In Memoriam Ilie Balaci

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 octombrie 2021, 17:00

*

Se născuse pe 13 septembrie 1956 (de fapt, „Minunea Blondă” și-a început viața pe 8 septembrie 1956, dar a fost declarat de părinții care locuiau în Bistreț/județul Dolj/ în ziua menționată anterior)…

15 ani a durat cariera de jucător a lui Ilie Balaci; 12 din aceşti 15 ani au fost petrecuţi la Universitatea Craiova (a debutat în august 1973), club cu care a câştigat 7 (şapte) trofee/trei titluri naţionale şi patru Cupe ale României… FC Olt (inițial, FC Scornicești) și Dinamo București au reprezentat alte două opțiuni transformate în implicare activă, ducând la 347 numărul meciurilor oficiale…

Debutul în tricoul naționalei României s-a produs la vârsta de 17 ani, 6 luni și 10 zile… A înscris 8 goluri în 65 de partide jucate pentru echipa națională…

A fost desemnat cel mai bun fotbalist român al anilor 1981 şi 1982…

În martie 2008, a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, pentru contribuția la calificarea din 1984 (căpitanul echipei naţionale în preliminariile Campionatului European invocat, nu a jucat la turneul final din cauza unei accidentări) și pentru întreaga activitate…

Ca antrenor, a făcut performanță (21 de trofee, cel mai important fiind succesul în Cupa Campionilor Africii) cu echipe din Africa de Nord și din zona țărilor arabe /Club Africain, Olympique Clasabanca, Al Shabab, Al Nassr, Al Hilal, U Craiova, Al Ain, Al Hilal, Al Sadd, Al Ahli, Al Arabi, Kazma, Raja Casablanca, Al Nahda, Al Hilal Omdurman și Al Suwaiq/…

Ilie Balaci și-a găsit sfârșitul lumesc pe 21 octombrie 2018, la vârsta de 62 de ani, în urma unui atac cerebral…

Pamfil Șeicaru: „Să-ţi respecţi semnătura ca să te respecte cititorul(…)”

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 octombrie 2021, 16:55

Director al ziarului „Bucovina” (Cernăuți), a participat la editarea revistei „Gândirea” (redactor-șef la „Cuvântul”, între 1927-1944, a scos pe piață ziarul „Curentul”; în 1924 a fost ales președintele „Sindicatului Ziariștilor”)…

A absolvit studii juridice, obținând licența în drept. A luat parte, ca ofițer, la operațiile militare din Primul Război Mondial, fiind citat cu „Ordin de zi pe Armată”. A fost deputat în Parlamentul României (1928, 1931, 1933). Pe lângă averea colosală, ziaristul controversat a inițiat, în și prin „Camera Deputaților”, Legea reconversiunii datoriilor agricole, contribuind la salvarea țăranilor ruinați de băncile care le acordaseră credite, pe care nu le mai puteau achita. Totodată, a fost artizanul edificării, între 1935-1939, a Mănăstirii „Sfânta Ana” (din lemn), a ridicat monumentul „Victoriei” de la Mărășești (realizat de sculptorul Oscar Han)…

Rămâne singurul ziarist român care a afirmat, în 1939, că așa-zisele garanții militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic[2]…

În august 1944 a părăsit țara cu ideea de a publica un ziar ce ar fi trebuit să susțină cauza României după încetarea războiului. În 1945, comuniștii l-au comdamnat la moarte în contumacie (pe 30 mai începuse procesul ziariștilor „criminali de război” și vinovați de „dezastrul țării”; printre acuzați: Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Nichifor Crainic; sentința a fost pronunțată la 4 iunie 1945)…

În 1966, Ceaușescu l-a grațiat în urma unei acțiuni a Securității, după care a fost ajutat financiar să publice articole și cărți favorabile politicii lui Nicolae Ceaușescu, de independență față de Moscova[3]…

A petrecut 30 de ani în Spania; la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului „Curentul” și, pentru ceva timp, „Liberty and Justice”. Ultimii ani i-a petrecut în Germania, stabilindu-se la Dachau (Bavaria). La moartea sa, în octombrie 1980, prim-ministrul Bavariei l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace.”

[1] Cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreaptă… Pamfil Șeicaru l-a înființat, în 1928, și l-a condus până la plecarea sa din țară (în 1944).

[2] În fața pericolului nazist, „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări”. Într-un articol publicat, la 15 aprilie 1939, a intuit inevitabila sacrificare de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii. Au rămas celebre, în anii războiului, polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed (de la postul de radio „Londra”).

[3] În august 1977, a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

Frederic Chopin: „Mi-am rugat pianul să vă vorbească în locul meu”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 octombrie 2021, 19:50

Prin ce alte întâmplări se ajunsese la respectivul fenomen?

În primul rând, a fost cuprins de aburul vieții… Tatăl lui Frederic a părăsit Franța încă din tinerețe și s-a stabilit în Polonia, unde a cunoscut-o pe Justyna Krzyzanowska, cu care s-a căsătorit în 1806. Viitorul compozitor s-a născut în Zelazowa Wola, un sat de lângă Varșovia. După registrul stării civile din biserica satului, s-a născut la data de 22 februarie 1810, dar, potrivit afirmației mamei sale a văzut lumina zilei pe 1 martie. A avut trei surori – Ludwika, Izabela și Emilia – cu care și-a petrecut copilăria fericită. Frederic a fost un copil minune: desena caricaturi, scria poezii – și fără o pregătire formală – cânta la 4 mâini la pian cu sora sa, Ludwika. La vârsta de 6 ani a luat primele lecții de pian de la un profesor local[1]. Improviza cu plăcere, iar la vârsta de 7 ani, în 1817, a realizat prima compoziție[2]. Tânărul compozitor a fost desemnat drept un geniu de presa poloneză. Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre melomani și a fost copleșit cu invitații de a concerta în fața publicului. Debutul său concertistic a avut loc la vârsta de 8 ani. De la 11 ani, Frederic a învățat componistica la Conservatorul din Varșovia, nou înființat. La vârsta de 15 ani i-a apărut Rondoul în do-minor opus 1 compus pentru pian. Studiile aprofundate le-a început cu un an mai târziu, în 1826, sub conducerea profesorului J. Elsner. În acest timp – ca de altfel în toată viața lui – a fost un participant pasionat la serate muzicale, concerte și spectacole de operă.

Varșovia însă nu făcea parte din centrele muzicale europene importante. În scurt timp, Chopin a simțit nevoia de a place în străinătate pentru a dezvolta, îmbogăți și aprofunda capacitățile sale muzicale. În 1829, tânărul artist dădea concerte la Viena și avea un succes greu de descris în cuvinte[3]. S-a întors în Varșovia, dar cu intenția fermă de a realiza o carieră internațională[4]. În 2 noiembrie 1830, la 20 de ani, a părăsit Polonia[5]. A petrecut opt luni în Viena și a susținut numai două concerte. Din Viena a pornit spre Paris, capitala artistică europeană a timpului. Pe acest drum a aflat că rușii reprimaseră sângeros răscoala poloneză din noiembrie acel an[6].

Chopin a sosit la Paris în 1831. Capitala franceză i-a devenit a doua patrie, dar compozitorul nu era fericit[7]. În centrul cultural și intelectual al Europei[8], talentul nu era suficient pentru ca cineva să devină renumit[9]. Chopin a dat multe concerte pentru elita societății pariziene, fiind înconjurat de personalități remarcabile[10]. Marea parte a maturității, Chopin a petrecut-o la Paris, deplasându-se ocazional[11]. În 1835, prin intermediul unui compozitor romantic german, mai tânăr cu un an, Mendelssohn, l-a cunoscut pe Robert Schumann, compozitorul de aceeași vârstă, ale cărui elogii au contribuit la răspândirea renumelui său[12] în toată Germania.

Chopin s-a îndrăgostit de George Sand (Aurore Dudevant, scriitoare franceză cu o fire extravagantă, pasionată de oamenii importanți ai epocii/stau mărturie câteva aventuri amoroase cu artiști romantici)… Iarna următoare au petrecut-o la o mănăstire din Mallorca, unde încercau să vindece boala compozitorului; de câțiva ani apăruseră primele semne ale tuberculozei, semne care se accentuau în zilele ploioase. Clima mediteraneană, cât și peisajul minunat, au avut efecte benefice asupra lui Chopin, care acum lucra la noi compoziții[13]. În februarie 1839, perechea s-a întors în Franța, pe moșia din Nohant a lui George Sand[14]. Cu trecerea anilor, starea sănătății s-a agravat tot mai mult[15]. La cererea prietenilor, a hotărât să susțină mai multe concerte în public. Decizia lui i-a creat totuși o stare de neliniște și îngrijorare[16]. Concertul din 26 aprilie 1841 a avut un succes răsunător[17].

Când câștigi ceva, pierzi ceva… Relația dintre Chopin și George Sand a început să se destrame[18]; decepția a agravat starea sănătății compozitorului. Prietenii l-au îndemnat către o nouă apariție în public, pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă elevă, Jane Stirling, l-a sprijinit în ameliorarea crizelor nervoase și stărilor dinaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a plecat în Anglia[19]. Grav bolnav, a concertat la Londra[20]. Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă câteva luni fericite[21] printre prietenii săi. Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa, Ludwika.

Chopin a murit, în Paris, la data de 17 octombrie 1849. Înmormântarea s-a desfășurat după un scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cântat și Recviemul lui Mozart. A fost înhumat în cimitirul Pere Lachaise, nu departe de mormintele a altor doi compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte: Donizetti și Cherubini. Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pământ pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani[22] i-a fost transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfânta Cruce.

Muzica lui Chopin, pe lângă virtuozitatea sa, poartă și un mesaj profund contrar altor compozitori care scriau doar pentru etalarea virtuozității instrumentale[23]. Digitația, utilizarea pedalelor și ritmul au făcut tonalitatea pianului mai colorată, i-au mărit expresivitatea[24]. Stilul interpretativ introdus de compozitorul polonez a devenit determinant în cadrul artiștilor instrumentiști în următoarea jumătate de secol. Talentul muzical ieșit din comun al lui Chopin a devansat epoca.

https://youtu.be/ADgMbyXKDds

[1] Care i-a făcut cunoscut repertoriul clasic german, mai ales compozițiile lui Johann Sebastian Bach…

[2] O poloneză…

[3] Pe vienezi i-a uluit noutatea muzicii sale…

[4] Nu s-a lăsat nici de activitatea componistică – în această perioadă s-au născut două concerte pentru pian și orchestră, plus o variațiune pe aria La ci darem da mano din opera Don Giovanni de Mozart. Chopin a compus concertele pentru a-și etala calitățile de orchestrator. Operele au contribuit, deopotrivă, la îmbogățirea tehnicii sale interpretative pianistice…

[5] Luându-și rămas bun de la Varșovia, presimțind că nu se va mai întoarce niciodată în țara natală, a luat cu el un pumn de pământ( într-un vas de argint)… Cu toate că și-a petrecut doar copilăria și tinerețea (timpurie) în Polonia, compozițiile sale sunt pătrunse de o trăire sufletească polonez iar cele mai vesele piese muzicale au o notă de melancolie…

[6] La aflarea veștii, într-o dispoziție disperată, s-a născut studiul Cântec Revoluționar. Conform câtorva surse, tânărul compozitor era în legătură cu mișcarea revoluționară, având drept țel eliberarea Poloniei de sub jugul țarist… Se poate percepe ca o ironie a sorșii evenimentul petrecut în timpul răscoalei împotriva Rusiei. După atentatul din Varșovia, din 19 septembrie 1862, împotriva guvernatorului țarist, generalul Berg, rușii au răscolit palatul familiei Zamoyski, și au aruncat pe fereastră pianul lui Chopin…

[7] La Paris trăiau foarte mulți emigranți polonezi. În anturajul lor, Chopin a intrat în cercul oamenilor bogați și influenți. În schimb, a rămas sărac. În prima perioadă își asigura subzistența din lecții de pian – serviciile sale fiind solicitate mai mult de polonezi. Însă după ce a concertat la o serată muzicală a bogatei familii Rothschild, a devenit cel mai căutat profesor de pian din capitala Franței. Pentru câte o lecție de pian, elevii trebuiau să plătească sume considerabile; în scurt timp, Chopin n-a mai suferit de lipsuri. În scrisorile adresate familiei, se laudă cu faptul că înaintea lui s-au deschis cele mai renumite saloane, unde se bucură de anturajul aristocraților, al miniștrilor și al deputaților…

[8] Dintre prozatori, trăiau aici Honore de Balzac, Victor Hugo, Stendhal, George Sand; dintre poeți, Alfred de Musset, Alfred Victor de Vigny și Heinrich Heine; dintre compozitori – Hector Berlioz, Felix Mendelssohn și Giacomo Rossini; foarte mulți pictori în frunte cu Eugene Delacroix…

[9] Trebuia să participi în viața de societate, concentrată în saloane. Diferitele întruniri reuneau, deseori, concerte pentru un publi redus numeric dar foarte select. Notabilitățile își permiteau ca saloanele lor să devină adevărate săli de concerte. Spre exemplu, fabricantul de piane Pleyel a construit în sala sa de oaspeți o scenă înconjurată de perdele groase de catifea…

[10] A fost favoritul răsfățat al saloanelor aristocrației, dar nimeni nu a intuit în el omul care suferea enorm din cauza destinului nemilos al patriei sale.Adevărat, nu și-a întrerupt activitatea componistică; în această perioadă a elaborat mai multe compoziții solistice pentru pian. Însă cariera sa ca interpretativă nu a avut o evoluție plină de succese. Nici temperamentul și nici starea sănătății lui Chopin nu erau potrivite pentru a duce viața plină de surmenaj. Intensitatea sunetelor nu era suficient de mare pentru a umple complet o sală impozantă. În plus, înaintea fiecărui concert avea un trac uriaș…

[11] În 1835, a vizitat Dresda și s-a îndrăgosti de tânăra Maria Wodzinsla (16 ani), cu care a vrut să se căsătorească; părinții Mariei s-au împotrivit acestui mariaj, idila s-a terminat fulgurant…

[12] Variațiunile compuse de Chopin pe tema ariei La ci darem au fost salutate de compozitorul german cu următoarele cuvinte: Domnilor, jos pălăria. Iată un geniu…

[13] A compus 24 de preludii, balada în fa-major, polonezele în la-major și în do-minor, și mai multe mazurci…

[14] De atunci și până în 1846 și-au petrecut verile la Nohant. Pe timp de iarnă se întorceau la Paris, unde compozitorul închiria o locuință separată. Când nu era ocupat cu lecții de pian sau cu activitatea sa componistică, Chopin își petrecea timpul împreună cu George Sand și cu copiii acesteia, Solange și Maurice…

[15] La înălțimea lui apreciabilă avea doar 50 de kilograme, cu ceva mai mult decât Solange la 12 ani ai săi…

[16] Marie d’Agonet, iubita lui Franz Liszt, a remarcat că Chopin își schimbă părerile în mod continuu. La el un singur lucru e constant: tusea…

[17] Criticile erau înflăcărate, suma încasată, uriașă. După această apariție, Chopin a mai concertat în public o singură dată. În același an, Liszt remarca: compozitorul polonez are un renume atât de strălucit, încât vizibil se află deasupra oricărei critici…

[18] Pe măsură ce creșteau copiii scriitoarei, certurile dintre ei au devenit tot mai dure. Sand scria un roman a cărui eroină se distrugea din cauza scenelor de gelozie ale iubitului său grav bolnav. Concluzia era foarte clară: scriitoarea se săturase de Chopin. Legătura lor s-a terminat în 1847, după un scandal furtunos…

[19] În scrisorile sale, Chopin se plângea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocând efectele dăunătoare ale climei britanice asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie 1848…

[20] S-a angajat, totodată, pentru Edinburgh (în Scoția), chiar după o călătorie de 12 ore cu trenul…

[21] I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după desparțirea de George Sand); a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa…

[22] Monumentul de pe mormântul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monunmente în amintirea lui, unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu. În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă numele; începând din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul Internațional de Pian Chopin…

[23] Contemporanii săi apreciau rafinamentul și nuanța compozițiilor sale, dar nu au remarcat faptul că limbajul muzical al lui Chopin era absolut nou și în întregime polonez. Cu toată factura clasică a lui Chopin, și el încerca să facă muzica mai variată. Utiliza adesea așa-zisa tehnică rubato, care consta dintr-o abatere fină de ritm – încetinind anumite măsuri și accelerând altele – astfel încât tempoul de bază al piesei muzicale nu se schimbă. În interpretarea compozițiilor sale, Chopin își permitea o anumită libertate – fiecare compoziție nu era niciodată interpretată la fel – o consecință a spontaneității muzicii sale, compozițiile luând, deseori, naștere din improvizații. Oricum, Chopin compunea încet și atent. Față de impovizațiile fluente, activitatea componistică era un proces obositor, în timpul căruia autorul își schimba câte o frază de nenumărate ori. Un martor a povestit că dacă era nemulțumit de rezultatele muncii sale, compozitorul se enerva la culme și se comporta ca un nebun…

[24] Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentu pian și orchestră cu instrumentație făcută de el: concertele pentru pian și orchestră în fa minor și mi minor). Opera cuprinde, printre altele, 2 fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile și polonezele compuse încă în Polonia sunt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sunt lirice și intime, iar valsurile sunt compoziții sclipitare destinate saloanelor. Nu este greu de observat inspirația lor patriotică în unele piese compuse în străinătate. Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate; sentimental, amândouă se leagă de răscoala din noiembrie 1830 desfășurată în Polonia cotropită…

Oscar Wilde: „(…)Artistul poate exprima orice”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 octombrie 2021, 08:00

Nedrept, în absența certitudinilor probate, poți face comentarii, fie și succinte, în privința oamenilor/evenimentelor trecute… Mai curând dezvolți – prin fila de calendar, transformată, deseori, în feature – rădăcina faptelor care durează…

*

Una dintre cărțile lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, s-a înstăpânit drept unul dintre marile romane[1], un punct de cotitură în istoria literaturii. În momentul apariţiei sale (1890), a reprezentat un succes… conjugat[2] cu un scandal pe măsură. Pierdut în farmecul propriului portret (o pictură a prietenului său, Basil Hallward), Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-şi sufletul în schimbul frumuseţii şi tinereţii veşnice; sub influenţa lui Lord Henry Wotton, ajunge să ducă o viaţă dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, păstrând aparenţele unei vieţi respectabile; câtă vreme se afundă în existenţa promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice şi morale, dar acestea încep să se ivească pe chipul zugrăvit în tabloul lui Basil… „Romanul meu e otrăvitor, dacă vreţi, dar nu puteţi nega că este perfect, iar perfecţiunea este ceea ce căutăm noi, artiştii.” (Oscar WILDE)

[1] Analiză subtilă a societăţii victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului şi a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, acest puzzle strălucit tinde (chiar reușește) să epateze minţile convenţionale prin explorarea relaţiilor infinite dintre viaţă şi artă… Rămâne un fapt livresc de conștiință care te poate mișca; drama, alcătuită dintr-o reverie esențială și din parfumuri sufletești bizare, redevine, peste atâta vreme, un rafinament al intelectului, pătrunzător și uman, într-o atmosferă perversă de frumos, cu un miracol săvârșit de măiestria artistului (așa cum și-ar fi dus el povara vieții)…

[2] Portretul lui Dorian Gray modificase, la propriu, formele cuvintelor folosite pro și contra, după persoanele implicate, numărul lor, timpul aflat la dispoziție, modul de implicare, într-o înșirare metodică pe care îmi este imposibil să o prezint aici…

*

TABEL CRONOLOGIC

1854, 16 octombrie / se naşte, la Dublin, Oscar Fingall O’Flahertie Wills Wilde, fiu al unui medic şi al unei poetese (traducătoare din Lamartine şi Dumas-tatăl)

Apar Timpuri grele de Dickens, Walden de Thoreau, Fiicele focului de Gerard de Nerval

1855: Witman publică prima ediţie a Firelor de iarbă, Longfellow – Hiawatha

1856: Se editează Doamna Bovary a lui Flaubert şi Contemplaţiile lui Victor Hugo

1857: Apar Florile răului ale lui Baudelaire

1858: Goncearov publică romanul Oblomov

1859: Apare Originea speciilor a lui Darwin

1860: Sunt editate Primele principii ale filozofului englez Spencer

1861: Dickens publică Marile speranţe, Dostoievski – Amintiri din Casa morţilor

1862: Apar Poeme barbare de Leconte de Lisle, Mi­zerabilii lui Victor Hugo, Salammbo de Flaubert

1863: Apare Istoria literaturii engleze a lui Taine; Manet expune Prânzul pe iarbă la „Salonul refu­zaţilor”

1864: Tennyson publică Enoch Arden, Browning – Dramatis personae

1864 / Doctorul William Wilde este condamnat pentru atentat la pudoare.

/ Oscar Wilde, elev la Portora School

1865: Apar Stanţe şi poeme de Suliy Prudhomme, Alice în ţara minunilor de Lewis Carroll Wagner compune Trisian şi Isolda. Claude Bemard publică Introducere în medicina experimentală

între 1865—1869: Tolstoi scrie Război şi pace

1866: Apar Poeziile şi baladele lui Swinburne, Poe­mele saturniene ale lui Verlaine, Brand de Ibsen, Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. La Congresul ştiinţific de la Aix-en-Provence, Zola îşi prezintă comunicarea intitulată Despre roman, adevărat manifest naturalist.

1867: Marx publică Capitalul

1867: Sunt editate postum eseurile despre artă ale lui Baudelaire

1869: Apar Cîntecele lui Maldoror de Lautreamont. Premiera operei Aurul Rinului de Richard Wagner

1870-1871: Războiul franco-prusac. Comuna din Paris

Sunt publicate Educaţia sentimentală a lui Flaubert, Posedaţii de Dostoievski, Cântece înaintea zorilor de Swinburne. Verlaine publică Luntrea beată a lui Rimbaud.

La 25 decembrie 1870 are loc prima audiţie a poe­mului simfonic Idila lui Siegfried de Wagner.

1871 / Wilde intră la Trinity College din Dublin

1872: Apar Erewhon, paradoxal roman utopic al lui Samuel Butler, şi Originile tragediei de Nietzsche. Manet pictează tabloul Impresie, răsărit de soare.

1873: Sunt editate Anna Karenina de Tolstoi, Epi­soadele naţionale de Benito Perez Galdos, Amoru­rile galbene ale lui Tristan Corbiere, Anotimp în infern de Rimbaud.

1874: Apare Tricornul de Alareen. Prima expoziţie impresionistă.

1874 / Wilde la Oxford

1876: Mallarme scrie După-amiaza unui faun, Twain — Aventurile lui Tom Sawyer. Premiera, la Bayreuth, a tetralogiei Inelul Niebelungilorde Wagner.

1876 / Wilde întreprinde o lungă călătorie în Grecia

1877: Apar L’Assomoir şi Romanul experimental ale lui Zola, Odele barbare ale lui Carducci.

1878: Henry James publică romanul Daisy Miller.

1878 / Wilde compune poemul Ravenna, ca teză la examenul de versificaţie engleză

1879: Ibsen scrie Nora, Dostoievski — Fraţii Karamazov, Meredith – romanul Egoistul

1880: Maupassant publică Bulgăre de seu, Verlaine – volumul de versuri Înţelepciune. Apar Serile de la Medan, culegere de nuvele ale scriitorilor naturalişti, Zola, Maupassant, Huysmans, Hennique, Ceard, Alexis.

1881: Apar Crima lui Sylvestre Bonnard de Anatole France, Familia Malavoglia de Verga, Strigoii lui Ibsen, Baladele şi sonetele lui D. G. Rossetti.

1881 /  Wilde îşi publică, cu mare succes, Poemele

1882 / Wilde se instalează la Paris. Scrie, după mo­delul lui Victor Hugo, drama Ducesa de Padova.

1883: Apar Povestirile crude ale lui Williers de l’Isle Adam, Insula comorii de Stevenson, Mai presus de puterile omeneşti de Bjornson, Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche. Premiera operei Parsifal de Wagner.

1884: Huysmans scrie romanul simbolist În sens in­vers, Ibsen – Raţa sălbatică, Verlaine – Cândva şi-odinioară. Rodin sculptează grupul statuar Bur­ghezii din Calais.

1885: Apar Plânsetele lui Laforgue, Germinal al lui Zola

1886: Rimbaud publică volumul de versuri Ilumi­nări, Cehov – primul volum de Povestiri.

1887: Eca de Queiros scrie romanul Relicva, Strindberg – drama Tatăl.

1888: Jarry compune Ubu rege, Verga – Don Ge sualdo.

1888 / Apare volumul Prinţul fericit şi alte poves­tiri de Oscar Wilde

Van Gogh la Arles.

1889: Apar Sonata Kreutzer de Tostoi, Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome.

Van Gogh pictează zguduitorul autoportret intitulat Omul cu urechea tăiată.

1890: Sunt publicate Imnurile lui Stefan George, Foamea de Knut Hamsun, Hedda Gabler de Ibsen, Năpasta de Caragiale.

1890 / Oscar Wilde publică Portretul lui Dorian Gray

1891: Apar Gosta Berling de Selma Lagerlof, Orbii lui Maeterlinck, Caietele lui Andre Walter de Andre Gide, Tess d’Urbervilles de Thomas Hardy.

1891 / Wilde publică Crima lordului Arthur Savile şi Casa cu rodii

Gauguin se stabileşte în Tahiti.

1892: Sunt publicate Ţesătorii de Hauptmann şi Pelleas şi Melisanda a lui Maeterlinck. Apar, postum, Poeziile lui Emily Dickinson. La Dublin are loc premiera piesei Contesa Kathleen de Yeats.

1893 : Apar Prima Carte a Junglei de Kipling, Bir­tul „La Regina Pedauque”  de Anatole France. 

1893 / Publicarea comediilor Evantaiul doamnei Windermere şi O femeie fără importanţă de Oscar Wilde, Salomea este scrisă în cinstea marii actriţe Sarah Bernhardt

1894: Valery scrie Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci, Pdrandello – Nuvele pentru un an, Sienkiewicz – Quo Vadis. Are loc premiera piesei Profesiunea doamnei Warren a lui G. B. Shaw.

1894 / Wilde scrie Sfinxul fără nicio enigmă

1895: Apar Oraşe tentaculare de Verhaeren, volu­mul de Poezii ale lui Yeats, Spiritul pămîntului de Wedekind.

1895 / Wilde scrie Soţul ideal şi Importanţa de a fi onest

Este condamnat la doi ani muncă silnică pentru corupere de minori.

Prima expoziţie a lui Cezanne.

1896: Valery publică Domnul Teste, Joseph Conrad – Hanul Almayer.

1897: Apar Istorie contemporană de France şi Cyrano de Bergerac al lui Rostand.

James Ensor pictează Moartea şi măştile, operă caracteristică pentru arta expresionistă.

19 mai 1897: Oscar Wilde este eliberat din închisoarea Reading Gaol, profund zdruncinat trupeşte şi sufleteşte; fusese condamnat la doi ani de muncă silnică pentru corupere de minori…

1898: Apar prima serie de Eseuri ale lui Unamuno şi volumul de poeme De la Utrenie până la Vecer­niede Francis Jammes.

1898 / Oscar Wilde publică Balada temniţei din Reading

1899: Sunt publicate Nebunul şi moartea de Hofmannsthal, Stanţele lui Moreas, Cântec despre ste­garul Rilke al lui Rainer Maria Rilke, romanul Foma Gordeev de Gorki.

1900: Apar Lord Jim de Joseph Gonrad, Puiul de vultur de Rostand. Medalii de argilă de Regnier, Dansul morţii de Strindberg. Freud publică Ştiinţa visurilor.

1900 / La 20 noiembrie, o boală necruţătoare îl ră­pune pe Oscar Wilde. Este înmormîntat în cimi­tirul parizian „Pere Lachaise”

1905 / I se publică postum volumul de confesiuni De Profundis

/ În 9 decembrie, același an, la Dresda, are loc premiera operei (într-un act) Salomea, tragedie muzi­cală de Richard Strauss. Libretul este, de fapt, traducerea în limba germană a poemu­lui lui Oscar Wilde…

Constantin I. Nottara: „Pretenţiile ce se fac actorului sunt nenumărate: grija respiraţiei, grija sănătăţii şi a fizicului, ireproşabila conduită morală şi atâtea altele”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 octombrie 2021, 07:55

Prieten cu însuși Caragiale[5], în cei 76 de ani de viață, Nottara a jucat peste 700 de roluri[6], Un om care „predă și astăzi” lecții[7] despre actorie și despre frumusețea scenei, Constantin Nottara și-a găsit locul binemeritat în distribuția primului film românesc „Independența României” (1912). Posteritatea a considerat că trebuie să pună valoarea pe primul-plan și să ofere unui teatru[8] șansa de a purta numele lui Constantin I. Nottara…

[1] Nottara a început să joace, pe scena „Teatrului Naţional”, începând cu anul 1877… Jocul lui, profund emoţionant, pus în valoare de un glas modulat caracteristic, expresiv prin frazare, se întemeia pe construirea gândită şi precisă a rolului, astfel încât nimic din interpretare să nu rămână nejustificat…

[2] A fost unul dintre pionierii şcolii realiste de interpretare scenică, după ce îmbrățișase, un timp, stilul romantic de joc, sub influenţa cerinţelor vremii şi sub îndrumarea lui Mihail Pascaly.

[3] A fost unul dintre maeștrii care i-au împărtășit tainele actoriei faimoasei Elvira Popesco; printre elevii săi celebri se numărau Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti..

[4] Sunt rare informațiile despre personalitatea sa…

[5] Relația celor doi suportă modificări importante atunci când presa vremii dezlănțuia discuțiile despre un scandal amoros în care sunt implicați dramaturgul și soția lui Nottara (din 1883), actrița Amellia Wellner…

[6] Remarcându-se în interpretarea unor personaje precum Shylock, Hamlet, Lear, Oedip, Don Salluste, Ștefan Tipătescu, Ion („Năpasta”), Tudose („Hagi-Tudose”, de Delavrancea)…

[7] Să ne amintim și de afirmația lui Constantin Tănase: „De la Nottara am învăţat alfabetul, de la Liciu, meseria”…

[8] Clădirea în care și-a găsit liniștea și neliniștile Teatrul „Nottara” a fost construită, pentru familia sa, de inginerul Liviu Ciuley, tatăl regizorului Liviu Ciulei… Aflat pe „Bulevardul Magheru”, într-un spaţiu vibrant din centrul capitalei României, Teatrul „Nottara” a fost fondat în 1947/purta numele de „Teatrul Armatei”. În 1960, a primit, drept patronimic, numele marelui actor român Constantin Nottara; în fruntea teatrului se afla George Vraca, nume de prestigiu al scenei româneşti (în 1964, după moartea lui Vraca, la direcţia teatrului a fost numit dramaturgul Horia Lovinescu). Pe parcursul anilor, Teatrul „Nottara” s-a definit ca instituție de repertoriu, cu o personalitate distinctă în peisajul artistic românesc şi, datorită valorii echipei sale, a reuşit să-şi atragă un public fidel. Fără a-şi nega vreo clipă caracterul popular, a reuşit să menţină (iau ca sistem de referință sutele de titluri din dramaturgia românească şi universală, propuse publicului) un echilibru între divertisment şi tematica filozofică, între râsul eliberator şi gravitatea problemelor existenţiale. Teatrul „Nottara” funcţionează ca o companie permanentă cu un colectiv artistic de câteva zeci de actori angajaţi, cu o echipă tehnică şi administrativă bine închegată. Începând cu 2013, Teatrul Nottara și-a creionat o imagine mai clară în peisajul cultural bucureștean, oferind publicului comedii de bulevard de bună calitate (la Sala „Horia Lovinescu”), deopotrivă cu spectacole pornite din aplecarea spre noutate și tinerețe, spectacole elitiste sau experimentale (la Sala „George Constantin”). Având în vedere dispozițiile Legii nr. 282/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 806 din 19 noiembrie 2015, de completare și modificare a Ordonanței Guvernului nr. 20/1994, privind măsuri pentru reducerea riscului seismic al construcțiilor existente, începând cu data de 23.11.2015, teatrul Nottara a fost obligat să suspende, pe termen nedefinit, organizarea tuturor spectacolelor și evenimentelor programate în sălile situate în Bd. Magheru nr. 20, sectorul 1, clădirea fiind marcată cu bulină roșie; la 7 luni de la închiderea sălii/28 iunie 2016, Primăria Generală a capitalei a anunțat rezultatul unei contra-expertize, plătită de aceasta: clădirea a fost încadrată în mod eronat în clasa 1 de risc seismic/a primit, pe nedrept, „bulina roșie”; clădirea a primit reîncadrarea în clasa de risc seismic doi și, prin urmare, în sala „Horia Lovinescu” de pe bulevardul Magheru a fost permisă reluarea spectacolelor…

„Ascultă Vocea” / fragment din „Vara la țară” de Al. Depărăţeanu, în lectura lui C. I. Nottara… Scriitorul şi dramaturgul Victor Eftimiu i-a făcut un portret artistic lui Nottara, obicei care a fost cultivat cu bun gust în perioada interbelică a radioului public, dar şi după anii ’60 ai secolului trecut…

Tamara Buciuceanu, „doamna comediei româneşti”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 octombrie 2021, 20:30

*

Tamara Buciuceanu se născuse[1] pe 10 august 1929, în Tighina[2], atunci când aceasta aparținea României[3]. În perioada 1948-1951, a frecventat Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași, apoi s-a transferat la București/Institutul de „Artă Teatrală și Cinematografică”[4]…

A fost remarcată pe scenele marilor teatre din capitala României[5] și la Teatrul „Național” din Iași (aici a interpretat-o pe „Coana Chirița”)… Protagonistă a peste 30 de filme și seriale[6], a avut, deopotrivă, cuplete memorabile (la TVR)… „Am jucat cu Draga, o persoană foarte dragă mie, cu care m-am înţeles foarte bine la vremea respectivă. Am lucrat atunci alături de o echipă minunată cu care am făcut cel mai tare proiect de televiziune. Iar «Liceenii» este un alt proiect pe care îl iubesc şi pe care mă bucur să-l revăd pe micile ecrane” (Tamara Buciuceanu Botez[7]).

„Sunt un om foarte credincios și mi-am spus mereu așa: munca pentru mine este o religie, iar scena este un loc sfânt, aidoma bisericii. Am dăruit totul în această meserie și am făcut-o cum m-am priceput mai bine, întotdeauna cu maximă sinceritate, pentru că altfel, nu aș fi ajuns niciodată la sufletul publicului”…

Iubită şi apreciată, fosta cumnată a regretatului actor George Constantin şi fosta mătuşa lui Mihai Constantin[8] primise, în aprilie 2002, „Premiul pentru întreaga activitate artistică” din partea Ministerului Culturii şi Cultelor; în 2004, i-a fost decernat premiul UNITER pentru „întreaga activitate”; în acelaşi an, artista a fost distinsă şi cu titlul onorific de „Societar de onoare al Teatrului Naţional Bucureşti”, iar, la Castelul „Peleș” din Sinaia, iî era înmânată, din partea Casei Regale a României, decorația „Ordinul Coroana României în grad de Ofițer”[9]; a primit premiul „pentru întreaga carieră” la Festivalul Internaţional de Film „Transilvania”/în 2008; premii de excelenţă i-au fost oferite, în 2009, de către TVR Internaţional, şi în 2011, la Gala Premiilor UNITER; în septembrie 2011, Tamara Buciuceanu-Botez a primit o stea pe „Walk of Fame – Aleea celebrităţilor” din „Piaţa Timpului”-Bucureşti şi „Placheta” Oraşului Bucureşti, semn al recunoștinței pentru întreaga sa carieră, iar, în 2012, Premiul „Gopo” pentru „întreaga activitate”; pe 5 aprilie 2018, era gratulată cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Bucureşti, precum şi cu „Cheia Oraşului”[10]; în decembrie 2018, a fost omagiată pe scena Teatrului „Metropolis”, alături de oameni dragi ei[11]…

A trecut la cele veșnice din 15 octombrie 2019…

[1] Tatăl său, avocat de meserie, a absolvit și studiile „Conservator”-ului – a fost dirijorul „corului Basarabiei”, în care cântau 200 de oameni; mama sa a absolvit studiile „Conservatorului” (deşi ar fi fost în măsură să plece cu bursă la Milano, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit și a adus pe lume copii); Tamara a avut trei fraţi – Nicuşor, Costică, Lizon – şi o soră, Iulia Buciuceanu (avea să devină una dintre cele mai mari cântăreţe de operă din România)…

[2] Tighina sau Bender (în turcă, Bender  însemnă „port”; în rusă Бендеры, transliterat: Benderî, în ucraineană Бендери)… 61 de km sud-est de Chișinău… Fost oraș cu statut de municipiu în Republica Moldova; începând cu 1992, consecință a războiului din Transnistria, localitatea și așezările din jurul său se găsesc sub controlul autoproclamatei „Republici Moldovenești Nistrene”….

[3] Județul Tighina își luase numele de la orașul-capitală, crescut la umbra unei străvechi cetăți, poate, de origine romană, reconstruită de genovezi și de meșterii lui Ștefan cel Mare; așezată la un vechi vad al Nistrului, cetatea a împiedicat, deseori, invazia hoardelor barbare, venite pentru pradă; lunga existență a Tighinei se explică prin așezarea ei la cel mai bun vad al Nistrului, pe un drum străvechi, al legiunii și al negustorilor romani, «drumul mare tătăresc» de mai târziu, care lega, prin vadul Dunarii, de la Isaccea (vechiul Noviodunum) regiunile bizantine de la dreapta Dunării cu Cafa, colonia genoveză din Crimeea; acest drum se încrucișa cu drumul fluvial care ducea de la Hotin la Soroca, la Cetatea-Albă și la Marea Neagră…

[4] La clasa profesorului Nicolae Bălțățeanu (asistentă: Sorana Coroamă-Stanca); Tamara Buciucenau-Botez a terminat studiile în anul 1952…

[5] „Giulești”, „Bulandra”, Teatrul „Național”, „Teatrul de Comedie”… A avut roluri importante în Romeo și Julieta la început de noiembrie, Scaunele, Cumetrele, Doctor fără voie, Nepotul, Așteptând la Arlechin, Domnișoara Nastasia, Mamouret… „Cartea de vizită” a carierei sale rămâne, fără îndoială, personajul „Vicăi Delcă” din piesa Dimineață pierdută – după Gabriela Adameșteanu…

[6] De ce trag clopotele, Mitică?, Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii, Sexy Harem Ada Kaleh, Nunta mută… Debutase în Titanic Vals (1964), intrepretând alături de Grigore Vasiliu-Birlic…

[7] A fost căsătorită, din 1962 până în 1996, cu medicul anestezist Alexandru Botez; ultimul an menționat a adus moartea soțului, cei doi neavând copii… „Am fost o femeie de casă şi gospodină. Alexandru mi-a respectat şi mi-a iubit foarte mult cariera. La un moment dat mi-a spus: «Dragă, eu mă mulţumesc şi cu titlul de prinţ consort». Era un doctor excelent, un om serios, care mi-a înţeles destinul. De un timp mă întristez când mă gândesc la cei care puteau să mai stea lângă mine şi nu mai sunt: soţul, fratele, cumnatul, colegii cu care am împărţit scena. Nu o să-i uit niciodată şi mă rog ca Dumnezeu să îi aşeze acolo sunt sunt cei drepţi” (Tamara Buciuceanu Botez)

[8] Ionică din „Liceenii”…

[9] Decorație înmânată de principesa Margareta cu ocazia celei de-a 93-a aniversări a fostului rege Mihai I al României….

[10] Evenimentul a avut loc acasă la marea artistă; aceasta a transformat o ceremonie solemnă într-o întâlnire emoționantă, în care au țâșnit către lumină amintiri, poveşti de viaţă, necazuri şi bucurii. „Sunt emoţionată că mi-aţi trecut pragul casei chiar în preajma sărbătorilor de Paşti. Distincţiile pe care mi le-aţi oferit mă onorează şi reprezintă pentru mine un gest deosebit de impresionant” (Tamara Buciuceanu Botez)…

[11] „Doamna Isoscel” i-a avut alături pe Ştefan Bănică jr. şi pe Oana Sîrbu, „elevii” din celebrul film „Liceenii”…

In Memoriam Leopoldina Bălănuţă

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 octombrie 2021, 20:25

absolvise, în 1957, Institutul de de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti/clasa Mariettei Sadova, Marcel Anghelescu; debutul său a fost corelat cu regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din „Prima întâlnire”/Tatiana Sîtina; ultimul ei rol (montat de acelaşi regizor) a fost cel din „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Teatrul „Naţional” din București… A avut roluri memorabile în „Vassa Jeleznova” şi „Mama” de Maxim Gorki, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, „Medeea” de Euripide, „Martin Eden” de Jack London, „Noaptea Iguanei” de Tennessee Williams, „Oameni sărmani” de Feodor Dostoievski, „Livada cu vişini” de Anton Pavlovici Cehov, „Doi pe un balansoar” de William Gibson, în piesele lui Dumitru Radu Popescu/„Ca frunza dudului în rai”, „O batistă în Dunăre” (alături de Mariana Mihuţ şi Ileana Stana Ionescu)…

A fost distribuită şi în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică: „Nunta de piatră” (1972), „Dincolo de pod” (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Clipa” (1979), „Bietul Ioanide” (1979), „Năpasta” (1982)…

Leopoldina Bălănuţă a colaborat cu TVR: „Gaiţele” (1993), „Strigoii” (1992), „Trandafirul şi coroana”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”(1985), „Moartea unui comis voiajor” (1977), „Idolul şi Ion Anapoda” (1991) sunt doar câteva dintre piesele în care a apărut…

Deşi considerată a fi o actriţă dramatică, Leopoldina Bălănuţă s-a reinventat în câteva roluri de comedie; sceneta TV „Care de dame” de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde întruchipează 4 personaje) reprezintă unul dintre momentele de referinţă din istoria divertismentului TV românesc…

S-a integrat spectacolului de poezie, s-a preocupat intens de pregătirea acestuia; continuatoare a recitativului dramatic creat de şcolile lui Constantin Nottara şi Gheorghe Storin, Leopoldina Bălănuţă a oferit un regal de muzică şi poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul „O întâmplare a fiinţei”/27 ianuarie 1998, pe versurile poeţilor Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Magda Isanos, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu…

Fată de preot, s-a căsătorit, în 1977, cu actorul Mitică Popescu…

„Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei: «Doamne, am obosit aşteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii”…

Mihail Lermontov, lupta cu valurile sălbatice (din el și din societate)

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 octombrie 2021, 20:20

„Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim…
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte…
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.”[1]

Născut pe 15 octombrie 1814, în Moscova[2], se înscria la Universitate[3] (1830). A început să scrie poezie, cu o mare parte din versurile sale timpurii influențate de lucrările lui Byron…

După ce a decis să se mute la Sankt Petersburg și a intrat într-o școală militară de cavalerie[4], a început să dezvolte un spirit otrăvitor și un umor crud (care i-au adus dușmani); abilitatea lui Lermontov de a desena caricaturi era asociată cu capacitatea sa de a pune pe cineva în locul său printr-un pseudonim/o epigramă. A devenit ofițer într-un regiment de gardă staționat în apropiere de Sankt Petersburg, cufundându-se în amestecul de societate înaltă dominată de bârfe, saloane, sclipici de sală, obținând și o anumită faimă ca poet…

Anul 1837 a devenit unul de referință. Când Aleksandr Pușkin a fost rănit mortal într-un duel, Lermontov scria poemul incendiar Moartea unui poet:

(…)

„Voi, însă, fii înfumuraţi
Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Care cu tălpi de rob călcaţi
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,
Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este-n cer un straşnic judecător cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gînd şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus”

Tușele finale au acuzat[5], explicit, stâlpii înaltei societăți rusești. Poezia l-a propulsat pe Lermontov la un nivel de faimă fără precedent, dar a provocat mânia țarului – poetul fiind arestat și trimis în Caucaz[6]…

Strădaniile bunicii sale l-au „ajutat”, prea curând, să revadă Sankt Petersburg și să se „dedice” dansului de teatru și dansului de societate. Perceput ca un talent literar promițător, a publicat o serie de lucrări și a început Un erou al timpului nostru; singurul roman al lui Lermontov[7] i-a câștigat recunoașterea ca unul dintre părinții fondatori ai prozei ruse…

Viața socială a lui Lermontov se va frânge… În același an, s-a confruntat cu fiul unui ambasador francez (datorită sau din cauza unei femei tinere); a urmat un duel care l-a trimis în al doilea exil caucazian[8]…

Apoi, și-a întâlnit unul dintre vechii cunoscuți, colegul de armată Nikolai Martynov. Deși păreau să se afle în termeni corecți, Martynov a devenit, în curând, o țintă a glumelor ascuțite și caustice ale lui Lermontov. Nulitatea a provocat (la duel) geniul. Fatală pentru Lermontov s-a dovedit a fi indulgența: l-a cruțat pe adversar, dar a fost ucis (la poalele Muntelui Mashuk) în seara de 27 iulie 1841. Nu împlinise nici 27 de ani…

Lermontov nu s-a căsătorit niciodată, nici nu a avut copii; viața lui sentimentală s-a dovedit una plină de nefericire; în ciuda câtorva cuceriri fără sens, se pare că a rămas îndrăgostit, de-a lungul vieții, de Varvara Lopukhina, prietenă din copilărie[9]…

Trecerea lui pe pământul Rusiei este privită drept una dintre cele mai epice și mai dramatice din istoria respectivei literaturi. Multe dintre lucrările sale poetice majore rămân în mare parte necunoscute cititorilor de altă limbă decât rusa…

„Mi-e urât şi sunt trist şi n-am cui să vin’n-ajutor,
În ceasul când inima geme…
Dorinţe!… Ce rost ca zadarnic şi veşnic s-adori?…
Iar anii să treacă şi să te tot cheme!

Să iubeşti doar vremelnic îţi pare a fi mai uşor,
Mereu să iubeşti nu se poate.
Dacă-n tine priveşti, trecutul îţi pare un nor
În care plăcerea şi chinul sunt moarte.

La ce bun iubirea? Oricând suferinţa sa dulce
La glasul raţiunii dispare;
Iar viaţa, de-o priveşti cu-atenţie mută şi rece,
E-o glumă prostească şi fără culoare…”

(„Mi-e urât şi sunt trist…” – Mihail Lermontov)

[1] („Monolog”, *Din volumul „Demonul meu”; Editura „Prut internaţional”; 2006; Selecţie, prefaţă şi traducere de Ion Hadârcă)

[2] Tatăl său, ofițer de armată, trăia în sărăcie; în schimb, Maria Arsenyeva provenea dintr-o familie aristocratică proeminentă; bunica lui Lermontov, Elizaveta, a considerat căsătoria ca fiind o „nepotrivire clară”; după separarea cuplului – trei ani mai târziu, atunci când de abia împlinise 21 de ani. figura dezamăgită și melancolică a mamei a plecat întru veșnicie; imediat, Elizaveta dezlănțuia o luptă necruțătoare pentru iubitul ei nepot; în cele din urmă, tatăl și fiul au fost despărțiți și, la vârsta de trei ani, Lermontov a început o viață răsfățată și luxoasă, cu bunica sa zbuciumată (la moșia din Tarkhany, în regiunea Penza /Rusia Centrală); nicio cheltuială nu a fost economisită pentru a-i oferi lui Lermontov cea mai bună școlarizare și cel mai confortabil stil de viață; vorbea fluent franceza și germana, cântând la mai multe instrumente și dovedindu-se un pictor talentat; sănătatea precară a Arsenyevei a condus către mai multe călătorii în Caucazul însorit; peisajul l-a impresionat pe Lermontov, inspirând o pasiune pentru munți și frumusețea întregii Naturi; totuși, temându-se că tatăl lui Lermontov ar revendica, în cele din urmă, dreptul său de a-și aduce fiul, Arsenyeva a limitat strict contactul dintre cei doi, provocându-i tânărului Lermontov multă durere și remușcare; în pofida răsfățului, a crescut tot mai însingurat, s-a retras în sine; un an de la începerea studiilor universitare, s-a jucat actul final al dramei; rănit profund de înstrăinarea fiului său, tatăl lui Lermontov a murit; a fost o pierdere groaznică, aruncându-l pe tânăr în depresie…

[3] Una dintre cele mai bune din Rusia… Cariera lui Lermontov la universitate s-a dovedit a fi una de scurtă durată. A participat, rar, la viața de student și a arătat interes îndoielnic pentru prelegeri, aducând, adeseori, cărți de acasă. În cele din urmă, a părăsit universitatea fără a-și termina cursul și și-a reconsiderat serios opțiunile…

[4] O carieră strălucitoare în armată tenta tinerii nobili ai vremii, dar Lermontov și-a dat seama că nu i-a fost hărăzită o viață de exerciții, disciplină și… băutură.

[5] De complicitate la uciderea lui Pușkin…

[6] Ironia sorții, locul exilului său a fost tocmai pământul pe care îl iubea (de mic); atras de natura Caucazului și încântat de folclorul său, a studiat limbile locale, a scris unele dintre cele mai splendide poezii ale sale și a pictat cu generozitate…

[7] Povestea, parțial autobiografică, este alcătuită din cinci povești strâns legate care se învârt în jurul unui singur personaj, un tânăr nobil dezamăgit, plictisit și condamnat; cu personajul „Pechorin”, cartea este considerată pionierat clasic al realismului psihologic…„Eroul Timpului Nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un portret, dar nu al unui singur om: este un portret compus din viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”.

[8] Lermontov a fost trimis în prima linie de luptă cu o grupare locală… S-a dovedit a fi un soldat curajos, dar visa să părăsească armata și să se dedice, în întregime, scrisului său. În cele din urmă i s-a permis concediul de două luni, s-a repezit către Sankt Petersburg, dar țarul a respins cererea de externare și i-a refuzat acordarea vitejiei în luptă. Lermontov a fost forțat să se întoarcă sub arme, ajungând în orașul Pyatigorsk (mai 1841)…

[9] S-a spus că pasiunea era reciprocă, dar, presată de familia ei, Varvara s-a măritat cu un aristocrat înstărit… Multe dintre poeziile lui Lermontov sunt dedicate iubirii sale, Varvara devenind o sursă de inspirație pentru multe personaje feminine…

(FILM) Biserici de lemn din Maramureș

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 octombrie 2021, 17:22

(FILM) Biserici de lemn din Maramureș

realizator: Nicolae Tomescu

imagine: Nicolae Tomescu și Alexandru Iurea

montaj: Alexandru Iurea

colaje FOTO: Iuliana Bubuianu

Din cuprins:

În România se păstrează aproximativ 1.440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918; aproximativ 650 se găsesc în Transilvania și Banat

Maramureșul „istoric” – Bârsana și Budești Josani (pe lista patrimoniului mondial UNESCO)

„vechea Țară a Chioarului” – Șurdești și Plopiș (pe lista patrimoniului mondial UNESCO)

„Țara Lăpușului” – biserica din Rogoz (pe lista patrimoniului mondial UNESCO)

Mi s-au părut demne de aducere-aminte și bisericile din Moisei, Buleni–Săliștea de Sus, Bogdan Vodă, Sârbi, Rozavlea, Lăschia, expresia particularității locale a peisajului cultural-religios al zonei montane din nordul României

Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial corespund unui curent de „revenire la ortodoxie” a unor colectivități din Maramureș, iar „fenomenul nou” de cuprindere a bisericilor de lemn ridicate după 1989 în aceeași „familie” cu cele mai vechi, înmulțindu-le numărul și aria de răspândire, este un subiect asupra căruia insistăm, în finalul documentarului, prin imagine și cuvânt de învățătură (Pr. Teofan Singhel, Mănăstirea Rohița)…

Biserici de lemn din Maramureș (text + FOTO)

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 octombrie 2021, 16:00 / actualizat: 14 octombrie 2021, 8:09

*

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2012 și 2021); Biserica din Săpânța Peri /clădită în anul 1997, are înălțimea maximă de 78 m

În România se păstrează aproximativ 1.440 de biserici de lemn[1] ridicate până în anul 1918; aproximativ 650 se găsesc în Transilvania[2] și Banat, peste 490 sunt în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, mai mult de 300 sunt în Moldova[3] (un proiect, „marca” Nicolae Tomescu, a insistat pe „bijuterii” din județul Botoșani…

colaje: Iuliana Bubuianu („extrase” din filmările originale ale lui Nicolae Tomescu și Alexandru Iurea/aprilie 2021)

În Maramureșul actual sunt cuprinse atât bisericile de lemn din Maramureșul „propriu-zis”, cât și cele din Chioar, Lăpuș,  Codru…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

Maramureșul „istoric” ne-a dezvăluit Bârsana și Budești Josani;

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2012 și 2021)

cea de pe malul stâng al Izei mi-a dat întâlnire în două „etape” (2012 și 2021)//, impresionându-mă prin: vechimea localității – atestată documentar începând cu anul 1326, prin faptul că, în 1791, habsburgii confiscau averea mănăstirii – reînființată în 1993, biserica fiind mutată de credincioși (1806), în vatra satului, devenind una dintre cele mai înalte (57 de m), și, mai ales, prin vechea biserică de lemn, din 1711/– care ar trebui să reprezinte chintesența așezământului bisericesc din Bârsana;

Monumentul din Budești Josani, construit în anul 1643, a fost cea mai ambițioasă și mai impresionantă – prin dimensiuni – construcție maramureșeană a vremii; ]n 1923, parte a ferestrelor bisericii a fost lărgită, păstrându-se câteva dintre originalele anului 1643. Veche biserică greco-catolică, nerecuperată, are și picturi murale populare care se revendică din anul 1762; arhitectura de ansamblu relevă, printre lucruri des întâlnite, turnul clopotniță cu turla pătrată, încadrată de patru turnuri mici, element unic dacă ne raportăm la alte biserici de lemn din „Țara Maramureșului” a actualului teritoriu românesc… În curte se păstrează „masa moșilor”, a fostelor pomeni pentru morți, din lespezi mari de piatră – pe care se disting, inscripționate, numele vechilor familii din Budești…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

„vechea Țară a Chioarului” mi-a îngăduit, ca timp, filmarea bisericilor de lemn din Șurdești și Plopiș;

Ridicată pe la 1721 de comunitatea greco-catolică a satului Șurdești și construită din stejar, „Catedrala bisericilor de lemn” (numită astfel datorită proporțiilor armonioase, înălțimii turlei – turnul-clopotniță se ridică la 54 de metri către cer, flancat fiind, la colțuri, de patru turnulețe, influenței stilului baroc – evidențiat în cazul iconostasului, atât în privința sculpturii cât și a picturii), este o sinteză a arhitecturilor majore din Răsăritul şi Apusul Europei, o fuziune între fondul bizantin şi formele gotice, imprimate într-o interpretare originală a meşterilor locali…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

7 m lungime, 7 m lățime și 47 de m înălțime, iată proporțiile bisericii din Plopiș, echilibrată, pusă în valoare de amplasamentul pe platoul unei coline, una dintre cele mai închegate și unitare construcții religioase din Maramureș; înălțimea pereților sporește amploarea spațiului interior; bolta naosului, cu profilul trilobat, este unică în arhitectura de lemn din Transilvania și Maramureș; pictura se păstrează, fragmentar, pe bolta naosului… Construită de comunitatea ortodoxă a satului între 1798-1805, se ridică – parțial deasupra pronaosului și parțial deasupra pridvorului, având camera clopotelor în consolă, deschisă, cu parapet traforat, arcade și acoperiș înalt, piramidal, cu turnulețe de colț…

biserica din Rogoz este situată în „Țara Lăpușului”; oarecum răzleață față de grosul bisericilor maramureșene de lemn care au fost incluse (din decembrie 1999) patrimoniului mondial al UNESCO, fiind cea mai sudică din grup, ar fi fost ridicată, potrivit tradiției, în anul 1663, din două lemne uriașe (după ce tătarii trecuseră prin foc vechea biserică din sat); se distinge printr-un acoperiș asimetric și printr-o clopotniță alungită; exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are în zona mediană motivul profilat al frânghiei, ușa de intrare în biserică are deschidere în acoladă și ancadrament decorat cu profil simplu, dublat de frânghie și de rozete; un tip de plan mai rar întâlnit – pronaos poligonal, cu acces pe sud, naos dreptunghiular și absida altarului în retragere, poligonală, cu șapte laturi; interiorul bisericii păstrează, în naos, o pictură realizată la 1785, cu scene din „Geneză” și din „ciclul Patimilor”, iar în pronaos – o captivantă punere în scenă a „Raiului” și „Iadului”… Conexiunea interior-exterior a făcut loc și unei imagini cu biserica nouă, dar noi și camerele video (re)simțeam tentația veșniciei…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

Mi s-au părut demne de aducere-aminte și bisericile din Moisei, Buleni–Săliștea de Sus, Bogdan Vodă, Sârbi, Rozavlea, Lăschia, expresia particularității locale a peisajului cultural-religios al zonei montane din nordul României…

Biserica de lemn a Mănăstirii Moisei, monument istoric, singura din Maramureș care are altarul poligonal cu șase laturi exterioare, a fost construită, conform unor surse, fie în anul 1600[4], fie în 1599[5] sau 1672[6]… Lumina pătrunde sfios în biserica de lemn, graba și camera video nu au găsit valorile disponibile ale balansului de alb fluorescent (setare folosită în cazul surselor de lumină de tip neon, pentru a încălzi puțin temperatura culorilor), pictura murală din pronaos, naos și altar fiind degradată, păstrându-se doar pe tâmplă (iconostas, catapeteasmă)… Mănăstirea, pe ansamblul său, a reprezentat un centru cultural; în august 1911, era terminată construcția bisericii de piatră a noii mănăstiri, între 2008-2011 s-a construit turnul-clopotniță de la intrare (unde au fost așezate trei clopote), în perioada 2013-2015 a fost ridicat Centrul Cultural „Sfântul Mitropolit Sava Brancovici”…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

În Buleni–Săliștea de Sus, așa numita Biserica a Nistoreștilor (ctitorul ar fi fost un anume Nistor, lemnul provine din locul numit „Gruiul Rusului”), are arhitectura adaptată stilului maramureșean, cu absida altarului în formă dreptunghiulară, iar, ca element distinctiv, cea de-a doua turlă (construită odată cu adăugarea pridvorului); restaurarea monumentului (începută acum 10 ani), presupune, desigur, și restaurarea picturii…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

Biserica de lemn din Bogdan Vodă (Cuhea, ca toponim original), spre deosebire de majoritatea celor din Maramureş – cu situare pe coline, a fost construită în inima localităţii; relativ mică și cu multe ferestre, pe o fundaţie joasă, din blocuri pătrate de piatră, grinzile pătrate ale pereţilor întâlnindu-se, cu dibăcie, la colţuri, acoperişul ei are două rânduri de streşini care înconjoară biserica, iar turla pătrată (cu înălțimea de 25 de m) se află deasupra intrării în pronaos/având un acoperiş ascuţit şi conic…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

În localitatea Sârbi, parte a comunei Budești, din cele două biserici-monument Josani te trimite pe partea din aval a satului; Biserica de lemn a fost construită, în anul 1665, de familia nobiliară Dunca, care a îngrijit-o, a înzestrat-o, a întreținut preoți până la sfârșitul secolului al XVIII-lea; are acoperiș cu streașină dublă, din care se ridică turnul zvelt – cu coif; pictura interioară nu se mai păstrează…

Rozavlea ar da impresia de grandoare, prin turla înaltă şi prin acoperişul ascuţit, cu două rânduri de streşini; datează din 1717, ca vechi lăcaș de cult greco-catolic; mistuită de flăcări în 2016 și refăcută, avea picturile aranjate în frize și în scene individuale colorate (adesea contrastant)…

Lăschia (în comuna Copalnic-Mănăștur) îmbracă forma bisericilor vechi din Maramureș, clopotnița de lemn fiind construită separat; compusă din pronaos, naos și absidă, acoperită cu șiță, foișorul turnului este închis, deasupra lui răsărind un bulb care se continuă cu coiful cu două gulere – în vârful coifului întâlnindu-se o cruce cu trei brațe și o semilună; dincolo de ușa de intrare ne încântă pictura…

Bisericile de lemn ridicate după 1900 până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial corespund unui curent de „revenire la ortodoxie” a unor colectivități din Maramureș, iar „fenomenul nou”, de cuprindere a bisericilor de lemn ridicate după 1989 în aceeași „familie” cu cele mai vechi, înmulțindu-le numărul și aria de răspândire, este un subiect asupra căruia insistăm, în finalul documentarului, prin imagine și cuvânt de învățătură…

FOTO: ©Nicolae Tomescu (2021)

[1] Trăsăturile fundamentale comune /planimetria dreptunghiulară – alungită între răsărit și apus, boltirea navei și acoperișul în mai multe ape, calitatea execuției/ completează varietatea tehnică, formală și decorativă; cercetătorii le grupează pe regiuni, motivați (îndeosebi) de condițiile diferite în care comunitățile au trăit și au ridicat lăcașuri de rugăciune; împărțirile și subdiviziunile sunt date și de manifestarea unor trăsături formale specifice regionale…

[2] Selectarea, în 1999, a 8 (opt) biserici de lemn din Maramureș – pe lista patrimoniului mondial UNESCO, nu înseamnă că ele sunt, pe de-a întregul, cele mai reprezentative pentru respectiva regiune istorică, cu atât mai puțin pentru întreaga țară. Exemple formale/simbolice de unicat, rarisime, reprezentative/revelatoare pentru întreg ansamblul se întâlnesc în toate regiunile țării; iată motivul pentru care documentarea, în profunzime, a bisericilor de lemn rămâne, în cele mai multe locuri, un deziderat pentru cercetarea românească; din același motiv, dispariția sau mutilarea unor biserici de lemn izolate și anonime se resimte asupra întregului ansamblu (un fel de pagini necitite, rupte dintr-o carte de patrimoniu)…

[3] Putna (județul Suceava) adăpostește cea mai veche biserică de lemn din România, datată 1401-1403, cu două prelungiri spre apus (prima în 1778, a doua în 1871)… În Moldova, pereții înalți și absidele laterale sunt elemente preluate din marile ctitorii de zid din mănăstiri…

În alte situații, subîmpărțirile au doar un substrat administrativ…

Biserici de lemn din Moldova, Biserici de lemn din Bucovina, Biserici de lemn din Transilvania, Biserici de lemn din Banat, Biserici de lemn din Crișana, Biserici de lemn din Țara Românească, Biserici de lemn din Dobrogea…

Bisericile de lemn caracteristice românilor sunt întâlnite și dincolo de hotarele actuale ale României (Republica Moldova, regiunile Cernăuți și TransCarpatia din Ucraina – unde apar numeroase influențe și împrumuturi reciproce inovatoare în formele lăcașelor de cult ale românilor și ucrainenilor); în Serbia, la sud de Dunăre, se păstrează câteva biserici de lemn în zona Morava-Timoc, asemănătoare celor din Oltenia și Banat…

[4] (Cristea și Dăncuș, 2000, p. 200)…

[5] (Man, 2007, pp. 239-242)…

[6] (Baboș 2004, p. 121)… În anul 1672, mitropolitul Transilvaniei Sava Brancovici sfințește mănăstirea cu hramul „Adormirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu” (Cristea și Dăncuș, 2000, p. 200)…

*

urmează

(FILM) Biserici de lemn din Maramureș

realizator: Nicolae Tomescu

imagine: Nicolae Tomescu și Alexandru Iurea

montaj: Alexandru Iurea

Dia de la Hispanidad / Ziua Hispanităţii

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 octombrie 2021, 18:50

Dialog Nicolae Tomescu – Juan Pablo Garcia-Berdoy /fost ambasador al Spaniei (2005)

*

Obişnuisem publicul în privinţa culturii diferenţelor (pornind, paradoxal sau nu, de la ziua naţională a fiecărui stat european). Să ne schimbăm unii pe alţii sau să interpretăm corect diferenţele, să le asumăm şi să le înţelegem? Patrimoniul este important, dar nu în sensul prejudecăţilor istorice; speranţa cristalizează în jurul unui proiect; preocupat de „ce va fi”, nu am pierdut gustul tradiţiei, al privirii înapoi… Dovadă: şirul judecăţilor, argumentelor, interpretărilor – valabile şi înregistrării de faţă…

*

N. Tomescu: Ştim că 12 octombrie este Ziua Naţională a Spaniei şi a Hispanităţii. Ne-am bucurat de participarea extraordinară a Excelenţei Sale, Domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy…

Juan Pablo Garcia-Berdoy: 12 octombrie este o zi istorică pentru lumea întreagă, întrucât – în această zi – omenirea se întregeşte (se completează). Este Ziua descoperirii Americii, descoperire făcută de europeni pentru europeni (dar şi pentru restul lumii). O zi atât de importantă pentru că are un sens universal, iar – din punctul de vedere al americanilor a început o nouă etapă. De atunci, America a devenit o proiecţie a Europei şi, în ambele emisfere, elementul spaniol sau hispanic a fost (de la început) dominant. Astăzi, ca şi acum mai bine de 500 de ani, 12 octombrie are o vitalitate aparte. Mai mult ca niciodată, limba spaniolă şi Hispanitatea – născută din fuziunea unor culturi, devine elementul dominant al continentului american.

Putem spune că 12 octrombrie este “o zi” şi pentru alte ţări, alte limbi, o zi importantă – inclusiv pentru limba engleză (de atunci a apărut “pecetea” europeană şi limba engleză devine o limbă universală. Aceasta este semnificaţia zilei de 12 octombrie – zi universală (atât pentru vorbitorii de limbă spaniolă, cât şi pentru întreaga lume, o zi care a marcat schimbarea concepţiei noastre despre lume)…

N. Tomescu: Astăzi, rostul nu poate fi decât acela de treaptă spre o solidaritate adâncă… Îl rugasem pe domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy să sublinieze suportul constant al opiniei publice spaniole pentru aderarea României, în 2007, la Uniunea Europeană…

Juan Pablo Garcia-Berdoy: Afirm că judecata şi dreptatea istorică au intervenit, cu generozitate, în ceea ce ne priveşte pe noi – spaniolii, astfel încât, aşa cum susţineţi Dvs., am realizat multe lucruri…

Tot atât de adevărat, în Spania avem o imagine nouă asupra României. Ce s-a întâmplat, ce a intervenit între timp? Din punctul meu de vedere, trei factori sunt esenţiali:

1)      cel mai important: căderea „cortinei de fier”, a comunismului care ne-a separat atâta timp; s-a creat posibilitatea unei apropieri naturale – fireşti în cazul României, întrucât România este o ţară în care regăsim afinităţi, sentimente profunde între două culturi separate din cauza contextului istoric, dictaturilor şi războiului… Institutul „Cervantes” din Bucureşti este primul care se deschide în Europa Centrală, o realizare de pionierat. Să nu uităm vechea tradiţie romană, gândindu-ne la vestitul nostru Traian – originar din Sevilla; prin această venire, în urmă cu aproape 2.000 de ani, am avut şi avem posibilitatea să ne cunoaştem ca ţări latine, cu viaţă spirituală şi tradiţii asemănătoare…

2)      În al doilea rând: Apropierea României de Uniunea Europeană şi de NATO. În acest sens, sprijinul Spaniei a fost total, încă de la începuturi, pentru că vedeam reflectate – în demersul românesc – aspiraţiile spaniolilor din anii ’70 ai secolului XX: revenirea la regimul democratic, refacerea economică, integrarea în Europa şi în lume. Este reflectarea, identificarea aspiraţiilor unor prieteni spanioli care trăiseră un timp înafara Spaniei…

3)      Al treilea moment fundamental se petrece în anii ’90, odată cu imigrarea. A fost fenomenul social cel mai important din istoria relaţiilor bilaterale româno-spaniole. În concepţia mea şi a majorităţii spaniolilor, acest fenomen social este apreciat drept cel mai important şi mai pozitiv. Începând cu imigrarea, spaniolii i-au cunoscut pe români în deplinătatea lor (harnici, inteligenţi, capabili). Mii, sute de mii… În scurt timp, s-au integrat sub o formă admirabilă… Excelenţa Sa, domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy, ar putea povesti mii de anecdote care probează aprecierea, înţelegerea dintre spanioli şi români. Din păcate, se detaşează – uneori – cazuri triste, mici acte de delincvenţă în rândurile spaniolilor (dar şi ale românilor), accidente, probleme care au apărut…  

Afirmaţia aparţine Excelenţei Sale, domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy, Ambasadorul (de atunci al) Regatului Spaniei la Bucureşti: sunt mulţi români în oraşe importante din Spania; în multe capitale de provincii, românii au ajuns la un număr impresionant, încât putem spune că acele localităţi ar putea fi considerate pe de-a-ntregul româneşti. Deşi numeroşi, românii nu sunt protagonişti ai multor cazuri antisociale. Asistăm la o profundă integrare în Spania, integrare dorită şi care se confundă cu peisajul spaniol (dacă ne gândim la Miguel de Unamuno şi la forma sa literară). Români şi spanioli, aparţinem aceluiaşi model cultural, avem acelaşi spirit, aceeaşi afectivitate, promovăm acelaşi tip de relaţii umane.   

Vorbeam despre complementaritate… Excelenţa Sa, domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy, crede că ne întâlnim cu o situaţie interesantă pe care o discutase şi cu reprezentanţi ai guvernului României. Mii, sute de mii de români care trăiesc în Spania, vor face – în mod sigur – ceea ce au făcut spaniolii la sfârşitul anilor ’70 sau la începutul anului 1980. Când situaţia economică a Spaniei s-a redresat, toţi spaniolii găseau o formă de solidarizare prin reîntoarcerea lor acasă. De ce au făcut-o? De ce nu au rămas în Germania, Franţa, Elveţia? Din acelaşi motiv pentru care românii revin (fie şi în vacanţă)… Românii şi spaniolii vor să trăiască printre conaţionali…

Imigranţii au fost fundamentul schimbării politice şi sociale pe care Spania a cunoscut-o în 1980; veneau cu idei noi, aduse de la prieteni francezi, germani, elveţieni, cu noi metode de lucru, cu elemente din cultura lor, menţinându-şi modelul cultural propriu (întrucât este foarte important acest lucru) dar făcând loc şi modernităţii “oferite” de ţările în care trăiseră până atunci. Este o simbioză pozitivă faptul că şi francezii, germanii au beneficiat de imigranţi spanioli – aşa cum firmele spaniole beneficiază astăzi de imigranţi români. Este un schimb just, mult mai onest decât ar crede lumea. Nu numai salariul (care poate că este mai scăzut) intră în discuţie, dar când cineva vede cifrele contribuţiei economice a emigranţilor devine conştient că ne aflăm în faţa unor resurse importante pe care România le are acum, exact ca Spania anilor  ’70…

Al doilea factor este cultural… Acei români care se vor întoarce acasă din Spania, vor deveni un motor al schimbării economice în România. Vor aduce un dinamism pe care noi înşine l-am primit de la alţii. Este un „lanţ”, istoria se prezintă ca un şir de evenimente în care români şi spanioli (deopotrivă), au cunoscut suişuri şi coborâşuri – în mod inevitabil.

„Numărul mare de imigranţi este chiar evoluţia”, a afirmat Excelenţa Sa, domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy, fost Ambasador al Regatului Spaniei în România.

Spania avea nevoie de populaţie. Însumează peste 40 de milioane de locuitori, pe o suprafaţă de două ori mai mare ca a României… Dezvoltarea Spaniei a depins de: 1) investiţii din exterior; 2) „aventura” americană care determina ca marile firme spaniole să dobândească o dimensiune globală. Aceste firme pot diversifica activitatea lor, pot ajunge în orice colţ al lumii. Spania a jucat şi joacă un rol – nesperat în urmă cu 25 de ani… Pe baza acestui rol îşi poate diversifica activitatea în locuri unde, din raţiuni istorice, anumite interese erau de neatins…

Avem forţa necesară pentru a ajunge în orice punct al planetei, metaforic vorbind – avem dimensiunea unei „mari corporaţii” care îşi permite să întreţină sucursale în toate capitalele lumii (este valabil pentru America Latină şi pentru Europa). Iată un exemplu: Banca din Santander a cumpărat acţiunile unei bănci din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, devenind astfel a 8-a bancă din lume. Tranzacţia i-a permis Băncii din Santander să ajungă la o dimensiune globală, multinaţională… 

Acum suntem în plin proces de orientare spre Est. De ce? Pentru că sunt pieţe importante, în est sunt europeni care vor atinge standarde deasupra nivelului mediu de dezvoltare, inclusiv pentru faptul că mai la est se află China… Europa în plin proces de extindere este „operaţiunea” derulată în dublu sens: 1) internă (care implică readucerea familiei în spaţiul european de convieţuire, precum o stare de normalitate). Istoria i-a exclus pe aceşti europeni din Europa, i-a exclus din modelul Europei dezvoltate, libere şi democratice. Anomalia internă este depăşită prin extinderea Uniunii Europene. 2) externă: extinderea implică realizarea unei Europe mari, o Europă puternică, aşa cum spuneaţi Dvs., o Europă care va face faţă concurenţei globale. Piaţa mondială este cea în care concurenţa nu va fi între România şi Spania. Firmele spaniole nu se vor teme de concurenţă, firmele spaniole şi româneşti pot fi aliate. Concurenţa este globală, în particular asiatică. Iată de ce România şi Spania trebuie să fie împreună. Să fim capabili de a ne implica în această lume globală, pentru a nu rămâne înafara pieţii mondiale. Apare o mare oportunitate pentru noi – să demonstrăm acum faptul că România şi Spania sunt „două provincii europene”, aşa cum sunt Iaşii faţă de Timişoara sau Cluj. Toţi suntem europeni…

N. Tomescu: Cum credeţi că vor evolua relaţiile bilaterale dintre cele două ţări? Cum caracterizaţi relaţiile economice dintre ţările noastre? Este privită România ca un stat cu mari posibilităţi pentru firmele spaniole, datorită apropiatei aderări la Uniunea Europeană, a poziţiei sale geografice şi a afinităţilor culturale?”

Juan Pablo Garcia-Berdoy: România trebuie să ştie că, acum, momentul istoric îi aparţine, că nimeni nu poate să facă în locul său ceea ce statul român trebuie să înfăptuiască. Este unicul mesaj pe care vi-l pot adresa… Acum este momentul românilor, al capacităţii lor de a face tot ceea ce – din nefericire – nu au putut înfăptui în alt timp istoric. Este exact precum a fost în Spania, românii trebuie să lupte pentru viitorul lor. Noi vom fi aici pentru a-i sprijini (…) dar le revine românilor datoria de a îndeplini condiţiile precizate de Uniunea Europeană… (fostul)Ambasador al Spaniei a subliniat europenitatea României. Când a venit în Iaşi, vedea un oraş foarte frumos, cu universitate şi cu oameni de calitate, astfel încât este convins că intrarea României în Uniunea Europeană nu reprezintă un accident. România aparţine proiectului european – în mod esenţial, substanţial, istoric; în România – universităţile şi lumea (din jurul lor) sunt europene; numai un accident al istoriei, accident care afectase jumătate din Europa, a determinat ca România să rămână în afara Europei. A fost o tragedie şi, din păcate, raţiunile istorice au împiedicat Spania să intervină în favoarea României (cu toate că statul spaniol a cunoscut, la rându-i, momente dificile – într-o formă distinctă care poate că nu a fost aşa de dură şi de gravă, prin comparaţie cu suferinţele românilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial). Excelenţa Sa, domnul Juan Pablo Garcia-Berdoy, a dorit să transmită acest mesaj de speranţă şi de solidaritate, afirmând, din nou, că numai românii pot fi artizanii propriului viitor…

*

12 octombrie este ziua celor doi sfinţi, patroni ai Spaniei – Santiago, al cărui nume îl poartă catedrala Santiago de Compostela, în Galicia, şi Santa Virgen del Pilar – Sfânta Fecioară de pe Coloană, care a dat nume Bisericii Pilar din Zaragoza…

12 octombrie mai este şi ziua fostului rege Juan Carlos.

Totodată, această zi este o sărbătoare a culturii şi a limbii spaniole, marcată de întreaga hispanitate (aproximativ 400 milioane de oameni). În toate ţările latino-americane – foste colonii spaniole – (cu excepţia Braziliei), această zi este denumită La Fiesta de la Madre Patria (Sărbătoarea Patriei Mamă).

Tot la această dată, America Latină sărbătoreşte şi descoperirea continentului american de către Cristofor Columb, în 1492… Cristobal Colon  descubrio el Nuevo Mundo en mil cuatrocientos noventa y dos – la fiesta del 12 (doce) de octubre se llama Dia de la Hispanidad (Cristofor Columb a descoperit Lumea Nouă…; Sărbătoarea din 12 octombrie se numeşte Ziua Hispanităţii)

Hoy, Espana ofrecio a los rumanos su cultura, su lengua (astăzi, Spania a oferit românilor cultura sa, limba)… Spaniola este cea mai vorbită în lume (după engleză)…

Andrei Mureșanu: „A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 octombrie 2021, 18:23

Evenimentul dintr-o zi de joi, 29 iulie 1848, „într-o câmpie înconjurată cu arbori, ce este la marginea cetății” (actualul parc „Zăvoi” din Râmnicu Vâlcea), a prilejuit depunerea jurământului pe Constituție, sfințirea steagurilor revoluției; mai important, atunci și acolo s-a cântat, „pentru prima dată în Țara Românească”, într-un cadru oficial (potrivit afirmației lui Vasile Roman), viitorul Imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”

Diferitele surse de informare sunt contradictorii în ceea ce priveşte autorul melodiei Imnului Naţional al României; unele îl indică pe Anton Pann ca fiind autorul melodiei „Un răsunet”; se presupune că Anton Pann ar fi compus melodia în vara anului 1848; alte surse afirmă că Andrei Mureșanu ar fi compus melodia „Un răsunet”, nu numai versurile acestui cântec (Anton Pann ar fi pus pe muzică versurile); în fine, sunt unii care îl indică pe Gheorghe Urechescu drept autor al melodiei (Anton Pann l-ar fi plagiat)…

Vorbind despre poetul Andrei Mureșanu și despre poezia „Un răsunet” („Deșteaptă-te, române!”), scrisă prin 1842, George Călinescu o numește „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann îl consideră „acel Rouget de Lisle român”, comparându-l cu Claude Joseph Rouget de Lisle (ofițerul francez/1760-1836/ care a compus imnul revoluției de la 1789)… Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul din admiratorii acestuia, relata cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, acolo unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia „Un răsunet”, Anton Pann a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă în posterioritate Romanța „Din sânul maicii mele”/alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu…

Istoria pare a fi presărată cu poveşti ale unor personalități care şi-au aruncat banii pe fereastră și, în pofida talentului cu care au fost înzestrate, au murit în sărăcie. Mai depresiv este exemplul oferit, în general, de acest spațiu cultural: geniul s-a lovit (se poate lovi) de climate sociale cu țepi, de dezinteresul aspru al publicului, de excese, de boală și, mai ales, de regimuri politice criminale (dacă nu prin agresivitate, prin indiferență/indolență/nepăsare)…

[1] Teodor, tatăl său, ţinea în arendă, la Bistriţa, o moară de argăsit scoarţă, activitate din care asigura existenţa familiei cu trei copii…

[2] „În anul 1825, Andrei Mureșanu e primit ca elev la Şcoala normală săsească din Bistriţa, iar peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi oraş, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin şi studiază doi ani filosofia, apoi teologia”, scria Valer Rus, de la Muzeul „Casa Mureşenilor”-Braşov; „(…) l-a avut coleg de studenţie, în Blaj, pe George Bariţu, cu câţiva ani mai mare (coordona o trupă, actorii jucând spectacole de teatru în limba română). Cu Bariţiu leagă o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Braşov. Atunci când George Bariţu părăseşte Blajul, preluând conducerea şcolii române din Braşov, în anul 1837, se gândeşte să-l aducă de la Blaj şi pe Mureşanu. Deoarece poetul era încă student în ultimul an, Bariţiu îi obţine dispensa de a intra în învaţământ fără a-şi fi terminat studiile. Astfel că, în anul 1838, Mureşanu se stabileşte la Braşov, ca institutor la şcoala română condusă de Bariţiu. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în care calitate funcţionează până în anul 1849. Paralel, el începe să colaboreze la gazetele lui Bariţiu, cu poezii şi articole”…

[3] „La întoarcere, se stabileşte ca funcţionar la Sibiu: «concepist guvernial» şi translator de limba română la «Buletinul oficial al guvernului». Aici colaborează la ziarul local «Telegraful român», cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate, care urmăreau iniţierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca de conţopist. Activitatea poetică a lui Mureşanu nu este deosebit de extinsă, dar are, însă, toate caracteristicile liricii paşoptiste, alături de particularităţile imprimate de originea transilvăneană a autorului. Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieţi traduce «Nopţile lui Young», precum şi o bună parte a «Analelor» lui Tacit”…

[4] „La 1862 îşi tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum şi o parte din traduceri. Vânzarea cărţii i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu face apeluri insistente către publicul român, în «Gazeta Transilvaniei», de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea «Astra» îi acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni”…

[5] George Bariţiu înfățișa, în lucrarea sa monumentală dedicată istoriei Transilvaniei, împrejurările morţii prietenului său: „În acest an, 1861, împărţirăm pe Tacit între Munteanu şi Andrei Mureşanu, care acum se află în disponibilitate, ca translator gubernial, şi prea simţitor precum era el, căzuse într-o melancolie, din care noi ceilalţi dorea să-l scoatem, dându-i ocaziune de a se ocupa cu ceva lucru folositor. A tradus şi Andrei câte ceva din Tacit; într-aceea melancolia se prefăcuse în monomanie, cu care a şi trecut din viaţă…”

[6] Anunţul mortuar publicat în „Gazeta Transilvaniei” scria că moartea a survenit „în urma unui morb nervos îndelungat”. „A lăsat în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa Suzana. Înmormântarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii şi tineretul şcolar din oraş, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri”…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iași

Emil Iordache, OM și traducător ilustru din limba rusă

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 octombrie 2021, 18:10

A debutat (1982) în „Suplimentul literar şi artistic”, a colaborat /cu studii şi articole de critică şi istorie literară, recenzii şi prezentări de cărţi,  cu traduceri/ în revistele[2] „Steaua”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Cronica”, „Timpul”, „Contrapunct”, „România literară”, „Observator cultural”, „Poesis”, „Însemnări ieşene”, „Rost” ș.a.

Au cunoscut lumina tiparului 10 (zece) cărţi de critică literară purtând semnătura lui Emil Iordache. Cel despre care scriu a tradus treizeci de volume (printre care Anna Karenina, Glorie, Doctor Jivago, Idiotul, Suflete moarte, Mantaua), a îngrijit numeroase ediţii, a publicat: Carte către Serghei Esenin („Timpul”, 1995), Evadări din Zoorlanda („Moldova”, 1998), Serghei Esenin. Omul și poetul („Junimea”, 1998), Literatura orizontală („Timpul”, 1998), Cărțile de pe masă („Timpul”, 2000), Studii despre Gogol („Timpul”, 2000), Persanul cu nas de argint („TipoMoldova”, 2002), Semiotica traducerii poetice („Junimea”, 2003), Ghid de conversaţie român-rus (2000, 2005) și Ghid de conversaţie rus-român (2003)[3]; Variațiuni pe marginea subteranei („Convorbiri literare”, 2004); romanul Pârtia a apărut, post-mortem (anul 2017), în colecția „Fiction Ltd.” a Editurii „Polirom” (inclusiv în ediție digitală)…

A publicat reportajul-eseu Paşii poetului (Timpul, 2000), în colaborare cu Gellu Dorian, contribuind la mai buna conoaştere a biografiei eminesciene…

L-am cunoscut, doar într-o împrejurare, pe acest model exemplar de profesor, de scriitor, de umanitate; iată de ce datoria mea este să-i las pe alții în preajma amintirii: „Prietene Emil Iordache, dacă eşti (şi eşti) pe recepţie, află că, fără tine, la cafeneaua Boema mă plictisesc cumplit. Dacă dai un semn, dragul meu suflet-viu, vin” (Dorin Spineanu, Dumneazeu Să-l Odihnească); „Pierderea bunului şi dragului Emil Iordache, figură luminosă, om frumos şi de o foarte mare generozitate, la mijlocul lunii octombrie 2005 a şocat şi îndurerat lumea ieşeană. Pe cei care într-adevăr au ţinut la el şi l-au apreciat, nu falşii prieteni, care nu mai pridideau cu regretele prin ziarele locale sau cu doliul din bărbi” (Dr. Richard Constantinescu); „Privind în urmă, văd mereu o prezență luminoasă care zâmbește înțelegător sau mă ceartă, ironic, din deget: este Emil Iordache. Față de el încă îmi este rușine atunci când greșesc, dar mă simt și mândru atunci când socotesc că și el s-ar fi simțit cumva mulțumit de prietenia care începuse să ne lege. Lecția lui Emil Iordache pentru mine continuă” (Bogdan Crețu)…

[1]Titular al cursurilor: „Epoci culturale slave”, „Literatura rusă”, „Laureaţi ai Premiului Nobel”, „Antropologie culturală”, „Epoci literare slave”, susţinea că „în învăţământului superior, în construirea Universităţii”, trebuie „să pornim de la student, nu de la ştiinţă, nici de la profesor. „Universitatea trebuie să fie proiecţia instituţională a studentului…”

[2]„Caiete botoşănene” reprezintă unul dintre exemple…

[3] La Editura „Polirom”…

Nicolae Tomescu *redactor-șef Radio Iași

Olga Tudorache: „Fără talent nu ajungi la meseria de actor; fără disciplină, nu poţi să o practici”

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 octombrie 2021, 17:35

Nu a așteptat sfârșitul pentru a se retrage din viaţa publică[2] şi de pe scenă[3], acolo unde încântase generaţii întregi[4] cu talent[5], energie și disciplină[6]… Ea însăși personaj[7], a privit cu îngăduință către „Premiul Criticii” pentru „Cea mai bună actriţă”[8] a anului 1997, Premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă”[9], „Diploma de popularitate” („Gala Premiilor” UNITER, 2002)[10], nu numai în virtutea crezului său[11]…

„Cel mai mare succes din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram[12]. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie”…

[1] „Cu adâncă părere de rău, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias anunţă trecerea în nefiinţă a celei care a fost o Mare Doamnă a Teatrului  Românesc, doamna Olga Tudorache. Dânsa s-a stins în linişte în Secţia de Terapie Intensivă a spitalului, în cursul nopţii dinspre 17 spre 18 octombrie 2017. Dumnezeu să o aibă în pază!” (transmiteau reprezentanţii Spitalului „Elias” printr-un comunicat de presă)…

[2] Cu sinceritatea și cu constanța cu care își făcuse un fel de profesiune de credință din a sta cât mai departe de ceremonii și ceremonial, de encomioane, de limba de lemn a elogiilor oficiale și publice; cu sinceritatea și constanța cu care își urmase drumul în teatru, întreținând o intensă, nemărturisită relație love-hate, lăsându-se provocată și, mai ales, provocându-l; cu sinceritatea și cu constanța prin care a stat departe de necruțătorul ochi public în afara scenei. Spunea, printre altele: „Generaţia de azi se deosebeşte mult de a mea. Tinerii de azi sunt grăbiţi să ajungă, să parvină, s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit târziu, eu am trecut prin trăsura cu cai, lampa cu gaz”…

[3] „Scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea” (Olga Tudorache)… A interpretat peste 70 de personaje de teatru, strălucind de fiecare dată… Maşa din „Cadavrul viu” (de Lev Tolstoi), „Antigona” din piesa lui Sofocle, Cleopatra din „Antoniu şi Cleopatra”, Regina din „Vulpile” (de Lillian Hellman), Ducesa de Gloucester din „Richard al II-lea”, Elena Domnişor din „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, Beatrice din „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (de Paul Zindel), „Nebuna din Chaillot” (de Jean Girodoux), „Înaintea pensionării” (de Thomas Bernhardt) sunt câteva exemple… La 8 aprilie 2010, Olga Tudorache a jucat pentru a 250-a oară pe scena Teatrului „Naţional” din Bucureşti/rolul principal în spectacolul „Regina Mamă”…

Și în teatrul de televizune realizase la momentul acela compoziții remarcabile, care-i pun în evidență personalitatea greu de definit; elespectatorii o țin minte foarte bine din „Nuntă însângerată” și „Casa Bernardei Alba” (de F.G. Lorca), „Vlaicu Vodă” (de Al. Davila), „Neînțelegerea” (de A. Camus), „Galy Gay” (de B. Brecht), „Năpasta” (de I.L. Caragiale), „Macbeth” (de W. Shakespeare), „Hedda Gabler” (de H. Ibsen)…

Deși afirma: „Eu cred că sunt numai actriţă de teatru”, a jucat şi în filme – „Tudor” (1962), „Răzbunarea haiducilor” (1968), „Bietul Ioanide” (1979), „Vreau să ştiu de ce am aripi” (1983), „Domnişoara Aurica” (1986), „Tusea şi junghiul” (1990), „Doi haiduci şi o crâşmăriţă” (1992), „O vară de neuitat” (1993), „Faraon” (2004)…

[4] A absolvit, în 1951, Institutul de Teatru, devenit actriță profesionistă la Teatrul „Tineretului” din București (a jucat până în 1966, atunci când acesta fuziona cu Teatrul „Nottara”); la „Teatrul Mic” a rămas angajată până în 1978… Să nu uităm: a fost, din 1976, și conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, catedra de actorie (profesor, din 1990); a plămădit şase promoţii de actori, până la pensionare (1997); retragerea efectivă din învăţământ a avut loc în anul 2000…

[5] „Se numără printre creatorii asociați, oriunde și oricând, numai cu superlative, într-o țară în care admirația, de orice fel, nu o întâlnești la fiecare colț de stradă. Portretul ei îți scapă printre amintiri personale, de spectator și telespectator, rememorări ale colegilor și studenților, informații din toaate sursele. Arta ei nu poate fi cuprinsă în nicio definiție, nu poate fi explicată și în niciun caz nu poate fi descrisă. Așa cum și-a dorit, în îndelung exersata ei modestie, actrița Olga Tudorache este undeva printre personajele ei. Dacă vrei s-o descoperi, poți să-i cauți urmele în memorie” (Dana Ionescu, „Olga Tudorache, povestea unei vieți”, în „Revista săptămânală de teatru. Numărul 424, 16-23 octombrie”).

[6] „Teatrul se învaţă văzând şi ascultând. Am început prin a fi un student dezorganizat şi dezordonat, dar cum nimeni nu s-a străduit să mă disciplineze, a trebuit să o fac singură. Şi am învăţat din ce în ce mai mult, în ce măsură trebuie să fii un fel de soldat în profesia noastră. Oricât de dezorganizat şi nepunctual ai fi, gongul e gong şi cortina e cortină şi când a bătut gongul tu trebuie să fii acolo”…

[7] „Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor” (conștientizase Olga Tudorache)… „Mă influenţează felul în care sunt eu construită, cum reacţionez vizavi de situaţii. Sunt acolo cu carnea, cu nervii mei. Nu cu biografia. Nu! Cine face treaba asta, să amestece biografia cu jocul, nu face actorie. Actorie înseamnă ca, în momentul în care rolul te reclamă, să intri în el”…

[8] Acordat de secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT)- Fundaţia „Teatrul XXI” (februarie 1998)…

[9] În cuprinsul „Galei Premiilor” UNITER (martie 1999)…

[10] Desigur, au fost alte premii şi distincţii: Premiul I pentru „interpretare” la Festivalul Naţional de Teatru (1969), Premiul revistei „Săptămâna”/pentru 25 de ani de activitate teatrală (1979), Premiul I la Festivalul dramaturgiei contemporane/Braşov (1986), Premiul special al juriului la „Gala dramaturgiei româneşti actuale” (Timişoara, 1987), Diploma de onoare la Festivalul de Dramaturgie Contemporană (Braşov, decembrie 1997), Premiul Fundaţiei „Tofan” pentru „Cea mai importantă personalitate teatrală” a anului 1997 (decembrie 1997), Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer/acordat de Preşedintele României (2000), Titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Bucureşti (2001), „Vârsta de Aur-Premiul special”, distincţie a Ministerului Culturii şi Cultelor (2001), Trofeul Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” (2004)…

[11] „În meseria noastră învăţăm veşnic. Actorul, chiar dacă nu are la activul său o carieră îndelungată, trebuie să se simtă mereu ca la primul rol, să aibă starea de spirit a unui ucenic”…

[12] Căsătoria cu Cristea Avram a durat până în 1966, atunci când bărbatul (oricum, nemulțumit că i se atribuiau roluri de „june-prim”, nu dintre cele de profunzime) s-a îndrăgostit de Marina Vlady, venită în România pentru a filmă în coproducția româno-franceză „Steaua fără nume” (1966); Cristea Avram a părăsit țara pentru noua sa dragoste, însă povestea lor de iubire nu a durat; a fost părăsit, s-a mutat din Franța  în Italia, unde a murit, în 1989, de cancer…

Giuseppe Verdi: „Pentru mine, muzica este atunci când îmi pun inima pe note”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 octombrie 2021, 20:15

S-a născut pe 10 octombrie 1813, la Roncole, lângă Busseto, în regiunea Parma – acolo unde părinţii lui aveau un fel de han. Pe vremea când șansa i-a bătut la ușă, a dezmierdat notele muzicale, a învățat să cânte la orgă. Un negustor de lichioruri i-a descoperit calităţile şi a decis să-l angajeze, chiar să-i plătească studiile (la Milano); pentru „proasta poziţie a mâinilor la pian” și deoarece „depășise limita de vârstă pentru un student”, a fost respins de profesorii Conservatorului (acesta din urmă se numește, în zilele noastre, „Giuseppe Verdi”). Vă amintiți de Vulgata (Matei)? „Nu arunca mărgăritare în fața porcilor”. Reuşind, totuși, să se formeze pe lângă cei mai mari maeştri ai vremii, ascultând toate operele de la Scala, întors în Busseto, același comerciant (Antonio Barezzi) îi găseşte un loc în fanfara localităţii; tot el, câteva luni mai târziu, îi acordă mâna fiicei sale (Margherita – frumoasă ca o Madona de Rafael). Giuseppe se căsătorește când avea 23 de ani. Totul se înfiripă precum un dar al iubirii (micuța Virginia, la un an după căsătorie, apoi Icilio).

Viața este o casă cu multe încăperi; într-o zi, toate se pot preschimba în scrum…

Compune prima operă, Oberto, conte di San Bonifacio, pe care se hotărăşte să o prezinte directorului de la Scala.

Dar… Margherita pleacă, la vârsta de 26 de ani, din lumea îndatoririlor sociale și iubirii pământești – către una necunoscută nouă. Virginia moare atunci când trebuia să împlinească un an şi patru luni. Compozitorul, în cumpănă dacă să se prosterneze într-un templu al lacrimilor sau să considere că viața nu ți-o alegi, o trăiești, decide să deschidă uşa divei Giuseppina Streponi (frumoasă şi inteligentă, amanta lui Merelli). Directorul „Scalei” din Milano îl anunţă că, în curând, va monta Oberto, conte di San Bonifacio. Însă… Icilio moare la vârsta de un an şi patru luni… Viaţa lui Verdi se dăruiește muzicii. Opera va desemna un succes onorabil.

Spre deosebire de… Un giorno di regno, sinonim cu termenul fiasco. În pană de inspiraţie, Verdi ajunge pe punctul de a se sinucide.

Opera Nabucco, pe care i-a comandat-o directorul „Scalei” din Milano, în 1840, a făcut din Verdi un compozitor îndrăgit. Succes triumfal, datorat – în parte – și interpretării magnifice a sopranei Giuseppina Strepponi, care avea să-l însoțească până către sfârșitul vieții.

Când i-a fost adus libretul viitoarei opere, deşi încă tânăr, Verdi părea zdrobit de întâmplările vieții. În câteva luni, destinul (sau ce credem că reprezintă mersul nostru prin iluzie) i-a dictat, cu cinism, moartea soţiei și a celor doi copii. Printr-o schimbare evidentă și rapidă a înfățișării sale, pasul îi devenise greoi, gesturile bruşte, figura trasă, părul său negru şi ochii încercănaţi conturau profilul unui ţăran chinuit de griji și de întâlnirea, fatidică, cu oraşul.

Iar acum, iluzia capătase o nouă înfățișare… Aclamaţiile nu se mai sfârşeau… A doua seară, al doilea triumf, urmate de celelalte; performanță absolută şi inegalabilă: „Cariera mea a început, într-adevăr, cu Nabucco”, mărturisea Verdi câţiva ani mai târziu.

Compozitorul muncește „ca un ocnaș”, așa cum afirmase el însuși, pentru a satisface cererile diverselor teatre de operă din Italia. Între anii 1843-1850 compune 13 opere, între altele: Ernani și Macbeth.

Tot în acest timp se verifică relația sa cu Giuseppina Strepponi.

Se mută la Paris (1848). Forța lui creativă a erupt în intervalul 1851-1853, atunci când compune, una după alta, trei capodopere, cunoscute sub numele de Trilogia populară: Rigoletto, Il Trovatore și La Traviata.

Omul trecut prin atâtea clipe nefaste trăia sensibilitățile altora, știa să le prețuiască povestea… Traviata, mai exact Rose Alphonsine Plessis, care a fugit de acasă la vârsta de 13 ani, ajunsă în Paris fără bani, începând să practice prostituția (la 18 ani devenise una dintre cele mai scumpe curtezane – traviata, în italiană), l-a cunoscut pe Alexandre Dumas-fiul iar acesta s-a îndrăgostit, legătura lor găsindu-și continuarea și după căsătoria Rosei, până la moartea ei prematură (22 de ani). Alexandre Dumas-fiul a publicat romanul Dama cu camelii(la înmormântarea din Montmartre, sicriul a fost acoperit cu o mulțime de camelii, floare preferată); accentuat autobiografic, romanul a servit ca sursă de inspirație pentru libretul operei lui Giuseppe Verdi, La Traviata (singura diferență este că, în operă, personajul feminin apare sub numele de „Violetta Valery”).

Vă reamintesc o secvență care poate șterge, prin lacrimă, mâzga obișnuinței: părăsită, în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de suferință; doar două suflete caută să-i dea curaj, dovada faptului că prieteni sunt cei care rămân lângă tine, mai ales atunci când toți ceilalți uită sau se pregătesc să fugă…

Răsfățat cu faimă (dar conștient că aceasta nu este o plantă care creşte pe pământ sterp), Verdi se stabilește, împreună cu Giuseppina Strepponi, la proprietatea din Busseto (știți, oboseala sufletului te desparte, oarecum, de mediul social).

În 1857, pune în scenă opera Simon Boccanegra iar, în 1859, Un ballo in maschera („Bal mascat”).

În același an, 1859, se căsătorește cu Giuseppina Strepponi.

Din 1861, Verdi ia parte și la activitatea politică în Italia. Numele lui devenise simbolul mișcării de eliberare a nordului Italiei de sub dominația austriacă, sub conducerea dinastiei de Savoia (V.E.R.D.I.=Vittorio Emanuele Re D‘ Italia=Victor Emanuel, regele Italiei). În 1874, numit senator în parlamentul italian, nu-și întrerupe activitatea muzicală; scoate la iveală La forza del destino și Messa di Requiem, celebrată în 1873, la moartea scriitorului Alessandro Manzoni. Pentru festivitățile prilejuite de deschiderea Canalului de Suez (în 1869) compune opera Aida.

În 1887, este valorizată capodopera Otello.

Iar, în 1893, la vârsta de 80 de ani, se inspiră din Shakespeare pentru a compune opera buffă Falstaff, după care se retrage pe proprietatea sa, despărțindu-se de activitatea componistică.

Giuseppina îl părăsește, prin propria-i moarte, în 1897… Chinuit de batrânețe și de singurătate (oamenii de lângă tine valorează infinit mai mult decât faima sau orice soi de himeră), la 27 ianuarie 1901 Giuseppe Verdi trece la cele veșnice (Milano)… Pare-se că moartea, vorba lui Cioran, nu are sens decât la oamenii care au iubit pasionat viaţa… Pentru Verdi, fiecare reușită a început prin decizia de a încerca. Cea mai mare glorie a dobândit-o atunci când s-a trezit doborât, dar tocmai datorită faptului că s-a ridicat după cădere…

Nicolae Tomescu

Redactor Șef Radio Iași

Carol I: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 octombrie 2021, 20:11

Pe 10 mai 1866, Carol I a sosit în București, incognito, în urma plebiscitului[8] din 2-8 aprilie şi cu consimţământul „Parlamentului”[9] a depus jurământ[10] ca Domnitor al României. La 1 iulie 1866 era promulgată noua Constituţie a țării, care a rămas în vigoare (cu unele modificări) până în anul 1923. În 1869, s-a căsătorit cu  prinţesa Elisabeta de Wied. În perioada 1869-1876, Carol a acordat o atenţie specială înzestrării armatei române cu mijloace de luptă corespunzătoare, generalizând pregătirea genistică a trupelor române în scopul respingerii unei invazii otomane; nu insist asupra câtorva altor realizări (ale României), mai puţin cunoscute[11], din timpul domniei lui Carol I…

Apărând interesele României, a tratat[12], cu fermitate şi cu demnitate, problemele cooperării militare şi politice; Domnitorul Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comandă rusească[13]. S-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii şi apărarea Independenţei, cu prilejul desfăşurării preliminariilor Congresului de Pace de la Berlin (din vara anului 1878). În octombrie 1883, Regele Carol I a favorizat încheierea Tratatului politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria[14]. În urma celui de-al doilea război balcanic, sfârșit prin Tratatul de la București, din 1913, România obținea, de la Bulgaria, Cadrilaterul/partea de sud a Dobrogei.

La 14 martie 1881, Parlamentul l-a proclamat, în unanimitate, Rege al României; festivităţile de Încoronare[15] au avut loc pe 10 mai 1881.

Domnia lui Carol I s-a caracterizat, în general, prin stabilitate politică[16], „neamțul” cârmuind cu măsură şi cu modestie deasupra fracţiunilor şi partidelor politice; meticulos şi exact în tot ceea ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi acelaşi stil de activitate, s-a dovedit un suveran serios şi protocolar, care nu a  avut favoriţi, un militar corect şi un politician abil (cu vederi liberale)…

„Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»[16] (…) Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo !” 

[1] La solicitarea guvernului României…

[2] În calitatea căpitanului din „Regimentul 1 Dragoni din Gardă”… Avea reputaţia unui ofiţer distins, era considerat un exemplu de virtute în viaţa personală şi în viața publică…

[3] Al doilea fiu al Prinţului Carol-Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica Marelui Duce de Baden…  Familia sa avea legături de rudenie cu Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, românii erau influenţați în cultură şi politică, recomandarea făcută de Napoleon valorase mult în ochii politicienilor români (deopotrivă, rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare)…

[4] Anterior, „şcoala de cadeţi” din Münster…

[5] Sub îndrumarea esteticianului Anton Springer…

[6] Înaintat la gradul de sublocotenent, în 1857, la cel de căpitan în 1866…

[7] Avea să repete experienţă memorabilă, între 1877-1878 şi în 1913…

[8]  Rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri…

[9] Ca urmare a dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abţinut…

[10] „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”(…) Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, rosteşte o frază emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”…

[11]

• 31 octombrie 1869: se inaugurase, oficial, linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv „Gara Filaret”/prima gară a Bucureștilor

• 12 noiembrie 1871: a fost inaugurată „Uzina de gaz aerian” de la Filaret
• 25 septembrie 1872: lua ființă „Gara de Nord” din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii”)
• De asemenea, trebuie consemnată începerea activităţii „Atelierelor Căilor Ferate” din Bucureşti
• Pe 26 decembrie 1872 era introdus tramvaiul cu cai
• În 1875 se înfiinţa „Fabrica de ulei vegetal” din Bucureşti
• 15 decembrie 1875: şi-a început activitatea „Banca de Bucureşti” (cu capital francez)
• 16 iulie 1876: a fost creată, la Bucureşti, „Societatea Naţională de Cruce Roşie a României”
• Pe 8 iunie 1897, se punea piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie” (C.E.C), în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta; palatul era inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie, în noul local, având loc la 15 iunie
• La 27 ianuarie 1903 a fost fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR”, propunându-şi dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti
• La 17 ianuarie 1906, a fost promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie”; s-a înfiinţat „Biroul Brevetelor”, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; anterior, în anul 1879, România produsese prima „Lege a mărcilor”
• În 1908, s-a infiinţat „Observatorul Astronomic” cu planetariu („Observatorul Popular”)
• Sub domnia lui Carol I s-au construit, în anul 1906, 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi
• Sub sceptrul domnitorului/regelui s-au fondat multe universităţi şi colegii naţionale (licee), care funcționează pâna în ziua de astăzi, edificii importante din patrimoniul artistic al României pe întreg cuprinsul ţării
• (a murit pe 27 septembrie/10 octombrie 1914)…

[12] Cu ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, deopotrivă cu miniştrii acestuia…

[13] Pe timpul desfăşurării Războiului pentru Independenţă, a comandat „Armata de Vest” (38.000 militari români şi 52.000 militari ruşi), a coordonat operaţiile de încercuire şi nimicire a grupării comandate de Osman Paşa/la Plevna…

[14] La care au aderat Germania şi Italia… Tratatul părea soluţia momentului pentru contracararea unei eventuale ofensive a Rusiei împotriva României. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, politica externă promovată de Regele Carol I a urmărit consolidarea independenţei şi apărarea integrităţii teritoriale; România și-a dorit să rămână, cât mai mult cu putinţă, în afara unui conflict european, obiectivul lui Carol I fiind plasarea neutralităţii ţării sub protecţia „Triplei Alianţe”. La Consiliul de Coroană/Peleş, 3 august 1914/ regele a acceptat, în conformitate cu interesele ţării, adoptarea de către România a unei poziţii de neutralitate armată, a expectativei armate…

[15] În Raportul Consiliului de Miniştri se sublinia: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Încoronarea lui Carol I (şi a soţiei sale, Elisabeta) s-a desfăşurat la Bucureşti; coroana purtată de Carol I, turnată din oţelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna/în noiembrie 1877, avea semnificația ,,ratificării” dreptului României ,,de a merge pe propria cale, de a căuta singură alianţe şi a hotărî ea însăşi politica” (aşa era evidenţiat într-un articol dintr-un cotidian austriac)…

[16] Cu excepțíi notabile…

În perioada mai 1866-martie 1871, s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri…

Radicalii defăşurau agitaţii antidinastice, pregătind (Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan, maiorul C. Pillat, susţinuţi de liderii radicalilor) o conspiraţie care să instaureze republica; mişcarea conspirativă trebuia să se declanşeze în noaptea de 7/8 august 1870, dar s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul războiului franco-prusac; cu toate acestea, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la Ploieşti, n-a acceptat propunerea de amânare – împreună cu mai mulţi susţinători, a ocupat prefectura şi telegraful, după care a organizat o întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţa proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe în frunte cu Nicolae Golescu; Candiano-Popescu s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova; către dimineaţă, încercând să trimită mai multe telegrame, către autorităţile din străinătate, prin care era anunțată detronarea lui Carol I, acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf din Predeal (a anunţat guvernul); acesta din urmă a restabilit ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi de participare la complot: Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B.P. Hașdeu, Anastasie Stolojan ș.a.; Candiano-Popescu nu a putut organiza nicio rezistenţă, iar „conspiratorii” au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte; pe 17 octombrie 1870, 41 de acuzaţi au fost achitaţi…

Pe 10 martie 1871 s-a pornit o răscoală a populaţiei Capitalei împotriva sărbătoririi, cu mult fast (de către colonia germană din București), a zilei de naştere a împăratului Wilhelm; manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane; Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă; în jurul orei 1:00, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica, cerându-i, pe un ton imperial, să demisioneze; totodată, i-a făcut cunoscută decizia de a convoca, înspre dimineaţă, Locotenența Domnească din 1866 – pentru a-i preda puterea. În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal (Nicolae Haralambie nu se găsea în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica; decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic – Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, iar plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit falimentul statului şi o stare de anarhie generală; în aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu, domnitorul declara că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării (în repetate rânduri, aceasta îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor); către seară, Lascăr Catargiu devenea noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţiona energic pentru împrăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.

Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol; „Şahul” la suveran era des utilizat în lupta opoziţiei pentru obţinerea puterii, iar cetăţenii s-au obişnuit, treptat, cu astfel de practici. În general, noul context internaţional a impus şi schimbarea viziunii celor mai fervenţi antidinastici şi republicani precum fracţioniştii lui Nicolae Ionescu şi liberalii radicali conduşi de I.C. Brătianu și C.A.Rosetti; sentimentele republicane atât de puternic dezvoltate în opinia publică românească graţie activităţii liberalilor radicali şi fracţioniştilor s-au înclinat în fața raţiunii de stat; în respectivul moment istoric, forma de guvernământ monarhic-constituţională corespundea necesităţilor României, pentru limitarea decalajului (chiar a clivajului) faţă de statele din vestul Europei, consecinţă a dominaţiei otomane…

[16] Testamentul său nuanțează „nimicul” în privința averii: „(…)Recomand pe Regina Elisabeta poporului meu, sigur fiind că toţi românii vor înconjura cu dragoste şi credinţă pe preaiubita soţie. Am hotărât ca Regina Elisabeta să se folosească, cât ea va trăi, de toate veniturile moşiilor mele: Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea, care dau împreună o sumă de patru sute de mii lei cel puţin; în cazul că veniturile vor scădea sub suma aici indicată, atunci succesorul meu va completa ce lipseşte. Sper că apartamentele din Palatul Regal de la Bucureşti, ocupate astăzi de Regină, vor rămâne la dispoziţia Sa. Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie. Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las în moştenire Castelul împreună cu întreaga moşie «Sinaia-Predeal», cu toate clădirile şi stabilimentele. Moşia mea Broşteni, din judeţul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al României din Casa de Hohenzollern. Moşia mea Mănăstirea, din judeţul Ilfov, va deveni proprietatea strănepotului şi finului meu, Principele Carol al României, din ziua majorităţii sale; din veniturile acestei moşii însă nu se poate dispune înainte de moartea Reginei Elisabeta. Moşia mea Slobozia-Zorleni, din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am destinat-o, printr-un act deosebit, iubitul meu nepot, Principele Carol de Hohenzollern; Orfelinatul agricol «Ferdinand» va rămânea neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României. Casele şi terenurile mele împrejurul Palatului Capitalei trec în posesiunea viitorului Rege al României. Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămânea pentru totdeauna şi de-a întregul în Ţară, ca proprietate a Coroanei României. Succesorul meu (Principele Ferdinand al României) va plăti din economiile mele un milion de lei ca dar din partea mea Reginei Elisabeta, care poate dispune de această sumă cum Ea va voi. Dăruiesc, asemenea, şase sute mii de lei nepoatei mele, Principesei Maria a României, rugând totodeodată ca viitoarea Regină să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate, atâtea nenorociri în familii.”

dr. Nicolae Tomescu, redactor-şef Radio Iaşi

Foto imagine reprezentativă: ©Nicolae Tomescu 2013_Castelul Peleș

John Lennon

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 octombrie 2021, 20:30

*

Dacă John Lennon nu ar fi reprezentat decât unul din cei patru membri ai trupei Beatles, tot ar fi atins nemurirea în plan artistic. Aşa-numitul “the smart-Beatle” a adus o sclipire de inteligenţă asupra muzicii şi, mai ales, asupra trupei Beatles în ansamblul ei.

Cântece precum “Strawberry Fields Forever” /, “Norwegian Wood (This Bird Has Flown)” /, “Rain” / şi “In My Life” / reflectă o perspectivă sofisticată şi visătoare asupra lumii, care trece dincolo de anii pe care îi trăia John Lennon. Melodiile sale sugerează nu doar o sensibilitate muzicală şi literară profundă – pe scurt, un geniu – dar şi o viziune asupra vieţii, simultan reflexivă, utopică şi trist-realistă.

Ca membru al formaţiei Beatles, Lennon se manifesta printr-o sinceritate care a propulsat trupa în controverse şi a contribuit la redefinirea regulilor privind comportamentul acceptabil al starurilor rock. În 1965, afirmaţia sa – “Beatles sunt mai populari decât Isus” – a făcut istorie; era mai mult o observaţie şi nicidecum o laudă, dar a dus la arderea discurilor sau la scoaterea lor din playlist-urile posturilor de radio din Statele Unite.

John Lennon a criticat şi implicarea Americii în războiul din Vietnam; odată cu progresul firesc al anilor ’60 din secolul al XX-lea, devenise un simbol tot mai important al culturii în plină dezvoltare. Întrebat în ce fel pot ajuta (cântecele sale) mişcarea de protest împotriva războiului sau cum îi ajută pe soldaţii din Vietnam/cum anume interpretează faptul că soldaţii din Vietnam cântă după John Lennon, acesta a replicat dur: Îmi folosesc abilitatea de a compune şi de a interpreta, pentru a scrie un cântec pe care să îl putem fredona cu toţii. S-ar fi putut întâmpla ca soldaţii din Vietnam să cânte altceva, dar nu au făcut-o, sunt mândru de asta, aş fi mândru să merg acolo şi să cânt cu ei.

Abia după ce componenţii Beatles s-au despărţit, în 1970, s-a desluşit adevăratul chip din întregul miracol, cel pe care lumea îl recunoaşte ca fiind John Lennon. Fie că se angaja în activism social, fie că oferea interviuri lungi, pasionale, declaraţiile lărgeau natura discursului public pentru artişti; fie că definea un nou stil de viaţă, după cum s-a descris pe sine ca fiind “un bărbat de casă/“househusband”, fie că înregistra sau scria cântece, Lennon a ajuns să îşi perceapă existenţa drept o operă de artă, iar, din fiecare act al său, răzbătea o semnificaţie cu potenţialul de a fi adresată lumii întregi. Lennon avea o atitudine mesianică, în combinaţie cu un permanent sentiment de incluziune şi generozitate; înzestrat cu aceste trăsături, John Lennon şi-a dorit o lume în care eul său să-i absoarbă pe toţi ceilalţi şi să dizolve toate diferenţele dintre oameni, rămânând doar liniştea şi calmul specific Principiului Zen.

“Plastic Ono Band” (1970), primul album solo pe care l-a realizat după ce a părăsit formaţia Beatles, alternează cântece care, până în clipa de faţă, şi-au conservat, frumuseţea, simplitatea naturală şi emoţională. Prin cântece precum “Mother”/ sau “God”/, John Lennon s-a încleştat în lupta cu formele de manifestare ale celor mai profunde traume psihice din copilărie; traumele au avut un efect considerabil asupra sa. În timpul copilăriei petrecute la Liverpool, mama lui Lennon, Julia, intra şi ieşea din viaţa lui; astfel, eroul nostru a fost crescut de sora Juliei, Mimi, şi de soţul acesteia, George – mama lui Lennon murind, ulterior, într-un accident de maşină, pe vremea când viitorul mare artist avea doar 17 ani. În principiu, tatăl său a fost la fel de absent, abandonându-şi familia când John avea doar 5 ani şi întorcându-se doar când fiul devenise faimos (ca membru al trupei Beatles). În consecinţă, Lennon s-a luptat, întreaga sa viaţă, cu teama de a fi abandonat. Strigătul repetitiv din cântecul Mother/, “Mama, don’t go/Daddy come home,” desemnează nu atât o interpretare muzicală, cât mai degrabă o formă de prestaţie artistică oarecum înspăimântătoare. Şi în această privinţă, la fel ca în multe altele, Lennon a reflectat influenţa lui Yoko Ono, cea cu care s-a căsătorit în 1969, părăsindu-şi prima soţie, Cynthia, şi pe fiul lor, Julian.

Pe cel de-al doilea album al său – “Imagine” (1971)/, Lennon a simţit că poate (re)introduce câteva elemente melodice derivate din epoca Beatles. Pentru a-i asigura importanţa istorică a fost suficientă doar melodia care oferă şi titlul albumului, întrucât este o chemare către idealism; a oferit alinare şi inspiraţie în fiecare moment de criză socială sau umanitară, de când a fost scrisă şi până în zilele noastre.

Următorul album, Sometime In New York City (1972)/ reflectă integrarea artistului în drama şi zgomotul oraşului New York (în care s-a mutat cu Yoko Ono). După cum sugerează şi coperta artistică, albumul este asemănător unui ziar*un raport asupra principalelor titluri politice. Activismul urma să îi creeze probleme serioase. Administraţia Nixon, înspăimântată de ameninţarea că un fost membru Beatles ar putea deveni un potenţial lider şi un instrument de recrutare a celor care sunt împotriva mişcărilor războinice, a încercat chiar exilarea lui Lennon. A fost nevoie de ani întregi de lupte legale până când Lennon a obţinut, în 1976, cartea verde. Luptele politice ale lui Lennon şi-au găsit corepsondent în viaţa sa personală. El şi Yoko Ono s-au despărţit în toamna anului 1973, la scurt timp după lansarea albumului “Mind Games”/. S-a mutat la Los Angeles şi a descirs cele 18 luni pe care l-au separat de Yoko Omo ca fiind “weekend-ul său de pierzanie”, o perioadă de indulgenţe sălbatice şi alunecări artistice. La fel ca Mind Games, albumele făcute în această perioadă – “Walls and Bridges” (1974) şi “Rock N Roll” (1975), sunt expresia unei căutări artistice majore, cu “rezultate în două ape”, pentru a­-şi recupera vocea. Nici unul dintre acestea nu au fost lipsite de şarm, iar punctele lor forte includ piese precum “Mind Games”; “Walls and Bridges’, “Whatever Gets You Through the Night,” un duet rock cu Elton John care i-a asigurat lui John Lennon primul single number-one ca artist solo.

Un alt album provine din nostalgia dulce a Rock’n Roll-ului şi se constituie, prin cover-urile realizate, într-un tribut adus pionerilor muzicali ai tinereţii sale. Niciunul din albume nu a găsit un loc în clasamentul celor mai apreciate opere ale lui John Lennon…

În 1975, s-a contopit cu Yoko Ono; fiul lor, Sean, s-a născut în acel an. Pentru următoarele cinci “lungimi” de viaţă,  Lennon s-a retras din ochii publicului, dedicându-se familiei. Apoi, în 1908, el şi Ono s-au întors în studio pentru a lucra la albumul ce avea să se numească, “Double Fantasy”/Fantezie Dublă/ un imn dedicat vieţii comune John Lennon-Yoko Ono-Sean Lennon. Cuplul plănuia o revenire spectaculoasă, realizând interviuri majore pentru a-şi promova lansarea albumului, înregistrând cântece noi şi plănuind un turneu.

Absolut şocant, Lennon a fost împuşcat în faţa clădirii în care locuia la acea vreme. O astfel de existenţă, cuplată cu tragedia asasinării sale în 1980 (8 decembrie), l-a proiectat pe John Lennon într-o ipostază care încă mai sensibilizează publicul. A fost un om complex şi dificil, fapt care, în parte, se datorează fascinaţiei pe care a exercitat-o asupra lumii.

“You may say that I’m a dreamer, but I’m not the only one,” /Poţi spune că sunt un visător, dar nu sunt singurul”, cânta el în “Imagine”/, care a devenit cel mai cunoscut cântec al său, cea mai ascultată melodie a secolului trecut şi un imn internaţional al păcii. / “I hope someday you’ll join us, and the world will live as one.”/Sper că într-o zi ni te vei alătura, iar lumea va trăi ca un întreg…

[1] Marinar-negustor aflat la mare distanță în clipa nașterii fiului său, numit John Winston Lennon după bunicul John „Jack” Lennon, și după prim-ministrul Winston Churchill. Tatăl său a fost de multe ori departe de casă, dar a trimis plăți regulate la adresa: Newcastle numărul 9, Liverpool, unde Lennon locuia cu mama sa, dar veniturile s-au terminat atunci când tatăl său nu mai dă semne de viata din februarie, 1944. Când se întoarce acasă șase luni mai târziu, s-a oferit să se întoarcă la familia sa, dar Julia (care era însărcinată cu copilul unui alt bărbat) a respins ideea. După ce sora sa, Mimi Smith, s-a plâns serviciului social Liverpool, Lennon a fost dat în grija acesteia. În iulie 1946, tatăl lui Lennon a vizitat-o pe Mimi Smith și l-a luat pe Lennon, ducându-l la Blackpool, în secret dorind să-l ducă în Noua Zeelandă. Julia l-a urmărit, împreună cu partenerul său de la acea vreme, ‘Bobby’ Dykins, și în urma unei certe, tatăl l-a pus pe copilul de doar 5 ani să aleagă între ei. John l-a ales de două ori pe tatăl său, dar în timp ce aceasta pleca, copilul a început să plângă și a urmat-o. De atunci aveau să treacă nu mai puțin de 20 de ani până când John îl va întâlni pe tatăl său din nou.

[2] Mătușa îi cumpăra volume cu povestiri scurte, iar unchiul, lăptar la ferma familiei sale, îi dăruise o muzicuță, învățându-l arta cuvintelor încrucișate. Julia îl vizitează pe John în mod regulat, și începând de la 11 ani, o vizitează și el pe mama sa (capabilă să-și învețe fiul melodii semnate Elvis Presley și să-i predea lecții la mandolină /„Ain`t That a Shame?” de Fats Domino/). Mama i-a cumpărat prima chitară în 1956 (Gallotone acustic campion) pentru care a „împrumutat” fiului ei cinci lire și zece șilingi cu condiția ca acea chitară să fie trimisă acasă la ea, și nu la Mimi, știind bine că sora ei nu suportă ideea aspirațiilor muzicale ale lui John. Mimi, sceptică în privința faptului că el ar putea fi faimos cândva, speră să crească plictisit de muzică, zicându-i mereu: Chitariștii sunt toți foarte buni, dar nu vei putea trăi niciodată din asta. În 15 iulie 1958, pe când Lennon avea 17 ani, mama lui, mergând acasă după ce a vizitat familia Smith, a fost lovită de o mașină și ucisă…

[3] Ca urmare, a fost exclus din cercul de pictură, apoi din cel de artă grafică, amenințat cu excluderea din cauza comportamentului său (într-o oră de desen, a stat în poala unui model nud). A picat un examen anual, chiar dacă a fost ajutat de către o studentă și viitoare nevastă Cynthia Powell, și a fost expulzat din colegiu înainte ca ultimul său an să se încheie…

Diversity Visa DV-2023

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 octombrie 2021, 19:57

Programul DV-2023 se desfășoară exclusiv în format electronic și nu se percepe nicio taxă de înscriere.

Perioada de înregistrare:

Transmiteți cererile de înregistrare pentru programul DV-2023 începând de miercuri, 6 octombrie 2021, ora 19:00 (ora României) și până marți, 9 noiembrie 2021, orele 19:00 (ora României).

Cum:   Departamentul de Stat va desfășura programul DV-2023 exclusiv în format electronic, inclusiv înscrierea. Nu se acceptă cereri în format pe hârtie! Cererile de înscriere în Programul DV-2023 se trimit electronic pe site-ul: dvprogram.state.gov

Taxe:   NU SE PERCEPE NICIO TAXĂ DE ÎNSCRIERE.

Câte cereri de înscriere am voie să trimit? Legea permite trimiterea unei singure cereri de înscriere în numele unei persoane pe durata perioadei de înscriere. Participanții care trimit mai multe cereri vor fi declarați ineligibili pentru acordarea unei vize de tip „Diversity Visa-DV”.

Cerințe importante pentru înregistrare:

Vă atragem atenția că solicitantul principal trebuie să includă în cererea de înscriere datele aferente unui pașaport valabil la momentul înscrierii în programul DV, cu excepția situației în care nu este posibil să obțină pașaportul și se încadrează într-una dintre cele trei excepții enumerate în instrucțiunile Programului DV-2023 (usvisas.state.gov/dv/instructions). Participanții vor trebui să includă câte o fotografie recentă, făcută în ultimele șase luni, conformă cu cerințele publicate în instrucțiunile programului DV-2023. Înregistrările trimise care conțin aceleași fotografii utilizate la solicitarea de înscriere în programul DV dintr-un an anterior sau care nu întrunesc cerințele menționate în instrucțiuni vor atrage declararea solicitantului ca ineligibil pentru acordarea unei vize de tip DV.

Este foarte important ca participanții să păstreze numărul lor unic de confirmare până cel puțin la data de 30 septembrie 2023.

Cererile de înscriere trimise conform instrucțiunilor vor genera o pagină de confirmare, care conține numele participantului și un număr unic de confirmare a înregistrării pe care acesta ar trebui să o tipărească. Pagina de confirmare este singura modalitate de a verifica electronic stadiul unei cereri de înscriere prin opțiunea „Verificare stadiu cerere de înscriere” (Entrant Status Check) la adresa de internet: dvprogram.state.gov. Numai participanții care dețin informațiile din pagina de confirmare vor putea verifica stadiul cererii lor de înscriere și, în cazul în care vor fi selectați, vor putea primi instrucțiuni cu privire la procedura de solicitare a vizei şi notificări cu privire la programarea lor la interviul pentru obținerea vizei.

 Este cunoscut faptul că numeroși intermediari lipsiți de scrupule s-au oferit să faciliteze înscrierea participanților în program, păstrând datele din pagina de confirmare și ulterior pretinzând sume suplimentare de bani în schimbul informațiilor referitoare la cererea de înscriere. Participanții pot evita acest lucru asigurându-se că ei înșiși sunt cei care primesc numărul unic de confirmare la momentul înscrierii.

Selecția:         

Începând cu data de 8 mai 2022, toți participanții din programul DV-2023, inclusiv cei care nu au fost selectați, vor avea posibilitatea să verifice electronic stadiul cererii lor de înscriere, prin opțiunea Entrant Status Check, de la adresa de internet: dvprogram.state.gov, dacă cererea lor a fost selecționată. Pe aceeași pagină, Entrant Status Check, participanții selectați vor putea găsi informații despre solicitarea vizelor DV și despre programarea interviului de viză atât pentru ei cât și pentru membrii eligibili ai familiilor lor. 

Atenție! Dacă primiți un e-mail prin care sunteți anunțat(ă) că ați fost selectat(ă) și vi se solicită sume de bani, este vorba de o fraudă – nu deveniți victimă! Utilizați exclusiv opțiunea Entrant Status Check de pe pagina oficialădvprogram.state.gov pentru a verifica dacă ați fost selectat(ă).

Departamentul de Stat NU va trimite participanților selectați scrisori de notificare sau de programare a interviului pentru obținerea vizei prin poștă sau prin e-mail. Începând cu data de 8 mai 2022, pentru a verifica dacă au fost selectați, participanții vor avea posibilitatea să introducă numărul lor de confirmare pentru programul DV-2023, prin opțiunea Entrant Status Check, disponibilă la adresa: dvprogram.state.gov.

Instrucțiuni:

Puteți regăsi instrucțiunile complete pe pagina de internet a Departamentului de Stat: usvisas.state.gov/dv/instructions

Public Diplomacy – Press Office

U.S. Embassy-Bucharest

Tel: 004(0) 21 200 3694

Fax: 004(0) 21 2 00 3723

Website: https://ro.usembassy.gov/

George Emil Palade, singurul om de ştiinţă de origine română care a luat premiul „Nobel”

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 octombrie 2021, 21:40

Nucleul biologiei celulare construise, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun „cercetător american în biologia celulară[6], născut-român”.

Niciodată nu a renunţat la cetăţenie; vorbea îndulcit moldoveneşte, ca în dulcele târg (pe Strada „Sărăriei”)…

Multidisciplinar, perfecţionist, şarmant, s-a dispensat de tot ce era redundant, de tot ce era întâmplător, tot ce putea să distragă. A călătorit pe o şosea pustie, ca şi cum n-ar fi văzut în stânga şi în dreapta, cu ochii aţintiţi la idealul propus.

George Emil Palade s-a înveșnicit, la 7 octombrie 2008, în San Diego-California. Mai avea o lună şi ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. Incinerat (fără vreun impediment mediatic), cenuşa i-a fost împrăştiată, de copiii săi[7], în Masivul Bucegi, pe Vârful cu Dor…

[1] Cf. Autobiografiei doctorului Palade, publicată în documentele „Fundației Premiului Nobel”, „M-am născut în (19) noiembrie 1912 în Iaşi, vechea capitală a Moldovei, în estul României. Educaţia mea a început în acel oraş şi a continuat prin luarea bacalaureatului la Liceul «Al. Haşdeu» din Buzău. Tatăl meu, Emil Palade, a fost profesor de filozofie, iar mama mea, Constanţa Cantemir Palade, a fost învăţătoare. Mediul familial m-a ajutat să capăt, cu timpul, un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie.”

La vârsta de 7 ani, și-a început pregătirea școlară la Școala nr. 33 „Mihail Kogălniceanu” din Iași, aflată pe strada Lascăr Catargi nr. 28, unde a învățat timp de trei ani (1919-1922); clădirea școlii datează din 1895 și este monument istoric (IS-II-m-B-03795); pe peretele școlii, lângă intrare, a fost amplasată o placă memorială cu următorul text: „În această școală, între 1919 – 1922, și-a început drumul spre știință GEORGE EMIL PALADE, medic de origine română, născut la Iași, pe stradela Sărărie, la 19.XI.1912. Descoperirile sale reprezintă eforturile susținute în domeniul cercetării fundamentale în biologie și medicină, eforturi apreciate de Comunitatea științifică internațională, prin acordarea în 1974 a Premiului Nobel, ceea ce conferă un prestigiu strălucit științei și culturii românești.”

În 1923 se stabilea în Buzău, continuându-și studiile prin înscrierea la Liceul „Al. Haşdeu”…

[2] „Tatăl meu a sperat ca eu să urmez, ca şi el, filozofia în mediul universitar, dar am preferat lucruri tangibile şi mai specifice – şi astfel, influenţat de rudele de vârsta mea – în 1930 am intrat la «Şcoala de Medicină» de la Universitatea din Bucureşti. Încă din primii ani de studenţie am manifestat un interes crescut pentru ştiinţele biomedicale, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. Ca urmare, am început să lucrez ca asistent la laboratorul de anatomie, în timp ce eram student.”

[3] „M-am pregătit timp de 6 ani în spital, mai mult în medicină internă, dar mi-am făcut teza de doctorat în anatomie microscopică, pe o temă destul de puţin utilizată: nefronul unui cetaceu (Delphinus delphi). A fost o încercare să înţeleg structura sa, în contextul adaptării unui mamifer la viaţa marină. Am absolvit în 1940 şi, după o scurtă perioadă în care am lucrat ca asistent de medicină internă, m-am întors la catedra de anatomie, întrucât discrepanţa între cunoştinţele pe care le aveau cei ce practicau medicina şi cele aşteptate de la aceştia m-a făcut să mă simt destul de inconfortabil.”

[4] „În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am făcut parte din corpul medical în armata romană, iar după război – încurajat de Grigore Popa, succesorul lui Rainer – am venit în Statele Unite în 1946 pentru alte studii. Am lucrat timp de câteva luni în Laboratorul de Biologie al lui Robert Chambers la Universitatea din New York. În timp ce lucram acolo l-am cunoscut pe Albert Claude, care a venit pentru a face o prezentare privind activitatea sa în microscopia electronică. Am fost fascinat de perspectivele deschise de constatările sale şi extrem de fericit atunci când, după o scurtă discuţie, el m-a rugat să vin să lucrez cu el la Institutul «Rockefeller» de Cercetări Medicale în toamna aceluiaşi an. Această întâlnire cu Albert Claude a fost una oportună mai ales că Chambers s-a pensionat în acea vară. La Institutul «Rockefeller», Claude a lucrat în Departamentul de Patologie al lui James Murphy cu George Hogeboom şi Walter Schneider ca şi colaboratori direcţi; Keith Porter a fost în acelaşi departament, dar a dezvoltat propria linie de cercetare în microscopia electronică, pe culturi de celule animale. La început, am fost implicat în activităţi de fracţionări celulare şi am dezvoltat cu Hogeboom şi Schneider «metoda zaharozei» pentru omogenizarea şi fracţionarea ţesutului hepatic. Acest prim «grup Rockefeller» a avut, mai degrabă, o existenţă destul de scurtă: Schneider a revenit la Universitatea din Wisconsin, Hogeboom s-a mutat la Institutul Naţional de Cancer şi Claude a mers înapoi în Belgia în 1949 să-şi asume directoratul de la Institutul «Jules Bordet». Numai Porter şi eu am rămas la Institutul «Rockefeller»; doi ani mai târziu, am devenit «orfani» şi am fost «adoptaţi» de către Herbert Gasser, director al Institutului, de vreme ce niciunul din noi nu aveam rangul necesar pentru a conduce un laborator.”

[5] În 1974, echipa formată din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade a primit premiul „Nobel” pentru Fiziologie sau Medicină.

Doar în 1975, Academia Română îl alege membru de onoare (încă din 1961, era membru al Academiei de Ştiinţe din S.U.A.; primise o serie de premii pentru munca ştiinţifică: Premiul „Lasker”/1966, Premiul Special „Gairdner”/1967 şi Premiul „Hurwitz” – împărţit cu Albert Claude şi Keith Porter/1970).

[6] „(…)laboratorul nostru a devenit suficient de bine cunoscut şi a funcţionat de la început ca un centru de formare în biologie şi microscopie electronică. Circumstanţele ce au permis această dezvoltare au fost neobişnuit de favorabile: nu aveam griji pentru fondurile de cercetare (deoarece eram sprijiniţi de către Herbert Gasser), am avut practic libertatea deplină în selectarea obiectivelor noastre, am avut parte de o concurenţă acerbă care ne-a menţinut alerţi şi de excelenţi colaboratori care au ajutat la menţinerea avansului nostru. La mijlocul lui 1950, am simţit că timpul era prielnic pentru o revenire la fracţionarea celulară ca un mijloc de definire a compoziţiei chimice şi a rolului funcţional al componentelor nou descoperite. Intenţia a fost de a folosi microscopia electronică pentru monitorizarea celulelor fracţionate. Am început de la structură şi morfologie; criteriile păreau adecvate pentru evaluarea gradului de omogenitate (sau heterogenitate) a fracţiunilor celulare. Philip Siekevitz s-a alăturat echipei noastre în 1955 şi împreună am arătat că microzomii descoperiţi de Claude erau fragmente de reticul endoplasmatic (aşa cum postulase el în 1948) şi că ribozomii erau particule de proteine ribonucleice. Pentru a afla mai multe despre funcţia reticulului endoplasmatic şi despre ribozomii ataşaţi, am început analiza morfologică şi biochimică a proceselor secretorii în pancreasul porcilor de Guineea.

În 1961, Keith Porter, care a fost conducătorul grupului nostru din 1953 s-a alăturat Laboratorului de Biologie de la Universitatea Harvard şi, cu plecarea sa, istoria celui de-al doilea grup «Rockefeller» a ajuns la sfârşit. În această perioadă, biologia celulară a devenit un domeniu de cercetare recunoscut în ştiinţele biologice şi datorită faptului că Jurnalul de Biologie celulară şi Societatea Americană pentru Biologie Celulară au fost fondate, grupul nostru a participat în mod activ pe tărâmul noilor cercetări aflate în desfăşurare. În 1960 am continuat să cercetăm procesele secretorii, folosind în paralel sau în succesiune două tipuri de abordări. Prima se baza exclusiv pe fracţionări de celule şi a fost dezvoltată în colaborare cu Philip Siekevitz, Lewis Greene, Colvin Redman, David Sabatini şi Yutaka Tashiro; aceasta a condus la caracterizarea granulelor de zimogen şi la descoperirea segregării produselor de secreţie în canaliculele reticulului endoplasmatic. Cea de-a doua abordare se baza în principal pe autoradiografie şi a implicat experimente pe animale intacte sau pe felii de pancreas, care au fost efectuate în colaborare cu Lucien Caro şi, în special, cu James Jamieson. Această serie de investigaţii a produs o bună parte din ideile actuale despre sinteza intracelulară şi despre prelucrarea proteinelor pentru export. În paralel cu activitatea procesului de secreţie exocrină a celulelor pancreatice, am păstrat interes în aspectele structurale pentru permeabilitatea capilară, care se întoarce la începutul anilor 1950, când am găsit o mare populaţie de vezicule plasmagene în interiorul celulelor endoteliale ale capilarelor sanguine. Pe lângă această linie de cercetare, Marilyn Farquhar şi eu am investigat capilarele din glomerulii renali şi am recunoscut că, în cazul lor, membrana bazală este bariera de filtrare pentru molecule de 100A diametru sau mai mari. Un produs secundar al acestui lucru a fost definirea complexelor joncţionale într-o gamă largă de epitelii. Capilarele viscerale (fenestrate) au fost investigate împreună cu Francesco Clementi, iar capilarele musculare cu Romaine Bruns şi Nicolae şi Maia Simionescu.

Cercetările referitoare la capilare s-au bazat, în primul rând, pe utilizarea unor molecule de «probă» de dimensiuni cunoscute, detectate individual sau mai multe în acelaşi timp (după reacţii citochimice) de microscopia electronică. Ele au dus la identificarea unor pasaje prin care treceau molecule solubile în apă de dimensiuni mari în ambele tipuri de capilare şi molecule de dimensiuni mici în capilarele viscerale. Căile urmate de moleculele mici, solubile în apă în capilarele musculare sunt încă în curs de investigare.

La mijlocul anilor ’60 (n. n. – ai secolului al XX-lea), în laboratorul nostru au început o serie de investigaţii despre biogeneza membranelor în celulele eucariote, folosind ca model, fie reticulul endoplasmatic al hepatocitelor mamiferelor (cu P. Siekevitz, Gustav Dallner şi Andrea Leskes), fie membrane verzi de alge marine (Chlamydomonas reinhardtii) (cu P. Siekevitz, Kenneth Hoober şi Itzhak Ohad). Aceste studii au arătat că «noile» membrane sunt produse de expansiunea membranelor vechi, deja existente (nu exista asamblări în membrane de «novo») şi că noile molecule sunt inserate asincron şi distribuite la întâmplare în întreaga membrană aflată în expansiune. Asincronismul se aplică, de asemenea, la răsturnarea proteinelor membranei în reticulul endoplasmatic, aşa cum ne arată rezultatele muncii cu P. Siekevitz, Tsuneo Omura şi Walter Bock.

În 1973, am plecat de la Universitatea «Rockefeller» pentru a deveni membru al «Medical School» la Universitatea Yale. Principalul motiv pentru a mă muta a fost credinţa că a venit timpul pentru fructuoasa interacţiune între noile discipline de biologie celulară şi tradiţionalele domenii de interes medical al şcolilor, şi anume patologie şi medicină clinică. În plus, munca mea de la Universitatea «Rockefeller» a fost finalizată: când am plecat de acolo am lăsat cel puţin alte cinci alte laboratoare care lucrau în diferite sectoare ale biologiei celulare.”

[7] A avut o fiică, Georgia Palade Van Duzen, şi un fiu, Filip Palade/dintr-o primă legătură oficială cu Irina Malaxa; se căsătorise, în 1970, cu Marilyn Gist Farquhar (de formație biolog)…

Edgar Allan Poe: „M-aş simţi jignit dacă toată lumea m-ar înţelege”

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 octombrie 2021, 21:32

Născut la Boston, dintr-o familie de actori, Edgar Poe rămâne orfan de ambii părinți la vârsta de 3 ani și este adoptat de familia John Allan, un negustor înstărit din Richmond/Virginia, primind numele de Edgar Allan Poe. După studii secundare în Liverpool (Anglia) și în Richmond (S.U.A.), se înscrie (1825) la Universitatea din Virginia, pe care este nevoit să o părăsească după un an, lipsit de mijloace materiale și înglodat în datorii, în urma unei vieți extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv. Poe a încercat să facă o carieră militară, dar este exclus din Academia Militară din West Point – pentru acte deliberate de indisciplină. În această perioadă publică, fără prea mult succes, primele sale poezii.

În 1833 înregistrează primul succes cu povestirea Manuscris găsit într-o sticlă (A MS. Found in a Bottle), câștigând concursul organizat de revista „Saturday Visitor din Baltimore”. Se stabilește în Baltimore, după ce se căsătorise (în 1836) cu verișoara lui, Virginia Clemm. Devine redactor principal al revistei „Southern Literary Messenger”, dar pierde postul, la scurt timp, din cauza exceselor sale bahice. Apariția nuvelei Povestea lui Arthur Gordon Pym (The Narrative of Arthur Gordon Pym) atrage atenția publicului și a criticilor, Poe devine editor asistent la revista „Burton’s Gentlemen’s Magazine”, trece, după un an, la revista  „Graham’s Magazine”, unde publică numeroase articole, povestiri și eseuri, toate acestea aducându-i reputația unui critic competent și sever[1]. În 1839, apare, în două volume, un ciclu de nuvele – Povestiri ale Grotescului și Arabescului (Tales of the Grotesque and Arabesque), apreciate de public, dar fără succes material. În ianuarie 1845, publică în revista „Evening Mirror”, celebrul său poem Corbul (The Raven), care a provocat o adevărată senzație. Îmbolnăvirea și moartea soției sale, în 1847, îl împing, abisal, către abuzul alcoolic; Poe are o viață dezordonată, care îi precipită ruina fizică și spirituală. Hotărât să se recăsătorească, îmbibat cu opium și alcool, a plecat să-și aducă fosta soacră la nuntă, dar nu a mai ajuns la destinație. După o dispariție de câteva zile, în ziua de 3 octombrie 1849 este găsit pe un trotuar în orașul Baltimore, în stare de confuzie mintală. Moare patru zile mai târziu, într-un spital din Baltimore, la 7 octombrie 1849; cauza morții, precum într-o poveste de suspans marca E. A. Poe, a fost rabia (turbare).

Cu unele excepții, creația lirică a lui Elgar Allan Poe pare umbrită de măiestria povestirilor sale, care l-au consacrat în literatura universală. Totuși, poeme ca Annabel Lee, Corbul sau Ulalume îl consacră drept una dintre marile voci lirice ale lumii, fiind cunoscut publicului european (în special) prin traducerile în franceză ale poeților simboliști Baudelaire și Mallarmé[2]. În poemele lui Poe, metaforele deliberat eterogene, amestecul de imagini, combinația de pasiune și rațiune, frumusețea sonoră realizată prin rime neașteptate și disonanțe, toate sunt dincolo de obișnuit. Iată de ce, nu numai simbolismul, dar și mișcările artistice ulterioare au recunoscut în Poe un predecesor.

Mărturia complexă a poziției prioritare în declanșarea curentelor de înnoire a literaturii o constituie proza lui Edgar Poe. Povestirile sale Aventurile lui Gordon Pym (The Narrative of Athur Gordon Pym), Prăbușirea casei Usher (The Fall of the House of Usher), Cărăbușul de aur (The Gold Bug), Pisica neagră (The Black Cat), Butelia de Amontillado (The Cask of Amontillado) sunt câteva din povestirile lui Edgar Allan Poe; ele au forțat frontierele imaginarului, îmbinând teritoriile vieții și ale morții într-o sinteză provocatoare, o viziune ce dă valoare simbolică câtorva proiecții maladive ale lumii reale. Mișcarea literară „Junimea”, condusă de Titu Maiorescu, îi descoperă proza[3], îl traduce din limba franceză (în care devenise accesibil prin Charles Baudelaire însuși); această descoperire va avea un impact incredibil asupra apariției literaturii noastre fantastice. Între altele, Poe este creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, Andre Dupin, eroul unui ciclu de povestiri – printre care Crimele din strada morgii și Scrisoarea pierdută[4]. Volumul Prăbușirea casei Usher, dar, mai ales, Masca Morții Roșii sau Puțul și pendula, combină atmosfera gotică cu elementele horror și au avut o puternică influență atât în proza romantică cât și în cea simbolistă…

[1] Publicațiile de critică literară ale lui Edgar Allan Poe se caracterizează printr-o profundă cunoaștere a literaturii, prin sarcasm, simț ascuțit în receptarea adevăratelor valori creative. Scrierile sale teoretice, în special concepția asupra stilului de nuvele scurte, s-au bucurat, încă din timpul vieții, de o mare atenție și prețuire, au exercitat o influență covârșitoare asupra generațiilor ulterioare de prozatori. Prin Filosofia creației poetice (The Philosophy of Composition, 1846) sau Principiul poetic (The Poetic Principle, 1850) suntem în măsură să vorbim despre începutul teoriilor literaturii moderne.

[2] Admirabile traduceri în limba română au fost realizate de poeții Dan Botta și Emil Gulian.

[3] Au făcut-o, la rândul lor, Veronica Micle, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale…

[4] Se pare că titlul piesei lui Caragiale a fost imprumutat de la Poe…

(FOTO/VIDEO) 7 octombrie 1883: a fost inaugurat Castelul Peleş

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 octombrie 2021, 21:25

Film conceput de Nicolae Tomescu (despre județul Prahova… include 140 de fotografii realizate în Castelul Peleș) /după minutul 2:03…

In Memoriam Paul Goma

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 octombrie 2021, 20:40

În 1954, dădea examen de admitere, simultan, la Universitatea București (secția Filologie) și la nou-înființatul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”[4]; reușea la ambele examene, dar a ales Institutul care, în 1955, era transformat în secție a Facultății de Filologie-Universitatea București… Pe 22 noiembrie 1956, Paul Goma a fost arestat[5]; reținut[6] la „Malmaison” și „Jilava”, primind doi ani de închisoare corecțională pentru delictul de agitație publică, în martie 1958 a fost trimis, ca sancțiune disciplinară, la penitenciarul Gherla; era liberat din închisoare, în noiembrie anul invocat, dar trimis (cu escortă) –„pentru 36 luni” – cu domiciliu obligatoriu (DO)[7] în satul-nou Lătești, raionul Fetești; liberat înainte de termen, abia în ianuarie 1963, doi ani mai târziu[8], Paul Goma – căruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, deși, legal, avea acest drept – participa la examenul de admitere și reușea la Facultatea de Filologie a Universității București…

În decembrie 1966, a debutat[9] în revista „Luceafărul”; în 1968, apărea în librării volumul de debut Camera de alături / singura carte pe care Paul Goma a reușit să o publice în România înainte de plecarea în exil… Pe 22 august 1968, odată cu invadarea Cehoslovaciei (trupele „Tratatului de la Varșovia”), Paul Goma dorea să facă parte din proiectatele brigăzi patriotice de apărare a României de o posibilă invazie sovietică[10]…

În 1971, Ostinato, roman interzis de cenzura comunistă[11], deschidea calea celor întâmplate, în 1972, la „Târgul de Carte” de la Frankfurt[12]; în 1976, apărea, în traducere franceză, la „Gallimard”, romanul Gherla  (roman autobiografic bazat pe propria experiență în această închisoare)[13]… 

Imediat[14], se năștea ceea ce istoria reține sub numele de „Mișcarea Paul Goma”; fenomenul a trezit reacția autorităților: în 1 aprilie 1977, Paul Goma era arestat[15]; pe 6 mai, Paul Goma era liberat[16]; din 20 noiembrie1977, Paul Goma, soția și fiul lor, părăseau România…

În februarie 1978, Paul Goma a început să scrie Culoarea curcubeului [17]…

Între 1981-1990, Securitatea a pus la cale mai multe atentate[18] împotriva lui Paul Goma… 

secvență de interviu acordat redactorului Anca Mateescu (de la „Radio România Cultural”):

Statul român postdecembrist nu i-a recunoscut meritele, de o manieră oficială, nu a găsit de cuviință să-l decoreze…

Iar „Covid 19″ l-a trimis în „zona disparițiilor comune”[19] …

[1] Tatăl său a construit, împreună cu oamenii din sat, școala care avea într-o latură locuința învățătorilor cu celebrul calidor (coridor, galerie), evocat în romanele autobiografice ale lui Paul Goma…

[2] Părinții săi fiind repartizați învățători în satul Gusu, apoi, de-a lungul anilor, în alte sate din județul Sibiu (copilăria transilvăneană și adolescența lui Paul Goma sunt reflectate în romanele: Arta refugii, Astra, Sabina)…

[3] După ce, în mai 1952, fusese convocat la Securitatea din Sibiu și „reținut” 8 (opt) zile / întrucât vorbise, în clasă, despre partizanii din munți și ținea „un jurnal intim codificat”…

[4] (fosta Școală de Literatură, numită și fabrica de scriitori)…

[5] În 22-23 octombrie 1956 izbucnise „Revoluția” din Ungaria… A fost ridicat de la Universitate, luat pe sus până la Ministerul de Interne și anchetat, aducându-i-se acuzația de tentativă a organizării unei manifestații ostile de solidaritate cu Revoluția din Ungaria… În 1996, Paul Goma a fost decorat de Ungaria, prin ambasadorul său la Paris, cu prilejul comemorării a 40 de ani de la Revoluția Maghiară…

[6] Procesul fiind amânat în câteva rânduri… Abia în iunie 1957 i–a fost adusă la cunoștință sentința…

[7] În noiembrie 1961, i-a fost prelungită restricția domiciliară (cu încă 24 de luni); Paul Goma a protestat, în scris, împotriva „prelungirii”…

[8] Ca urmare a „decretului Ceaușescu” (permitea foștilor deținuți politici să-și continue studiile universitare)…

[9] Cu povestirea Când tace toba… 

[10] I-a fost pusă o condiție: să se înscrie în partidul comunist… Paul Goma accepta și era primit împreună cu alți tineri scriitori (Aurel Dragoș Munteanu, Adrian Păunescu, Paul Schuster, Al. Ivasiuc)…

[11] A apărut la editura germană „Suhrkamp”, apoi la „Gallimard”… Traducerea în italiană, aparținând lui Marco Cugno, a fost oprită prin intervenția Securității la editura „Rizzolli”… Ostinato era lansat la „Târgul de Carte” de la Frankfurt am Main… Prin „Europa liberă”, Paul Goma afla că „delegația R.S.R. la Târgul de Carte, după ce a încercat să împiedece tipărirea cărții, în semn de protest împotriva expunerii, la Târg, a unei cărți calomnioase la adresa socialismului din România, a părăsit Târgul, iar în standul gol al Republicii Socialiste România, editorul a etalat, pentru presă, cartea cu pricina”… În 1974, era publicat, în traducere olandeză, romanul Ostinato, de către editura„ Bruna&Zoon” din Utrecht…

[12] Lansarea celei de-a doua cărți, tradusă în germană, Ușa noastră cea de toate zilele (Die Tür); în 1974, romanul apare și în traducere franceză, la „Gallimard”, cu titlul Elles étaient quatre...

[13] Transmis, în foileton, la  „Europa liberă”, în lectura autorului (aflat în România)…

[14] În ianuarie 1977 era anunțată Charta 77 a cehilor și slovacilor – la care aderau scriitori maghiari și bulgari; în februarie același an, se difuza, la „Europa liberă”, Scrisoarea adresată de Paul Goma, prin Pavel Kohout, Chartei ’77, în care afirmase, printre altele: „Mă declar solidar cu acțiunea voastră. Situaţia voastră este şi a mea; situația Cehoslovaciei este – cu deosebiri nefundamentale – şi a României. Trăim, supraviețuim în același Lagăr, în aceeaşi Biafra (capitală: Moscova).”[…] „Aceeaşi lipsă de drepturi elementare, aceeași batjocorire a omului, aceeaşi neruşinare a minciunii – peste tot. Peste tot: sărăcie, haos economic, demagogie, nesiguranţă, teroare.” Redactează apoi în februarie celebra scrisoare adresată Domnului Nicolae Ceaușescu, Palatul Regal, București și Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad (pe care o semnează împreună cu alte șapte persoane, soția lui printre ele) în care protestează față de nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute în Constituția RSR. Îl căutau, pentru contrasemnătură, „mulți cetățeni – niciunul scriitor. Primul – de altfel și ultimul: Ion Negoițescu, îl va contacta abia în 3 martie”…

[15] În 3 aprilie 1977, soția și copilul i-au fost scoși din apartamentul situat în „Drumul Taberei” (acolo unde veneau toți cei convinși să adere la protestul lui Paul Goma), mutați cu forța în cartierul „Vitan”; cât timp se afla în închisoare, Paul Goma a fost exclus din „Uniunea Scriitorilor”…

[16] Drept consecință a campaniei internaționale și a protestului PEN Club International (condus de Mario Vargas Llosa)… În octombrie 1977, știind faptul că în „condițiile noi nu mai poate avea vreo legătură cu exteriorul nici cu interiorul”, Paul Goma hotăra să accepte invitația PEN Club de a călători în Occident… Cu pașapoarte turistice, cerea azil politic în capitala Franței…

[17] Publicată anul următor, la „Seuil”, în franceză, cu titlul Le tremblement des hommes (Cutremurul oamenilor) – titlu sugerat de un reportaj al jurnalistului Bernard Guetta (în „Le Nouvel Observateur”): „România, în 1977, a cunoscut două cutremure: unul de pământ, în 4 martie, altul al oamenilor, prin Mișcarea Goma”…

[18] Să reținem „L’Affaire Tanase-Goma” din 1982 (sugestiv este volumul Soldatul câinelui), recunoscute, public, de Ion Iliescu ” (în cel de-al doilea mandat prezidențial) – cu prilejul decorării postului „Europa liberă…

[19] Paul Goma, scriitorul şi oponentul regimului totalitar comunist, a trecut la cele veșnice din noaptea de 24/25 martie 2020 (într-un spital parizian); „În urma unui mesaj primit din Franţa, cu regret şi mare durere anunţ plecarea dintre noi a marelui scriitor şi disident Paul Goma, în noaptea din 24 spre 25 martie 2020. Paul Goma era internat din 18 martie la spitalul «La Pitie Salpetriere», în urma constatării infectării cu virusul ucigaş. Conform informaţiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere şi cu sufletul împăcat”, afirma biografa Mariana Sipoş /într-un comunicat („Agerpres”)/; Fiul său, Filip Goma, rugase să nu fie contactat de presa din România; Trupul lui Paul Goma a fost incinerat, iar urna funerară depusă la Paris, în cimitirul „Père Lachaise”…

Despre Miluță Gheorghiu, c-„Așa e lumea, o comedie”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 octombrie 2021, 20:35

Născut pe 2 octombrie 1897, în Iași. Mihail Miluță Gheorghiu, personalitate a artei interpretative românești[1], actor de teatru (scenă și vodevil[2]) cunoscut, mai ales, prin rolurile[3] în travesti din comediile lui Vasile Alecsandri („Coana Chirița”[4], „Muza de la Burdujeni”), a fost învăluit de posteritate (la 10 decembrie 1971) și înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iași, acolo unde ceruse gravarea, pe placa funerară, a catrenului:

Așa e lumea, o comedie
Iar noi artiștii care-o jucăm
N-avem dorința alta mai vie
Decât aplauze să merităm.
(V. Alecsandri – „Chirița în provincie”)…

Astăzi, casa-monument „Miluță Gheorghiu”[5], amplasată în zona „Copou-Sărărie” – pe strada „Albineț”, nu apare în vreun ghid turistic al Iașiului…

[1] Miluță Gheorghiu face parte, alături de actorii Aurel Ghițescu, Anny și Bruno Braeschi, Nicolae Suba, Constantin Ramadan, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu, Virginica Bălănescu, din generația de aur creatoare de repere, care a înrâurit o epocă la „Teatrul Național” din Iași…

[2] Vodevilurile secolului al XIX-lea, jucate de Miluță Gheorghiu, s-au transformat în adevărate musical-uri, atât prin interpretare cât și prin regia directorului artistic Mihai Zirra… Colecția „Fonoteca de Aur” reține, în memoria ei, înregistrarile realizate la radio/în anii ’50-’60 ai secolului al XX-lea…

[3] În teatru: Albert din Cafeneaua cea mică de Tristan Bernard; Farfuridi din O scrisoare pierdută de Caragiale; Figaro din Bărbierul din Sevilla de Beaumarchais; Maxime din Ce vrea femeia de Alfred Savoir și Etienne Rey; Pyram din Visul unei nopți de vară de William Shakespeare; Lujin din Crimă și pedeapsă de Paul Ginisty și Hugues Le Lroux (după romanul lui Dostoievski); Păcală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; Tândală din Sânzâiana și Pepelea de Vasile Alecsandri; D’Artagnan din Cei trei muschetari de Alexandre Dumas; Hlestakov din Revizorul de Gogol; Nae Girimea din D’ale carnavalului de I. L. Caragiale; Galan din Plicul de Liviu Rebreanu; Pan Zubowsky din Neamul Șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu și Mihai Sorbul (după romanul lui Mihail Sadoveanu); Cezar din Androcle și Leul de G. B. Shaw; Napoleon din Madame Sans-Gene de V. Sardou; Mitică Popescu din Mitică Popescu de Camil Petrescu; Niță din C.F.R. (în Momente și schițe de I.L.Caragiale); Ciupici din O noapte de vară de Aurel Baranga; Mircea Cavafu din Mielul turbat de Aurel Baranga; Clucerul Măturică din Ce naște din pisică dramatizare de Tudor Șoimaru după Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon; Baba Hârca din Baba Hârca de Matei Millo; Steriu Steriade din Anii Negri de Aurel Baranga; Miluță Petrescu din Surorile Boga de Horia Lovinescu; Avocatul din Anna Karenina de N.D.Volov (după romanul lui Tolstoi)…

Ca director de scenă: Ginerele domnului prefect; Bărbierul din Sevilla; Plicul; Cafeneaua cea mică Nepoftitul;  Barbu Lăutarul; Balthazar; Rachierița; Topaze; Într-o noapte la moșie; Napoleon și femeile; Micul lord; Domnii de la poarta verde, Coana Chirița în provincie…

Filmografie: I. D. Ionescu din O noapte furtunoasă (1943); Moș Cristea din Vultur 101 (1957)…

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al fostei Republici Populare Române i s-a acordat titlul de «Artist al Poporului» pentru «merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice, cinematografiei». În 1967, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural, clasa I…

[4] Chiriţa Bârzoi, personajul principal al pieselor de teatru scrise de Vasile Alecsandri, a existat în realitate… Numele de scenă hărăzit Coanei Chiriţa ar fi fost ridiculizat cu intenţie; de fapt, adevărata Chiriţoaie era diferită în raport cu personajul imaginat de scriitor, totul reprezentând răzbunarea dramaturgului împotriva snobismului unei mame care a refuzat să-i dea mâna fiicei sale. Constantin Gane (1885-1962) a afirmat că știe povestea Coanei Chiriţa, de la mama sa, strănepoata celei care l-a inspirat pe Alecsandri. Potrivit prozatorului şi memorialistului, Chiriţa a avut-o drept izvor de inspirație pe Anastasia Greceanu, soţia vornicului Gheorghe Greceanu; acesta din urmă avea casă la Fălticeni şi conac al moşiei aflat la Vadul Glodului; în casa amintită, se dădeau baluri şi petreceri la care participau boieri din toate părţile; la o astfel de întâlnire ar fi luat parte şi Vasile Alecsandri, alături de boiernașii dornici de aventuri galante şi întâmplări amuzante; se pare că dramaturgul ar fi cerut-o în căsătorie pe una din fiicele Anastasiei Greceanu, pe Canano, dar, considerat un „coate-goale”, „un scriitoraş”, ar fi fost refuzat de o manieră lipsită de eleganţă; din răzbunare pentru umilinţa îndurată, Alecsandri a scris piesele de teatru care au cunoscut și nu au părăsit celebritatea. „Anastasia Greceanu, născută Balş, răsbunica mea după mamă, îngropată în biserica de la Valea Glodului (Şomuz în Suceava). E coana Chiriţa a lui Alecsandri. Se zice că acesta a venit la Pârăul Glodului şi fiind rău primit a scris acele piese de teatru spre a se răzbuna. Numirile din piesă corespund cu ale copiilor ei: Guliţă=Georges Greceanu, tatăl lui tante Helene Mavrodi, Calipsiţa=Canano, mama tantei Elleonora, Aristiţa=(nu se poate citi)”/iată însemnările lui Constantin Gane (făcute pe spatele unei fotografii)…

[5] Ridicată la începutul secolului al XX-lea, inclusă în LMI – codul IS-II-m-B-03700 (vezi documentele Direcției Județene pentru Cultură), construcția continuă să se degradeze…

Sting: „Banii sunt foarte importanţi doar atunci când nu îi ai”

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 octombrie 2021, 20:29

Gordon Sumner, mai cunoscut sub numele de „Sting”, s-a născut la Newcastle upon Tyne, Anglia /2 octombrie 1951/…

Cariera sa, atât cu trupa „The Police”, din anii 1980, cât și ca artist solo, nu poate eclipsa calitățile compozitorului și actorului distins, chiar filantropia activă în cauze care acoperă o paletă diversă, de la ecologism la drepturile omului… „Sting” cântase cu mai multe grupuri înainte de a forma (în 1977), împreună cu bateristul Stewart Copeland și chitaristul Henri Padovani[1], „The Police”; noul trio a lansat single-ul „Roxanne” în primăvara anului 1978, dar acesta nu a impresionat. Mai târziu, în același an, „Sting”, Copeland și Summers au călătorit în jurul Statelor Unite ale Americii, cu o dubiță, cântând în cluburi mărunte[2]. A crescut interesul pentru primul lor album, „Outlandos d’Amour” (1978), acesta ajungând, în cele din urmă, în topurile britanice și apoi americane. „Roxanne” reeditat, precum și „So Lonely” inclusiv „Can’t Stand Losing You” au devenit single-uri de popularitate. Sting a scris majoritatea pieselor de pe album, așa cum făcea pentru majoritatea înregistrărilor grupului[3]. Tot în acest timp, a avut prima sa apariție în film /drama muzicală „Quadrophenia” (1978). Cu sound-ul său unic, grupul a continuat să atragă noi fani (cel de-al doilea album „Reggatta de Blanc”-1979). Marele muzician a scris cele mai importante două single-uri de pe album – „Message in a Bottle” și „Walking on the Moon”, însă compoziția instrumentală „Reggatta de Blanc”, creată de toți membrii grupului, a câștigat Premiul „Grammy” (pentru cea mai bună interpretare instrumentală rock) în 1980. Următorul lor album[4] a ajutat la consolidarea poziției în peisajul muzical; grupul a întreprins un turneu de intensitate în respectiva perioadă, reușind, totodată, să lanseze încă un album în anul următor[5]; tot atunci, Sting a abordat primul său rol principal în filmul (din 1982) „Brimstone and Treacle”[6]; „The Police” s-a reunit pentru încă un album de studio, „Synchronicity” (din 1983). „Every Breath You Take” a urcat în topul topurilor americane și britanice; în timp ce mulți au văzut melodia ca fiind romantică, povestea se referă, de fapt, la dragoste obsesivă…

După ce turneul de susținere a acestui album s-a încheiat (în 1984), „Sting” a decis ca trupa să ia o pauză; a început o carieră de artist solo, marcând un album de succes, „Visul țestoaselor albastre”, lansat în 1985[7], urmat de „The Soul Cages” (1991), „Ten Summoner’s Tales”  (1993) și „Mercury Falling”  (1996). În această perioadă, Sting a scris și a înregistrat o gamă variată de melodii, de la balade și piese instrumentale până la melodii optimiste[8]. Împreună cu explorarea vastului teritoriu muzical și experimentele făcute în acest sens, a găsit timp pentru actorie[9]. În 1999, Sting a lansat cel mai popular album solo de până atunci[10], „Brand New Day”/„Grammy” pentru cea mai bună interpretare vocală masculină în anul 2000…

În 2011, revista „Time” considera „Sting” drept una dintre cele mai influente 100 de personalități din lume… Dincolo de noi versiuni ale unor melodii mai vechi, a lucrat la un musical, inspirat din experiențele proprii ale copilăriei și din industria construcțiilor navale… În februarie 2014, pornea în turneul intitulat „On Stage”, împreună cu Paul Simon; 21 de concerte în America de Nord, cu o continuare la începutul anului 2015 (spectacole în Australia și Noua Zeelandă) și 23 de concerte în Europa (a vizitat „bătrânul continent”)… Pe 28 august 2015, era lansată „Mașina furată”, alături de cântăreața franceză Mylène Farmer… Pe 19 ianuarie 2016, Sting anunța noul turneu din America de Nord, susținut, de această dată, cu Peter Gabriel… La 18 iulie, același an, apărea, după o lungă perioadă, primul album rock al lui Sting („57th & 9th”); lansat la 11 noiembrie 2016, titlul se referă la intersecția din New York City pe care Sting a traversat-o, în fiecare zi, pentru a ajunge la studioul unde a fost înregistrată cea mai mare parte a albumului… La 4 noiembrie 2016, era știut faptul că artistul celebru susține un concert exclusiv pentru redeschiderea Bataclan-ului, un an după atacul terorist… Anunțat ca fiind câștigătorul premiului „Polar Music” 2017, Comitetul de premiere declarase: „În calitate de compozitor, Sting a combinat elementele clasice ale muzicii pop cu muzica virtuoasă, având deschidere către toate genurile și sunetele din întreaga lume.” În 2018, a programat un spectacol muzical, cu o poveste fascinantă, la Muzeul „Metropolitan”, onorându-l pe artistul Thomas School Cole din Hudson River… La 7 februarie 2018, Sting a jucat ca invitat special la importantul festival italian de muzică „Sanremo”, cântând „Muoio per te”, versiunea italiană a „Mad About You”, pe versuri scrise de prietenul și colegul său Zucchero Fornaciari, deopotrivă „Nu mă face să aștept” cu Shaggy… Al patrulea album al lui Sting, intitulat „My Songs”, a fost lansat pe 24 mai 2019; în sprijinul acestuia, un turneu mondial numit „My Songs Tour” a început pe 28 mai 2019, în Paris, și s-a încheiat pe 2 septembrie 2019 în New Mexico; turneul urma să fie reluat în acest an (2020), în perioada 22 mai-2 septembrie, la „Palatul Caesars” din Las Vegas, Nevada…

[1] Padovani a fost înlocuit, ulterior, de chitaristul Andy Summers…

[2] Cum ar fi „CBGB”, un paradis punk rock din New York…

[3] Deși a fost, adesea, identificat ca parte a scenelor muzicale punk și new wave, „The Police”  a propus un sound greu de definit/identificat, plin de influențe – de la jazz la rock progresiv…

[4] „Zenyatta Mondatta” (1980) a dezvăluit hituri precum „Nu sta atât de aproape de mine” și „De Do Do Do, De Da Da Da”…

[5] „Every Little Thing She Does Is Magic”/„Ghost in the Machine” (1981) a ajuns în topul topurilor…

[6] A contribuit la partitură și a scris o piesă, „Spread a Little Happiness”, pentru coloana sonoră, care a devenit un hit solo…

[7] La înregistrări, a lucrat cu mai mulți muzicieni de jazz – inclusiv cu Branford Marsalis. Sting a continuat să lanseze albume solo de succes, printre care „Nothing Like the Sun” (1987)…

[8] A găsit succes în top-uri, cu single-uri precum „Englishman in New York”, „If I Lose My Faith in You” și „Fields of Gold”…

[9] A apărut în mai multe filme, inclusiv în drama de science-fiction „Dune” (1984) și în popularul film britanic „Lock, Stock”, în „Two Smoking Barrels” (1998). A lucrat la coloanele sonore ale producțiilor „The Mighty” (1998), „The Thomas Crown Affair” (1999) și „The Emperor’s New Groove”  (2000)…

[10] Albumele ulterioare s-au intitulat: „All This Time” (2001), „Sacred Love” (2003) și „Songs from the Labyrinth” (2006)/un fel de reproducere a muzicii englezești din anii 1600…

1 octombrie 1949: Mao Zedong proclama Republica Populară Chineză

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 octombrie 2021, 07:48 / actualizat: 1 octombrie 2021, 9:12

Slideshow/realizat în concediul legal de odihnă (august 2008)

Pe traseul Beijing-Tianjin-Teda-Chengde-Beijing-Xi’An-Beijing, am înţeles de ce „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer”: • Marele Zid Chinezesc (segmentul Mutianyu, aflat la peste 100 km nord-est de Beijing), • Piaţa Tian’anmen (cel mai cunoscut loc din lume pentru adunările de mulţimi, martorul sângeroasei represiuni a revoltei studenţeşti din 1989), Poarta Păcii Cereşti, Palatul Imperial – numit şi Oraşul Interzis de purpură sau Palatul Imperial de iarnă, Templul lama Yonghe gong – una dintre cele mai importante mănăstiri budiste tibetane din lume, Templul lui Confucius, Turnul Tobei şi Turnul clopotului, Parcul Beihai (cea mai veche grădină imperială din lume), Templul Cerului, cladirile de pe hutong, Palatul de vară – cel mai mare complex imperial cu grădină din China; • În Chengde (provincia Hebei, adiacentă Beijing-ului, regiunii Liaoning şi Mongoliei Interioare), propunerile au privit: Rezervaţia Muntelui (fosta grădină imperială, cu Zona Palatului, Zona Lacului, Zona de Câmpie, Zona Muntelui), templele exterioare (Puningsi, Xumifushouzhimiao, Putuozongchengzmiao, Pulesi, Shuxiangsi, Anyuanmiao, Purensi) – care dau aşezării repuşaşiam perlei de nord a Marelui Zid Chinezesc. • În Xi’An, capitala provinciei Shaanxi, am (re)descoperit Armata de teracotă – statuile reprezentând soldaţi şi cai în mărime naturală, îngropaţi la moartea împăratului Qin Shihuang – considerată astăzi a opta minune a lumii antice, satul neolitic Banpo – cu vestigii vechi de 6.000 de ani, Mormântul împăratului Qin, Turnul clopotului (simbol al oraşului), Pagoda Marea Gâscă Sălbatică, muntele Huashan. • Trei ore de mers cu autobuzul (120 km, la est de Xi’an) sunt răsplătite de priveliştea celui mai înalt munte sfânt al taoismului – Huashan. Folosind telecabina, am ajuns la 1.500 m, după care, 700 de metri m-au ajutat să înţeleg, cu sânge şi sudoare, de unde vine nevoia de Paradis, faptul că, pentru a se naşte bucuria ascensiunii munţilor se cuvine să existe şi Infernul…

Sponsorul filmului: Compania Lorens

*

https://roburse.ro/www/wp-content/uploads/2017/08/China.pdf

*

La 23 iulie 1921, într-o casă din fosta concesiune franceză a Shanghai-ului, Mao Zedong și un grup restrâns de revoluționari chinezi, inspirați de revoluția bolșevică din Rusia, s-au adunat (în secret) pentru a forma un nou partid politic. China era o țară săracă și pustiită de războiul civil. În 1949, având sprijinul populației din zona rurală a Chinei, Partidul Comunist Chinez (PCC) răsturna guvernul naționalist din Chiang Kai-shek (retras în insula Taiwan)…

La 1 octombrie 1949, președintele PCC, Mao Zedong, proclama Republica Populară Chineză. Odată ajuns la putere, a încercat să accelereze dezvoltarea industrială a Chinei prin politici pe cât de îndrăznețe pe atât de dezastruoase (exemplu: „Marele Salt” din 1958, campanie de „colectivizare agricolă” care a ucis 30 de milioane de oameni; în 1966, lansase „Marea Revoluție Culturală Proletară”, sprijinindu-se pe fanaticii „Gărzii Roșii”, distrugând vestigiile „culturii feudale”, cu aproape două milioane de vieți distruse în anarhia care a cuprins țara)…

Când Mao a murit /în 1976/, noii lideri ai PCC au inițiat o serie de reforme politice și economice revoluționare pentru sistemul comunist: deschiderea către comerțul internațional, investiții inovative, s-au pus bazele unei creșteri economice semnificative care a transformat China într-o putere globală majoră. „Deși poate părea comunist doar ca nume, în urma reformelor economice începute la sfârșitul anilor 1970, structura statului chinez sub PCC este similară cu cea a altor regimuri socialiste autoritare. Dar ambele idei coexistă în mod pașnic. În timp ce China urmărește politici economice de tip capitalist, direcționate, însă, de stat, partidul rămâne, totuși, autoritatea politică supremă” (Neil Thomas, expert în cadrul think tank-ului „Eurasia Group”)…

Mai mult, „partidul unic” a desfăşurat, odată cu venirea la putere a preşedintelui Xi Jinping (sfârşitul anului 2012), campanii de arestări împotriva unor disidenţi…

*

Primele contacte oficiale româno-chineze au avut loc la Paris, în anul 1880, între Mihail Kogălniceanu şi reprezentantul Chinei în capitala Franţei. La 18 octombrie 1939, s-au stabilit relaţii diplomatice între România şi Republica China; acestea au fost întrerupte, la 10 iulie 1941, consecință a recunoaşterii /de către guvernul român/ a guvernului din Nanjing (alcătuit din elemente pro-japoneze).

România a fost a treia ţară care a recunoscut R.P. Chineză. Relaţiile diplomatice au fost stabilite la 5 octombrie 1949, la rang de ambasadă.

China a devenit primul partener comercial al României în Asia, ocupând locul 16 printre investitorii străini. În 2004, cu prilejul vizitei de stat în România a preşedintelui R.P. Chineze, Hu Jintao, s-a semnat Declaraţia Comună a României şi a Republicii Populare Chineze privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. Relaţiile bilaterale sunt caracterizate de contacte politice şi sectoriale frecvente şi variate, precum vizitele preşedintelui RPC în România în 2004 şi ale preşedintelui României în RPC: 2003, 2006 şi 2008. Întâlniri la nivel de prim-ministru în România în 1994 şi în R.P. Chineză: 1995, 2002, 2003 şi 2004, precum şi la nivelul ministrului de externe în România: 1991, 2002 şi în R.P. Chineză: 1990, 1993, 1999, 2005, 2008 şi 2009.

*

Alte coordonate ale politicii externe?

China consideră Taiwanul ca făcând parte din teritoriul său şi susţine că „va prelua, din nou, controlul asupra acestuia, inclusiv prin forţă (dacă va fi nevoie)”… R.P. Chineză „a decis” că arhipelagurile Spratly şi Paracel sunt „teritorii interne” (în ianuarie 2020, arhipelagul era proclamat district administrativ); Vietnamul aduce în dezbatere argumente istorice şi juridice…

Forme și culori ale Parcului Naţional „Cheile Bicazului – Hăşmaş”

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 septembrie 2021, 17:00

(FILM) Forme și culori ale Parcului Naţional „Cheile Bicazului – Hăşmaş”

Filmări cameră video: Nicolae Tomescu

Foto: Nicolae Tomescu, Sonia Tomescu

Montaj video: Alexandru Iurea

Oare îmi delimitez universul, îl explorez într-un stil personal (chiar inimitabil)? Filmele mele pot avea un „aer comun”, prin descrierile acelor spații care mă învăluie – pentru surprinderea cărora primesc ajutorul lui Alexandru Iurea (montajul video) și al senzațiilor muzicale –, în parte datorită „temei” predilecte a timpului, cu trecerile, câștigurile și pierderile sale, în parte imaginilor, uneori de o frumusețe rară, de măreție și de nostalgie deopotrivă (Natura și oamenii pe care îi surprind au meritul esențial)…

Astfel s-a întâmplat în ultima decadă a lunii septembrie 2021, mai întâi pe valea râului „Bicaz”, în aval de „Lacu Roșu”, acolo unde încep „Cheile Bicazului” (lungi de 8 km)[1], un fel de ascensor, cu zig-zag-uri amețitoare, care te plimbă între Transilvania și Moldova; serpentinele din „Chei…” nu nimeresc în mijlocul unor magazine cu produse meșteșugite în zonă, dar trec razant (singurul gust amar privește gesturile fixe făcute din obișnuință); pereții de calcar parcă au fost tăiați cu ferestrăul de apele repezi ale „Bicaz”-ului; mai mult, ascund peșteri și avene; ne-am îngăduit libertatea picăturilor de apă care desenează râurile, măreția stâncilor ne-a înfășurat ca și cum ar afirma rădăcinile unei lumi, iar îmbrățișările dintre Om și Munte țeseau împrejurări curate…

„Lacul Roșu”, cel mai mare lac natural montan din România, se hrănește cu traiectoria „Pârăului Roșu”, dar și cu vederea dinspre „Balconul de Piatră”, fascinant punct de belvedere al staţiunii[2], la 15-20 m deasupra luciului apei…

Am privit „Lacu Roșu” ca pe un miracol, nu ca pe ceva întunecat și amenințător, iar el a renunțat la primejdia cioturilor care ies din apă. Am pătruns, cu barca, în liniștea cârdurilor de rațe care trec nestingherite, dar, mai ales, am căutat semnele formării relativ recente, într-o zi de iulie a anului 1837; atunci, după furtuni și ploi torențiale, s-a desprins o fărâmă din „Muntele Ucigașu” și a împiedicat trei cursuri de apă[3]; reflectarea purpurie a „Suhardului Mic”, prezența aluviunilor aduse, îndeosebi, de pârâul „Roșu” (traversează straturi de culoarea oxizilor și hidroxizilor din fier), calcarele roșcate din jurul apei i-au inspirat pe ciobani să-i dea numele actual; prin 1857, trei oameni din Gheorgheni, strânși oarecum de treburi, dar mai ales de plăcere, în sticla frumuseții muntelui și a lacului, au început să povestească, tuturor, despre locul fericirii supreme, fără să spună, nimănui, dacă ei cred că în „Lacul Roșu” vor ajunge, după moarte, sufletele celor evlavioși; din acea clipă, atrași de lacul-eden, de bogăția florei și faunei, turiști (cu sau fără de Dumnezeu) străbat potecile, pădurile de conifere în amestec cu alunul sau salcia de munte (pe versanții din preajmă cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte), alții se gândesc la confort, la plesniturile lemnului și cărnii încinse, la contemplarea fără de mișcare…

Parcul Naţional „Cheile Bicazului – Hăşmaş” se prezintă precum un mozaic (amestec de elemente eterogene): urme ale recifurilor de corali (bariere de corali din Jurasic și Cretacic), fosilele milioanelor de specii marine de pe munți (provin de la vietățile din mările trecutului)[4], peisajul parcului – care se întretaie, de la zonele abrupte ale Masivului „Hășmașul Mare” sau Masivului „Hășmașul Negru” până la „Suhardul Mare”, mai jos fiind „Bicăjelul” și  „Dămucul”, la orizont profilându-se „Turnul Bardoșului”, martorul tăcut al eroziunii care definește ținutul cu păduri de molid (molidişuri pure), păduri de răşinoase în combinație cu fagul – care îmbracă versanţii masivului, pajişti montane întinse, vârfuri cu vegetaţie subalpină, stâncării cu vegetaţie specifică, multe rarităţi floristice[5] şi endemite[6]…

Cu stil de viață activ, am asimilat, rapid, energia primită din mediul natural (locul unde am fost cazați și împrejurimile aflându-se în armonie cu câteva valori în care credem). Iar „Cea mai frumoasă priveliște vine după cel mai greu urcuș”…

„Suhardul Mic” (ca punct de observare asupra zonei Lacului „Roşu” – Staţiunea „Lacu Roşu”, „Pârâul Oii”, Masivul „Hăşmaş”, Masivul „Suhardul Mare”, Masivul „Ghilcoş”) ne-a făcut să uităm de habitatul uman care seamănă, tot mai mult, cu o cușcă…

Desigur, există lucruri pe care ți le amintești despre copiii tăi, indiferent de locul în care te afli, indiferent de timp; trăiam situația ideală de a ne regăsi „în carne și oase”, nu exacerbam vitezele și intensitățile diferite în mișcare, ascultând povești spuse de copaci și de stânci, dincolo de captura cuvintelor noastre pline de uimire… Unii afirmă că ieșirea este întotdeauna, mai dificilă decât intrarea, alții preiau gândul pentru ascensiune și coborâre… Așa este cu ideile: încep în mintea noastră și iau sfârșit în afara noastră; tot de acolo vine și recunoașterea; odată primită, presupune încurajări, şi, ceea ce este stimulat, se repetă; urmează alte filme, deși nu sunt prieten cu familia de aplicații „Photoshop”, nu îndrăgesc transformările rapide și puternice, adăugarea (frenetică) a temelor și efectelor, crearea colajelor (năucitoare), combinarea (în exces) a imaginilor; dacă este să ieșim în evidență, eu și aparatul de filmat, o facem cu onestitate…

[1] „Cheile Bicazului”, situate în Munții „Hășmaș”, formate de apele râului „Bicaz”, sunt considerate printre cele mai frumoase cu acces turistic din România; stânci verticale și de înălțimi apăsătoare, pârâuri de munte, cascade și peșteri, apoi valea care devine din ce în ce mai strâmtă, plaiul se îmblânzește pe neobservate și, ajungând la punctul de revărsare a pârâului „Tikos” în Bicaz, la granița dintre Transilvania și Moldova…

[2] Staţiunea „Lacu Roşu” („climaterică de munte”, în judeţul Harghita), accesibilă din Gheorgheni (25 km), prin „Pasul  Pângăraţi”, din oraşul Bicaz (județul Neamț), prin „Cheile Bicazului”…

[3] „Lacu Roşu”, cel mai mare lac natural montan din România (altitudinea de 980 m¸ suprafață de circa 13 ha, o adâncime maximă de 12,5 m), situat lângă „Cheile Bicazului”, la poalele muntelui „Hăşmaşul Mare”, format relativ recent (după o serie de furtuni și de ploi torențiale, s-a desprins o porțiune din Muntele „Ucigașu”, blocând pârâurile „Licaș”, „Oii” și „Roșu”)… În 1864, apare sub denumirea „Lacul Pietrii Roșii” (gresia roșie terțiară, transportată de „Pârâul Roșu”); mai târziu, a fost denumit „Lacul Ucigaș”/„Taul Ghilcos”…

[4] Bogăția de odinioară din apele mării apare atât pe „Muntele Ucigaș” (Gyilkos), cât și în rocile mezozoice ale „Cheilor Bicazului”, unde au fost descoperite și alte fosile de vietăți, precum crabii, scoicile (bivalve) și melcii.

[5] Specii rare: Juniperus sabina (cetina de negi), Ajuga pyramidalis, Silene zawadzkii, Waldsteinia geoides, Daphne cneorum (tămâiţa)… O mare importanţă ştiinţifică prezintă şi speciile de plante ocrotite, declarate monumente ale naturii: papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), floarea de colţ (Leontopodium alpinum), sângele-voinicului (Nigritella rubra), tisa (Taxus baccata)…

[6] Specific acestei zone: endemitul local Astragalus pseudopurpureus (cosacii bicăjeni)….

Iulia Hasdeu, destinul sfâșietor al unui geniu

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 septembrie 2021, 20:50

Destinul Iuliei nu a fost unul obișnuit[8]; personalitatea ei extraordinară avea suflul geniului; mintea sa era, cu adevărat, sclipitoare[9]:

Născută, pe 14 noiembrie 1869, în Bucureşti,

la varsta de 2 ani și jumătate se familiarizase cu alfabetul,

la 4 ani știa să așeze cuvintele pe foaie (nu doar în limba română, deopotrivă în franceză și germană),

la 5 (cinci) ani a creat nuvele… la 7 (şapte) ani a scris naraţiuni precum „Mihai Vodă Viteazul” sau poeme precum „Domnia lui Ţepeş Vodă”, „Oaselor lui Ţepeş Vodă”.

la 8 ani a absolvit școala primară[10],

apoi debuta literar[11];

la 11 ani a terminat gimnaziul „Sfântul Sava” (concomitent, cursurile conservatorului muzical din București)[12], la 16 ani devenise studentă a Universității din Sorbona (a absolvit în 1886, pe când avea 17 ani)…

Cu adevărat, „O copilă în ai cărei ochi şi pe a cărei frunte strălucea lumina cea mai intensă şi cea mai gingaşă a ştiinţei”[13]…

Nu și-a continuat studiile, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, stingându-se (29 septembrie 1888) înainte de a împlini 19 ani…

Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost nimicitor, în sensul declinului ştiinţific, moral, comportamental, psihic[14]… Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a (re)amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi… În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se” (de asemenea, că toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca eruditul să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia)…

[1] Astfel o alinta pe Iulia, fiica sa…

[2] „Marele Templu”, castelul Iuliei Haşdeu de la Câmpina, ar fi fost construit în aşa fel încât tatăl scriitor, rămas în dimensiunea perceptibilă, să poată lua legătura cu fiica aflată într-o altă lume. Ioan Luca Caragiale, impresionat de clădire, l-a descris prin următoarele cuvinte: „(…)este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj şi un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinităţii. Pe ușa masivă de la acces, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Haşdeu, Pro fide et patria, şi dictonul lui Galilei, E pur si muove. În interior, sub domul Înalt al donjonului central, În mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de susţinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Isus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei uşi cu vitralii. În spatele lui Isus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un val alb, subţire. La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era aşezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat exclusiv. În celălalt era biblioteca Iuliei şi portretul ei în mărime naturală. O locuinţă în care spiritul Iuliei se putea uşor identifica…”

[3] Castelul din Câmpina este plin de simboluri despre care Hasedu a crezut că îi vor înlesni comunicarea cu fiica sa… Cifrele 3 şi 7 au stat la baza geometriei arhitecturii; pe faţadă se deslușește „Ochiul Atoatevăzător”, simbol al lui „Dumnezeu manifestat în omniprezenţa Lui”; „Delta” sau triunghiul mistic înconjurat de raze care izvorăsc din centrul lui desemnează „Supremul Arhitect” şi „Lumina Eternă a Înţelepciunii” care-l înconjoară „ca un ocean de slavă şi care se revarsă asupra întregii Sale creaţii”; plafonul albastru al mormântului şi cupola albastră a castelului (în culoarea lor iniţială) au corespondent în simbolistica „Acoperământului Lojii”, care reprezintă bolta cerească (loja nu poate avea alt acoperământ, ca reprezentare a lumii, decât bolta cerească); mobilierul ar crea, la rându-i, o legătură făţişă sau ascunsă cu apartenenţă la masonerie – „Existau spre exemplu, scaune triunghiulare din fier, şi este destul de greu de crezut că erau destinate odihnei trupului, dar uşor de presupus că aveau o destinaţie ezoterică”, afirmă Constantin Nemeş, în articolul „Hasdeu şi masoneria”. „Templul metafizic” ar abunda şi de alte semne oculte: camera obscură, unde aveau loc şedinţele de spiritism, uşa masivă circular de la intrare, încadrată de două tronuri de piatră, pe care sunt săpate cele şapte reîncarnări importante ale Iuliei; fundaţia castelului are forma unei cruci; în muzeu pot fi admirate și tablouri, inclusiv cel al Iuliei (în ziua morţii), obiecte de familie, biroul lui Haşdeu (unde se găsește inclusiv masa de corespondenţă a Iuliei, adusă de la Paris)…

[4] Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) figurează pe lista personalităţilor Marii Loje Naţională din România (care administrează toate lojile regulare de pe teritoriul nostru). Potrivit mlnr.ro, „nu se cunosc data şi locul iniţierii sale, dar următoarele cuvinte, care îi aparţin lui Hasdeu, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la Ordin: «Ce este Românismul? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr»”…

[5] Scriitorul, convins că „Marele Templu” este casa fiicei sale („Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel), a creat o construcție „după sfaturile primite de la Iulia” („Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău… Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul tău final şi totodată titlul operei întregi, i-a fi spus Iulia tatălui său)…

[6] În această cameră a încercat Haşdeu să „surprindă în fotografii spiritul Lilicăi”, dar nu a reuşit. Perfect întunecată, camera avea o gaură într-un perete; scriitorul credea că poate dobândi „accesul” către spiritul „Lilicăi”… Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept „nebun” şi au fost convinși că „geniul romantic” şi-a pierdut minţile de durere, că toate poveştile despre spiritul Iuliei reprezintă doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave. Au existat şi personalităţi ale vremii, precum pictorul Nicolae Grigorescu sau Th. Speranţa, care i-au dat crezare lui Haşdeu, chiar au participat la şedinţele de spiritism…

[7] În unele nopţi, Iulia Hasdeu „putea fi auzită cântînd la pian, în aplauzele tatălui său”… Iulia însăşi „ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe”… A doua zi după „apariţie”, grădinarul „ar fi găsit în curte flori de margarete”, deşi nu era sezonul florilor…

[8] Fenomen inexplicabil, unic, în cultura românească…

[9] Se spune că Alexandru Macedonski, venit în vizită la Bogdan Petriceicu Hasdeu, a rămas uimit de inteligenţa copilei… Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?”; Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu…

[11] Când părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie/ceva ce nu se mai acceptase, până atunci, în învăţământul românesc: a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la 8 ani. În 1877, a dat examenul, prin cumul, pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2 şi pe 27 septembrie 1877 a primit un „atestat de clasele primare de băieţi”…

[12] La 11 ani, a scris o piesă de teatru, tragedia în trei acte „Dama de circ”…

[5] A absolvit gimnaziul, în vara anului 1881, cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la secţia de canto şi pian. „A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai frunte”, afirmă Ionescu Gion, în „Portrete istorice”…

[13] „Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu Gion…

[14] Bogdan Petriceicu Hasdeu avea 50 de ani la moartea Iuliei… S-ar părea că nu s-a resemnat până la propriu-i sfârșit lumesc. Zile în şir a plâns, zile în șir a aşteptat un semn. Ce s-ar fi „întâmplat” în martie 1890? „Trecuseră şase luni dupa moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primavara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»/Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ti fie îndeajuns/. Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele”, avea să scrie Haşdeu  în cartea Sic Cogito…

Miguel de Cervantes: „Fiecare îşi făureşte norocul său”

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 septembrie 2021, 20:45

Tatăl lui, cu strămoși în Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes și era bărbier-chirurg[4]. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia, la Valladolid; din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni și bunurile i-au fost confiscate; în 1556 a plecat la Córdoba pentru a-și lua în primire moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și pentru a scăpa de creditori. Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să se înmatriculeze la universitate. Totuși, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea pare posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Isus[5]

Miguel de Cervantes s-a stabilit la Madrid (în 1566). Asista la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos[6]. Descoperise pasiunea pentru teatru, odată cu vizionarea unor reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda[7].

Se pare că Cervantes a decis să se refugieze în Italia în urma acuzației de a-l fi rănit într-un duel pe ilustrul necunoscut Antonio Sigura[8]. A ajuns la Roma (în decembrie 1569); acolo a citit poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și Dialogurile de amor ale evreului sefard León Hebreo, de inspirație neoplatonică, ce aveau să contureze concepția despre dragoste a lui Cervantes[9]. Intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 și pe care, probabil, scriitorul îl cunoscuse la Madrid; cei doi au mers, împreună, la Palermo, Milano, Florența, Veneția, Parma, Ferrara. S-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina (îmbarcându-se pe galera „Marquesa”). Pe 7 octombrie 1571 a participat la bătălia de la Lepanto[10], în cadrul armatei creștine condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Filip al II-lea). Ulterior, avea să treacă prin orașe din Sicilia și Sardinia, din Genova și Lombardia. A stat doi ani în Napoli, până în 1575.

În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei „Sol” (26 septembrie 1575), o flotă turcească de dimensiuni reduse[11] i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes și pe fratele său Rodrigo. Dus în Algeria, Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra lui scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă și că puteau obține o recompensă apreciabilă; s-au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertății sale. În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, spirit puternic și bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori; pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenție, s-a declarat, de fiecare dată, unicul responsabil; a preferat să fie torturat decât să devină trădător[12]. În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria călugării Antonio de la Bella și Juan Gil, doi reprezentanți ai ordinului creștin „Părinții trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deținuților, acceptând (uneori) să fie luați ei înșiși deținuți în schimbul eliberării captivilor. Călugării dispuneau de 300 sute de escudos, au încercat, în primă instanță, să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea suma de 500; atunci, au făcut apel la negustorii creștini prezenți în zonă pentru a strânge banii care lipseau; au reușit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol (19 septembrie 1580), Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a rămas un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia, la Madrid.

În luna mai a anului 1581, Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde își avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, în scopul găsirii unei modalități de a-și reface viața și de a plăti o parte a datoriilor contractate de familie pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Oran, întrucât avea cunoștințe prețioase privind cultura și obiceiurile din nordul Africii[13]. S-a întors la Lisabona și, spre sfârșitul anului, se îndrepta către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcție rămasă vacantă în Indii.

Probabil că Cervantes a scris prima sa operă literară importantă[14], La Galatea, între anii 1581 și 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. La Galatea a apărut împărțită în șase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei[15]. În anul 1587, călătorește în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible; parcurge, de nenumărate ori, drumul între Madrid și Andaluzia, trecând prin Castilia–La Mancha; acesta este itinerariul lui Rinconete și al lui Cortadillo. Se stabilește în Sevilla, ajungând să lucreze ca perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri[16], deoarece era însărcinat să meargă din casă în casă și să strângă impozitele, majoritatea destinată cheltuielilor pentru războaiele în care era implicată Spania. Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reușește să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”; aceasta a marcat începutul realismului ca estetică literară și a creat specia denumită roman modern, polifonic, ce va avea o influență remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănțuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha, nu apare până în 1615. Ambele părți îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale și îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne, Goethe. Între cele două părți ale lui Don Quijote apar, în 1613, Nuvelele exemplare[17]. Cervantes s-a ocupat, totodată, de critica literară; apare în Galatea, în Don Quijote și într-o carte de sine stătătoare, Viaje del Parnaso (Călătoria Parnasului)[18]. În 1615, publică Opt comedii și opt intermedii noi și niciodată reprezentate. Drama La Numancia (foarte populară în zilele noastre), precum și „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII…

[1] Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares, pe 29 septembrie 1547, de Sfântul Mihail (potrivit calendarului romano-catolic). A fost botezat la 9 octombrie 1547, în parohia Santa María la Mayor. În certificatul de naștere figurează: „Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci și șapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes și al soției sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul dat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán și cu mine, care l-am botezat și apoi am semnat. Bachiller Serrano”. Potrivit unor cervantologi (Américo Castro, Daniel Eisenberg ș.a.), Cervantes avea o ascendență cordobeză prin ambii părinți; teoria nu este acceptată în unanimitate. Se cuvine subliniat faptul că numele de familie «Saavedra» nu apare în niciun document din tinerețea lui Cervantes, nici nu a fost folosit de frații săi. Inițial, a fost folosit de o manieră oficială «Miguel de Cervantes Cortinas»; «Saavedra» a fost adăugat numai după eliberarea sa dintr-o închisoare algeriană (probabil, pentru a se diferenția de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgrația Curții regale)…

[2] A fost supranumit „Principele ingeniozității”…

[3] „Hidalgo” era un reprezentant al micii nobilimi…

[4] În epocă, termenul avea alt sens…

[5] Nuvela El coloquio de los perros (Colocviul câinilor) pornește de la o descriere a colegiului iezuiților, aluzie la viața sa de student…

[6] În 1569, a publicat o carte despre îmbolnăvirea și moartea reginei Isabel de Valois, a treia soție a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte și trei poezii scrise de Cervantes (primele sale manifestări literare), pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump și iubit”…

[7] După cum declară – în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simțea atras de lumea actorilor”…

[8] Paradoxal, acțiunea l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei…

[9] Scriitorul este influențat de stilul acelor autori și de arta italiană în general, fapt demonstrat de una dintre nuvelele sale, El licenciado Vidriera (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată și timidă), precum și de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.

[10] Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună: „Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simțea rău și avea febră, iar numitul căpitan… și mulți prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav și avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; și numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, și că nu asta ar trebui să facă, și că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu și pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se… Și s-a luptat plin de curaj cu numiții turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alți soldați. Și odată terminată bătălia, știind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducați… Din acea bătălie navală a ieșit rănit de către două săgeți, în piept și în mână, rămânând ciung.” De aici provine porecla „ciungul de la Lepanto” (în spaniolă „el manco de Lepanto”). În realitate, nu i-a fost amputat brațul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secționat un nerv și nu a mai putut să-l miște cu atâta ușurință. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după șase luni de spitalizare în Messina, Cervantes și-a reluat viața militară în 1572. A făcut parte din expedițiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta și Tunisia (1573). Toate s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menționat în opera dramatică El alcalde de Zalamea (Primarul din Zalamea) a lui Pedro Calderón de la Barca. Cervantes s-a arătat mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost, după cum avea să scrie în prefața la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, și pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”…

[11] Comandată de Arnaut Mamí – în zona a ceea ce, actualmente, poartă numele de Costa Brava…

[12] Informațiile privind anii de detenție provin din rapoartele oficiale și din spusele lui Cervantes, precum și dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă tot de marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism. Prima încercare de evadare a eșuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes și colegii săi la Oran, i-a abandonat încă din prima zi. Deținuții au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puși în lanțuri și supravegheați mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reușise să strângă o anumită sumă de ducați, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său și pe ceilalți deținuți. Cervantes s-a reunit cu ceilalți deținuți într-o peșteră ascunsă, așteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reușit să se apropie de coastă și până la urmă a fost capturată. Creștinii ascunși în peșteră au fost descoperiți datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării și guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănțuirea sa și închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni. Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martin de Córdoba, în care i se explica planul și i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins și scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentința nu s-a executat deoarece au intervenit mulți în sprijinul său. Ultima încercare de evadare s-a produs mulțumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor venețian prezent în Algeria. Cervantes a achiziționat o fregată capabilă să transporte șaizeci de deținuți. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberați, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obținut un „escudo” și un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare și mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă…

[13] Pentru munca sa a primit 50 de escudos…

14] Până atunci, Cervantes publicase doar câteva compoziții în versuri, ca parte a unor antologii care reunea diverși poeți…

15] Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns la imprimerie. În prefața sa, opera este calificată drept „eglogă” și autorul insistă asupra veșnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. În nuvelă pot fi observate influențe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia…

[16] În 1597, încarcerat în Închisoarea Regală din Sevilla, ca urmare a falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele, a fost acuzat de însușirea banului public, găsindu-se unele neregularități în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puțin asta a scris Cervantes în prefață, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie cât timp fusese încarcerat. Cealaltă detenție a lui Cervantes a fost una de scurtă durată, în Castro del Río (Córdoba)…

[17] O grupare de douăsprezece narațiuni scurte, unele dintre ele compuse cu mulți ani înainte, ce dau dovadă de originalitate. Autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă (Colocviul câinilor), nuvela picarescă (Rinconete și Cortadillo), miscelaneul (El licenciado vidriera) nuvela bizantină (Spaniola englezoaică, Amantul liberal) sau chiar nuvela polițistă (Forța sângelui). Pentru câteva dintre ele, cum ar fi El celoso extremeño (Gelosul din Extremadura), s-a păstrat o a doua variantă, revizuită de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar Nuvelele exemplare pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană…

[18] Poem lung pe bază de terține…

Sofia Vicoveanca, la zi aniversară…

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 septembrie 2021, 20:00

O tempora o mores!

Luni, 23 februarie 2009, vă invitasem la spectacolul folcloric „Dragobetele sărută fetele„: Orchestra „Rapsozii Botoşanilor” – dirijată de maestrul Ioan Cobâlă; solist vocal: Sofia Vicoveanca…

Marţi, 7 decembrie 2010, în „Bloc Producţie” Radio Iaşi, a avut loc lansarea albumului „Deschideţi porţile mari” al interpretei Elena Mândrescu; Sofia Vicoveanca a fost invitata de onoare…

Exemplele pot continua, în „contul” perioadei 2010-2012…

*

Cu turnee în ţară şi în străinătate, cu prezențe remarcabile în filme de lung și de scurt-metraj, distinsă cu numeroase titluri[3], ordine şi medalii[4], a înregistrat, a case de discuri, la radio şi televiziune, zeci de cântece, mai vechi sau mai noi, adunate, cu trudă şi migală, din ţinuturile Bucovinei natale (mama ei s-a dovedit a fi o păstrătoare de melodii vechi)…

Frumusețe, artă, leac de vindecat tristețea și amarul… Din repertoriul Sofiei Vicoveanca fac parte cântecele de leagăn, de nuntă sau cumetrie, doinele de dragoste şi de dor, colindele, bocetele sau baladele, deopotrivă cântecele de voie bună…

Cu fidelitate, contopită cu tradiția, Sofia Vicoveanca oferă întâlnirea de vis cu virtuozitatea sa interpretativă; în cântece, sunt armonizate valoarea, bogăția, varietatea repertoriului cu cea a interpretării și a glasului unic, duioase cântece de leagăn, sfâșietoare bocete, sensibile cântece de dragoste și de dor, spirituale sau nostalgice cântece ale ceremonialului de nuntă, vioaie cântece de joc cu pitorești și bogate imagini ale satului vechi/satului nou…

A publicat mai multe volume de versuri: „Dureri ascunse” (1996), „Cu inima-n palme” (2004), „Taine în adânc păstrate” (2009)…

La Radio Iași, nu am încetat să privim, cu admirație, către oamenii de valoare. Drept consecință, fiecare (re)întâlnire cu Sofia Vicoveanca s-a transformat/se transformă într-o sărbătoare… 

[1] A fost unul dintre cei patru copii ai familiei de negustori Gheorghe și Veronica Fusa… Copilăria i-a fost întunecată de greutăți, tatăl său fiind luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord la U.R.S.S. Sofia s-a refugiat, împreună cu mama sa, în comuna Vicovu de Sus (acum, artista are o casă în Vicovu de Jos). „Părinții mei au fost înstăriți acolo, la Cernăuți, au avut prăvălie, case, vite, cai, dar aici nu mai aveam nimic”, mărturisea cântăreața. Ulterior, și-a ales numele de scenă Sofia Vicoveanca…

La Vicovul de Jos, în casa-muzeu a Sofiei Vicoveanca, dai la tot pasul peste certificate de înaltă iscusinţă şi pricepere, peste etaloane de frumuseţe, de aici limbajul comunicării unor tradiţii străvechi, mărturiile vii…

[2] Prin concurs, în anul 1959…

[3] A primit titlul de „Cetăţean de Onoare” al localităţilor Suceava, Rădăuţi, Siret, Pojorâta, Ciocăneşti, Vicov (judeţul Suceava), al comunelor Ion Creangă (din judeţul Neamţ) şi Cicârlău (din judeţul Maramureş)… La 28 noiembrie 2011, i-a fost conferit titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Bucureşti…

[4] Ca o recunoaștere a activității sale, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate mai multe distincții: „Meritul Cultural” clasa a IV-a (1973); Medalia „Tudor Vladimirescu” cl. I (1975); Medalia „Meritul Cultural” cl. I (1976); Crucea Națională „Serviciul Credincios” clasa a III-a (2002); Ordinul Național „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer (2004)…

George Coșbuc: „O luptă-i viața; deci te luptă…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 septembrie 2021, 06:25

şi-a început (1871) studiile[3] la şcoala primară din Hordou; din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urma cursurile şcolii din Telciu[4] (învăţând germana cu unchiul său, Ion Ionaşcu, directorul şcolii); în clasa a VII-a, Coşbuc fusese ales vicepreşedinte al societăţii[5], iar la 2 octombrie 1883 devenise preşedinte…

A publicat primele poezii[6] în paginile revistei „Muza someşeană”…

În mai 1884, susţinea examenul de bacalaureat, iar, după reușită, în toamna anului 1884, se înscria la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj…

În noiembrie 1886, bolnav şi cunoscând dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publica, la revista din Gherla, „Cărţile săteanului român”; în „Tribuna”[7], continua să tipărească poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara); corespondența cu Slavici[8] i-a adus chemarea în Sibiu (redacţia ziarului)…

Debutul publicistic propriu-zis desemnează un fapt al anului 1884, atunci când revista „Tribuna” din Sibiu îi publică, sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.

(…)„În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,

Ageri, cumpăniţi la fire ca oricare cărturari,

Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare

Ci mintea cea sănătoasă, câştigată cu sudoare,

De-aceea nicicând plugarul nu-l luaţi în râs de sus:

În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus! ”

În august 1887, ajungea la Sibiu[9] (acolo unde va rămâne până în 1889). Anii petrecuţi în redacţia tribunei sibiene (1887-1889), alături de I. Slavici, au culminat cu apariţia poemului Nunta Zamfirei.

„E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, – fata lui –
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.(…)”

Către anul 1889, „Tribuna” începuse să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi (printre care şi cel al lui Coşbuc); la insistenţele lui Slavici, Titu Maiorescu l-a cheamat pe Coșbuc la Bucureşti (pe la mijlocul lunii decembrie 1889)[10]; i se oferea un post la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Publica, totodată, în „Convorbiri literare”, poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892), dar a continuat să publice în „Tribuna” (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

„(…)Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!”

După ce a demisionat din postul de funcţionar şi era cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau Carte românească de citire, i-a apărut (în 1893) primul volum de versuri, Balade şi idile; edita, în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista „Vatra”[11] (1894)[12]. La 28 martie 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numea în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. A condus revista „Viaţa literară”, fiind numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907, a lucra la traduceri; era numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).

„(…)N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!”

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu afirmase în raportul său: „Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”

„Port străin şi cărţi străine,
Tot ce din străini ne vine;
A ne-ntrece cu ocara
Şi-a batjocori mereu
Ori hulind pe Dumnezeu
Şi nesocotind bărbaţii
Care ne ridică ţara,
Ori umblînd ca apucaţii
Să ne batem vecinic pieptul:
De-am fi oricît de nemernici,
Să ne credem toţi puternici,
Toţi cu cap şi toţi cu dreptul
De-a fi călcători de lege
Şi-ntr-un sat fără de cîni:
Astea sunt deocamdată
Voi, iubiţii mei români,
Marfa cea mai căutată.
O, dar nu te-nspăimînta:
Nu la noi, se înţelege,
Ci-ntr-o ţară-ndepărtată
Sub pămînt, pe undeva.”

[1] Al optulea dintre cei 14 copii ai Mariei (fiica unui preot greco-catolic) și ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc, şi-a petrecut copilăria la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului; primele noţiuni despre învăţătură le-a primit de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise că „ştie poveşti”; a învățat să citească, încă de la vârsta de cinci ani, îndrumător fiindu-i bătrânul diac Tănăsucă Mocodean…

[2] „Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru…” rostea Bogdan-Duică la înmormântare… La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase că „poezia lui (…) este de o virtuozitate extraordinară”, publica un necrolog: „(…)Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut”… În ziarul „Lumina” (Bucureşti), Liviu Rebreanu scria, la 14 mai 1918: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

[3] Le va întrerupe, din motive de sănătate, după clasa I…

[4] Comună de pe Valea Sălăuţii…

[5] Citea, la şedinţele societăţii, traduceri din Rückert, Petőfi, inclusiv o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă….

[6] Despre începuturile sale literare, Coşbuc avea să scrie: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”…

[7] Din vara anului 1887, poetul începa să lucreze ca redactor la „Tribuna”, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în cariera sa…

[8] „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori…” (Slavici, Amintiri)

[9] Slavici consemna: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”… Mişcarea literară a ziarului des invocat a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc în raport cu literatura, la orientarea interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, către limbajul popular, în esenţă către idealul restabilirii unităţii culturale a românilor…

[10] Maiorescu l-a primit în şedinţa „Junimii” din 23 decembrie 1889, Coșbuc citind, alături de I.L. Caragiale…

[11] Înfiinţată, pe 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista concepută în descendenţa „Daciei literare” şi a „Tribunei” a apărut în 44 de numere, bilunare, până în august 1896…

[12] Anul următor (1895) s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea; i s-a născut, la Craiova, unicul fiu (Alexandru), care va muri, în august 1915, într-un accident de automobil; Coşbuc s-a izolat, a încetat să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide” (scria Nicolae Iorga în toamna lui 1915)…

„20 de cascade ale României” (proiect în desfășurare)

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 septembrie 2021, 05:38

„20 de cascade ale României”

„Pahare de lumină și culori răsfirate

Torc veșnicia cu priviri nepătate…

Rezonanța tăcerii, tumult din arsură,

Se trag dintr-un crez, izbăvite de ură…”

Cascada „Beușniței”; https://www.facebook.com/TheStoryofRomania/videos/401218664546849

Cascada „Bigăr”; https://www.facebook.com/TheStoryofRomania/videos/401218664546849

Cascada „Bâlea”[1];

Cascada „Cailor”[2]; https://www.facebook.com/TheStoryofRomania/videos/866577597396809/ Cascada „Cailor”

Cascada „Capra”[3];

Cascada „Clocota”[4]; 

Cascada „Duruitoarea”[5];

Cascada „Evantai”[6];

Cascada „Lolaia”[7];

Cascada „Lotrișor”[8];

Cascada „Pișoaia” (numită și „Cascada de la Vidra”) /(FILM) „Cascada Pișoaia”/„Cascada de la Vidra”/

Cascada „Pruncea”[9];

Cascada „Șerbota”[10];

Cascada „Tamina”[11];

Cascada „Urlătoarea”[12];

Cascada „Valea Spumoasă”[13];

Cascada „Vălul Miresei”[14];

Cascada „Vânturătoarea”[15];

Cascada „Vârciorog”[16];

Cascada „La Văioaga”… https://www.facebook.com/TheStoryofRomania/videos/401218664546849/

Nicolae Tomescu

Redactor Șef

[1] „Cascada Bâlea”, denumită și „Urlătoarea Bâlei”, situată în Munții „Făgărașului” – între vârfurile „Moldoveanu” și „Negoiu”, la peste 1.200 m altitudine, este cea mai mare casacadă în trepte din România, cu o cădere de 60 de m (marchează treapta inferioară a circului glaciar „Bâlea”); accesul se poate face pe  „Transfăgărășan” până la „Bâlea Cascadă”, de acolo pe jos (circa 50 de minute), pe un traseu marcat cu punct roșu…

[2] Cascada „Cailor” este situată în apropiere de Borșa, în partea de nord-est a Munților „Rodnei”; apa, adunată într-un  circ glaciar, se scurge (de la altitudinea de 1.300 m) peste un abrupt calcaros numit „Podul Cailor”, în mai multe trepte (căderea de apă este de 90 metri), rezultând cea mai mare cascadă din România; accesibilă din mai multe direcții, dinspre „Borșa-Complex” cu „telescaunul”/pe jos/dinspre zonele mai înalte ale Munților „Rodnei”…

[3] Apa Cascadei „Capra”, cunoscută și sub denumirea de „Cascada Iezerului”, așezată în județul Argeș, pe marginea drumului național DN7C – Transfăgărășan, între „Cabana Capra” și Lacul „Bâlea”, la altitudinea de 1.690 metri/debitul de apă o face rezistentă și în condiții de ger/, provine din Lacul „Capra” (2.241 m)…

[4] Cascada „Clocota” se formează pe râul cu același nume, din județul Hunedoara, /la o distanță de aproximativ 55 de kilometri de Deva/ la marginea stațiunii balneare „Geoagiu-Băi” (accesul făcându-se pe poteca derivată din drumul care duce spre orașul Geoagiu sau prin stațiune, pe o străduță îngustă desprinsă din drumul către centrul civic al stațiunii); impresionează prin cădere (aproximativ 38-43 de metri înălțime, o lățime de 22 metri) și amplasament; nu îngheață, colectând toate cele 16 izvoare termominerale din zonă…

[5] Monument al naturii cu regim de arie protejată de interes național, Cascada „Duruitoarea”, situată în Masivul „Ceahlău”, are căderea de apă de circa 25 de metri (fiind despărțită de un prag în două părți distincte)…

[6] Cascada „Evantai”/Păuleasa, Bihor-Vlădeasa, Valea „Drăganului”/, din Munții Apuseni, accesibilă de pe traseul circuitului „Galbena”, are o cădere a apei de numai 7 m; din centrul stațiunii turistice Arieșeni, dacă vrei să ajungi mai lesne la căderea de apă, poți merge pe drumul forestier care leagă Bălăneasa de „Valea Seacă” până aproape de Cantonul Silvic „Valea Cetăților” – de aici, pe jos, urmând același punct galben spre „Izbucul Galbenei” (nu „Poiana Florilor”) până la cascadă; traseul montan care dezvăluie priveliști uimitoare, „via ferrata”, cel mai dificil de traversat, merge deasupra apei și stâncile sunt alunecoase; Arieșeni – Cobleș – Valea Luncțoarei – Cheile Galbenei – retur (triunghi galben); Vârtop – Arieșeni – Valea Luncșoarei – Cheile Galbenei – Cobleș – Arieșeni (banda roșie + triunghi galben); Arieșeni – Cobleș – Valea Luncșoarei – Cheile Galbenei – Ghețarul Focul Viu – retur; Arieșeni – Cobleș – Valea Luncșoarei – Cheile Galbenei – Avenul Bortig – Cetățile Ponorului – Cobleș – Arieșeni… Iată ce poți vizita în apropierea Cascadei: „Cheile Galbenei” (cascada face parte din acestea); Ghețarul „Focul Viu” – o peșteră cu gheață, în care lumina și gheața creează imagini spectaculoase (pe la amiază); „Cetățile Ponorului” – adevărată cetate naturală, fenomen carstic de proporții gigantești; „Avenul Bortig” – un puț vertical care adăpostește un bloc de gheață, accesibil doar cu echipament special; „Pietrele Galbenei” – panoramă către zona Padiș…

[7] Situată în partea nordică a Munților „Retezat”, „Lolaia” este accesibilă din traseul Ohaba-Pietrele, județul Hunedoara /cu mașina până la Cârnic/ marcat prin bandă albastră; se află la altitudinea de 1.050 m (înălțimea cascadei este în jur de 13-15 m), în valea „Nucșoara” (care a colectat apele pârâurilor: „Pietrele”/diferența mare de nivel, mai ales pe acest pârâu, dă naștere la cascade mici, culminând cu „Lolaia”/, „Valea Rea”, „Stânișoara”, „Galeșu”); accesul la cascadă a fost amenajat cu trepte și balustrade din lemn; pe partea de sus, datorită unei stânci, apa se împarte în două brațe, unindu-se doar jos, în căldarea săpată de forța cascadei…

[8] Pe „Valea Oltului” (din Râmnicu Vâlcea se merge către Sibiu, circa 17 km, din Căciulata aproximativ 5 kilometri până la intrarea care duce la cascadă, de acolo încă 4), singura cascadă din România ale cărei ape trec printr-un tunel de 30 de metri lungime; căderea ar măsura 30 de m…

[9] „Pruncea”, cunoscută și sub denumirea de „Cașoca”, denumire luată după numele apei și al localității pe al cărei teritoriu administrativ se găsește (comuna Siriu, județul Buzău)…

[10] Considerată a fi una dintre cele mai frumoase, având aproximativ 80 m înălțime, 10 m lățime, și ca puncte de reper – în dreapta sa (spre vest) „Șaua Puha” și „Șaua Scării”, în stânga sa (spre est) Vârful „Șerbota” care duce către Vârful „Negoiu”. Traseele către 1.410 m altitudine: Porumbacu de Sus (jud. Sibiu) – Vârful Negoiu, Sălătrucu (jud. Argeș) – Vârful Negoiu sau Barajul Vidraru (jud. Argeș) – Vârful Negoiu. Accesul se poate face cu autovehicule echipate corespunzător sau cu alte mijloace de transport montane pe drumurile forestiere indicate de marcaje, se merge și pe jos (în funcție de ruta aleasă)…

[11] Situată (de fapt, o succesiune de cinci cascade, cea mai spectaculoasă fiind înaltă de 10 m) pe „Valea Pietrei Mici” din Masivul „Piatra Mare”/județul Brașov (Canionul „Șapte Scări” desemnează un defileu săpat în calcare jurasice), la o altitudine de 1.100 m…

[12] Aflată la altitudinea de aproximativ 1.100 m, formată de pârăul „Urlătoarea” în apropierea orașului Bușteni (traseul este marcat cu punct roșu și se poate parcurge în aproximativ o oră; se poate ajunge și din localitatea „Poiana Țapului”); principala cădere de apă (15 metri) nu exclude căderi de apă mai mici, desfășurate pe câteva zeci de metri mai sus, pe cele două pâraie, „Urlătoarea Mare” și „Urlătoarea Mică”…

[13] Se pornește de la Telecabina Bușteni (885 m altitudine) pe traseul care te poartă înspre „Cascada Urlătoare” (traseele coincid pe o porțiune de traseu în pădure, dar, la prima bifurcație se părăsește marcajul Cruce Albastră și trebuie urmată poteca nemarcată; aceasta din urmă este vizibilă, pe ea se merge aproximativ 20 de minute până la Refugiul Salvamont Bușteni /1141 m altitudine/, în spatele acestuia fiind „Cascada Valea Spumoasă” /1147 m altitudine/)…

[14] „Cascada Răchițele”, numită și Vălul Miresei, este situată pe „Valea Stanciului”, în arealul localității Răchițele/comuna Mărgău, județul Cluj/; se află la o altitudine de 1.000 m şi are o înălţime de 30 de m (două trepte); la baza treptei de sus există o marmită adâncă, cu diametrul de 10 m, care asigură o dispersie a apei care seamănă cu un voal…

[15] 4 ore dus-intors, având ca punct liminar km 11 după Băile Herculane spre Baia de Aramă, la podul de peste Cerna (Banatul Montan), te apropie de una dintre cele mai spectaculoase cascade din România…

[16] La spectaculoasa cădere de apă de peste 15 metri înălțime, situată într-o pădure de conifere la poalele Vârfului „Piatra Grăitoare”, se ajunge pe drumul național DN75, ruta Câmpeni – Ștei – Arieșeni (la 2 km de Arieșeni), se continuă pe drumul forestier (circa 3.5 km) pe valea „Vârciorog” până la cascadă (marcaj punct galben)…

Cascada „Cailor”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 septembrie 2021, 17:28

Cascada „Cailor”

imagine: Nicolae Tomescu și Alexandru Iurea

montaj video: Alexandru Iurea

Multă frumusețe ia naștere din apă; se spune că apa curge întocmai ca viața…

Cascada „Cailor”, situată în apropiere de Borșa, în partea de nord-est a Munților „Rodnei”, este accesibilă din mai multe direcții: cu „telescaunul”, pe jos, dinspre zonele mai înalte ale Munților „Rodnei”…

Să vorbesc despre apă ca despre o „ardere când mocnită, când aprigă”? Atingem rezonanța tulburătoare a Naturii, măsură îndoielnică a ceea ce suntem noi, oamenii; m-am prefăcut, la începutul lui septembrie 2021 – prin Munții „Rodnei” din Maramureș, înspre și la Cascada „Cailor” –, într-o pulbere desprinsă din așteptările mele, ca o coajă de pe miezul fructului plin de adevăr; într-un balans al drumeției cu finalitate (reprezentată de filmări), resemnat de curgerea fără sfârșit, simțind tandrețea cuprinderii Spațiului și Timpului; parcă se topiseră milenii până când, prin întâmplarea mea (și a lui Alexandru Iurea), ne-am întors către „structura primară” a apei… geană de speranță, împreunarea răbdării și încleștării, ne-au strecurat pe noi, pulberea desprinsă, pentru a ne „sedimenta”, preț de câteva clipe, în forma operatorilor de imagine, într-un punct pe cât de virtual pe atât de real… simțeam că orice zvâcnire greșită ne-ar îndepărta de minune…

FOTO:

Într-un asemenea context, rezonanța tulburătoare însemna Amintirea de Neșters din care își luaseră „rămas bun” Oglinzile de Foc (pentru a face loc Apei)…

Din „zona Lacului Știol” pornește „Bistrița Aurie” în drumul său istovitor, pe care-l urmează pentru a se contopi cu „Siretul”…

Vali Sterian (21 septembrie 1952-16 septembrie 2000)

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 septembrie 2021, 20:45

Nu a fost doar talentat, a muncit enorm, a studiat, știa exact ce și cum trebuie făcut, era tipicar, perfecționist, avea target-uri înalte, foarte bine stabilite; a căutat să-şi descătuşeze sentimentele (interiorizate), din dragoste pentru oameni (deși orgolios, nu avea răutăți fundamentale; într-adevăr, sensibilitatea lui a purtat, deseori, masca durității); de fapt, muzica artistului reprezintă istoria vieţii pe care a trăit-o; dintr-un fel de sacrificiu datorat Revoluţiei, a simțit dezamăgire față de politica românească; în versuri pline de înţeles (esență, substanță), simple, niciodată banale, folosindu-și timbrul vocal inconfundabil, reflecție a personalității puternice (psiholog apăsat de împrejurări, de clima aspră a vieții socio-politice, cu o perseverenţă extraordinară), „Ne-a învățat, de-a lungul vieții sale, să fugim într-o poveste” (Cristi Luca, vechiul coleg al lui Valeriu Sterian la „Compania de Sunet”)…

Pe 25 decembrie 1989, piesa „Nopți”, cenzurată încă de la apariția ei[4], răsuna la „Televiziunea Română Liberă”. Valeriu Sterian a întreprins un turneu în Norvegia și a înregistrat, la Oslo, alături de un grup de muzicieni și prieteni, melodia care a dobândit o formă nouă, de baladă rock, adaptată evenimentelor (realizase și o filmare, cu secvențe din timpul revoluției). „Nopți” a devenit primul hit liber al României și a intrat în conștiința publicului drept „Vino, Doamne!” (ne amintește de cei care au murit în decembrie 1989)… În 1991, Valeriu Sterian, după ce înființase Compania de Sunet S.R.L. (pentru a-și produce albumele), a lansat „Vino Doamne!”, primul dintr-o serie de 3 (trei) materiale discografice axate pe lupta împotriva regimului neocomunist al lui Ion Iliescu[5]…