ncet, ca un izvor supus
Ţi-aş murmura poeme.”
S-a născut[3] la 20 iulie1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia/actualul raion Sîngerei din Republica Moldova). Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca (județul Dolj); a făcut studii liceale în Craiova și București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-SUA (1970-1971).
A lucrat în presa scrisă[4] ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 a fost redactor-șef al revistei „Flacăra” din fruntea căreia a fost destituit în iulie 1985[5]. Nu numai interpretarea cântecelor avea nevoie şi de aşa-numiţii amatori (care pot deveni profesionişti) – pentru a se feri de plictiseală, de aroganţă. Asta a realizat, respectând proporțiile și contextul, „Cenaclul Flacăra”[6].
Între anii 1970 şi 1980, devenise o figură importantă în presa românească. Cenaclul pe care l-a înfiinţat, revistele pe care le-a coordonat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România. De multe ori, însă, colegii de breaslă au făcut referiri la poeziile sale, care îl lăudau pe Nicolae Ceauşescu. Să fi avut dreptate Mircea Dinescu atunci când scria despre destinul absolut dramatic al lui Adrain Păunescu: „Şi-a acoperit gingăşia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el”? Cu certitudine, a avut admiratori şi detractori (principala cale de atac la adresa personalitatii sale privește activitatea politică); unii au uitat nopţile, ceilalţi nu și-au amintit zilele; niciunul nu îi poate contesta talentul[7].
Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Adevărat, ani în șir, a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist, a fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). Dar…
„(…)Iluzia şi panica mereu
Sunt cele două jalnice extreme,
De care-avem şi mâine a ne teme
Că tot nu-l vom găsi pe Dumnezeu.
Când, obosită, într-un cerc închis,
Scârbită, umilită, lumea noastră,
A vrut să ne arunce pe fereastră,
I-am dat un drog, i-am programat un vis.
Acesta e, total şi nebunesc,
E comunismul, unica dreptate,
Cel hotărât a le-mpăca pe toate,
Pilonii lui pe osul nostru cresc.
Prea lung, prea tăinuit, prea lung,
Pustie veşnicie, exemplară,
Ni-i dor din când în când de câte-o gară
În care oamenii mai și ajung.”
Între 1966 și 1968, Adrian Păunescu a fost secretar al organizației UTC-Uniunea Scriitorilor din România; în august 1968 a devenit membru al PCR. După 1989 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeț (din august 1992), devenind prim-vicepreședinte (1995-1998) și președinte executiv (1998) al formațiunii politice. În 1996 a fost desemnat candidatul perdant al PSM la alegerile prezidențiale. La 21 septembrie 1998 demisionează din toate funcțiile deținute în PSM. Membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit Partidul Social Democrat, a fost senator PSM de Dolj (1992-1996) și reprezentant al României la Consiliul Europei (1993-1996)[8]. În legislatura 2000-2004 a fost senator PSD de Dolj, iar la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 a obținut un nou mandat de senator, reprezentând de această dată județul Hunedoara. De-a lungul celor trei legislaturi, Adrian Păunescu a fost președintele Comisiei senatoriale pentru cultură, culte, artă și mijloace de informare în masă. Adrian Păunescu a candidat la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, vizând un al doilea mandat de senator de Hunedoara, dar nu a mai intrat în Parlament.
„Tot mai cumplit şi mai urât îmi este,
Printr-un tunel înzăpezit trecând
Să mă înec, plângând, în propriul gând,
Nemaiaflând de tine nicio veste.”
Ca poet[9], a debutat în revista „Luceafărul” (1 mai 1960); editorial, cu volumul Ultrasentimente (1965). A scris și literatură pentru copii, proză fantastică (Cărțile poștale ale morții, 1970), reportaj (De la Bârca la Viena și înapoi, 1982). „Poezia sa” – crede Marin Sorescu – „este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat”.
O umbră se-nchide în mine,
O umbră prin mine trecu,
E-atâta de rău, că e bine,
E-atât de mult „da”, că e „nu”.
Bocovia-şi iese din sine
Şi râde în „a” şi în „u”,
O umbră în viaţă mă ţine
Şi umbra aceea eşti tu.
În ultimul interviu acordat AGERPRES, la 17 iulie 2009, Adrian Păunescu declara: „Eu nu aș fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, și atunci, fatalmente, trec prin această încercare. 66 de ani înseamnă și mai multă tristețe, și mai multă responsabilitate, și mai multă speranță, pentru că eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale(…) Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, «Și am murit trăind»”.
[2] Inspirat de Orhan Pamuk, cartea Mă numesc Roșu… Notă, însemnare finală a unei cărți, care reproduce sau completează cele spuse în titlu…
[3]A murit în ziua de 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat (26 octombrie 2010) cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii…
[4] De-a lungul anilor, a desfășurat o activitate prolifică în postura ziaristului. A colaborat la: „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Magazin”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, „România literară”, până în 1990, și, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la „Românul”, „Libertatea”, „Pro Sport”, „Gazeta sporturilor”, „Republica”, „Timpul”, „Sport Star”, „7 Zile”, „Jurnalul național”, „Sportul românesc” etc. Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985); proprietar, fondator și președinte-director general al Editurii și Fundației „Adrian Păunescu” SRL (din 1990). A condus revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”.
A primit premii și distincții pentru poezie și activitate jurnalistică, dintre care menționăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural — clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură și Artă de la Chișinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internațional Ecumenic și al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundației Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundației ”Niște țărani” 1999; Diploma și Trofeul Fundației ”România 2000”, Premiul „Soarele de Aur”, în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei „Ambasador” de la Târgu Mureș (2008)…
[5] Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Adrian Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980, în Flacăra…
Am scris un articol despre seara de 15 iunie 1985, atunci când tribunele fostului stadion „Petrolul” din Ploiești se umpluseră până la refuz. Show-ul, început la ora 18:00, s-a întins până către miezul nopţii, atunci când o furtună violentă a declanşat drama. De aici, versiunile se caracterizează prin confuzie. Se pare Păunescu a fost avertizat de electricieni să întrerupă evenimentul, deoarece sistemele electrice nu erau împământate; ar fi refuzat să ia în calcul sugestiile celor din stafful său, lăsând spectacolul să-și urmeze cursul, sub o furtună teribilă, care nu a înspăimântat însă lumea adunată; ar fi dat chiar dispoziţie ca porţile să fie închise… Fenomenul fizic care constă în întreruperea accidentală a curentului electric într-o rețea prin stabilirea unui scurtcircuit a aruncat în beznă întreaga arenă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. S-a creat o busculadă a nopții și a morții, cu cinci victime plecate în neființă şi zeci de răniţi; s-au călcat în picioare, în special spectatorii de la tribuna întâi, cei aflaţi la baza scărilor având de suferit în cea mai mare măsură – din rândurile lor au rezultat victimele (numărul real rămane necunoscut). „Presa” a trecut sub tăcere incidentul dramatic, deși Miliţia, Securitatea, Partidul s-au interesat, îndeaproape, iar oraşul vuia de ambulanţe, deopotrivă cu faptul că victimele au înțesat spitalele ploieştene; desigur, comuniștii au profitat de eveniment – inclusiv de unele excese ale celui care a scris și a făptuit așa cum respira – pentru stoparea fenomenului (acesta luase amploare, mulţimile de tineri devenind stânjenitoare pentru Sistem). Pamfletul anti-Păunescu a apărut prin anii ’80 ai secolului trecut. În condițiile în care cenaclul era interzis – ca urmare a incidentului, Păunescu trimis într-o redacţie a unei publicaţii culturale, pamfletul circula xeroxat, fiind difuzat şi la „Radio Europa Liberă” (în lectura lui Neculai Constantin Munteanu). Unii îl atribuiau, după stil, lui Eugen Barbu[4] (C.V. Tudor i-a at paternitatea / Fleica şi Drapelul, Folkul şi Porcul! Iată programul său electoral. De o asemenea manieră scria, probabil, Eugen Barbu, despre Adrian Păunescu… Nemţii au un termen aparte pentru un (re)sentiment, căruia nu i-am găsit echivalentul în limba română – Schadenfreude (înseamnă plăcerea pe care o primeşti atunci când nenorocirea îl bate pe altcineva); tradiţia noastră populară reaminteşte de un proverb potrivit pentru sentimentul Schadefreude în rândurile românilor, indiferent că ei sunt scriitori sau analfabeți – „râde hârb de oală spartă”)… În 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana cenaclului, în versiune post-revoluţionară (evenimentul a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri)….
[6]Fenomencultural din anii 1970 și prima parte a anilor 1980, îngemănând poezii/versificări spontane și versuri ale consacraților, muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă, cu piese deja cunoscute ale unor formații sau grupuri muzicale, ale unor soliști deja afirmați, „Cenaclul Flacăra” a delectat publicul cu abordări oarecum eclectice (melodii populare, muzică clasică, folk și rock). Din 1973 (prima oară) până în 1985 (ultima oară) au avut loc 1.615 spectacole de muzică și poezie (6 milioane de spectatori).
[7] S-a găsit, totuși, eseistul Andrei Cornea. La ora când Adrian Păunescu se pregătea pentru întâlnirea cu pământul, TVR transmitea, în direct, o emisiune – se vorbea despre calitatea de versificator, făcut praf și pulbere, inclusiv prin lipirea etichetei de poet mediocru (pe care nici Eugen Barbu nu îndrăznise să o folosească în campania anti-Păunescu din „Săptămâna”)…
[8] Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Croația (1995), vicepreședinte al Grupului Politic „Stânga Europeană Unită”.
[9] A publicat numeroase volume de versuri, printre care: „Mieii primi” (1967), „Fântâna somnambulă” (1968), „Istoria unei secunde” (1971), „Repetabila povară” (1974), „Pământul deocamdată” (1977), „Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), „Iubiți-vă pe tunuri” (1981), „Rezervația de zimbri” (1982), „Totuși, iubirea” (1983), „Viața mea e un roman” (1987), „Sunt un om liber” (1989), „Poezii cenzurate” (1990), „Româniada” (1993), „Front fără învingători” (1995), „Infracțiunea de a fi” (1996), „Tragedia națională. Sonete și alte poezii noi” (1997), „Deromânizarea României” (1998), „Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), „Până la capăt” (2002), „Liber să sufăr” (2003), „Din doi în doi” (2003), „Antiprimăvara” (2005), „Un om pe niște scări” (2006), „De mamă și de foaie verde” (2006), „Copaci fără pădure” (2006), „Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), „Rugă pentru părinți” (a IV-a ediție, 2007), „Încă viu” (2008), „Libertatea de unică folosință” (2009)…
#StareaEducației (INTERVIU) ”Bac Pentru Viitor”, o nouă șansă pentru adulții care vor să-și schimbe parcursul profesional. Oana Sergentu, președinte ”Asociația Învață pentru tine”: „Pentru un adult care revine la studiu după ani de pauză, dificultatea nu este doar materia, ci și recâștigarea exercițiului învățării, mai ales atunci când timpul și responsabilitățile zilnice fac procesul mult mai greu.”
Pentru unii adulți, lipsa diplomei de Bacalaureat nu înseamnă lipsă de experiență, de competențe sau de dorință de a munci, ci o limită...
#StareaEducației (INTERVIU) Festivalul de literatură pentru copii și adolescenți APOLODOR revine la Botoșani. Scriitorul Dan Lungu, director al evenimentului: ”Copiii trebuie să trăiască bucuria lecturii, să asocieze cartea cu un fapt legitim social. Chiar și cei care nu citesc se pot converti la lectură la astfel de festivaluri.”
Festivalul de Literatură pentru Copii și Adolescenți Apolodor revine la Botoșani, între 17 și 20 septembrie, cu o a doua ediție care își...
#StareaEducației (INTERVIU) Admiterea separată la liceu. Mihaela Gotcu, director Colegiul Național ”Emil Racoviță” Iași: ” Ni se dă acum o șansă să decidem în funcție de specificul nostru, e un prim pas spre o mai mare autonomie. Un examen suplimentar poate introduce criterii mai fine de selecție. O astfel de decizie trebuie însă luată după consultarea întregii comunități școlare.”
Din 2027, liceele ar putea organiza propriul concurs de admitere în clasa a IX-a, pe lângă Evaluarea Națională. Măsura, prevăzută de Legea...
#StareaEducației (INTERVIU) Iuliana Țugui, inspector pentru învățământ tehnic și profesional în cadrul ISJ Iași: ”În anul școlar 2026–2027, elevii vor urma un traseu educațional mai flexibil, care le permite să obțină o calificare după trei ani, să continue până la nivelul 4 de calificare și să susțină Bacalaureatul./ „Performanța unui liceu tehnologic nu se măsoară doar prin promovabilitatea la Bac.”/
Învățământul tehnologic din România intră, din această toamnă, într-o nouă etapă. Începând cu anul școlar 2026–2027, vechile școli...
#StareaEducației: (INTERVIU) Luciana Antoci, consilier de stat în Cancelaria Prim-Ministrului: „Succesul școlar nu se măsoară doar prin nota de la Evaluarea Națională sau Bacaluareat.”/„La fel de valoros este profesorul care reușește să ducă un elev de la nota 5 la nota 7 într-o școală vulnerabilă, precum și cel care lucrează cu elevi de performanță.”
Rezultatele examenelor naționale readuc, în fiecare vară, aceeași întrebare în spațiul public: ce înseamnă, de fapt, succesul școlar?...
#StareaEducației (INTERVIU) Bacalaureatul a confirmat o realitate care persistă de ani de zile: elevii din mediul rural pornesc cu șanse inegale. Mihaela Nabăr, director World Vision România: „Este foarte greu să aduci un copil la nota 6 la Bacalaureat dacă pornește cu mari decalaje.” Robert, absolvent promoția 2026: Fără programul ”Vreau în clasa a IX-a” nu cred că aș fi putut continua liceul.
Rezultatele finale ale Bacalaureatului din acest an aduc o veste bună pentru sistemul de educație: aproape 97.000 de candidați au promovat...
#StareaEducației (INTERVIU) Bogdan Cristescu, directorul Centrului Național pentru Curriculum și Evaluare: „Standardele naționale de evaluare îi vor spune elevului și părintelui ce știe copilul și cum poate merge mai departe. Vom începe cu adevărat să folosim evaluarea pentru învățare. Examenele cumva direcționează predarea, copiii nu învață decât ceea ce știu că se dă la examen.”
Sistemul de învățământ din România se pregătește pentru una dintre cele mai importante schimbări din ultimii ani în ceea ce privește...
#StareaEducației (INTERVIU) România, pe primul loc la Olimpiada Europeană de Geografie. Doi elevi din Iași, printre medaliați. Alexandra Aramă, medalie de aur: „Profesorul îți poate arăta resursele și strategiile, dar până la urmă totul se rezumă la muncă individuală și pasiune.”/Prof. Cornelia Fiscutean:”Noi le construim rădăcini și le creștem anvergura aripilor.”
România a obținut un rezultat excepțional la Olimpiada Europeană de Geografie, desfășurată la Varna, în Bulgaria, în perioada 27 iunie – 3...
Pe Dealul „Vovidenia”, premergător spaţiului monastic al acelui schit care aminteşte de „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, am fost întâmpinat de o casă cu cerdac/; privirile mi s-au îndreptat către valea Moldovei, către Ozana „secată de indolenţă şi nepăsare”; gândurile zburau, cu repeziciune, către fosta „reşedinţă vlădicească” ridicată în 1937, pe timpul şi la iniţiativa Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei/cu destinaţia de palat arhieresc, l-a primit pe scriitorul care a locuit aici….
Arhimandritul Mihail Daniliuc – egumenul Schitului „Vovidenia”, Custode al „Casei Memoriale Visarion Puiu și Muzeului Mihail Sadoveanu”, cadru didactic la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”-Mănăstirea Neamț, argumentează:
*
Opera lui Sadoveanu poate fi grupată în etape care corespund direcțiilor sau curentelor literare dominante în epoci și perioade (desigur, în afara celor care urmează a fi enumerate, a abordat romanul psihologic și naturalismul): cea de început, primă etapă sămănătoristă, a primelor încercări, nuvele și… Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii; a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică, reflectată în romane gen Creanga de aur, Divanul persian; acțiunea are loc, în general, în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Zodia Cancerului, Venea o moară pe Siret, Baltagul, Hanul Ancuței…
deși, în 1952, publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului, ultima etapăcorespunde realismului socialist: a scris Mitrea Cocor, deopotrivă cu celebrul slogan „Lumina vine de la Răsărit”, în favoarea Uniunii Sovietice, a stalinismului, a primit Premiul „Lenin”/pentru Pace (1961), titlul de „Erou al Muncii Socialiste”…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Mihaela Runceanu: „Cântecul este modul prin care dăruim oamenilor tot ce avem mai bun şi mai frumos în noi”
Publicat de Nicolae Tomescu,
4 noiembrie 2021, 09:35 / actualizat: 5 noiembrie 2021, 3:15
Pe data de 28 octombrie 1989, a participat la spectacolul-maraton „Start Melodii ’89”, care avea loc în „Sala Radio”; a repurtat un succes dincolo de obișnuit, fiind bisată de trei ori; emoționată, a îngenuncheat la aplauzele publicului; era ultimul spectacol susținut de Mihaela Runceanu[9]. După ce, pe 1 noiembrie 1989, în jurul orei 1:00 a.m.[10], garsoniera sa[11] din capitala României se transformase într-o cameră de execuție, a fost înmormântată, pe 4 noiembrie 1989, la cimitirul „Dumbrava” din Buzău…
În aceeași zi (4 noiembrie 1989), TVR avea, în program, difuzarea rubricii „Autograf muzical”, cu… Mihaela Runceanu; ar fi fost, drept ilustrație, melodiile „De vei veni”, „Eu nu te-am uitat”, „Fericirea are chipul tău”…
Dar, în „comunismul-ceaușist”, nu trebuia scos în evidență sfârşitul crâncen[12], mai ales al unei artiste celebre precum Mihaela Runceanu, îndeosebi în preajma Congresului al XIV-lea al PCR…
[1] În 1970, Eufrosina Tomescu, soția directorului școlii (Constantin Tomescu), fiindu-i profesor de vioară…
[2] În liceu, a cântat în orchestra simfonică a orașului Buzău; alături de aceasta, a efectuat un turneul de câteva săptămâni în Cehoslovacia și Ungaria. 1972 înseamnă câștigarea Premiului I la concursul „Tinerețea Buzoiană”/cu piesa „Anilor” de Petre Magdin, prima recunoaștere publică a vocației de solist (muzică ușoară)…
[3] În 1974, cu media 9,95 – la clasa profesorului Victor Giuleanu… În 1978, Mihaela Runceanu absolvă Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu”, Facultatea de pedagogie, muzicologie, compoziție, cu lucrarea „Muzica ușoară românească și rolul său în societatea contemporană” (coordonator: profesor Al. Leahu)…
[4] Pe care o absolvă în 1977, în clasa de canto condusă de profesorul Nina Bercaru…
[5] În 1975, Trofeul „Steaua litoralului”-Constanța; premiul I la Festivalul „Constelații vâlcene”-Râmnicu Vâlcea; în februarie 1976, trece – cu 10 pe linie – prima etapă la concursul TV „Steaua fără nume”; în 1976, Premiul I la Festivalul „Lotca de aur”-Brăila, Premiul al II-lea la „Festivalul artei studențești”-Galați, Premiul II la concursul „București’76”; la cea de-a IX-a ediție a „Festivalului tinereții de la Amara”/desfășurat în stațiunea din județul Ialomița/, perioada 5-8 august 1976, Mihaela Runceanu câștigă „Trofeul Tinereții”…
[6] Cu o melodie, în primă audiție, a compozitorului George Grigoriu…
[7] În perioada 1978-1979, activează ca profesor de vioară la Școala generală de muzică din Brăila; cântă cu formațiile „Solaris” și „Mefisto” din localitate. În perioada 1979-1980, profesoară de vioară la Liceul de muzică și arte plastice din Buzău (pe care îl absolvise cu numai șase ani în urmă), face parte din formația „Nona” (condusă de profesorul Xenti Stănescu). În toamna anului 1980, Mihaela Runceanu devine profesor la Școala Populară de Artă din București (co-repetitor la aceeași clasă, compozitorul Ionel Tudor); dintre cei care i-au fost elevi se numără: Marina Florea, Silvia Dumitrescu, Dana Dorian, Gianina Olaru, Carmen Trandafir, Adrian Enache, Mădălina Manole, Nicola, Paula Mitrache, Miki (fosta solista a trupei K-pital), Maria Botta, Marinela Chelaru (de la grupul „Vouă” ș.a.) În perioada 1980-1989, Mihaela Runceanu cântă la unele dintre cele mai renumite restaurante din București, Sinaia și Timișoara; în fiecare vară, pe timpul vacanțelor, cântă pe litoral numai la restaurante de mâna întâi…
[8] În 1984, melodia „E-adevărat, iubirea mea”, preluată din repertoriul internațional, devine primul mare succes al Mihaelei Runceanu. La concursul „Melodii’84” (care a avut loc la începutul anului 1985), melodia „Să crezi în dragostea mea” (Ion Cristinoiu/Roxana Popescu) obține premiul I la secțiunea „Prime audiții”. Începând cu 1985, Mihaela Runceanu participă la un număr impresionant de spectacole organizate în București (în special la „Sala Radio” sau „Sala Polivalentă”), în provincie; numele ei a devenit, prin ani, o garanție a calității spectacolelor respective. A fost solicitată pentru înregistrări la Radiodifuziune, Televiziunea Română, „Electrecord”, invitată la turnee din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., U.R.S.S., Cuba…
[9] Pe 30 octombrie 1989, apăruse, la „Electrecord”, „Pentru voi, muguri noi” (cel de-al treilea disc al artistei)…
[10] Pe data de 2 noiembrie 1989, la numai 36 de ore de la comiterea crimei, Daniel Cosmin Ștefănescu a fost prins și arestat; condamnat la 25 de ani de închisoare; a executat doar 17 (în 2004, eliberat dintr-o eroare condamnabilă, pe baza unei graţieri acordate de fostul preşedinte Ion Iliescu, a fost reîncarcerat şi a mai ispăşit 16 luni de pedeapsă, până când a fost eliberat pentru bună purtare; actualmente, trăiește în Marea Britanie)…
[12] Pentru ce a murit Mihaela Runceanu? Pentru trei carnete CEC, un videocasetofon, un televizor, un magnetofon, un pick-up, două boxe, o staţie de amplificare, şase casete video, benzi de magnetofon, câteva bijuterii, un material textil, încălţăminte, cosmetice, cafea, băuturi fine, două cartuşe de ţigări, un pachet garnisit cu carne, două canistre cu benzină?
La 2 noiembrie 1941, răsunau – pentru prima dată în eter – cuvintele „Aici Radio Moldova”.
În 1944, a amuţit „vocea destinată scopului”.
În 1956, la 1 mai, era revigorată, sub denumirea Radio Iaşi (funcţionând ca studio teritorial, fără personalitate juridică, în cuprinsul Radiodifuziunii Române).
Între 1984 şi 22 decembrie 1989, regimul Ceauşescu i-a anulat dreptul de a emite, precum în cazul celorlalte posturi teritoriale.
„Grilele propuse aduc îmbunătăţiri, conform etapelor din proiectul managerial Nicolae Tomescu, păstrează elemente de forţă, aduc mai multă prospeţime. Structura de programe păstrează caracteristicile radioului de proximitate – diversitate, puncte de sprijin/comunităţi, spaţiu larg de informaţii (sub toate formele), conţinut substanţial, adresabilitate către publicurile din rural şi din mediul urban. Un singur post de radio, cu două plaje de audiţie (AM și FM), pentru oameni cu profil diferit, cu obiceiuri de ascultare diferite (adresa 8713/16.06.2010)”
Ce se întâmplă astăzi? Efectul centralismului decizional…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Există cel puţin două maniere de a iubi puterea: te poţi consacra acesteia exersând‑o sau analizând‑o[1]. În contrast cu teoria amintită, caut să înţeleg evoluţia profesiei mele, ceea ce mă conduce la sublinierea aspectelor derivate.
Oare francheţea comentariului este capabilă să suplinească posibilităţile limitate de explorare a culiselor informaţiei? Chiar dacă „emergenţa” unei noutăţi nu este niciodată inocentă, putem lansa orice judecată de valoare într‑o lume situată (relativ) departe de cerinţele informării?
*
În alte articole (publicate în perioada 2015-2021), afirmasem că România desemnează un caz diabolic în privinţa drumului de la dictatura care a interzis/interzice la democrația care compromite/a compromis nevoia de exprimare. Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Am tăcut despre ce nu aveam voie să vorbim, am început să vorbim despre ce nu merită un cuvânt; mai grav, unii vorbesc despre ce nu știu sau vorbesc „la comandă”[2], amestecă minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecă fapte, opinii, persoane echivalente acestora, compară nejustificat, exagerează apocaliptic, slăbesc adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetează etc[3]. Altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism[4], a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului[5]/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru. Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să (se) creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); răii sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi „lichidaţi” – deocamdată, în formă democratică (de doi ani încoace, s-au luat și măsuri dictatoriale); alții se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale. Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Unii versatili ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite informații otrăvitoare tind să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească. Tragedia (pe care, împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine, şi-au propus să o transfere în plan colectiv) rezidă în faptul că nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna dintre obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); adevărul este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul. Politrucii (din partide, sindicate, presă, justiţie, consilii de administraţie, instituţii publice ș.a.m.d.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştilor – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii infractori etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard)…
*
Originea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică, în mod esenţial, ideea unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. Pentru un jurnalist, creativitatea este maximă în faza de consolidare. Când fiecare ştie ce are de făcut, înseamnă că traversează perioada de stabilizare. Într‑un al treilea „ciclu” – de extindere şi eficienţă maximă – se lucrează din rutină. Atunci este mai lesne să alegi pentru ştiri „valorile morale pozitive de cel negative, cunoşti care sunt resorturile umane determinând simpatia (sau antipatia), interesul (sau lipsa de interes) faţă de un anumit gen de informaţie. Ştii, totodată, cum poate fi perturbată o informaţie, cum poate fi ea parazitată – dar mesajul să rămână „adevărat”. Experienţa este însă finită. Chiar la apusul carierei, mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectului şi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea riscă să pregătească, să imprime rigorii un coeficient de subiectivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia. Pe de altă parte, jurnalistul nu face altceva decât să răspândească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi pigmentate cu iluzii analitice? Dintr‑o asemenea perspectivă, am reprezenta doar rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei. Oricum ar fi, pare demn de remarcat faptul că „loialitatea” a înlocuit căutarea adevărului, încât, la interferenţa a două atitudini diferite, „renegaţii” sunt marginalizaţi chiar şi de tabăra a cărei „credinţă” o adoptă. Prin efectele sale, spaţiul public de dezbatere tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă comunicarea. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Departe de a institui proces altor „medii” în scopul deturnării atenţiei de la destule întrebări pe care suntem vinovaţi de a le fi provocat[6]. Nu s‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supramediatizare şi informare, deversând – fără discriminare – torente de imagini, cuvinte, comentarii? În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” între jurnalişti şi opinia publică criza de încredere – chiar mai mult, criza de legitimitate (care atinge, uneori, cote de alertă). Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflecteze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsabilităţilor, drepturilor şi obligaţiilor. Cât se poate de normal (anormalitatea având pretenţia să atingă dimensiunea normalului) revin la exemplul dezinformării. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele/ manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge, este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în comunicare. Cu cât comunicarea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse. Investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de „acroşajele” radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului / politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului / de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, o logică a concurenţei sau abuzurile. Ar trebui totodată să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică. Există şi ideea contrarie: nu s‑au strecurat erori grave, dezinformare profundă, am dat dovadă de maturitate, jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punînd în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare complexitate. În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine închegate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor care scriu? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor „efemerului absolut”[7]? La fel de clar este că nu ştiu dacă dobândesc mai lesne conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu oamenii care informează (pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate).
Desigur, creşterea volumului informaţiilor reclamă din partea jurnalistului munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită onestitate şi competenţă. Necesitatea explicaţiei/comentariului presupune fericita colaborare între „jurnalistul generalist“, „jurnalistul specializat“, „specialistul non‑jurnalist“. Dar cetăţenii, spre deosebire de ziarişti, nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap“. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază aproape niciodată cu informarea. Cu cât există mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑mediatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând în schimb avantaje celui care este mai răspândit în câmpul informării… Să înţelegi care sunt problemele, să pricepi chestiunile care nu se rezolvă/devin doar perimate… Societatea actuală nu-şi găseşte cadenţa deoarece exprimarea sau raportarea se face la stări monstruoase care ar trebui, cu adevărat, înlăturate. Trăim din intenţia (permanentă) a unor factori, fie de a-şi conserva interesele, fie de a stăpâni, în detrimentul altora, resursele…
[1] Nu prefer nici forma de exercitare a puterii pe care mass‑media o cunosc foarte bine şi pe care nu ezită (aproape niciodată) să o folosească…
[2] Nu aparțin categoriei celor care se conformează poruncilor „stăpânirii”… În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei) și în prezent…
[3] Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor mincinoși), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor personaje de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetari” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic…
[4] Înainte de 1989, tăcerea oamenilor înzestrați, ce aveau multe de spus, s-a făcut auzită în două feluri: prin refuzul/eschiva care îi ajuta să nu vorbească despre/în folosul comunismului sau/și vorbind despre altceva. Astfel poate fi explicată înflorirea culturii de rezonanță. În vremuri lipsite de umanitate, traducători, eseiști, autori de critică literar-filosofică, îngrijitori ai edițiilor demne de remarcat, reușeau să fixeze un standard cultural. Dacă tăcerea și-a făcut datoria, cuvântul scris sau rostit a parcurs, vorba lui Zenon, jumătate de drum. De ce au fost atât de numeroși cei invitați sau neinvitați să adere la minciună? „That is the question”…
[5] Personajele s-au schimbat, dar problema tăcerii și a vorbirii rămâne intactă: deraierea vieții publice în comunism, îngrămădeala la luările de cuvânt pe subiecte care merită o tăcere deplină, respectiv muțenia în fața subiectelor care reclamă o discuție imediată…
[6] Spre exemplu (exemplul locului meu de muncă), Radio Iași, fără personalitate juridică, a pierdut teren în fața concurenței – adeptă, în general, a „filosofiei nimicului”, foarte supărată pe sursele de finanțare ale radiolui public. Pe de altă parte, analizând concurența din zona urbană și cea din zona rurală, observăm poziționări total diferite ale posturilor de radio; din aceast motiv, Radio Iași ar trebui să folosescă, pe viitor, strategii diferite (mă refer la cele două piețe), care să țină cont de nevoile și de așteptările categoriilor de populație care locuiesc în mediul rural și urban. Se pare că o strategie care ar încerca o variantă de compromis între piața radio urbană și cea rurală nu dă roade pe termen lung, dovadă scăderile numărului de ascultători – atât în mediul urban, cât și în cel rural. Înainte de orice, pentru a putea formula o strategie viitoare, avem nevoie de o descriere cât mai clară, în funcție de variabile socio-demografice (vârstă, sex, ocupație, statut, etc.), atât a ascultătorilor Radio Iași cât și a ascultătorilor posturilor de radio concurente. Analiza ne-ar permite să identificăm, în mod valid, științific și obiectiv, posturile cu care Radio Iași concurează de o manieră directă. În lipsa acestor date, putem emite doar speculații, fără a avea însă un instrument corect de validare…
Sunt altele, de maximă gravitate, pe care le-am semnalat inclusiv celor care nu vor să gasească soluții, ci să domine media…
[7] Cert este că am preluat expresia de la Yves Mamou, C’est la faute aux medias. Essai sur la fabrication de l’information, Payot, 1991…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Printre cele mai impresionante creaţii ale naturii, cascadele diferă după formă şi mărime; sunt în formare continuă, în mii de ani, fluxurile de apă cizelează rocile schimbându-le aspectul… Pentru a le selecta şi a le aranja într-o listă, trebuie luate în considerare caracteristici precum înălţimea, lărgimea, debitul de apă, aspectul…
Nevoia de a împărtăși celorlalți ține de libertate; un film este livrare obiectivată, proiecție a preluării publicului în spațiul libertății noastre… Cu voia dumneavoastră, peregrinarea mea prin județele Hunedoara și Vâlcea, de la finele lui octombrie 2021, are de împărtășit amestecul extaziant dintre un urcuș dificil și aspectul grațios al Cascadei „Scoruș”…
Dacă te prinzi în deplasarea cu mașina, de pe „Valea Oltului” te îndrepți către Voineasa, trecând prin Brezoi, pe DN 7A, întâlnind două baraje („Brădişor” şi „Mălaia”); atunci când ajungi pe la jumătatea lacului, înainte de pod, trebuie virat /la stânga/ pe un drum forestier, iar, după o pensiune, la circa 300 de metri, oprești într-o parcare improvizată…
Ce urmează? Prin canionul „Văii Bucureasa”, podeţele și potecile înguste ale unui traseu paralel cu apa, pietrele și copacii, toate fac și mai dorită cascada (care se scurge pe un perete aproape vertical)… Considerată, de unii, drept „cea mai înaltă cascadă a României” (ar fi peste 100 de m), are o cădere de apă estimată la 80 de m, un canion și, apoi, cea de a doua treaptă a cascadei (cu o cădere de 25 de metri)… Perdea de apă, văl fin, pulbere desprinsă, stropi azvârliți pe stâncă…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Citisem despre asocierea cuvintelor realității înconjurătoare, descoperirea ultimei (care ar trebui să fie preocupare de căpătâi) fiind asociată noului sistem de referință lingvistic. Cât privește Cascada „Lotrișor”, atenția și curiozitatea, în situația/contextul documentării prealabile, generau o forță de atracție asupra activității din întreaga „Vale a Oltului” și, desigur, din „Valea Lotrului”…
De peste două milenii, pe lângă „Olt” şerpuieşte un drum strategic, care face legătura între Transilvania şi Oltenia; deși mai puțin popular decât „Valea Prahovei”, „Defileul Oltului”, cu o lungime de 47 de kilometri, cel mai lung din ţar㸠rămâne unul dintre cele mai spectaculoase și mai antrenante peisaje din România…
Esența mișcării alerte a fost concentrată asupra scopului de a căuta și de a menține starea jurnalistului, în explorarea noilor experiențe.
Căderea Cascadei „Lotrișor”, singura din România ale cărei ape trec printr-un tunel, măsoară 30 de m, a fost obținută, artificial, în anii ’50 ai secolului trecut, tot atunci construindu-se și drumul forestier din zona respectivă.
Un traseu lung, altminteri lipsit de dificultate, pe cursul apei care săpase pereții muntoși, zgomotul viu răzbind într-un singur sens… Mai presus de toate, toamna s-a dovedit balsam pentru ochi, regalul culorilor fiind descris de filmări și de fotografii…
Deoarece nu erau în măsură să amenajeze calea de acces, muncitorii au captat cursul printr-un tunel de 300 de metri, săpat în munte; o potecă urcă până la gura galeriei de unde izvorăște apa (din păcate, timpulnu mi-a îngăduit ascensiunea); versantul este abrupt (1.509 metri, iată altitudinea maximă în zona cascadei)…
Cascadă ce în derivă descoperă repaos
Și crede în stagnare ca în înfinitate
De clipe nealese, de căi ca un pronaos,
Înlățuind imagini pentr-a-l putea străbate
Apreciam, din nou, „Valea Oltului”, faptul că am surprins, de la doi pași, „cumătra vulpe”, nu numai verdele preschimbat în brun, ruginiu, portocaliu, galben sau roșu, ci și realizările umane dintr-un timp revolut: „barajul Brădișor”, înconjurat de Munții „Căpățânii” și Munții „Lotrului”, în arc din beton, amplasat în albia râului Lotru, aflat la 6 km de axul amenajării învecinate din amonte, Malaia, deopotrivă lacul ca punct de atracție turistică…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
S-a spus: în viață, cele mai frumoase lucruri nu pot fi atinse, ci pot fi simțite și îmbrățișate. Dar frumusețea cascadelor are și cevafizic, chiar dacă transcende granițele noastre exterioare, primim experiența, o simțim, o îmbrățișăm în noi înșine, dar, totodată, o relevăm întregii lumi (prin intermediul imaginilor)…
Cascada „Clocota” se formează pe râul cu același nume, din județul Hunedoara, la marginea stațiunii balneare „Geoagiu-Băi”; din succesiunea precedentă ați remarcat, desigur, așa-numita sălbăticie (de fapt, mediul natural care nu a fost modificat, semnificativ, de activitatea omului, cu toate inepțiile ticluite pentru „teșchereaua buzunarelor”)…
impresionează prin cădere (citisem despre aproximativ 40 de metri înălțime, o lățime de 22 de metri, în orice caz diferența de nivel de circa 20 de m pe firul apei) și prin amplasament; în timp, s-au produs rupturi abrupte ale terenului; căderea de apă a spălat rădăcinile unor copaci situați în partea superioară a platoului, care s-au prăbușit și au fost înglobați (parțial sau total) în depunerile recente de travertin ale cascadei, alcătuind falduri verticale succesive pe întreaga înălțime; peste toate, s-au dezvoltat mușchi și plante care atârnă…
Cascada „Clocota” nu îngheață, colectând toate cele 16 izvoare termominerale din zonă – o binecuvântare pentru picioarele mele, încercate de apa rece a Cascadei „Lolaia” și a „Cheile(lor) Băniței”…
„Clocota” nu m-a împiedicat să înțeleg „mesajul secret al apei” de deasupra sa… Grațioasă (concept greu de înțeles, deoarece nu este complet rațional), înlesnește o egalitate radicală în centrul ei, în vizitarea ei; niciunul dintre noi nu o merită, contează (dincolo de statutul social, bogăție, inteligență ș.a.) să nu-i dorim Răul; ar trebui chiar să-i conservăm Binele…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Proiect(ul) „20 de cascade ale României” mi-a purtat pașii în partea nordică a Munților „Retezat”… Deva – Simeria – Haţeg – Ohaba de Sub Piatră – Sălaşu de Jos – Sălaşu de Sus – Mălăieşti – Nucşoara – Cârnic – Pietrele (pe E79 până la Ohaba de sub Piatră, drum judeţean, drum asfaltat până la Nucşoara, apoi drum de pământ până la Cârnic, de aici până la Pietrele descoperind un drum forestier incredibil de bine întreținut, accesul auto fiind interzis mai sus)…
„Lolaia” se află la altitudinea de 1.050 m (înălțimea ar fi de până la 15 m), în valea „Nucșoara” (care a colectat apele pârâurilor: „Pietrele”/diferența mare de nivel, mai ales pe acest pârâu, dă naștere la cascade mici, culminând cu „Lolaia”/, „Valea Rea”, „Stânișoara”, „Galeșu”); pe partea de sus, datorită unei stânci, apa se împarte în două brațe, unindu-se în „căldarea” săpată de forța cascadei; accesul la cascadă a fost amenajat cu trepte și balustrade din lemn; am ales partea mai dificilă…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
La 8 kilometri (nord) de Petroşani, în „culoarul Băniţa-Merișor-Baru”, în zona în care „Depresiunea Petroşani” se unește cu „Depresiunea Haţegului” (din nord), acolo unde „bazinul Jiului” face loc, tot la nord, „Streiului” și apelor pe care acesta le adună din „Șureanu” și „Retezat”,
„Cheile Băniței”(rezervație din „Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina”), situate în apropierea „Peșterii Bolii”, sunt săpate de râul „Bănița” în același masiv calcaros, și oferă peisajul rar întâlnit (un culoar sinusoidal destul de adânc); la intrare pot fi observate câteva excavații în stâncă, care reprezintă foste cursuri secundare ale apei, denumite „La nări” (datorită/din cauza/ formelor pe care le-au îmbrăcat);sculptură naturală, chip în înțeles de lumină care strălucește dincolo de culoarea mai pală a apei, stâncile încântă privirea, la fel și coloritul acestora/unul spectaculos; avem zone în care cheile sunt parțial acoperite, precum o umbrelă; lungimea (aproximativ 250-300 de metri) ar putea să nu impresioneze; înălțimea pereților depășește 10-15 metri, dă de gândit modul în care „Bănița” a erodat roca, cheile formându-se din prăbuşirea tavanului unei peşteri…
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență educațională prin proiectul „ArtEvolutis+”
Artă fără bariere: Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași lansează un program major de incluziune și excelență...
20 iunie, orele 18.00-20.00, Corala Cantores Amicitiae, 50 de ani de la înființare. Invitat la Univers Muzical, creatorul ei, profesorul și dirijorul Nicolae Gâscă
Cantores Amicitiae, un laborator al excelenței corale. Dragul nostru profesor Nicolae Gâscă ne-a transmis o întreagă moștenire de cânt și...
Atunci când Franz împlinise cinci ani, se simțea (deja) atras de pian; în curând, a primit lecții de la tatăl său[1]; începuse să manifeste interes atât pentru muzica bisericească, cât și pentru cea a țiganilor; a compus de la vârsta de opt ani; își făcea prima apariție publică[2] la doar nouă revoluții ale Pământului în jurul Soarelui,..
S-a mutat (1823), cu familia, în Paris, susținând, pe drumul către capitala Franței, concerte în Germania; i-a fost refuzată admiterea la Conservatorul din Paris deoarece era străin[3]; debutul, pe 7 martie 1824, a reprezentat ceva senzațional; au urmat alte concerte, precum și o primă vizită la Londra[4]. În 1826, turneele din Franța și Elveția, revenirea în Anglia (anul următor), toate l-au condus către epuizare nervoasă; Liszt și-a exprimat dorința de a deveni preot; tatăl său, în schimb, l-a dus la Boulogne[5]; acolo, Ádám a murit de febră tifoidă iar Liszt s-a întors în Paris, rugându-și mama să i se alăture[6]; își câștiga existența ca profesor de pian; în 1828, s-a îndrăgostit de una dintre elevele sale; când tatăl acesteia a insistat ca atașamentul să fie rupt, Liszt s-a îmbolnăvit din nou; a fost considerat atât de aproape de moarte, încât necrologul i-a apărut într-un ziar din Paris; după boală, a suferit o lungă perioadă de depresie și a dezvoltat multe dubii cu privire la carieră; timp de mai bine de un an, nu a atins pianul; a fost descurajat să se alăture preoției numai prin eforturile mamei sale; în această perioadă, Liszt și-a etalat antipatia activă din cariera unui virtuos[7]; a suplinit lipsa de educație (anterioară) citind (aproape) neîntrerupt, a intrat în contact cu mulți dintre artiștii apoteotici ai vremii[8]…
În februarie 1847, Liszt a întâlnit-o (la Kiev) pe Carolyne Sayn-Wittgenstein; mai târziu, avea să petreacă ceva timp la moșia (din Polonia) a celei amintite; prințesa l-a convins să renunțe la cariera sa de virtuoz[9]și să se concentreze asupra compoziției. Din 1843, fiind „director de muzică extraordinară” la curtea de la Weimar, a dirijat concerte și, începând cu 1844, a hotărât să se stabilească definitiv[10]; scriem despre perioada cea mai prolifică a carierei sale[11]… Compozitorii de avangardă considerau Weimar unicul oraș în care pot fi auziți compozitori moderni[12]; așa-numita nouă școală germană a ridicat steagul modernismului, care „i-a scos din minți”, cum era de așteptat, pe muzicienii cu pretenții și exprimări academice…
Unii membri ai curții de la Weimar au fost, de asemenea, contrariați de susținerea continuă a lui Liszt în privința compozitorului Richard Wagner[13]; în același timp, conservatorii s-au opus prințesei care locuia cu Liszt; marea ducesă de Weimar se afla sub presiunea fratelui ei, Nicolae I al Rusiei, ceea ce a dus la înlăturarea numelui Sayn-Wittgenstein din toate funcțiile posibile deținute la curte; mai mult, marele duce care îl numise, inițial, pe Liszt, a murit în 1853, iar succesorul său nu s-a interesat prea mult de muzică; Liszt a demisionat cinci ani mai târziu și, deși a rămas la Weimar până în 1861, poziția sa devenise tot mai dificilă[14]…
În 1869, Liszt a fost invitat[15] să se întoarcă la Weimar. De atunci și până la sfârșitul vieții și-a împărțit timpul între Roma, Weimar, Budapesta. După o reconciliere cu Wagner, în 1872, Liszt va participa la festivalurile de la Bayreuth. A apărut, ocazional, ca pianist în concerte de caritate și a continuat să compună. Muzica sa începuse să-și piardă o parte din strălucire, a devenit mai acută, mai introvertită, mai experimentată; lucrările sale ulterioare anticipează stilul armonic al lui Claude Debussy, iar o lucrare târzie numită Bagatelle Without Tonality îl anticipează pe Béla Bartók, poate chiar pe Arnold Schoenberg…
În 1886, Liszt a părăsit Roma (pentru ultima dată); participa la concerte ale operelor sale la Budapesta, Liège și Paris; a plecat către Londra – prima sa vizită acolo în 45 de ani – unde au fost susținute mai multe concerte, pe fundamentul lucrărilor proprii; a călătorit și la Anvers, Paris, Weimar; a cântat, pentru ultima oară, într-un un concert din Luxemburg; două zile mai târziu, ajungea la Bayreuth (pentru festival); deși cu febră mare, a reușit să participe la două spectacole. Pneumonia și indiferența apropiaților l-au doborât…
[1] Ádám Liszt, tatăl, l-a slujit pe prințul Nicolas Eszterházy, al cărui palat (din Eisenstadt) era frecventat de mulți muzicieni celebri; Ádám Liszt poate fi remarcat ca un talentat muzician amator, care a cântat la violoncel (în concertele de la curte)…
Fiul, viitoarea celebritate care, în ciuda fragilității fizice și psihice, va sfida curgerea timpului, a devenit, cu repeziciune, un copil religios, datorită influenței tatălui său, cel care care în tinerețe a petrecut doi ani în Ordinul Franciscan…
[2] La Sopron și Pozsony (acum Bratislava, Slovacia); evoluția sa a impresionat magnații maghiari locali (aceștia au adunat banii necesari pentru a-i plăti educația muzicală pentru următorii șase ani). Ádám, tatăl, a primit toată înțelegerea în cea ce privește postul său, având posibilitatea de a-l duce pe Franz la Viena; acolo primea lecții de pian de la Carl Czerny, compozitor și pianist care fusese elevul lui Ludwig van Beethoven; a studiat, totodată, compoziția cu Antonio Salieri, directorul muzical al Curții din Viena; Liszt a susținut mai multe concerte, succesul fiindu-i garantat de talentul său. Este considerată apocrifă legenda potrivit căreia Beethoven a participat la unul dintre concertele lui Liszt și a sărutat „miracolul” pe frunte, dar, cu siguranță, Liszt l-a cunoscut pe Titanul din Bonn”…
[3] În schimb, a studiat cu Anton Reicha, un teoretician care fusese elev al fratelui lui Joseph Haydn Michael, și cu Ferdinando Paer, directorul Teatrului Italian din Paris, compozitor de opere „ușoare”…
[4] Anul următor (1825) a întreprins un nou turneu prin Anglia, în onoarea lui George al IV-lea /la castelul Windsor/, vizitând, deopotrivă, Manchester (în acel oraș i-a fost interpretată, pentru întâia oară, „Grand Ouverture” – piesă care preceda lucrarea de proporții mai mari, „Don Sanche”, interpretată la Opera din Paris/17 octombrie 1825)…
[5] – pentru băi de mare, considerate benefice în îmbunătățirea stării de sănătate…
[6] Ea se întorsese în provincia austriacă Styria, pe timpul turneelor fiului său…
[7] Odată cu revoluția din iulie 1830, care a dus la abdicarea regelui francez Carol al X-lea și la încoronarea lui Louis-Philippe, Liszt a schițat o simfonie „revoluționară”…
[8] Inclusiv cu Alphonse de Lamartine, Victor Hugo și Heinrich Heine…
[9] A susținut ultimul său concert la Yelizavetgrad (Kirovograd)/septembrie acel an…
[10] Mai târziu (1848) i s-a alăturat prințesa, care încercase, fără succes, să divorțeze de soț; au locuit împreună la Weimar, iar Liszt găsea destul timp să compună, să dirijeze orchestra de curte în opere și concerte…
[11] Primele 12 poeme simfonice, A Faust Symphony (1854; rev. 1857–61), A Symphony to Dante’s Divina Commedia (1855–56), Sonata pentru pian în Si minor (1852-53) ), Concertul pentru pian nr. 1 în mi bemol major (1849; rev. 1853 și 1856) și Concertul pentru pian nr. 2 în a major (1839; rev. 1849–61)/un al treilea concert pentru pian, în mi bemol, compus în 1839, nu a fost interpretat în timpul vieții geniului muzical, nefiind descoperit decât în 1988/… În perioada de la Weimar, Liszt a compus și Totentanz pentru pian și orchestră, versiuni revizuite ale Transcendental și Paganini Études, din primele două părți ale Années de pèlerinage, lucrări corale și multe altele; unele dintre aceste lucrări fuseseră schițate în anii 1840 sau mai devreme, dar, chiar și astfel, prolificitatea perioadei rămâne uimitoare…
[12] Mulți dintre ei au venit, la Liszt, ca elevi…
[13] Care a trebuit să fugă (din cauza activismului său politic), în 1849, cu ajutorul lui Liszt, din Germania în Elveția…
[14] Fiul său, Daniel, a murit în 1859 (la vârsta de 20 de ani). Liszt a fost profund tulburat și a scris, în memoria fiului său, introducerea pentru Les Morts, În mai 1860, prințesa plecase de la Weimar către Roma, în speranța că divorțul poate fi pronunțat de Papă; prin septembrie, într-o stare de spirit care trăda tulburare, Liszt își făcuse testamentul; a părăsit Weimar – în august anul următor, și, după ce a călătorit la Berlin și Paris (acolo a văzut-o pe Marie d’Agoult), ajungea la Roma; el și prințesa sperau să se căsătorească la împlinirea a 50 de ani; totuși, în ultima clipă, Papa și-a revocat sancțiunea divorțului prințesei; amândoi au rămas la Roma în locuințe separate…
[15] De către marele duce – pentru a susține cursuri specializate de pian; doi ani mai târziu, i s-a cerut să facă același lucru la Budapesta…
„Românii nu prea îmi apreciază muzica, cred că unii oameni au și idei (…)preconcepute pentru că eu nu am facultate”… Nu știu dacă aceste cuvinte (din august 2014) au rămas în categoria „noua disperare” a lui Costel Busuioc. Chestiunea, din punctul meu de vedere? Am aflat de el prin intermediul spaniolilor. Românul, cu cea mai mare parte a vieții sale petrecute în țară, pentru care unii s-au grăbit să-l laude drept mare talent după triumful din Spania și după ce nu făcuseră nimic pentru a-i sprijini calitățile incontestabile, îndreptățește altă întrebare: Câți oameni (de vârste diferite), cărora România lor nu le-a oferit (mai) nimic, au decis să plece și au ajuns să atingă performanțe remarcabile? Iar când s-au întors, au dat peste nepotisme și politicianism fără margini?
Mai este ceva… A pune în cauză necesităţile muzicii, a le înţelege, evitând riscul de a le transforma în fetişuri, rămâne – probabil – singura cale de a le transforma în sursă a libertăţii; frica de a gândi sau pretenţia de a gândi „mai presus de toţi ceilalţi” este un mod de a renunţa să devii liber; dogmatismul pune în pericol nu numai limbajul; nu putem fi liberi decât cucerindu-ne în fiecare zi libertatea; nu putem fi liberi decât lucizi; cultura (de ce ar face excepție cultura muzicală?) reprezintă şansa transformării mentalităţilor;ar fi ideal să preţuim valorile de altădată, fără a dispreţui (toate) valorile prezentului; ar fi perfect să producem efecte; ar fi moral să punem în valoare (fără ostentaţie, prin selecţie, moderaţie, promovarea culturii artistice, muzicale; interpretarea cântecelor are nevoie şi de aşa-numiţii amatori/care pot deveni profesionişti/ – pentru a se feri de plictiseală, de aroganţă)…
*
Foto: Costel Busuioc, invitat la Radio Iași (2011)
În ziua de 3 mai 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor-Iaşi, am atins o altă performanţă, transformând Concertul de Binefacere„Povestea unui cântec. Costel Busuioc” într-o reuşită deplină[5]…
[1] În vis, zidarul este simbolul prietenului (sau al medicului), care are grijă să ne simţim bine din punct de vedere sufletesc şi fizic; cine visează că este zidar, fără să fie. de fapt. în realitate, doreşte să construiască ceva cu răbdare, util pentru el însuşi şi pentru rudele sale (vezi, de asemenea, „casă” , „zid”)…
[2] Costel Busuioc a păzit oi, a spălat vagoane, a fost maseur într-un azil pentru oameni de vârsta a treia, după care a plecat (din localitatea timișeană Ghilad) în Spania (a lucrat, ca zilier, pe șantiere, până când prietenii l-au convins să se înscrie la concursul care l-a făcut celebru)…
[3] Câștigând marea finală a concursului (și 100.000 de Euro), Costel Busuioc a avut un contract cu casa de discuri „Sony BMG”, care urma să producă și să promoveze primul său disc, asigurându-i cei mai buni profesori de canto din Spania… Adrian Iorgulescu, fost ministru al Culturii și Cultelor, i-a oferit lui Costel Busuioc o bursă de studii la Universitatea Națională de Muzică din București…
[4] Maria Ioana Tăbiță (18 ani), unul dintre cei patru copii, s-a înscris la audiţiile „X Factor” (show difuzat la Antena 1). „M-am obişnuit cu lipsa lui, am învăţat să am grijă de mine şi să fiu mai puternică. Mă simt foarte norocoasă că este tatăl meu, pentru că mi-e şi prieten, vorbim foarte multe lucruri”. Maria i-a cucerit pe juraţi cu răspunsul său: „Aş vrea să îi calc pe urme, dar cu paşii mei”. Delia a fost cea care a subliniat faptul că fiica lui „Pavarotti din Carpaţi” are o sarcină extrem de dificilă, având în vedere moştenirea tatălui său. „Duce pe umeri povara tatălui, e greu să fii copilul cuiva care a demonstrat deja în muzică”…
[5]Radio Iași, MCAmazing (echipă formată din masteranzi ai Universităţii „Al. I. Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Masterul de Marketing şi Comunicare în Afaceri, anul 2), în parteneriat cu asociaţia non-guvernamentală „Familia Nostra”, au organizat concertul caritabil „Povestea unui cântec(…)”. Costel Busuioc s-a alăturat în sprijinirea a 13 copii din cadrul asociaţiei „Familia Nostra” – pentru a le transforma amintirile (nu întotdeauna dintre cele mai plăcute), tristeţea şi necazul, în adevărate împliniri…
