Și eu am fost în Israel… Text și film: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 aprilie 2015, 10:12 / actualizat: 10 aprilie 2015, 7:52

Trecut-au mângâind ca să culeagă şoapte

Îmbrăţişând secunde ca-n univers doar aştrii

Ce-ascund în amintire istorii zbuciumate…

E forţa necesară, vitala conştiinţă

Ce împrumută viaţa născând mereu idei

Sau flacăra ce arde prin credinţă,

Trăindu-şi biblic imensitatea ei?

Sărutul întrebării trezeşte aripi frânte

Iar zborul nemişcat al unor regăsiri

Hrănindu-mi aşteptarea, pronaos de cuvinte,

Culoare fără vârstă străbat în amintiri…

*

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=joQ7qct6wTc[/youtube]

© Nicolae Tomescu

*

 2009

Dacă ideile năvălesc precum un torent, pare ideal să nu le împrăştii la tot pasul, ci să le îndrept către Dumneavoastră…

*

Adevărata aventură a cunoaşterii devine o linie severă şi pragmatică a conduitei, câtă vreme am parcurs traseul (lung de peste 2.000 de Km) Ben Gurion – Ierusalim – Pustiul Iudeii –Ierihon – Muntele Ispitelor – Ein Gedi – Marea Moartă – Qumran – Massada – Ierihon – Beit She’an – Kohav Hayarden (Bel voir) – Ginosar – Marea Galileii –Tiberias – Yardenit – Cana Galileii – Capernaum – Tabgha – Înălţimile Golan – Gamla – Korazim – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) – Gallicantu – Nazaret – Megiddo – Ierusalim (Yad Vashem) – Ain Karem – Herodion – Bethlehem – Ierusalim – Tel Aviv – Caesarea – Haifa („Stella Marris” şi Grădinile Bahai) – Ierusalim – Ben Gurion.

*

Vehiculul modern m-a purtat în întreg Israelul, iar libertatea unităţii restrânse copleşeşte coeziunea precară a grupurilor numeroase (unde nici itinerariul nu poate evita îngrădiri de tot felul)…

*

După încântarea de a fi văzut, filmat şi fotografiat zidurile/porţile Ierusalimului, Biserica Sfânta Ana, Scăldătoarea Oilor, Biserica Dominus Flevit, Scăldătoarea Siloamului, Cina Cea de Taină, Scara Macabeică, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu, Valea Cedronului, Ghetsimani, Biserica Tuturor Naţiunilor, Biserica Mormântului Sfintei Maria, Grota de la Ghetsimani, Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, Mormântul lui Hristos, Sfânta Temniţă, Mormântul lui Iosif din Arimateea, Mormântul din Grădină, Capela Înălţării, Emaus, am hărăzit ziua de 9 august 2009 pentru vizitatea bisericilor din Iersulaim – „Catedrala Rusă”, Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Zidul Plângerii, Carierul Ebraic, Esplanada Templului, Via Dolorosa/Popasurile… Desigur, propunându-ne să păşim către Ierihon am căutat un nou privilegiu – imaginea Moscheii Al Aqsa, de pe culmea Ierusalimului de Est.

*

Viața în care cred m-a încurajat să pătrund în Betania, la mormâmtul Sfântului Lazăr, printre palestinienii aflaţi pe o altă treaptă a civilizaţiei; bucuria de a fi ajuns în Betania a fost umbrită de întâmplarea (iniţială) din aeroportul Ben Gurion, unde sinceritatea mea absolută, faptul că am mărturisit întreg traseul – cu includerea Cisiordaniei – i-a făcut prea vigilenţi pe poliţiştii de siguranţă (în numele apărării, aceştia toarnă din otrava întrebărilor lăsându-te, totuşi, să vorbeşti doar pentru a înţelege preţul libertăţii de a vizita Israelul, bagajele pot fi întoarse pe dos, turiştii li se par îndoctrinaţilor victime plictisitoare sau răuvoitoare). Zidurile mai sunt apărate, pentru că duşmanul este vechi şi se cheamă istorie-îngheţ, naraţiune simplificată reinvestită cu sens (sau cu nonsens); sila reînnoită în fiecare nu a fost risipită de iubire. În drumul către vechea Betanie (localitatea arabă actuală El Azaryia) întreg necunoscutul accentelor vecine cu rana deschisă parcă ar vrea să acopere cuvintele lui Isus. Numele istoric al Betaniei, sub care este cunoscut în Evanghelia lui Ioan, în episodul învierii miraculoase a lui Lazăr şi în alte episoade petrecute în timpul călătoriei lui Isus de la Ierihon la Ierusalim, derivă, probabil, de la Beit Hanania (numele localităţii pe vremea când apaţinea tribului lui Beniamin). Nu m-a interesat atât Biserica lui Lazăr, realizare arhitectonică modernă din anii ‘50 ai secolului trecut, ci faptul că ea este construită deasupra unei grote în interiorul căreia se poate vedea „Mormântul lui Lazăr” care a fost scena unuia dintre cele mai cunoscute miracole săvârşite de Isus în Ţara Sfântă.

În Ierihon intră doar cine trebuie să intre; se conturează chingile care sufocă fostele teritorii ocupate; în interiorul lor, certitudinea că realitatea este la fel de irespirabilă precum aerul, sezaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitei, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă; ne-am bucurat să fotografiem şi Sicomorul lui Zaheu, după noaptea în care dezolarea încercată atunci când vezi mulţi oameni săraci, lipsiţi de educaţie, se plăteşte la preţul de 70 de Euro/camera de hotel. Oricum, palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau centrul „spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri.

*

În general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18), dar, în multe zone se verificau spusele curgea „laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a „semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşert). În sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe; săpăturile arheologice de la Awdat au confirmat abandonarea regiunii în veacul al VII-lea după Cristos.

*

Pustiul Iudeii se caracterizează printr-o succesiune de coline pietroase, aride, brăzdate, săpate de depresiuni adânci şi cu creste neregulate, marcate de procesele de eroziune, un peisaj parcă supranatural… Când mi-au venit în minte versurile lui Nicolae Labiş „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ” ajunsesem la Qumran (situat la vest de drumul Kaliah-Sodoma, centrul esenienilor, care, preţuind cuvântul, l-au făcut cunoscut şi altora, mai puţin ascetici, mai puţin severi în privinţa purităţii, prin intermediul Manuscriselor de la Marea Moartă.

*

Alt simbol m-a fortificat pentru a-i urma chemarea: Massada, ultimul refugiu antic al combatanţilor evrei, care, în numele libertăţii, au înfruntat armata romană şi au balansat către omenire prin luptă, prin sacrificiul suprem; ideea distrugerii violente a Regatului Iudeii, la sfârşitul epocii celui de-Al Doilea Templu, şi-a depărtat propriul timp; evreii au fost etapa devenirii, au tulburat răbdarea zilelor iar renunţarea la viaţă s-a transformat în ritm al altor pulsaţii…

*

Am înţeles, prin cuvintele rabinului Simon Ben Lakish (secolul al III-lea după Cristos): „Dacă Grădina Edenului este pe pământul lui Israel, porţile sale sunt în Beit She’an”. Pe Valea Iordanului, la sud de Marea Galileii, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: un oraş care te proiectează faţă în faţă cu ceea ce simt pentru marile aşezări romane, unde ruinele te trezesc la viaţă (oricât ai fi de obosit sau lipsit de insipraţie); m-am îndreptat spre calea care pătrunde prin istoria fostului Scythopolis, mi-am îndemnat paşii spre şuvoiul ochiului setos de lămuriri, am urcat pe o culme greu de luat în stăpânire, am strâns un pumn de căldură (şi de vânt), m-am luminat: ergo sum…

*

Primele trei zile ale expediţiei prin Israel mi-au adus altă bucurie din cupa căreia turiştii nu vor/nu sunt lăsaţi să guste. Se numeşte Kohav Hayarden, o fortăreaţă a Cruciaţilor. Pietrele mi-au şoptit: după multe încercări, multe eforturi susţinute, musulmanii de sub conducerea lui Saladin au capturat Belvoir; în 1189, apărătorii s-au predat. Mă pot amăgi şi astăzi cu faptul că, de pe ruinele bine conservate mi-am proiectat fiinţa deasupra întregii văi a Iordanului, cu ochii de vultur ai Cavalerilor Ospitalieri.

*

Următoarele două zile am cunoscut ospitalitatea celor din Nazaret. Mi s-a dezvăluit o altă lume, a prosperităţii şi toleranţei, a dimensiunii istorice (dezvoltarea urbanistică a nucleului rural, care a fost martorul copilăriei lui Isus, dominaţia romană şi arabă, perioada cruciadelor, distrugerea cauzată de turci) şi convieţuirii religioase (alături de arabi musulmani, de evrei, se află comunităţi de melchiţi, de greci ortodocşi, romano-catolici, maroniţi, alte grupări mai mici). Natura este infinit mai generoasă în Galileea decât în Cisiordania. Din punctul meu de vedere, Nazaret (încântător prin grandioasa Bazilică a Bunei Vestiri, monumentul cel mai impresionant ca proporţii, arhitectură şi valoare artistică, prin Biserica Sfântul Iosif, o evidentă imitare a stilului roman, prin Biserica Sfântul Gavriil – scrierile evanghelice apocrife prezintă o versiune conform căreia acesta ar fi locul unde s-a petrecut Buna Vestire, unde ar fi anunţat-o  arhanghelul pe Maria despre apropiata sa maternitate) merita să reprezinte centrul de iradiere al turismului ritual: Yardenit (râul care a servit de hotar al Ţării Făgăduinţei, apa pe care Moise nu a avut voie să o treacă, fiind permisă doar trecerea lui Iosua, malurile pe care a predicat Ioan Botezătorul şi, potrivit tradiţiei, a fost botezat Isus) – Cana Galileii (Casa lui Bartolomeu şi Biserica Primei Minuni) – Tabgha (Biserica Înmulţiri Pâinilor şi Peştilor; naraţiunea evanghelică aminteşte şi cea de-a treia apariţie a lui Hristos înaintea ucenicilor după Înviere, apoi consacrarea primatului lui Petru) – Capernaum (amintit în naraţiunile evanghelice; acestea stau mărturie asupra minunilor săvârşite de Isus, dar şi despre anatema lui Cristos) – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) dar şi alte locuri care aşteaptă lumea să-şi deschidă braţele.

*

Gamla este situată în centrul Înăţimilor Golan, 20 de Km sud faţă de Qatzrin, 20 Km nord de Daliyot. O rezervaţie ca un vis învăluind ameninţări liniştite: o cascadă impresionantă, cea mai mare din întreg Israelul (51 m înălţime), situri cu forme şi culori care nu-şi trădează vârsta, zborul grifonilor (cine crede că mă refer la monstrul cu corp de leu înaripat, cu cap şi gheare de vultur, va fi dezamăgit să afle că am fotografiat doar o pasăre răpitoare din ţările calde, mare, asemănătoare vulturului, cu corpul aproape pleşuv şi gâtul îmbrăcat într-un guler de pene); straturi de pământ roşu, acumulat de-a lungul milioanelor de ani, copt prin acţiunea lavei de dedesupt, pot fi observate laolaltă cu straturile de bazalt – rezultatul procesului fiind formarea micilor lacuri ale căror microorganisme se cuvin protejate de entuziasmul turiştilor.

*

Ziua, ca împreunare de culori, m-a strivit sub nepăsarea celor care nu vizitează Korazim. Menţionat în Talmudul Babilonian (Menahot 85/A), renumit pentru plantaţiile de altădată, este asaltat în zilele noastre de căldură şi însingurare. În Noul Testament (Matei 11:21; Luca 10:13) Korazim apare ca un oraş condamnat de Isus, împreună cu Beth Saida şi Capernaum. 100 de dune, divizare în cinci părţi, zonă principală care adăposteşte drumul pavat, ruinele unei sinagogi, rămăşiţele a trei mari clădiri…

*

La Megiddo, mai zelos cu principiile raţionale decât cu jocurile misterului numit om (călăuzit sau împins de Divinitate), nu am confirmat rolul aşezării drept Armaghedon-ul Noului Testament (Revelaţii 10:16), amintindu-mi, totuşi, de scena viziunii apocaliptice a lui Ioan, de bătălia dintre forţele Binelui şi cele ale Răului, urmată de coborârea lui Dumnezeu din Ceruri pe pământ – inspiraţia acestei viziuni este configurată de profetul Zaharia, care descrie înfruntarea din „Valea lui Megiddon” (Zaharia, 12:11). Prăpastia din aceeaşi substanţă, a îndoielii, m-a înghiţit atunci când priveam micile obiecte şi piese care atestă locuirea încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.); confirmat şi prin rămăşiţele unui templu, menţionat în documentele egiptene, Megiddo aparţinea, în secolul XIV î.Cr., unei alianţe a oraşelor din Canaan, sub protecţia Regatului Mitanni, fiind cucerit de faraonul egiptean Tutmos al III-lea. Cărţile lui Iosua şi ale Judecătorilor amintesc de Megiddo şi de faptul că triburile lui Manaseh nu au reuşit să îl cucerească. În a doua jumătate a secolului al XII-lea î.Cr., faraonul Shishak a condus o mare campanie militară în Canaan iar Megiddo figurează pe lista oraşelor supuse (Templul din Karnak, Egipt). Regele Solomon ar fi construit un mare oraş cu două palate îmbrăcate în piatră, alţii sunt de părere că dinastia israelită Omri, a secolului IX î.Cr., are mai multe merite; nimeni nu poate contesta prosperitatea secolului VIII î.Cr., fortificaţiile, sistemul de canalizare, grajdurile precum un cuvânt şi un adăpost, dar şi realitatea potrivit căreia Megiddo se transformă, treptat, într-un fel de arenă a disensiunilor dintre regii Iudeii şi Israelului…

*

În 1986, pe timpul unei secete care a provocat scăderea nivelului apei din lacul Yam Kinneret (Marea Galileii), doi fraţi din kibbutz-ul Ginosar descopereau o barcă veche. Cu lungimea de 8,20 metri, o deschidere de 2,30 şi o înălţime de 1,20, vasul era îngropat în sedimentele acumulate pe fundul lacului, drept consecinţă, bine protejat. Potrivit mai multor criterii de calsificare, tipul de echipaj ne duce cu gândul că reprezintă unul din vasele menţionate în Evanghelie, împrumutate de Isus şi discipolii săi, la fel cum a fost îndreptat de evrei împotriva romanilor în cursul bătăliei navale de la Migdal (67 d.Cr.). În simplitatea lui (sâmburele marilor creaţii), vasul deschide o fereastră spre trecut, ne oferă indicaţii privind activităţile navale de pe lacul Galileii; totodată, face posibilă apropierea noastră de o parte a vieţii lui Isus. În februarie 2000, vasul a fost transferat în aripa nouă a Centrului Ygal Allon, dovadă a reconstituirii aventurii umane din Galileea, dar şi andocarea permamentă la malul punctelor cardinale ale omenirii… 

*

Herodion rămâne unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Irod cel Mare, servindu-i ca palat de vară, fortăreaţă, monument, cimitir şi capitală districtuală. Este singura aşezare, ridicată de regele-constructor, care îi celebrează numele. Complexul, situat la 15 km sud de Ierusalim, aproape 5 km sud-est de Betleem, în apropierea anticului drum către Marea Moartă, a fost construit între 23-20 î.Cr., împărţit – fără a fi divizat – în două zone: de sus (palat, fortăreaţa circulară ridicată pe un munte… artificial) şi de jos (la baza muntelui, întâlneşti palate-anexe, pentru uzul familiei regale şi prietenilor lui Irod, folosite, totodată, ca birouri centrale ale capitalei districtuale). Irod   şi-a iubit destinul, acest preţios obiect al dragostei de sine ce n-ar dori să dispară; i-a încredinţat, prin moarte, puterea fiului său, Archelaos, dar dansul bucuriei avea să fie întrerupt de procuratorii romani, retrăit – primitiv – de rebelii evrei în marea revoltă din 66 d.Cr., programat, din nou, de luptătorii lui Bar Kochba (132 d.Cr.), abandonat pentru câteva veacuri, până când, o comunitate de călugări bizantini şi-a stabilit reşedinţa printre ruinele Herodionului şi a ridicat, între secolele XV-XVII, patru biserici; zilele care măsoară vârsta aşezării au mai cunoscut arabii şi un alt abandon – întrerupt de modul în care beduinii ştiu să îmblânzească ţinuturile aride, contopindu-se cu ele.

*

„(…) În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea… Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când era el acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei…” (Luca, II 1 şi următoarele). Puţin mai la sud de Ierusalim, în mijlocul unui peisaj idilic, agro-pastoral, care şi-a menţinut, în timp, aproape nealterate, caracteristicile bucolice şi biblice ale vremii de altădată, se află aşezat Betleemul. Candidul sătuc, de la poalele unui deal aspru, stâncos, punctat ici-colo de măslini şi de chiparoşi, este indicat, în toponimia locală, cu numele Betleem. Semnificaţia toponimului poate fi „casa pâinii” din ebraicul Beit Lehem sau „casa cărnii” din cuvintele arabe Beit Lahm. Betleem-ul, oraş sfânt pentru religia creştină, este plin de amintiri biblice şi evanghelice. Vastele întinderi de păşune sunt străbătute de turme de oi şi de capre, conduse de păstori care îmbracă, acum, ca şi în timpurile vechi, haine severe, închise la culoare, căciuli caracteristice. În acest decor s-au desfăşurat faptele povestite în Sfintele Scripturi, care îi unesc pe creştini cu evreii: păşunile cunoscute sub numele de „câmpiile păstorilor” (Shepherds Fields) au cunoscut aventurile protopărinţilor lui David, marele rege al evreilor; au fost, totodată, martorii veştii date de către înger despre naşterea Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus (din ebraicul Jeshua) reprezintă o amintire de neşters în istoria umanităţii (o neconcordanţă doar în ceea ce priveşte data naşterii lui Isus: romano-catolicii plasează evenimentul în noaptea de 24 decembrie a anului 5 sau 4, grecii ortodocşi în 6 ianuarie, iar armenii îl datează pe 18 al aceleiaşi luni). Existenţa lui Cristos, în dimensiunea sa terestră, ne oferă un om a cărui dublă natură, umană şi divină, a lăsat mesajul nemuritor transmis de-a lungul secolelor, după 2.000 de ani, asupra unei vaste părţi a conştiinţei, a gândirii şi a crezului universal.

Bazilica Sfintei Naşteri, ridicată pe locul venerat de pelerini, se mândreşte cu istoria milenară. În anul 135 d.Hr., în tentativa sa de a şterge din realitate cultul creştin, împăratul Adrian dedicase grota şi păduricea divinităţii păgâne Adonis. Numai intervenţia lui Constantin, în anul 332, a permis să se revină la venerarea unuia dintre locurile cele mai dragi tradiţiei creştine, ridicându-se aici o impunătoare bazilică păstrată, în bună parte, până în zilele noastre. A fost dărâmată de la sol şi reconstruită de către Justinian, care adăuga poţiunea absidală triplă, restructurând vestibulul şi dându-i destinaţia de pranaos, după cum a dispus construirea a două scări, pentru a permite accesul la Grota Sfintei Naşteri. Bazilica Sfintei Naşteri a scăpat de jaful invadatorilor persani (secolul al VII-lea), însă, în prima jumătate a secolului al XVI-lea turcii i-au topit acoperişul de plumb pentru a face ghiulele de tun. Faţada, din piatră neşlefuită, este încadrată de alte trei edificii mănăstireşti aparţinătoare de trei biserici creştine diferite. În biserică se intră prin mica Uşă a Umilinţei (1,20 m) prin care se poate pătrunde în interior numai aplecat, ca şi când s-ar intra într-o peşteră adevărată. Probabil că, la început, uşa avea cu totul alte dimensiuni, dar, prin secolul al XVII-lea s-a decis să fie micşorată pentru ca musulmanii să nu mai poată intra călare. Interiorul impresionează prin monumentalitatea celor cinci naosuri, separate de patru şiruri de câte 11 puternice coloane corintene din calcar roşu. Pe sub câteva traverse din lemn se văd porţiuni din vechiul mozaic al pardoselei. În naosul cel mare pot fi admirate urmele unor mozaicuri pe fond de aur, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi atribuite unui anume Basilius pictor. Mozaicurile îi reprezintă pe strămoşii lui Cristos şi trimit la primele şapte Concilii Ecumenice. Partea cea mai semnificativă, din punct de vedere religios şi istoric, rămâne, totuşi, Grota Sfintei Naşteri; această mică încăpere, decorată parţial în marmură, cuprinde Altarul Naşterii lui Cristos: o stea de argint, luminată de 15 candele aprinse, care reprezintă diferitele comunităţi creştine, indică locul tradiţional al naşterii lui Isus. Steaua poartă următoarea inscripţie latină: Hic de Virginiae Maria Jesus Christus natus est – 1717. Alte două altare se află în grotă. Altarul Sfintei Iesle este locul unde a fost aşezat Copilul Isus după naştere. Ieslea din argilă, găsită, conform tradiţiei, de Sfânta Elena, a fost înlocuită de către aceasta cu o iesle din argint. În faţa altarului invocat se află Altarul Regilor Magi, aşezat în locul în care aceştia şi-au adus omagiul nounăscutului Fiu al lui Dumnezeu.

Sunt semne, reţele de prevestiri sau interpretări, imagini şi sensuri, norme construite, spaţii asediate, substanţă mitizată, pragul copleşind chiar trecerea vremii, condiţia dislocării a tot ce fierbe în absolventul de istorie-filosofie şi în omul pornit către regăsirea credinţei.

*

Urma plăcerea de a găsi litoralul Israelului, îmbrăţişarea dintre om şi apă, o fericire fără condiţii, permanenţa unui profil… În trecut, Cesareea a fost un oraş al regelui Irod, unul dintre cele mai mari şi mai importante. Cesareea relatează istoria de acum două milenii a propriei sale glorii: imaginaţi-vă oameni plimbându-se pe străzile pavate de romani, mulţimi aclamând în teatre maiestuoase, caii care merg, în galop, pe hipodromul gigantic de la malul Mării Mediterane, ruinele Palatului lui Irod (costruit direct din mare, într-o peninsulă), pe Irod însuşi, vestigiile din timpul romanilor, bizantinilor, arabilor şi cruciaţilor, până în primele clipe ale Sionismului în Israel, activitatea din timpul magnatului Rothschild etc.

*

Comunităţile carmelite („Stella Maris”, Muhraka, parohia latină Haifa) de pe Pământul Sfânt sunt asociate cu apărarea memoriei profetului Ilie şi devoţiunii pentru „Doamna Noastră” a Muntelui Carmel. Mănăstirea Carmel (în care am înnoptat) respiră prin buchete de cuvinte, fotografii şi amintiri. Construită în secolul al XIX-lea pe ruinele unui edificiu preexistent, la rândul său reconstruit în amplasamentul pe care Abdullah Paşa l-a distrus în 1821 (folosind pietrele pentru a-şi înălţa propriul palat), are o bazilică cu planul în formă de cruce greacă deasupra căruia se ridică o cupolă (frescele ilustrează scene din viaţa profeţilor Ilie şi Elizeu); în interior, marmora ce acoperă pereţii este îmbogăţită cu sculpturi în lemn de cedru; grota lui Ilie se găseşte în inima bazilicii, flancată de coloane de porfir, iar, în plan îndepărtat, un altar se află deasupra stâncii sculptate şi oferă spaţiul în care odihneşte Ermitul (pustnic, sihastru); obiectele descoperite stau mărturie a transformării grotei în necropolă. Se pare că Ilie a condus, de aici, Regatul de Nord al Israelului în cursul primei jumătăţi a secolului X î.Cr.; apărător fervent al monoteismului, a luptat împotriva preoţilor care slujeau zeitatea Baal (pe Muntele Carmel) şi împotriva lui Izabel, soţia lui Ahab. Potrivit iconografiei tradiţionaliste, Elizeu – discipolul profetului Ilie – l-a văzut pe acesta urcând la cer pe un car în flăcări.

*

Când mi-am filtrat proiectul deplasării, pe rafturile conştiinţei s-a pornit un mic scandal – înaintea ultimei zile (9 august 2009). Lipseau, din limba aranjamentului nostru cu Ierusalimul, panorama şi grotescul fascinant al bazarului.

Desigur, întâietate au avut Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Via Dolorosa/Popasurile…

Ein Karem (sat, ca prelungire a Ierusalimului, unde poate fi localizată naşterea lui Ioan Botezătorul, din părinţii Zaharia şi Elisabeta; sanctuarul celebrează naşterea celui care l-a botezat pe Isus) fusese sedimentat într-o altă formă şi în altă zi a pelerinaj-ului; trei nopţi au fost petrecute la St. Charles Hospice Foto 2010, surorile amintindu-ne că abilitatea de a învăţa alte limbi nu este precum singura floare trăind prin metaforă, mitologia şi prezentul voinţei de a fi român, slujitorul învăţăturii lui Cristos în Ţara Sfântă. Nu putem trăda memoria doar pentru că, pe Muntele Sion (Zion) din Ierusalim gallus cantat. Conform tradiţiei creştine, Petru s-a lepădat de Isus. Potrivit altora, locul corespunde Palatului lui Caiafa, „temelia” de judecată a lui Isus. Sunt arheologi care cred în rolul actualei proprietăţi a părinţilor asumpţionişti, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu (argumente invocate: mărturiile pelerinilor din Ţara Sfântă, „Cântul Pelerinului Anonim din Bordeaux”, o cateheză aparţinând Sfântului Chiril, Episcop de Ierusalim, manuscrisul Ierusalimului din „Lexiconul Armean” etc.) alţii preferă să situeze palatul 300 de metri mai sus, pe amplasamentul Bisericii Armene Ortodoxe, al Sfântului Salvator, din apropierea Porţii Sionului. Nici o ipoteză nu se impune ca evidenţă, doar Muntele Sion rămâne o colină înaltă din partea de vest, devenită inima primei comuntăţi creştine, compuse din iudeo-creştini, discipoli ai lui Isus de origine ebraică. Într-o sinagogă, evreii religioşi venerează Mormântul lui David. Descoperirea unui bloc de piatră cu dimensiuni de 2,5 m lungime/0,5 m lăţime, purtând cu sine şi pentru alţii inscripţia ebraică „Le aham hua korban” („aceasta este ofranda pentru păcate”) sugerează prezenţa marelui preot, cât se poate de naturală prin colecţia de „greutăţi şi măsuri evreieşti” care au fost interpretate drept etaloane aflate în grija preoţilor…

Oraşul lui David, Silwan (în Biblie – Siloam), este cea mai veche parte a Ierusalimului. David, Solomon şi profeţii au trecut pe aici. Grădinile din Siloam au inspirat „Cântecul Cântecelor”. De Paşte, creştini de toate etniile se adună la Ierusalim pentru a urma drumul parcurs de Isus. În Duminica Floriilor, oamenii se adună pe Muntele Măslinilor ca să reediteze intrarea Lui în Ierusalim. Se opresc acolo unde Domnul a plâns, prevăzând soarta proprie şi pe cea a oraşului. Locul este marcat de o biserică în formă de lacrimă, numita Dominus Flevit („Domnul a plâns”). Tot pe acest munte se află Grădina Ghetsimani, în care există o mică livadă de măslini (se spune că ar avea aproape două mii de ani). Ierusalimul adăposteşte patru cartiere importante: Cartierul Evreilor, Cartierul Creştinilor, Cartierul Musulmanilor şi cel al Armenilor. Astăzi, patru comunităţi etnice şi religioase promovează, împreună, culturi diferite cu acelaşi patrimoniu. Sunt opt porţi care străbat zidurile oraşului, iar cel mai important trafic se desfăşoară prin Poarta Jaffa. Via Dolorosa este drumul pe care Isus a mers de la Judecată către Răstignire. Aici reconstituim cele „Nouă opriri ale Crucii” care conduc şi spre Biserica Sfântului Mormânt din Cartierul Creştin, cunoscut drept locul unde a fost îngropat şi unde a înviat Cristos – centrul credinţei creştine din întreaga lume.

Belvedere – care înconjoară Siloamul – strânge în sticla zilelor însorite, a nopţilor umede şi cu rafale de vânt, ca plan apropiat, trei văi la sud de valea Gheenei. Cu proasta reputaţie din „epoca regilor” – când inima lui Solomon s-a întors de la a-L servi pe Dumnezeu (1 Regi 11: 5-7); mai târziu, valea a devenit un fel de colector de gunoaie arse, dar, la timpul potrivit, credinciosul împărat Iosia a pus capăt cruzimii şi, pentru ca  practica să nu se repete, a profanat valea, pângărind-o cu oase ale oamenilor morţi (2Regi. 23:10,14; 2Cron. 34:4,5). Tocmai pentru a simboliza nimicirea, le fel de completă, cum era distrus orice lucru aruncat în Gheenă, profetul Domnului, Ieremia, prevestea soarta naţiunii rebele prin ilustraţia potrivită a Gheenei (Ier. 19:12,13; 7:32,33). La est de câmpul cumpărat cu 30 de arginţi, prin trădarea lui Iuda, şi, totodată, Hakeldama („pâmântul sângelui”, unde Iuda s-a spânzurat) se dezvăluie Valea Cedronului, între Muntele Măslinilor şi Prima Cetate a Ierusalimului (Sion), cucerită de David în jurul anului 1.000 î.Cr.; cadrul convine viziunii profetului Ezechiel care vorbea despre apele revărsate asupra templului (înainte de a traversa deşertul, ele aveau să-şi împlinească un sfârşit ca un început, în apele Mării Moarte, pentru curăţare). Valea Tyropeon este, practic, acoperită; dar, în vechime ea ar fi mers pe zidul vestic al Esplanadei Templului, prelungindu-se către sud până la confluenţa cu Cedronul şi Gheena, fixând limita vestică a vechii cetăţi a lui David. Pe versantul său se găsea „Fântâna Siloamului” şi minaretul care domină valea; tot aici, Isus a trimis lumina către un bolnav, redându-i vederea. În plan depărtat, la nord, se înalţă Muntele Moriah. Aici se ridicaseră Templul lui Solomon şi templul lui Irod cel Mare (distrus de Titus în 70 d.Cr.). Multe episoade ale istoriei Israelului şi ale vieţii lui Isus s-au petrecut pe acest munte. Astăzi, vedem cum se ridică Moscheea lui Omar, Moscheea Al Aqsa, Domul Stâncii. Unul dintre cele mai venerate sanctuare ale Islamului, construit în anul 621 d.Cr. de califul Abd al-Malik, edificiul adăposteşte o stâncă privită cu sacralitate de credincioşii musulmani („Profetul a pornit în călătoria sa către cer”); stânca este importantă şi pentru tradiţiile mozaică şi creştină; aceasta ar fi vârful muntelui biblic Moriah, unde Avraam l-a oferit pe fiul său Isaac ca jertfă lui Dumnezeu; din punct de vedere ar­hi­tec­tonic, Domul Stâncii pare să se identifice cu cupola sa strălucitoare, asemănătoare unui boboc de floare aurit; cu­pola este susţinută de un tambur circular şi de o con­strucţie octogonală, cu zi­duri îmbrăcate în marmură şi faianţă predominant al­bastră. Colina „Scandal”, numită astfel pentru că regele Solomon a ordonat să fie ridicat un templu întru cinstirea zeităţilor venerate de femeile sale, îngroaşă tonul prin îndoiala unui capriciu. Înconjurată de arbori, o veche mănăstire a fost transformată în centru de primire a pelerinilor, administrat de catolici francezi sub numele „Casa lui Abraham”. Tot la est se întrevede linia Munţilor Moab (în zilele senine, se pot observa, în depărtare, depresiunea Iordanului, Marea Moartă, petecuri de pământ ale vecinilor din Iordania). Muntele Nebo (m-a purtat pe umerii săi la sfârşitul anului 2007) a fost suit de Moise din câmpia Moabului, vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Domnul i-a aratat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Toar; Domnul i-a zis: Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: O voi da seminţei tale. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. La sud, colina supranumită „Consiliul cel Rău”; după tradiţie, marii preoţi şi fariseii convocaseră o adunare în timpul căreia Caiafa a profeţit: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”…

 ***

2010

„Frumusețea este o scrisoare de recomandare pe care natura o dă favoriților ei.” (Voltaire)

Mai întâi, ce efect are credința în Dumnezeu asupra oamenilor? „Din Ţara Sfântă pentru tine” – Centrul Media Franciscan/Custodia Ţării Sfinte însoţește efortul de a-L cunoaşte şi de a se asemăna Lui prin sfinţenie, prin practicarea unor virtuţi. Inaugurat în 2008 de Custodia Franciscană a Ţării Sfinte, Centrul Media Franciscan (FMC) din Ierusalim face parte din apostolatul pastoral al Custodiei. Misiunea declarată a Centrului este aceea de a face cunoscut lumii mesajul Locurilor Sfinte şi realităţile comunităţilor creştine din Ţara Sfântă. Custodia Franciscană crede, cu tărie, că pământul în care s-a aratat Dumnezeu, unde s-a dezvăluit taina mântuirii și unde a luat naştere Biserica, „are un mesaj unic (şi urgent) de transmis oamenilor din toate culturile şi din toate timpurile”. Depăşind barierele confesionale, Centrul organizează evenimente culturale şi religioase semnificative pentru Biserica Romano-Catolică, Biserica Ordodoxă, Protestantă, Islamică sau Iudaică. Centrul Media Franciscan are o echipă internă şi o echipă de tehnicieni din Cancao Nova, a cărei misiune este evanghelizarea prin media. Împreună, FMC și CN au reunit o echipă condusă de un manager pe probleme tehnice (studiouri complet echipate, camere HD, promptere, macara, echipamente, software de editare digitală, precum şi conexiuni prin fibră optică), cameramani, regizori, producători, cercetători, jurnalişti, fotografi, prezentatori, scenariști, ingineri tehnici şi de web. FMC are permisiunea de a filma în toate sanctuarele fanciscane; păstrează o legătură strânsă cu biroul Status Quo şi cu alte instituţii religioase; garantează inspecţia siturilor arheologice; proiectează, împreună cu cercetători, consilieri tehnici, scenarişti şi naratori, imagini video pentru ştiri, documentare, evenimente liturgice, culturale, publicitate, programe educaţionale pentru televiziune, tv online şi imagini video la cerere, din studio sau filmare la faţa locului (editarea include prezentare vocală şi naraţiune, subtitrare, dublare într-o limbă străină şi inserarea automată a dialogului)…

*

Inspirându-mă din Tolstoi, aș spune că, și pentru mine, „credința este forța vieții”. Dar      m-am îndreptat în direcția naturii, „arta lui Dumnezeu cel Veşnic” (potrivit lui Dante Alighieri). Nu mă consider proprietatea naturii; natura nu este proprietatea mea. Interacţiunile desemnează o necesitate spirituală, o motivaţie non-pragmatică. Nu mai sunt nici atât de naiv încât să clamez nerăbdarea oamenilor de a găsi în natură pedagogul de care avem nevoie. Reamintesc, totuşi, că este datoria Statului să ia măsuri concrete şi precise în domeniul protecţiei mediului, iar aceste măsuri să nu fie dirijate de interesele financiare sau politicianiste. Israelul, provocat de fapte, a reacționat voluntar și prin alegere…

*

Deşertul Negev este mărginit de Marea Mediterană, de Deşertul Sinai, Munţii Moab şi Pustiul Iudeii. Loc de întâlnire al unor fenomene naturale uimitoare (culmi semeţe şi văi ascunse, canioane săpate în stâncă şi dune de nisip), Negev a fost un punct critic pe Drumul Mirodeniilor bătut de caravanele cu cămile care aduceau cu ele bogăţiile Orientului în imperiile de pe coasta Mediteranei. Pentru vizitatorul modern, Negev este un loc fascinant, de străbătut în lung şi-n lat, cu drumurile sale comerciale, cu haltele, mănăstirile şi fortăreţele cioplite în stânci ascuţite.

Eilat, un paradis scăldat de soare, ne poartă printr-o lume a simţurilor. Traversând regiunile pietroase din Sudul Negevului şi deşertul Arava, cu stânci şi munţi coloraţi în roşu, cenuşiu, galben, alb, pentru ca, într-o clipă, să mă trezesc în Golful Eilat, pe malul Mării Roşii, am reţinut locul în care a ajuns Regina Sheba în vizita istorică făcută regelui Solomon. Tot acesta este locul care-i ademeneşte, ca prin farmec, pe iubitorii soarelui, pe amatorii de scufundări şi pe pasionaţii deşertului. În punctul cel mai sudic al Israelului, Eilat oferă vizitatorilor săi sporturi acvatice, plimbări în nave cu carenă de sticlă, iahturi, Parcul Observatorului Submarin, Reciful Delfinilor, călătorii cu jeepul şi/sau safari pe cămilă în inima deşertului, Kings City (un castel misterios, oarecum magic şi, cu siguranţă, adeptul kitch-lui), recife de corali din Rezervaţia naturală „Coral Beach”.

*

La doar 20 de minute de Eilat se află Timna Park (evoluţia a fost asigurată de Fondul Naţional Evreiesc, Consiliul Regional Hevel Eilot şi de donaţiile familiei Chudnow din Milwaukee/S.U.A.), o vale magnifică, plină de stânci înalte de sute de metri, binecuvântată cu o panoramă fascinantă şi locuri care vibrează de amintirile antichităţii, unul dintre cele cele mai impresionante locuri din Israel, spaţiu în care peisajele minunate se împletesc cu o filă de istorie. Am petrecut o parte din timpul călătoriei explorând secretele magice, antice, de-a lungul cărărilor, traseelor auto şi numeroaselor puncte de observaţie. Parcul se întinde pe o arie de 60 de kilometri pătraţi şi este în formă de potcoavă. Locul oferă vizitatorilor săi o „incursiune în geologie”, prin dezvăluirea formaţiunilor de roci. De fapt, întreaga istorie geologică a lumii poate fi povestită de straturile de rocă întâlnite în Timna. De pe stânci poate fi observat peisajul spectacular al salcâmilor şi plantelor de deşert, al turmelor de gazele şi de capre ibex.

• La intrarea în parc ne aşteaptă o prezentare multimedia circular­ă (360 de grade), care conduce turistul într-o călătorie, alături de zeiii egipteni, oferă o imagine a procesului de topire a cuprului din Egiptul Antic.
• Cortul (Ohel Moed) simbolizează unul dintre cele mai speciale locuri din Israel. O reconstrucţie autentică a Cortului Sfânt, în conformitate cu dimensiunile şi culorile comandate de evrei în Exodul lor, ne conduce în profunzimea istoriei evreilor; o experienţă biblică de neuitat, atâta timp cât, în interiorul Cortului, putem vedea altarul, lavoarul din cupru, masa pâinii.
• Ne-am plimbat pe jos sau cu maşina, în ultimul caz traseul recomandat ducând spre Cupole, Carele de Război, situl Ciuperca, Coloanele lui Solomon şi Templul Pentru mersul pe jos am avut la dispoziție trei trasee; la începutul fiecăruia se găsește o cutie albastră cu pliante (care conțin informaţii detaliate). De la Marea Arcadă, trecând printr-un canion nisipos, am vizitat peştera Minerului din Egipt, pentru ca apoi să pornim spre „verandă”, unde ne-a întâmpinat o privelişte spectaculoasă: Wadi Timna (albia râului Timna), Peştera Soldatului Roman, Canionul Roz. O plimbare sub Cerul Pitoresc ne-a purtat de-a lungul unei dune albe de nisip, spre un canion alb, un canion roz, o peşteră unde se află o inscripţie misterioasă, inclusiv spre ruinele fosilizate ale unor copaci vechi de 140 de milioane de ani. Altarul Zeiţei Hathor (altarul minerilor), construit dintr-un zid mic din piatră ce se află la ieşirea dintr-o cameră unită cu un perete de piatră naturală, datează din timpul dinastiilor egiptene a XIX-a și a XX-a; lângă peretele de piatră a fost construită o nişă rectangulară din pietre sculptate, împreună cu doi stâlpi gravaţi cu chipul zeiţei egiptene, Hathor. Arcadele/ferestre sculptate în gresie naturală sunt expresia unică a creativităţii naturii; în apropierea lor se găsesc cele mai vechi mine de cupru din lume.
• Salcâmul Acacia Raddiana (în ebraică: Shitah selilanit), cel mai des întâlnit arbore din Parcul Timna şi din partea sudică a Israelului, etalează florile aseamănătoare unei mingi galbene de talie mică ce produce fructe spiralate, cu înfățișarea păstăii; trunchiul, ramurile şi frunzele servesc drept sursă (supremă) de hrană pentru animalele din zonă; seminţele sunt împrăştiate cu ajutorul excrementelor. Din cauza climatului cald, lupii din Timna sunt, în general, nocturni şi au o greutate scăzută (sub 20 kg); în trecut, obişnuiau să fie solitari, însă, din cauza intervenţiei omului şi datorită abundenţei hranei, s-au grupat în mici haite. Capra ibex, înrudită cu capra sălbatică a cărui nume biblic ebraic este Yael, reflectă membrii acestei specii – bovide, cu picioare scurte şi puternice, fapt ce le permite urcarea pe stâncile abrupte; masculii au barba scurtă şi coarnele mari, în timp ce femelele au coarne mai firave. Pietrarul negru cu creastă albă (în ebraică: Salit Shchorat Beten) are imaculate capul, ceafa, partea posterioară şi o parte din coadă; trăieşte pe stâncile Arava şi în valea Mării Moarte.
• Lacul Timna este un lac artificial a cărui apă provine din izvoarele subterane; „Minele Timna”, care au produs cupru între anii 1950 şi 1980, pompau aceste ape la suprafață, pentru a preveni inundaţia minelor (în zilele noastre, apele sunt dirijate în scopul de a umple lacul artificial, construit pentru a crea o sursă permanentă de apă pentru animale şi pentru a servi drept oază a vizitatorilor veniţi să se relaxeze); lacul se întinde pe o arie de 14.000 de metri pătraţi şi conţine 20.000 de metri cubi de apă (nu este potabilă şi nici bună pentru scăldat).
• Coloanele lui Solomon, denumite astfel după Regele Solomon, s-au dezvoltat în urma eroziunii crăpăturilor din stâncile roşii și fac parte din cadrul natural al acestora, desemnează o formaţiune caracteristică peisajului. Pe peretele unei mici prăpastii apar gravuri ale carului antic (gravură în rocă), portete şi animale – o mărturie a lumii antice.
• Denumit după forma sa spiralată ce „urcă” în jurul stâncii, dealul se aseamănă cu o scără în spirală și este doar un exemplu al formelor variate şi sculpturilor create de forţele naturii. Traseele „Dealului în spirală” duc spre „Ciupercă” şi către „Valea Sculpturilor în Stâncă”.
• Exploatarea minieră a cuprului a început acum mai bine de 6.000 de ani. Găsim cea mai veche mină de cupru, care datează din perioada în care omul descoperise minereul (primul metal exploatat, produs și folosit de om). „Evoluţia tehnologică” a lumii a luat naștere aici, în momentul în care cuprul a început să fie utilizat în viaţa de zi cu zi. Între secolele XIV-XII î.Cr. (începând cu domnia lui Seti până la cea a lui Ramses al V-lea) expediţiile egiptene au pus bazele unei operaţiuni miniere intense. Partenerii aventurierilor egipteni au fost locuitorii peninsulei arabe – cheniţii şi medianiţii. Transportul lingourilor de cupru, către singurul port natural al Golfului Eilat, localizat pe malurile Insulei Coral, se făcea pe măgari. Siturile din Parcul Timna au fost redate omenirii de „Expediţia Arava”, sub îndrumarea profesorului Beno Rothenberg (descoperirile rare şi explicaţiile privind producţia pot fi găsite la situl arheologic „Ciuperca”). Această sculptură unică a rezultat din erodarea pereţilor de gresie roşie; „Stânca Ciupercă” reprezintă creația eroziunii mai rapide a jumătăţii de jos a rocii. Un centru pentru vizitatori este localizat lângă obiectiv, portretizând povestea minerilor din satul aflat mai jos.

*

În ţinuturile muntoase Negev, pe platoul Avdat, se ivește – deasupra bazinului Nahal Tzin – oraşul antic Avdat (Oboda), numit astfel după regele nabateean Oboda. Popor antic de origine arabă, nabateenii erau, la origine, nomazi care locuiau în corturi; mai târziu, s-au mutat în locuinţe permanente, câştigându-și existenţa din comerţul cu tămâie şi mirodenii, pe care le cumpărau din sudul Arabiei şi din Orientul Îndepărtat, apoi le transportau, cu ajutorul caravanelor trase de cămile, spre ţărmurile Mării Mediterane. Drumul Tămâii trecea prin ţinuturile muntoase Negev. Pe lângă locurile amenajate pentru popasurile nocturne, au fost clădite fortăreţe pentru protejarea, pentru alimentarea cu hrană şi apă a caravanelor care transportau mărfuri scumpe. Cu timpul, aceste locaţii nocturne, la care s-au adăugat şi rezervoare, ţarcuri pentru cămile, instalaţii militare, temple şi cimitire, au fost construite în zonele centrale. Nabateenii au învăţat să colecteze sursele de apă de la suprafaţă în cisterne ascunse, să le utilizeze pentru agricultură, să crească oi şi capre, asigurându-şi controlul asupra deşertului, au început să pietruiască drumurile, folosind un material de la Marea Moartă (utilizat de egipteni în procesul de mumificare). Regatul Nabateean, având capitala la Petra, includea regiuni din nordul Arabiei, Moab, Hauran, Negev şi Sinai. În anul 103 î.Cr., Alexander Jannaeus a cucerit portul Gaza şi a preluat controlul debitului spre Marea Mediterană, pentru transportul mărfurilor. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I î.Cr., Regele Irod cel Mare a conştientizat utilitatea colaborării cu nabateenii, în special în colectarea taxelor, şi a deschis porturile din sudul ţării (în scopul amintit). În anul 106 d.Cr, după moartea regelui Rabbel II, regatul Nabateean a fost alipit Romei. Anexarea la Provincia Arabia nu a afectat dezvoltarea economiei nabateene, oraşele continuând să înflorească. În timpul perioadei bizantine, fluxul de locuitori din Negev a atins punctul culminant – au fost construite drumuri, fortăreţe şi biserici, au fost create zone agricole. Nabateenii au acceptat, treptat, Creştinismul, manuscrisele fiind înlocuite de cele grecești. Ciuma, care a lovit Negev-ul în mijlocul secolului VI d.Cr., cucerirea persană (dintre 614-628) și preluarea Negev-ului de către arabi (în 636) au adus schimbări în domeniul securităţii şi economiei. Negev-ul a intrat în declin şi s-a trezit abandonat.

Climatul deşertic şi cantitatea de apă care provine din ploi, de aproximativ 80 mm/an, nu au constituit o piedică în calea energiei locuitorilor din Negev; pe fiecare vale a râului şi versant al muntelui, aceşia au dezvoltat o agricultură tradiţională bazată pe colectarea surselor de apă de la suprafaţă. Parcul Naţional Avdat se întinde pe o arie de 2.100 de dunami (210.000 m²). Principala sa atracţie este oraşul antic Avdat, fondat în secolul al treilea î.Cr., situat pe Drumul Tămâii („staţia numărul 62”), traseu pe care erau transportate tămâie şi mirodenii originare din Peninsula Arabică şi din Orientul Îndepărtat, prin ţinuturile muntoase Petra şi Negev, către porturi ale Mării Meditarane. Gaza devenise cel mai important port pentru exportarea acestei mărfi; de aici, tămâia şi mirodeniile erau trimise spre centrele Imperiului Roman. Controlul arterelor comerciale şi porturilor a avut un impact direct asupra istoriei Avdat-ului, dar şi asupra altor oraşe nabateene. Conform spuselor unui istoric contemporan, Avdat s-a dezvoltat în timpul împărăţiei Regelui nabateean Oboda II (secolul I î.Cr.): Oboda este locul nabateenilor, denumit după Regele Oboda, care a fost îngropat acolo şi care era venerat ca o zeitate. Ruinele clădirilor, un complex de temple şi un atelier de olărit, datează din această perioadă. Avdat a continuat să se dezvolte şi în timpul Regelui Aretas (9-40 d.Cr.) şi sub domnia Regelui Rabbel (70-106 d.Cr.). După moartea Regelui Rabbel II, din 106, regatul a fost alipit Imperiului Roman. Avdat a devenit parte a drumului principal şi a sistemului de apărare al Imperiului Roman, dezvoltând cartiere rezidenţiale şi clădiri publice. În Tabula Peutingeriană, o hartă rutieră a Imperiului Roman din secolul IV, Avdat apare pe drumul principal ce pornea din Ierusalim spre Aila (astăzi Eilat). Începând cu secolul IV d.Cr., oraşul, care cunoscuse bune şi rele, a dezvoltat o agricultură amplă, mai ales în domeniul viticol, atingând o culme a expansiunii în timpul perioadei bizantine (secolul IV până în secolul VII d.Cr., odată cu începerea construirii de biserici şi numeroase alte clădiri); au fost săpate bazine şi reutilizate numeroase peşteri, ele servind, în principal, drept ateliere pentru procesarea şi depozitarea produselor agricole. Oraşul a fost însă abandonat în urma unui cutremur din anul 630 d.Cr.

Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri a preluat responsabilitatea asupra acestui loc şi administrează, totodată, un magazin de suveniruri, inclusiv centrul pentru vizitatori – unde sunt prezentate filme/expoziţii despre Drumul Tămâii. Baia publică, construcţie din perioada bizantină (datează din secolul IV d.Cr), uimitor de bine conservată pe unele porţiuni, uneori chiar până la acoperiş, conţine o antecameră (vestiar), o cameră răcoroasă, o cameră călduţă, două camere fierbinţi şi cuptoare; prezenţa băii publice în această zonă indică standardul ridicat de viaţă al locuitorilor; apa provenea dintr-o fântână din apropiere, adâncă de aproximativ 70 de metri; deasupra fântânii se găsea un iaz conectat la baia publică printr-un canal. Camera interioară a Peşterii romane funerare, săpată în stâncă, datând din secolul III d.Cr., conţinea mai mult de 20 de nişe pentru înmormântare; în faţa peşterii se afla un antreu unde putem admira, astăzi, reliefuri cu imaginea soarelui, lunii, precum şi un altar; cei care au excavat credeau că peştera se confundă cu locul în care fusese îngropat Regele Oboda, dar descoperirea ulterioară a trei inscripţii greceşti care menţionează nume feminine, aparent preotese, a indicat posibilitatea ca femeile înmormântate aici să fi fost preotesele Afroditei. Numeroasele camere ale Vilei sudice, o vilă singuratică la capătul sudic al lanţului muntos Avdat, au fost construite în jurul unei curţi pătrate, în centrul căreia se află un bazin; la vest, admirăm priveliştea dinspre siturile agricole restaurate de Even-Ari, precum şi platoul Avdat, ţinuturile muntoase Negev și Nahal Tzin. Deasupra intrării în Turnul Roman, construcţie din secolul III d.Cr., remarcabilă prin specificul său arhitectural, ne întâmpină o inscripţie în greacă: „Purtându-i noroc, Zeul Oboda îl ajută pe Irenius cel care a construit acest turn, cu burghiuri bune, în anul 188, oferindu-i ajutorul arhitecților Wailos din Petra şi Avtichos.”; anul construirii turnului este 294 d.Cr, conform unui studiu care a avut drept punct de pornire stabilirea Provinciei Arabe din 106 d.Cr.; se pare că acesta a fost un turn de pază, cupola de piatră de la intrare era un substitut pentru grinzile de lemn iar acoperişul turnului ne oferă o privelişte spre cartierul bizantin, către fortăreaţă, componentele bisericii şi întinderile ţinuturilor muntoase Negev. Cartierul bizantin, cartier rezidenţial instaurat în timpul perioadei romane, era alcătuit, în pricipal, dintr-o stradă centrală cu locuinţe pe ambele părţi; strada avea un sistem de canale şi rezervoare pentru colectarea apei de ploaie; cartierul a fost însă distrus de un cutremur, în anul 630 d.Cr. Savanţii au crezut, iniţial, că în Atelierul de olărit – locaţie ce conţine iazuri pentru lut, fundaţia de la  roata olarului şi un cuptor, au fost făcute vasele de lut nabateene, cunoscute pentru calitatea lor superioară, precum şi pereţii subţiri şi decoraţiunile delicate; totuşi, cercetările au dezvăluit că olarii nabateeni îşi aveau sediul la Petra. Tabăra armatei (descoperită datorită săpăturilor din anii 1977 şi 1999, care au implicat şi un proiect de conservare) se întindea pe 100×100 metri şi conţinea opt construcţii mari, cu multe camere ce puteau găzdui câteva sute de soldaţi; în centrul fiecărei componente se afla o poartă şi turnuri de supraveghere de-a lungul zidurilor; savanţii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte data construirii sale – unii cred că își are originea în epoca nabateeană, datând din primul secol d.Cr., în timp ce alţii spun că ar fi de origine romană, din secolele III şi IV d.Cr. Presa de struguri (aceștia erau aduşi din vii şi plasaţi în locurile de depozitare construite în jurul planşeelor), instalaţie de producere a vinului ce datează din perioada bizantină, dezvăluie un canal subteran care conducea spre camera de colectare a mustului din planşee; apoi, mustul era transferat în vase şi depozitat în peşteri, unde fermenta şi devenea vin; în apropierea presei de struguri se află un altar nabateean pentru libaţie, pe care avem încrustată o inscripţie ce datează din anul 98 d.Cr. (menţionează numele regelui Rabbel II); în Avdat au fost descoperite cinci prese de struguri care atestă, în perioada bizantină, prezenţa unei industrii înfloritoare de producere a vinului. Fortăreaţa oraşului se întinde pe o suprafaţă de 43×63 metri şi a fost construită în timpul perioadei bizantine, servind drept loc de adunare şi refugiu pentru locuitori (în caz de necesitate); în centrul fortăreţei se poate observa un rezervor mare în care se aduna apa din canalele unde erau colectate sursele de apă de la suprafaţă; la nord se poate admira o capelă pentru rugăciune; vizitatorii pot urca scările spre turnul de supraveghere din partea de sud-est, pentru a se bucura de o privelişte a Avdat-ului, tabăra armatei şi Drumul Tămâii. În acropolă au fost găsite câteva inscripţii ce atestă prezenţa unuia sau a mai multor temple – Templele nabateene şi piaţa bisericii; inscripţiile mai vechi sunt de origine nabateeană şi datează din secolul I î.Cr.; inscripţiile mai recente sunt de origine greacă și datează din secolul III d.Cr.; aici se menţionează construirea unui nou templu; în zonă au fost înălţate două biserici, în timpul perioadei bizantine: Biserica Sfântului Theodoros, la sud, şi Catedrala, la nord. Biserica din partea de sud avea două şiruri de coloane (asemenea unei bazilici) şi era parte dintr-o mânăstire; în biserică au fost găsite mai multe morminte acoperite cu plăci de marmură, care purtau inscripţii datând din perioada 541-618 d.Cr. Inscripţiile mai vechi menţionează mormântul unui martir, Sfântul Theodoros, de aici şi numele bisericii; alte inscripţii găsite menţionează numele unor personalităţi de seamă înmormântate în acest loc; camerele din jurul complexului indică faptul că biserica a fost parte a unei mănăstiri. Pereţii Bisericii din partea de nord, „catedrală” a oraşului şi cea mai veche dintre cele două biserici, au fost ridicaţi cu ajutorul unor pietre de construcţie nabateene de mâna a doua; săpăturile au descoperit piedestalul unui altar inscripţionat cu numele Eliahu şi Ioan, precum şi o cutiuţă din marmură, în care erau păstrate relicve de sfinţi. Baptisteriul cruciform, în care erau scăldaţi adulţii, atestă procesul de trecere, la Creştinism, a locuitorilor din Negev; în apropiere, se află un baptisteriu pentru copii. La capătul nord-vestic al Avdat-ului se află o platformă – Priveliştea – situată pe ruinele unui templu nabateean; aici au fost descoperite câteva inscripţii, inclusiv una care ar fi menţionat familia regală nabateeană: Oboda şi Patzael şi Shawadat, fii ai lui Aretas; o inscripţie pe pragul porţii principale, care datează din anul 286 d.Cr., îl menţionează pe arhitectul care a construit acoperişul şi pe toţi prietenii din Avdat; platforma oferă o privelişte spectaculoasă spre versanţii oraşului, către baia publică, siturile agricole antice, rezervoarele Ramaliya şi ţinuturile muntoase din Negev. Sute de locuinţe au fost construite pe versanţii vestici ai Avdat-ului, în faţa şi, uneori, în spatele peşterilor cioplite în piatră ce alcătuiau, în timpul perioadei bizantine, Oraşul peşterilor. Casa bizantină reconstruită şi peşterile mari din spatele său, reprezentative pentru aşezările din „oraşul peşterilor”, au intrarea care duce spre o curte înconjurată de camere (o cameră ar fi servit drept toaletă); peştera are două camere pentru depozitare, săpate în rocă, care serveau pentru păstrarea grâului repectiv pentru uscarea fructelor şi camera vinicolă; în tavan a fost săpată o cruce, iar în colţurile superioare au fost săpate capete de tauri şi ciorchini de struguri (posibil ca proprietarul acestei case să fi fost negustor de vinuri).

„Drumul Tămâii – Oraşele deşertice din Negev” a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în cadrul întâlnirii comitetului său (la Durban, Africa de Sud, pe 15 iulie 2005). Lista include Drumul Tămâii – care trecea prin Moa, din Arava către Avdat, prin zona ţinuturilor muntoase Negev (aproximativ 65 de kilometri), precum şi prin oraşele antice Avdat, Halutza, Shivta şi Mamshit. Mare parte din traseu este inclusă Rezervaţiei Naturale Stânca Tzinim, iar oraşele deşertice au devenit parcuri naţionale. Drumul Tămâii începea în Oman şi Yemen şi se întindea pe o distanță de 2.400  km, trecând prin Arabia Saudită, Iordan şi Negev, sfârşindu-se la portul Gaza. Drumul şi  ramificaţiile sale au forfotit de călători, din secolul III î.Cr. până în secolul IV d.Cr. Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a inclus Drumul Tămâii în lista obiectivelor, după următoarelor criterii: Drumul Tămâii este mărturie unică a unei culturi dispărute, „oraşele nabateene şi rutele comerciale constituind o dovadă puternică a importanţei economice, sociale şi culturale a tămâii” – un anumit tip de tămâie şi smirnă – „a condimentelor şi a mărfii transportate din Orientul Îndepărtat şi din Peninsula Arabică spre greci şi romani” (pe lângă natura comercială a drumului, ruta a avut, de asemenea, impact asupra culturilor antice, reunind oameni şi viziuni asupra lumii); Drumul are o valoare globală şi este un model extraordinar de utilizare tradiţională a pământului, „ruinele liniştite ale oraşelor, fortăreţele, drumul şi bornele kilometrice, precum şi sistemul agricol sofisticat de-a lungul Drumului Tămâii din Negev reprezentând o dovadă extraordinară a mediului deşertic ospitalier ce a înflorit aici timp de 700 de ani”…

*

Ameninţate să fie proscrise, obligate să clădească fără prea mari resurse, cunoscând exilul şi triumful, admirate (în exterior) şi hulite (în interior) cu aceeaşi furie. Orice exclusivism se plăteşte mai devreme sau mai târziu. De fapt, asta trebuia să spun de la început: proiectele îi incomodează pe cei care ar avea obligaţia să le sprijine. Din acest motiv nu au ajuns (inclusiv) în locurile unde aveau dreptul să ajungă, în încercarea de a reinventa sistemul complex al lumii, unificate şi fragmentate totodată. Judecata de valoare, cu accente critice, poate fi valabilă pentru România…

În Israel, situația se prezintă diferit, adică normal…

*

Fortăreaţa Nimrod este una dintre cele mai mari şi mai impresionante fortăreţe medievale din Orientul Mijlociu. Fortăreaţa, care a supravieţuit trecerii timpului, deţinea controlul asupra unui drum principal al regiunii; acesta pornea din Tyre, de pe malul Mediteranei, şi ajungea până în partea superioară a Văii Hula, din Banias până în Damasc. Fortăreaţa, cu structura sa lungă şi îngustă, se supune condiţiilor topografice ale zonei. Lăţimea variază de la 50 la 150 de metri; lungimea este de 420 de metri. Fortăreaţa era înconjurată de un zid imposibil de cucerit, prevăzut cu turnuri. Intrarea originală se făcea prin trei porţi – două în partea de sud, a treia la vest. Fortăreaţa cuprinde donjonul, ce ocupă aproximativ un sfert din suprafaţa construcţiei, şi curtea inferioară, cu diverse clădiri, ziduri şi turnuri. Fortăreaţa Nimrod este cunoscută şi după numele sale arabice: Qual’at Subayab (Fortăreaţa de pe Stâncă) şi Qual’at Nimrud (Fortăreaţa Nimrod). Ultimul are legătură, potrivit legendei, cu marele vânător Nimrod, Regele Shinar-ului şi stră-strănepotul lui Noe. În acest loc, a fost pedepsit de Allah, care i-a pus un ţânţar pe cap, fapt ce l-a dus la nebunie. Conform altei fabule, Nimrod şi-a construit aici castelul; din el îşi întindea braţul lung pentru a lua apă din Banias. După lupta de la Hittin (1187) cavalerii cruciaţi au pierdut stăpânirea asupra unei mari părţi din teritoriul Israelului. Stăpânul acestor ţinuturi era Salah a-Din, care a condus armata Ayyubi în lupta împotriva cruciaţilor. El şi trupele sale au distrus, treptat, fortăreaţa, care le căzuse pradă. Cruciaţii au încercat să se întoarcă şi să recucerească Ţara Sfântă, însă tot ce au putut obţine a fost hegemonia asupra Câmpiei de Coastă şi a Galileei. Zona Banias, care a căzut în stăpânirea musulmanilor, a trecut în guvernarea lui ‘Aziz ‘Othman, nepot al lui Salah a-Din. Intrigile dintre Sultanul el-Kamal din Egipt şi fratele său, al-Moatis, guvernatorul Damascului, au adus cu ele construirea fortăreţei: în 1227, armata lui Frederick II a ajuns în Ţara Sfântă. Sultanul el-Kamal l-a provocat pe Kaisar (împărat) să-l trimită la luptă pe fratele său, pentru ca mai târziu să-i dăruiască Ierusalimul. Al-Moatis, care se temea de o eventuală cucerire a Damascului de către cruciaţi, a iniţiat construirea fortăreţei în 1227, cu ajutorul fratelui său mai mic, al-‘Aziz ‘Othman, pentru a apăra drumul ce ducea către Damasc. După ce trecuse pericolul, Ayyubi a hotărât să consolideze fortăreaţa şi să o extindă spre vest. Construcţia a continuat pentru (aproximativ) un an şi a fost finalizată în 1230. În 1253, cruciaţii au încercat să se întoarcă şi să cucerească fortăreaţa, dar fără sorți de izbândă. Şapte ani mai târziu, invazia mongolă din Siria şi Ţara Sfântă a dus la distrugerea fortăreţei. Armata mamelucă a reuşit să îi oprească pe mongoli în Bătălia lui ‘Ein Jalud (‘Ein Harod), considerată a fi una dintre cele mai importante lupte. Baybars s-a declarat Sultan al mamelucilor şi i-a predat fortăreaţa subordonatului său, Bilik. Noul guvernator a început activităţi vaste de reconstrucţie; expansiunea grandioasă a inclus şi turnurile semicirculare. Bilik și-a celebrat munca, neuitând să slăvească numele sultanului într-o inscripţie din anul 1275. Odată cu predarea cruciaţilor şi plecarea lor definitivă din Ţara Sfântă, la sfârşitul secolului al XIII-lea, prestigiul fortăreţei a scăzut. În secolul al XV-lea, aceasta a servit drept închisoare pentru rebeli; mai târziu, a fost părăsită…

Fortăreaţa Nimrod este localizată într-un decor feeric, pe versantul Muntelui Hermon, construită pe o creastă aflată la o altitudine de 815 metri. Dinspre vârf, versantul nordic coboară, abrupt, spre râul Guvta, în timp ce versantul sudic coboară, moderat, prin partea de sud, către Wadi a-Naquib. Culmea coboară, spre vest, către Banias, şi se ridică, spre est, în direcţia Muntelui Hermon.

Parcul Naţional se întinde pe o arie de 195 dunami (19,5 hectare, 49 de acri). Aici se află Fortăreaţa care se întinde pe 33 de dunami (3,3 hectare, 8 acri), înconjurată fiind de crânguri de măslini şi de vegetaţie naturală, în special de stejar Calliprinos (Quercus calliprinos). Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri, în colaborare cu Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi (IAA), Consiliul Regional Golan şi Corporaţia Turistică a Guvernului Israelului, au adus îmbunătăţiri în zona Parcului: cărări ordonate, balustrade şi indicatoare, toate pentru beneficiul celor ce se plimbă în zona Fortăreţei. Pe ruta recomandată se ajunge în interiorul fortăreţei, în cea mai importantă – şi impresionantă – zonă. Din parcare, am urmărit săgeţile care duc spre scara ce trece peste un şanţ şi am primit acces la:

• Turnul Nord-Vestic – pe o poartă impresionantă, instalată în turn, vedem o inscripţie în arabă, realizată de guvernatorul Ayyubi al-‘Aziz ‘Othman, care datează încă din prima etapă a construcţiei. Pietrele cupolei s-au deplasat în timpul unui cutremur (1759) dar, în mod miraculos, cupola în sine nu s-a prăbuşit. „Veranda” din faţă face parte dintr-o cameră al cărei tavan reconstruit, în 1275, de guvernatorul Bilik, atunci când turnul era extins, i-au fost adăugate două etaje. Acestei perioade i se poate atribui şi deschiderea de la parterul turnului, ce duce spre un rezervor deasupra căruia se ridică un puţ de 7 (şapte) metri; prin intermediul lui, apa ajungea la etajul superior. În vestul porţii turnului, la capătul „verandei”, a fost construit un pasaj secret ce ducea în afara peretelui nordic.
• În Inscripţia baybarilor (arabă monumentală), printre cele mai mari din perioada mamelucilor (1275), apar cuvinte de elogiu şi slavă pentru Sultanul Baybars, cel care l-a delegat pe subordonatul său, Bilik, comandantul fortăreţei, să preia controlul asupra clădirii şi a muncii de reconstrucție. Se pare că inscripţia a fost plasată în faţa celui de-al doilea etaj, unde palatul lui Bilik a fost localizat în vecinătatea certitudinii.
• Deocamdată, Turnul Vestic nu a fost descoperit de către arheologi.
• „Drumul de Serviciu”, cărare modernă care trece printr-o spărtură în perete şi prin care se poate accede direct în fortăreaţă, se înclină în fața
• Turnul(ui) Sud-Vestic, vârful acestuia ofeind o vedere magnifică a Galileei, Văii Hula şi a versanţilor Platoului Golan. Scările duc în holul interior al turnului original, mărit în timpul baybarilor, după care au fost construite ambrazuri adiţionale. Din acest hol, o scară în spirală coboară spre camerele de la sud; chiar şi aici putem găsi ambrazuri.
• Marele Rezervor are o arie de 9×25 m şi o înălţime de 7 m. Apa de ploaie nu a mai curs prin canale cu mult înainte ca acestea să fi fost distruse. Partea nordică este acoperită cu o boltă în cruce. O spărtură în peretele sudic, făcută mai târziu (de către un cioban), întrezărește interiorul rezervorului.
• Fântâna Rahat, fântână publică cu apă potabilă, localizată în partea de est a rezervorului şi alimentată de apele acestuia, are, deasupra bazinului, o inscripţie aparținând lui Fahr a-Din Hassan (care a recondiţionat fântâna în anul 1240).
• „Turnul Frumos”, construit de baybari, se proiecteazã dintr-un perete în formă de semicerc. Interiorul său este octogonal, cu două laturi unite, astfel încât rămân doar şapte. Acoperişul turnului este boltit. Construcţia turnului, tăierea pietrelor şi instalarea ambrazurilor trădează o calitate remarcabilă.
• Şanţul, săpat în rocă, separă fortăreaţa de donjon. Ruta aruncă priviri prăpastiei peste care a fost construit un pod din lemn. La capătul şanţului, în colţul sud-vestic al donjonului, se găseşte cea mai veche inscripţie arabă din fortăreaţă, ce datează din timpul regimului guvernatorului al-‘Aziz ‘Othman (1228).
• În eventualitatea în care fortificaţiile de jos erau distruse, apărătorii puteau continua bătălia şi apărarea fortăreţei din marele şi puternicul Donjon, consolidat şi independent, aflat deasupra fortăreţei („Donjon” provine din limba franceză, cunoscut sub denumirea de „keep”, în engleză). Poarta se află în colţul nord-vestic. La cele patru colţuri ale clădirii au fost ridicate turnuri pătrate. În zona aflată între ele, au fost găsite ruine ale cupolelor unei săli ceremoniale, săli adiţionale şi bazine cu apă.
• Priveliştea de la Donjon – se poate observa supremaţia clară asupra altor zone ale fortăreţei. Din acest punct, am admirat o priveliște ce îţi taie respiraţia, spre Muntele Hermon, Platoul Golan, Galileea şi Valea Hula.
• Foarte bine conservat, Turul nordic (Turnul Închisorii) a fost, la rândul său, construit de baybari. Turnul include un hol central, cu pereţi găuriți de ambrazura cupolelor şi o scară ce urcă spre acoperiş. Din vârful turnului putem privi spre Muntele Hermon şi Muntele Dov. Se pare că, în timpul secolului al XV-lea, locul a fost folosit drept închisoare.
• Ne întoarcem la turnul nord-vestic. În colţul „verandei” se află intrarea într-un pasaj secret, ce duce spre nord. Lung de 27 de metri, lat de 1,8 metri, Pasajul Secret are un tavan înalt, arcuit. Poate fi văzut un rând de pietre care s-a deplasat în timpul unui cutremur. Pasajul se încheie cu o deschidere secretă (uşă din spate), făcută prin partea exterioară a peretelui nordic şi ascunsă de un morman de pietre.
• Iazul, din afara fortăreţei, în partea de est, are o suprafaţă de 26×54 m şi o adâncime de cel puţin 5 metri. Localizarea sa pe versant oferă posibilitatea colectării unei mari cantităţi de apă de ploaie care, pe timp de pace, a servit locuitorilor fortăreţei; este posibil să fi fost folosită în agricultură, pentru irigaţii şi potolirea setei ciobanilor.

*

Râul Hermon izvorăşte de la baza muntelui cu același nume. La o altitudine de 2814 m, conglomeratul imens acţionează ca un burete, absorbând ploaia şi zapada care cad peste el din abundență. Apa se prelinge prin calcar, până formează izvoarele de la baza muntelui. Aceste izvoare alcătuiesc râurile Dan, Hermon (Banias) şi Senir (Hazbani). În anii 1960, apele Iordanului au fost declarate rezervaţie naturală. Râul Hermon este folosit pentru irigaţie, însă doar după trecerea prin inima vegetaţiei luxuriante ce oferă adăpost multor specii de animale.

Sunt îngrijite, cu respect, şi ruinele istorice, Autoritatea Israeliană Pentru Natură și Parcuri dezvoltând şi conservând ruinele oraşului antic Paneas, parte importantă şi inseparabilă a Rezervaţiei Naturale Banias. După ce Alexandru cel Mare a cucerit aceste teritorii, în 332 î.Cr., cultura greacă a fost împinsă către Est. Aici, lângă râurile curgătoare şi vegetaţia bogată, într-un cadru mirific, a fost construit Panaeon-ul, templul închinat zeului Pan. Numele îl împrumută pe cel al zeului: Paneas sau Pameas (Banias, conform pronunţiei arabe). Panaeon-ul apare, pentru prima dată, menționat în lucrările istoricului Xenon din Rhodos; acesta relatează bătălia care a avut loc la Panaeon, în anul 200 î.Cr., între armata Imperiului Seleucid şi Ptolemei, pentru cucerirea teritoriile Israelului. La sfârşitul primului secol î.Cr., romanii au alipit Paneas-ul regatului lui Irod cel Mare. Istoricul acelei perioade, Flavius Josephus, consemnează faptul că Irod a construit un templu în apropiere de izvoare, dedicându-l împăratului roman Augustus, protectorul său. După moartea lui Irod, regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi. Partea de nord şi Platoul Golan au fost oferite lui Filip, care, în anul 2 î.Cr, a mutat capitala regatului la Paneas. El a denumit acest loc Caesarea Philipi, deşi numele popular, Paneas, a dăinuit. Paneas contină să fie capitala regatului şi în timpul lui Agrippa II (a doua jumătate a secolului I d.Cr.). Josephus Flavius a consemnat și faptul că Agrippa II a făcut din Paneas un oraş luxos, înfrumuseţându-l cu un palat mare şi cu temple-statui. Potrivit tradiţiei creştine, în Caesarea Philipi a avut loc un eveniment semnificativ. Aici, după ce Petru îl desemnase pe Isus ca fiind Mesia, acesta i-a răspuns: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei, 16:17-18). Isus i-ar fi înmânat lui Petru „cheile împărăţiei cerurilor” (Matei, 16-19). Biserica a numit, de asemenea, Paneas-ul ca fiind locul în care Isus a vindecat-o pe „femeia care avea o scurgere de sânge” (Marcu 5:25, Luca 8:43). În semn de mulţumire, femeia a aşezat la uşa casei sale o statuie cu Isus (singura care a existat vreodată). Odată cu răspândirea creştinismului, în timpul perioadei bizantine (începutul celui de-al IV-lea secol d.Cr.), orașul Paneas a început să-şi schimbe aspectul. Cultul păgân al lui Pan a luat sfârşit, iar templele au fost abandonate. Oraşul a continuat să prospere; au fost construite noi străzi, iar palatul lui Agrippa II a devenit baie comunală. După cucerirea musulmană din secolul al VII-lea d.Cr., Paneas s-a transformat într-un simplu sat. În secolul al X-lea d.Cr., valurile de emigranţi musulmani au creat o nouă așezare în Banias. Aici s-au stabilit evrei, organizați în comunităţile Ierusalim şi Babilonia. Banias a devenit un centru important al sectei Karaite (o ramură a iudaismului). Cruciaţii au considerat orașul Banias o frontieră naturală între regatul Palestinei şi tărâmul musulman din vecinătate, al cărui centru era Damasc. Datorită poziţiei sale geografice, la răscrucea dintre Sidon şi Tyre, dintre Liban şi Damasc, orașul a fost considerat un punct strategic. Ca reacţie la cucerirea Cruciaţilor din Galileea (1099), musulmanii au fortificat Banias-ul şi au oferit conducerea orașului membrilor sectei Ismailiya. În 1129 însă, din cauza conflictelor dintre musulmani, conducerea oraşului a fost transferată Cruciaților. Musulmanii au preluat din nou conducerea Banias-ului în anul 1132. După ce Saladin a înfrânt Cruciaţii în 1187, în bătălia de la Hattin, localitatea şi-a pierdut din importanţă. Mamelucii au fortificat oraşul, dar, în final, au abandonat fortăreaţa, preluată de căpetenia beligerantă, Bedouin. Marele oraş a redevenit un sat, care a dăinuit până când zona a fost cucerită de IDF/Forțele de Apărare din Israel în Războiul de Şase Zile (anul 1967).

Izvoarele râului Hermon îşi au originea pe versanţii sudici al Muntelui Hermon şi nordul Platoului Golan. Bazinul său de captare este mic – aproximativ 150 km pătraţi. Principalii afluenţi, Râul Sa’ar (Wadi Hashba), Râul Si’on (Wadi Asal) şi Râul Guvta, contribuie, cu aproximativ 20%, la debitul anual al Râului Hermon, reprezintă aproximativ 125 de milioane de metri cubi de apă (25% din debitul Iordanului). Cel mai important izvor își are originea la baza Peşterii Banias. Apa izvorăşte la o temperatură de 15 grade şi se varsă în iazuri naturale largi şi frumos renovate. La formare, Râul Hermon curge cu forţă peste un canion abrupt, pe o distanță de aproximativ 3 km. Panta abruptă face ca debitul să crească, iar râul sapă adânc în canion şi formează cascade. Cea mai mare este Cascada Banias, cu o înălțime de 10 m. Înainte ca Râul Hermon să ajungă în Valea Hula, panta devine mai mică, canalul menţinându-și, totuși, caracterul sălbatic. În Valea Hula, câmpurile sunt cultivate până aproape de malul râului, rămânând, uneori, doar o fâşie îngustă de plopi (Populus alba), sălcii (Salix acmophylla) şi mărăcine sfânt (Rubus sanctus), care separă câmpia de apă. 9 km la sud, lângă Kibbutz Sde Nehemia, Râul Hemon se întâlnește cu Râul Dan, formând Iordanul. Una dintre măreţiile Râului Hermon este pădurea aflată pe malurile sale. Cei mai des întâlniţi copaci sunt platanul oriental (Platanus orientalis), salcia (Salix acmophylla), frasinul sirian (Fraxinus syriaca) şi urzica europeană (Celtis australis). Platanul oriental, arbore ce poate atinge o înălţime de 15 m, este, fără îndoială, cel mai impozant. Platanul oriental şi salcia cresc lângă râuri pe tot parcursul anului. Platanul oriental este uşor de recunoscut după frunzele sale mari, în formă de palmă (cad iarna) şi după fructele „pufoase”, în formă de minge. În schimb, salcia creşte din mai multe trunchiuri, neavând un dirijor principal. Rădăcinile se află, uneori, la vedere şi pot fi recunoscute după nuanţa lor roşiatică. Frasinul sirian creşte, de asemenea, pe malurile râurilor şi poate fi recunoscut după funzuliţele dinţate La sfârşitul iernii şi primăvara, stânca de deasupra Templului Pan este acoperită, din abundenţă, de Ricotia lunaria, zambile (Scilla hyacinthoides) şi o varietate de alte flori de primăvară. Vegetaţia bogată a stâncii își face apariția pe orice palmă de pământ, din colţuri şi crăpături. Printre plantele frecvent întâlnite se numără buricul-apei (Umbilicus intermedius), Parietaria judaica, ferigi precum Ceterach officinarum şi Cheilanthes pteridioides. Lângă cascadă pot fi admirate lupinul albastru (Lipinus pilosus) şi ciclama persană (Cyclamen persicum). Toamna abundă Panctratium parviflorum, brânduşa şi şofranul. Plopul este unul dintre arborii plantaţi în rezervaţie; deoarece are viaţă scurtă, sătenii folosesc trunchiul său drept pentru a-şi acoperi casele. Vizitatorii rezervaţiei vor vedea pomi fructiferi (smochinul, nucul, curmalul, dudul) ca imagini ale livezilor părăsite. Viţa de vie se împleteşte printre crengile copacilor. Primăvara, această zonă este bogată în vegetaţie iubitoare de apă: salcia (Epilobium hirsutum), Lythrum salicaria, cânepa (Eupatorium cannabinum), ventrilica de apă (Veronica anagallis-aquatica) şi obişnuita trestie (Sparganium erectum). Abundă, de asemenea, specii din zona mediteraneană, cum ar fi stejarul Kermes (Quercus calliprinos), stejarul Muntelui Tabor (Quercus ithaburensis), stejarul (Pistacia palaestina), Styrax officinalis și dafinul (Laurus nobilis). Fauna rezervaţiei este bogată, damanul sirian de stâncă (Procavia capensis) fiind animalul cel mai frecvent întâlnit; el iubeşte să stea la soare, așezat între bolovani. Printre animalele nocturne din rezervaţie enumerăm porcul sălbatic (Sus scrofa), şacalul auriu (Canis aureus), jderul de fag (Martes foina), şoarecele dinţat de câmp (Apodemus mystacinus) şi numeroase alte specii de rozătoare şi lilieci. Stoluri de porumbei de stâncă (Columba livia) îşi fac cuiburile în crăpăturile cavităţilor izvoarelor.  Vindereul (Falco tinnunculus) şi mierla albastră (Monticola solitarius) sunt des întâlnite. Printre păsările ce trăiesc în desişurile de lângă marginea apei se numără lăcarul Cetti (Cettia cetti), lăcarul sirian (Sylvia melanocephala), pitulicea (Troglodytes troglodytes) şi Prinia gracilis. O varietate de specii de peşti trăiesc în râu, printre care ciprinidul (Capoeta damascina), Neomachilus jordanicus, specii variate cu ghimpi (Barbus longiceps şi Barbus canus) şi Melanopsis praemorsa jordanica. În apă pot fi întâlniți și şerpi, cum ar fi şarpele Theodoxus (Theodoxus jordani jordani).

Incursiunea noastră a început la Izvoarele Banias şi a continuat în direcţia Morii de Făină Matroof. Din acest punct, aveam mai multe opţiuni: dinspre Locul de Parcare de la Izvoare, în dreapta cărării, se află o grădină arheologică ce conţine descoperiri făcute în oraşul antic Banias. Continuăm pe lângă iazurile Izvoarelor Banias, până la impresionantele ruine ale Templului Pan, cu o lungime de 70 m şi o înălţime de 40 m, construit la poala unei stânci (aceasta a constituit, de fapt, peretele din spatele unei peşteri imense al cărui acoperiş s-a prăbuşit şi a format terase de piatră pe care au fost construite temple şi curţi ritualice dedicate zeului Pan). Peştera Pan a ajuns o ruină a fostei peşteri. Săpăturile arheologice, conduse de Dr. Tzvi Maoz/Autoritatea Israeliană pentru  Antichităţi, au dezvăluit doar o parte a complexului sacru care continuase să se dezvolte și în timpul perioadei romane; semnele explicative şi interpretările artiştilor ilustrează activităţile zilnice din aceste locuri, perfecte pentru a face înţeleasă lumea păgână a Israelului şi Feniciei. La baza Peşterii Pan se adună, uneori, apa, la o altitudine de 15 m şi pe o întindere de 20 m, la un nivel ce corespunde zonei în care apar Izvoarele Banias. În zona Peşterii Pan poate fi recunoscută o construcţie în alb şi verde – Mormântul lui Nebi Khader, un sfânt al druzilor şi musulmanilor, al cărui nume înseamnă, în arabă, „verde”. Ruinele de deasupra mormântului lui Nebi Khader aparţin unui palat sau unui templu din vremea lui Irod. Vizitatorii care se mulţumesc să îşi limiteze vizita la Templul lui Pan se pot întoarce la izvoare. Cei care doresc să se îndrepte către Cascada Banias, oraşul Cruciaţilor sau Palatul Agrippa, îşi vor continua traseul pe micul Pod de la Izvoare, optând pentru o urcare relativ liniștită pe treptele de lemn din zona peşterii de la baza mormântului lui Nebi Khader, către platformă (un fragment dintr-o clădire veche). Avem o privelişte spre iazurile de la Izvoarele Banias, o parte din Valea Hula şi Munţii Naphtali, inclusiv o dumbravă naturală de stejari. La coborâre, spre Izvorul Hermon, 15 m la stânga treptelor, se află ruinele unui perete ce conţine elementul arhitectural cunoscut drept opus reticul, cu un design de plasă; pare să fie o ruină a unui palat sau templu construit în timpul lui Irod cel Mare. Cărarea merge în jos, pe trepte, spre malul nordic al Râului Hermon, direct spre punctul opus micului Pod de la Izvoare, unde se uneşte cu cărarea. Continuăm spre vest, pe traseul larg şi confortabil, prin partea nordică a râului. Spre nord (în partea dreaptă), pot fi văzute panta împădurită a Muntelui Hermon şi deschiderea largă a Râului Si’on. Aproximativ 100 de metri dincolo de pod, coborâm pe treptele de piatră spre canalul Râului Guvta, ale cărui ape ies la suprafaţă la 150 de metri în amonte. Sălciile înfloresc de-a lungul malurilor, vedem smochini şi lauri, viţă de vie, împletită printre crengi. Continuăm drumul pe sub podul de beton peste care trece şoseaua Qiryat Shemona-Banias. Imediat, trecem pe sub arcuitul Pod Roman, în apropierea joncţiunii Râurilor Guvta şi Hermon; podul a fost construit din pietre mari, cioplite; partea din interior este acoperită cu travertin (material ce derivă din piatră de var dizolvată în apă). Pasajul de sub podul Roman trece peste un pod din lemn, pe deasupra apei; apare priveliştea locului în care apele liniştite ale Râului Guvta se întâlnesc cu torentul Râului Hermon. După traversarea râului, vedem ruinele unui turn Cruciat care a stăpânit singura intrare în oraşul Banias (pe care o bloca atunci când se dovedea necesar). Cărarea urcă pe trepte de piatră, spre moara de făină Matroof, pusă în mișcare de puterea curenților de apă. În trecut, Moara a servit oamenilor din satele de pe vârfurile platoului Golan, din Mas’adeh şi Ein Kinya. Apa Râului Hermon este canalizată spre acoperişul morii, printr-un apeduct. Canalul apei este paralel cu cărarea şi formează mici cascade artificiale de-a lungul vechilor terase agricole pe care cresc nuci şi plopi, iar, la est, poate fi văzut un fragment, bine conservat, din peretele Cruciat al Banias-ului. De-a lungul malului nordic al Râului Sa’ar se află ruinele unui pod din beton, aruncat în aer de către sirieni, pe măsură ce aceștia se retrăgeau, în timpul Războiului de Şase Zile. La unul dintre capete, podul se sprijină pe o construcţie pătrată, colţul turnului sud-vestic al zidului Cruciatului Banias. Urcăm treptele din jurul turnului Cruciat şi continuăm spre est de-a lungul malului nordic al Râului Sa’ar, printr-un desiş de platan oriental, plop, smochin, oleandru şi mărăciune sfânt. Cărarea duce spre niște trepte din stâncă, spre zona din faţa mormântului lui Sheikh Sidi Ibrahim (matmakil-ul din piaţa Banias/responsabil cu greutăţile şi a măsurătorile în timpul perioadei otomane); această clădire, cu acoperişul bombat, a fost construită în apropierea Muntelui Tabor; lângă mormânt se află madafah, o cameră pentru primirea vizitatorilor; astăzi, druzii şi arabii din Israel merg în pelerinaje la mormântul lui Sheikh Sidi Ibrahim, rugându-se, organizând banchete, cântând şi dansând. În partea opusă mormântului se află Poarta Cetății; lângă intrare se găsește un număr mare de stălpi din calcar, granit şi marmură, ce par să îşi aibă originea în Banias-ul din perioada romană. Poarta Cetății este cel mai impresionant vestigiu al fortăreţei medievale Banias. Este o încăpere mare, de 11×7 metri, înaltă de 7 (şapte) metri, cu ziduri groase de doi metri. Tavanul în formă de cruce este complet intact. Două intrări, una dinspre interior iar cealaltă dinspre exterior, apără intrarea dinspre Râul Sa’ar, ce trece prin partea de jos a zidului sudic al fortăreţei. Cândva, un pod lega poarta de malul îndepărtat al râului, dar a fost distrus la începutul secolului al XIX-lea. Deasupra intrării din exterior, vedem gravată o inscripţie făcută cu ajutorul unei bucăţi de calcar. Cărarea continuă spre malul nordic al Râului Sa’ar şi de-a lungul zidului sudic al Fortăreţei; ajunge la turnul sud-estic al zidului şi trece de acesta prin nord, prin şanţ (are o lățime de aproximativ opt metri) paralel cu zidul dinspre est. De o parte, Șanţul este delimitat de zidul Cruciat iar, de cealaltă parte, de un zid de sprijin. La colţul nordic al zidului pot fi întâlnite ruinele unei mari case siriene, construită în partea de sus a turnului fortăreţei. În apropierea intrării în rezervaţie se înfățișează Aria B; aici au fost descoperite ruinele unei construcţii, magnifice, cu stâlpi ai căror temelii sunt în formă de inimă; construcţia, care datează din timpul domniei lui Irod Philip, pare să fi fost o poartă splendidă, cunoscută sub numele de propilee, ce ducea spre zona din templul din apropierea peşterii; au fost descoperite, de asemenea, ruinele bisericii bizantine; într-una din încăperile sale era păstrată statuia lui Iisus, menţionată în capitolul „Ruine din Trecut”. Al doilea traseu începe la Pasajele Subterane. Şoseaua din zilele noastre trece peste una din cupolele romane, care nu au fost renovate, fiind principala şosea ce urcă din Banias spre Muntele Hermon. De pe Platformă veţi putea vedea ruinele oraşului lui Irod Philip şi Agrippa II. Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi întreprinde săpături arheologice în colaborare cu Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri, precum şi cu institute de cercetare din S.U.A. şi Grecia (săpăturile sunt conduse de profesorul Vasilis Tsafiris). O clădire publică, construită la începutul primului secol d.Cr., despre care arheologii cred că este Palatul lui Agrippa II, se întindea pe o suprafaţă de mai bine de 2.000 de metri pătraţi, fiind una dintre cele mai impozante şi magnifice clădiri construite vreodată în Israel. Palatul este localizat între Râul Hermon şi canionul Râului Sa’ar, la poalele Izvoarelor Banias. Câteva canale au condus apa de la izvor spre clădire. În timpul perioadei bizantine au fost luate mai multe pietre, pentru a ajuta la ridicarea altor construcţii, iar o parte din palat a devenit baie publică. În apropierea ruinelor băii publice a fost descoperită o construcţie ce datează din secolul al XI-lea d.Cr., care pare să fi fost folosită ca sinagogă.

*

„Dragi vizitatori, sperăm că vă veţi bucura de vizitarea Rezervaţiei Tel Dan. Vă rugăm să vă amintiţi că plantele şi animalele sunt locuitori permanenţi ai rezervaţiei şi noi suntem gazdele lor temporare. Regulile rezervaţiei sunt făcute pentru a ne asigura ca atât dumneavoastră cât şi viitorii vizitatori veţi avea parte de o vizită plăcută la Tel Dan.

• Fumatul şi aprinderea focului sunt interzise.
• Există o zonă special amenajată pentru picnic, la intrarea în rezervaţie. Consumul de alimente şi băuturi este permis doar în zona menţionată.
• Pentru siguranţa şi confortul dumneavoastră, vă rugăm să purtaţi încălţăminte specială în timpul plimbării prin rezervaţie. Întreaga lungime a traseului este pietroasă.
• Vă rugăm să nu treceţi dincolo de traseele marcate.
• Nu intraţi în râuri şi pârâuri. Scăldatul este permis doar în iaz.
• Nu distrugeţi flora, fauna sau peisajul. Nu rupeţi plantele şi nu le duceţi în afara rezervaţiei.
• Vă rugăm să păstraţi rezervaţia curată. Există coşuri de gunoi de-a lungul traseelor.
• Accesul cu câini este permis doar dacă aceştia sunt în lesă şi au botniţă.”

*

 A intra în Rezervaţia Naturală Tel Dan este ca şi cum ai păşi în ţara minunilor. Întâlneşti pârâiaşe care formează râul şi vezi vârfurile înalte ale arborilor care par să atingă cerul. Pământul este mereu umbrit şi emană răcoare, chiar în mijlocul unei zile toride de vară. Nu este de mirare că, în urmă cu mii de ani, oamenii au ales micul deal de deasupra izvoarelor pentru a-şi construi casele. Din cele trei surse ale Iordanului, Râul Dan este cel mai mare şi mai important. Izvoarele sale furnizează, anual, până la 238 de milioane de metri cubi de apă, echivalentul cantităţii ce se varsă aici din râurile Hermon şi Snir (la un loc). Aproximativ 8,5 mm cubi de apă curg din izvorul Ten Dan în fiecare secundă, 365 de zile pe an. Bazinul drenajulului natural al Râului Dan este foarte mic, ceea ce înseamnă că izvoarele constituie singura sursă a apei curgătoare; este motivul pentru care apa are o temperatură scăzută, constantă (aproximativ 14,5 grade) şi o calitate înaltă (doar 10 miligrame de clor pe litru). Sursa izvoarelor este apa de ploaie şi zăpada de pe Muntele Hermon. Apa se infiltrează în munte, divizându-se apoi în sute de izvoare până ajunge la suprafaţă. Împreună, firișoarele alcătuiesc cel mai mare izvor carstic din Orientul Mijlociu. Până la Războiul de Şase Zile, din 1967, Râul Dan a fost, în Israel, singura sursă a Iordanului. Deficitul de apă din Israel şi utilizarea Dan-ului pentru satisfacerea nevoilor populaţiei (aproape că) a însemnat sfârşitul rezervaţiei. Nu este pusă în discuţie necesitatea de a folosi Râul Dan, ci locul de unde ar trebui colectată apa. În 1966, proiectanţii au decis că ar fi mai bine să sifoneze apa de la sursă şi să folosească forţa gravitaţională pentru a o aduce în Valea Hula. Iubitorii naturii au considerat că rezervaţia nu ar trebui afectată şi că apa ar trebui să fie luată dintr-o zonă nordică. Disputa a continuat timp de trei ani; în 1969, lobby-ul „conservării” a câştigat şi Rezervaţia Tel Dan a devenit realitate.

Mica Rezervaţie Tel Dan acoperă aproximativ 120 de acri. Cu toate acestea, datorită localizării şi a condiţiilor unice de mediu, rezervaţia conţine plante şi animale variate.  Şoarecele spinos din Cairo, un rozător de deşert, s-a „căţărat” aici prin Riftul Sirian-African. Amfibiul salamandra de foc este frecvent întâlnit în Europa; speciile adulte au corpuri negre alungite, cu pete galbene şi portocalii; în timpul sezonului ploios, salamandrele se adună în iazurile de apă pentru a-şi depune ouăle, pârâurile rezervaţiei fiindu-le prielnice. Şoarecele cu dinţii mari este un  rozător nocturn mediteranean ce se hrăneşte cu ghinde. Merionec Tristrami, reprezentativ pentru stepa central-asiatică, este o rozătoare ce trăieşte în vizuină şi se hrăneşte cu seminţe şi frunziş. Flora rezervaţiei provine, de asemenea, dintr-o varietate de locuri. Frasinul sirian, care creşte între pârâuri şi spinul din Ierusalim, o plantă mare, cu ghimpi, care creşte în tufiş, sunt de origine euro-siberiană. Marele fistic atlantic şi jojoba, cu ramurile încovoiate, sunt tipici pentru regiunile de stepă. Laurul şi cruşinul, întâlnite, în general, în zona umedă a rezervaţiei, sunt arbori mediteraneeni, iar spinul Domnului, ale cărui fructe seamănă cu nişte merişoare, este întâlnit, de obicei, în Africa de Est. Apa din pârâuri găzduiește, ea însăși, o întreagă lume. Pe insulele râului găsim feriga palustra, o ferigă nordică ce a dispărut din Valea Hula şi poate fi întâlnită doar aici, în Israel, de-a lungul Râului Dan (cea mai sudică amplasare din lume). Sunătoarea St. John’s wort, altă plantă rară, poate atinge 4 (patru) metri înălţime. În apropierea apei întâlnim o vegetaţie tipică malurilor râurilor, caracterizată prin prezenţa mărăcinişului sfânt, a răchitanului, a cânepii codrului, căprişorului, sânzienelor, ierbii-fiarelor şi pufuliţei cu flori mici. Totodată, în Rezervaţia Tel Dan s-au adăpostit multe nevertebrate, dintre care enumerăm: melcul melanopsis cu carapacea sa neagră (se hrăneşte cu alge), crustaceul amfipod, un crab delicat, ploşniţa de apă, care poate ajunge la o lungime de 12 mm, trăieşte în ape necurgătoare sau care curg într-un ritm lent, se hrăneşte, în principal, cu larve de ţânţari. Apele liniştite din zona „Grădinii Edenului” conţin o întreagă paletă de animale marine, motiv pentru care scăldatul este interzis. Rezervaţia găzduieşte mai multe specii de peşti. Mreana din Damasc, adaptată la viaţa în apele repezi, se poate căţăra pe cascadele de până la un metru şi jumătate. Lipitoarea, care poate ajunge până la o lungime de 14 cm, are o suprafaţă care îi permite să se prindă de stânci; sursa sa de hrană o constituie algele. Cele două specii locuiesc mai ales în locurile adânci din râu. Pe de altă parte, grindelul de Iordan, lung de 8 cm, se întâlneşte în toate zonele râului; acest peşte poate fi recunoscut după culoarea sa galbenă şi petele mari prezente pe suprafaţa corpului; trăieşte printre roci sau se ascunde în nisip. Printre crengile încurcate, vizitatorii pot zări, cu greu, păsările care zboară, dar se pot bucura de trilul lăcarului Cetti, cântătoare de talie mică ce se ascunde în tufişuri, unde îşi face şi cuibul. Codobatura albă îşi construieşte cuibul şi pe „insule”. În ulimii ani, numeroase gaiţe au fost văzute deasupra rezervaţiei.

În 1966, profesorul Avraham Biran și echipa sa de arheologi au început săpăturile în Ten Dan. Printre descoperirile impresionante menţionăm fragmente de ziduri şi de porţi, precum şi un loc pentru ritualuri, care datează din timpul evenimentelor dramatice descrise în Biblie. Cea mai recentă așezare umană datează din Neolitic (începutul mileniului V î.Cr.). Primul oraş, construit la începutul perioadei Canaanite, a fost populat între 2700-2400 î.Cr. În secolul al VIII-lea î.Cr., în plină perioadă Canaanită, oraşul era înconjurat de multe dealuri care l-au protejat timp de secole. Aşezarea a fost indentificată ca fiind oraşul Laish, cucerit de tribul Dan. Tribului i-a fost dificil să aibă o relaţie bună cu filistinii, drept pentru care a decis să se stabilească în nord: „S-au îndreptat spre Laish, un popor liniştit care nu bănuia nimic, s-au năpustit asupra lor cu săbii şi au dat foc oraşului. Nu a fost nimeni să-i ajute, deoarece se aflau la distanţă de Sido. Au reconstruit oraşul şi s-au aşezat acolo şi l-au numit oraşul Dan, după numele înaintaşului Dan, care a fost fiul Israelului. La origini, oraşul se numea Laish” (Judecători 18:27-29). Au fost descoperite și ruine ale unui mormânt Mycanaean (din perioada Canaanită târzie) care se găsesc acum expuse la Beit Ussishkin, împreună cu alte artefacte. Pe un fragment dintr-o tăbliţă fosilizată apare sculptată o inscripţie realizată de Hazael, Regele Damascului, care se mândreşte cu victoria sa faţă de regele din Israel şi regele Casei lui David (prima dovadă scrisă a existenţei „casei lui David”, în afara Bibliei). Din păcate, arheologii nu au descoperit toate fragmentele inscripţiei. Localitatea Dan a continuat să fie locuită până în perioada romană, când a cunoscut abandonul, centrul mutându-se la Banias. Deşi Biblia vorbeşte despre templu încă din perioada respectivă, artefactele ritualice, descoperite recent, datează din perioada lui Ieroboam; acesta a condus revolta împotriva taxelor mari percepute de Roboam, fiul lui Solomon; în 930 î.Cr., regatul a fost divizat, iar Ieroboam a încuviințat centre ritualice în Bethel şi Dan, a construit un viţel de aur şi a clădit un loc pentru adăpostirea sacrificiilor; un perete din perioada elenistică înconjoară locul ritualic; aici a fost descoperită inscripţia în aramaică şi greacă „zeului, care se află în Dan”.

Dacă turul străvechiului Dan se încheie în acest mod, nu trebuie uitate punctele de atracţie. Adâncimea Iazul-ului este mică, dar remarcăm singurul loc în care copiii (şi adulţii) se pot scălda. Priveliştea spre arborii de fistic, denumită după arborii de fistic din Atlantic, vizează Valea Hula, Munţii Naphtali, Muntele Hermon şi Platoul Golan. Copacul Ursuleţului Pooh, foarte înalt, ne aminteşte de casa faimosului ursuleţ din literatura universală. Izvoarele locului sunt: Izvorul En Leshem (în arabă En-Khadi), Izvorul Dan (în arabă En a-Lidan), cel mai mare izvor al Râului Dan. Râuri liniştite, lauri înalţi, diferiţi arbori, aer proaspăt, pace şi linişte, o imagine posibilă a Grădinii Edenului. Insolite sunt și ruinele vechiului arbore de fistic atlantic, ars de vizitatori neglijenţi, cu circumferinţa trunchiului mai mare de 6 (şase) metri. Moara de Făină a fost construită în urmă cu aproximativ 150 de ani şi a funcţionat datorită forţei apei, până în 1948; moara are acum două rânduri de pietre. Priveliştea de la Postul de Comandă înseamnă tranşee care au servit Forţelor Defensive ale Israelului până la Războiul de Şase Zile (1967); ele dezvăluie priveliştea spre vechiul traseu de patrulare, versantul Muntelui Hermon, avanpostul sirian abandonat şi satul el-Hiyyam din Liban. Locul Înalt, un altar din timpul Regatului Israelului, creează aparența unei bucăți dintr-un complex construit de Regele Ieroboam, fiu al lui Nebat (930 î.Cr.) O poartă din secolul al XVIII-lea î.Cr., complet intactă, cu intrarea  în formă de cupolă, una dintre cele mai vechi cupole intacte din lume, se numește Poarta Canaanită. Iar Poarta Evreiască, construită din trei rânduri de stâlpi, datează, potrivit tuturor aparențelor, din perioada Primului Templu. Muzeul arheologic natural, Bet Ussishkin, localizat în Kibbutz Dan, foarte aproape de Rezervaţia Tel Dan, prezintă flora şi fauna din Valea Hula şi din regiunile înconjurătoare, înaintea drenării Mlaştinii Hula (1951); Bet Ussishkin conţine o expoziţie impresionantă de animale şi plante din satele din împrejurimi, inclusiv de pe Muntele Hermon şi zona ce cuprinde izvoarele Râului Iordan. Expoziţia arheologică permanentă din Tel Dan contribuie la înţelegerea oraşului străvechi şi aduce la viaţă 5.000 de ani de istorie; poți vedea unelte folosite de purtătorii culturilor antice, de la începutul celui de-al doilea mileniu î.Cr. până în perioada romană; în plus, muzeul prezintă expuneri multimedia, inclusiv un program pe computer care ilustrează schimbările de la locul ritualic, precum şi o hologramă a mormântului Mycenaean din Epoca de Bronz (a doua jumătate a mileniului al doilea î.Cr.); vizitatorii se pot bucura de o prezentare audio-vizuală a Râului Iordan şi a regiunii Muntelui Hermon; localizată în apropierea pârâului, această clădire specială, proiectată de arhitectul Leopold Krakauer, este în armonie cu mediul; cupola din centrul clădirii oferă o privelişte spre Muntele Hermon, acoperit cu zăpadă aproape întreg anul.

*

„O-Nikrot”, grădina dedicată evenimentelor, deschisă în timpul verii, începând cu sărbătoarea Pessah (Paştele Evreiesc) și până la Sukkot, este situată la poalele unei stânci albe impresionante, găzduind evenimentele din timpul iernii într-un tunel de tren care constituie, în sine, un punct istoric fascinant. În timpul Mandatului Britanic pentru Palestina (Eretz Israel), odată cu debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, a apărut necesitatea existenței unui tărâm de legătură între Orientul Mijlociu şi Europa. Britanicii, cu ajutorul a mii de muncitori (australieni, neo-zeelandezi, sud-africani, locuitori din Eretz Israel) au pregătit traseul pentru o linie de cale ferată între Haifa, Beirut şi Tripoli, în Liban. Printr-un efort supraomenesc, oamenii au săpat, într-un an, tunele prin stâncile Rosh Hanikra, au suspendat 15 poduri de-a lungul rutei căii ferate şi au construit stâlpi de rezistenţă pentru a ţine valurile mării la distanţă. Două dintre tuneluri, pe o lungime totală de aproximativ 200 de metri, au fost săpate direct în stânca Rosh Hanikra; deasupra intrării în grotă, între cele două tuneluri, a fost suspendat un pod. Între anii 1943 şi 1948, traseele căii ferate ce treceau prin tuneluri, au servit nevoilor militare ale britanicilor. În vara anului 1944, refugiaţii evrei din lagărele de concentrare au fost aduşi în Israel cu ajutorul trenului care trecea prin tunelurile de la Rosh Hanikra. Au fost daţi, la schimb, pentru cetăţeni germani care trăiau în Eretz Israel, ai căror fii serviseră armatei naziste. Pentru a împiedica pătrunderea armelor libaneze şi a soldaţilor pe teritoriul ţării, luptători din divizia Carmeli din Haganah, au aruncat în aer podul suspendat aflat deasupra intrării în grotă, într-o noapte furtunoasă de martie 1948.

Pășim în sala de spectacol săpată în roca montană şi experimentăm povestea grotelor: ascultăm legenda antică, observăm procesul de formare, facem cunoştinţă cu fauna din zonă, simţim forţele naturii sau devenim, pur şi simplu, una cu ele, într-o atmosferă feerică. Spectacolul prezintă fotografii ce reconstituie perioada exploatării tunelelor de către britanici, după care suntem martorii unui tur virtual în interiorul grotelor. Spectacolul durează aproximativ 15 minute şi este subtitrat în şapte limbi: ebraică, engleză, arabă, rusă, germană, franceză şi spaniolă.

Grotele constituie principala atracţie a zonei, fiind rezultatul unui proces geofizic care a durat sute, poate chiar mii de ani. Totul a început cu o serie de şocuri subterane care au provocat fisuri în rocă. Apa de ploaie a pătruns în fisuri, dizolvându-le şi formând tuneluri interioare şi cavităţi (grote), care au continuat să se extindă datorită forţei valurilor ce se izbeau de stâncă, în timpul furtunilor. Lungimea tunelului grotei este de aproximativ 200 de metri. Grotele sunt o poveste de dragoste între mare şi munte datorită misterului ce le înconjoară, extrem de frumoase la orice oră din zi, în toate anotimpurile. Am coborât spre grote cu ajutorul telecabinei. Stânca Rosh Hanikra este alcătuită dintr-un amestec de sedimente marine de rezistenţă redusă (calcar) şi cremene, fiind creată în perioade geologice în care marea avea o adâncime mai mică, iar temperatura apei era mai ridicată. Ca rezultat, algele de mare şi vieţuitoarele marine au dispărut, acest lucru ducând la formarea cremenelui. În roca de calcar, valurile mării au format grote şi sculpturi naturale în stâncă. Traseul abrupt pe care coboară telecabina este singura cale de acces spre misterele grotelor. Drumul durează aproximativ două minute pentru fiecare traseu. Telecabina coboară de la o altitudine de 70 de metri, în unghi de 60 de grade…

***

2011

(…) Şi, totuşi, început e doar cuvântul sacru

Iar sacru este chipul al cărui început

Prin slăbiciunea lumii, s-a desluşit în altul

  Dintr-un întreg miracol/născând ce-a fost născut…

În 2011, totul a început odată cu plăcerea de a găsi litoralul Israelului, îmbrăţişarea dintre om şi apă, o fericire fără condiţii, permanenţa unui profil…

Vă amintiți? Cesareea relatează istoria de acum 2.000 de ani a propriei sale glorii: Imaginaţi-vă oameni plimbându-se pe străzile pavate de romani, mulţimi aclamând în teatre maiestuoase, caii care merg, în galop, pe hipodromul gigantic de la malul Mării Mediterane, ruinele Palatului lui Irod (costruit direct din mare, într-o peninsulă), pe Irod însuşi, vestigiile din timpul romanilor, bizantinilor, arabilor şi cruciaţilor, până în primele clipe ale Sionismului în Israel, activitatea din timpul magnatului Rothschild etc.

Haifa, în schimb, este al treilea oraş, ca proporţie numerică, primul dintre porturi şi unul dintre cele mai mari centre culturale, industriale, comerciale şi de cercetare ale Israelului. Se întinde pe flancurile verzi ale Muntelui Carmel până către litoral (Mifraz Hefa), ajungând spre Akko, punctul nordic, observabil din Haifa, cu ochiul liber/peste mare. Cel mai vechi cartier (Hadar) este zona rezidenţială de la poalele muntelui, cunoscut drept important nod fenician pentru transportul purpurei, amintit de Pitagoras şi de romani. Potrivit unor opinii, etimologia Haifei ar proveni de la Caiafa – presupusul fondator al localităţii; din alt punct de vedere, denumirea vine de la expresia ebraică Hof Yafe (plajă frumoasă). Portul era străin stării de insecuritate încă din secolul II î.Cr., iar cruciaţii au construit o fortăreaţă (în umbra vecinei Saint Jean d’Acre/Akko de astăzi). Am înţeles formele Muntelui Carmel, înălţat prin alegere, modelând îngâmfarea lucrurilor şi oamenilor. Popas al profetului Ilie, loc al retragerii spirituale a lui Pitagoras şi, probabil, refugiu pentru Sfânta Familie, loc de oprire pentru regele francez Ludovic al IX-lea, şansa unei noi izbânzi pentru Napoleon, numele său provine din expresia ebraică Kerem-El („Viţa de vie a Domnului”). Un paradis terestru (oamenii îngăduie libertatea gazelelor şi cerbilor), un patrimoniu care trebuie salvat întrucât este o adevărată călăuză spre dăinuirea frumuseţii.

Am rotunjit experienţa din Haifa cu Templul şi Grădinile Bahá’í. „Bahá’í” poate fi folosit ca un adjectiv atunci când ne referim la credinţa Baha’i sau ca termen pentru adepţii lui Baha’u’llah („Baha’i” nu este un pronume care să însemne religia ca un întreg). Cuvântul provine de la „Bahá” (بهاء) din limba arabă, care înseamnă „glorie” sau  „slavă”. Cuvântul Bahaism (sau Bahai’ism) a fost folosit în trecut, dar acum este folosit mai rar. Bahá’í desemnează o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-‘Alí Núrí, cunoscut sub numele de Bahá’u’lláh (în limba arabă: „Slava lui Dumnezeu”), prin secolul al XIX-lea, în Persia. Numărul bahá’í-lor din întreaga lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiţi în peste 200 de ţări. Conform învăţăturilor Bahá’í, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un proces educaţional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu. Aceştia sunt numiţi „Manifestări ale lui Dumnezeu”. Bahá’u’lláh este văzut ca fiind cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceştia. El a pretins că se revelează drept aşteptatul „Salvator al lumii”, „Învăţătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism şi în alte religii”, misiunea lui urmând să stabilească o bază fermă pentru unitate mondială şi să inaugureze o eră de pace şi justiţie, în care Bahá’íi cred ca fiind inevitabilă. În multe din oraşele mari ale lumii se află aşezăminte Baha’i, chiar temple. Nimic nu poate întrece Templul şi Grădinile Bahá’í din Haifa. Complexul, situat pe Muntele Carmel, se caracterizează prin spaţii vaste de vegetaţie sălbatică, combinate cu jnepeni şi chiparoşi; conţine mausoleul lui Bab şi două edificii construite în stil neoclasic „Arhivele Internaţionale” şi „Casa Universală a Justiţiei”, sediul „Afacerilor Spirituale şi Administrative ale Comunităţii Internaţioanle Bahá’í”, iar, de jur-împrejur, se întind luxuriantele grădini şi cupola aurită a mausoleului, edificiu grandios, cu accente orientale.

*

Vechea aşezare Akko m-a invitat să-i dezvălui secretele aflate deasupra pământului şi de sub pământ. Toate procură plăcere şi interes, oferind întreaga măsură a numelui acestui oraş antic (mă refer la semnificaţii, la posibilitatea de a le cunoaşte). Vechiul Akko (pe care l-am ratat în expediţiile din 2009 şi 2010, dar am avut ocazia să îl vizitez în 2011, graţie Sorinei şi lui Ronen Glodan, de care mă leagă o prietenie fără vârstă) desemnează exemplul particular al citadelei susţinute de factorul uman… în jurul lui s-a dezvoltat întreaga viaţă.

Portul Akko a fost construit sub regele Ptolemaios al II-lea şi a împlinit destinul unei porţi de intrare în ţară. Reputaţia a crescut odată cu intrarea pe scena istoriei a cruciaţilor; apogeul secolului XIII conducând şi spre destinul de capitală politică şi administrativă a Ţării Sfinte…

Picturile murale şi fortăreţele, sălile cavalerilor – de pe timpul Evului Mediu, sinagogile şi moscheile, popoarele şi religiile care amintesc de canaaniţi, romani, aceasta înainte de venirea otomanilor şi britanicilor, totul se circumscrie unui cadru pitoresc şi autentic unde se insinuează o piaţă orientală, cu gastronomie specifică, prezenţa artiştilor şi meşteşugarilor, portul, pescarii şi amatorii de sporturi nautice.

Galileea, în schimb, păstrează frumuseţea pastorală din timpurile biblice…

Muntele Tabor (Tavor), complet izolat în mijlocul câmpiei Esdrelon, cu înălţimea unui deal şi cu o vastă platformă pe pisc, este cel mai reprezentativ din Galileea. Pentru Sfântul Ieronim, Tabor înseamnă veniens lumen sau veniat lux: „lumina care vine”, „să vină lumina”, opinie confirmată prin numele pe care arabii îl dau muntelui: Gebel en-Nur, adică muntele luminii. Prin poziţie şi frumuseţe, muntele a fost considerat, din antichitate, un loc sacru.

De muntele Tabor este legată, în primul rând, Schimbarea la Faţă a lui Cristos. Evanghelia nu numeşte muntele pe care s-a petrecut evenimentul, dar tradiţia creştină a considerat că acesta este locul unde Isus şi-a arătat strălucirea în faţa celor trei ucenici ai săi.

*

Muntele Schimbării la Faţă desemnează unul din locurile care aşteaptă lumea să-şi deschidă braţele. Am ajuns şi în satul Cana Galileii, la Biserica ortodoxă situată pe locul unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a săvârşit prima Sa minune – a preschimbării apei în vin. Numită astăzi „Kafr Kanna” sau „Khirbet Cana”, este o localitate din regiunea Galileea, aflată la numai şapte kilometri înspre nord-est de Nazaret. Locul este cinstit de către creştini drept locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit prima Sa minune, fiind invitat la o Nuntă, la care a participat împreună cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi.

*

Punctul de plecare în explorarea Galileii de Jos este Tiberias (Tveria), aflat pe coasta de vest a Mării Galileii (Lacul Kinneret) de pe a cărui faleză puteţi privi în zare peste întinderea tremurândă de apă. Litoralul Mării Galileii şi dealurile din jur reprezintă un loc de vacanţă accesibil tot timpul anului, cu trasee pentru drumeţii în natură, locuri încărcate de istorie şi locuri obişnuite de vacanţă.

*

În Pustiul Iudeii (Wadi Kelt), există o mănăstire ortodoxă foarte veche, în care   s-au păstrat Moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, numit şi „Hozevitul”. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce lega Ierusalimul de Ierihon, drum pe care a coborât şi samariteanul milostiv.

*

M-am aflat în ţara unde Cristos s-a întrupat, S-a Născut, a Predicat, a Suferit, a murit şi a Înviat; locul pe care Dumnezeu le-a făcut pământul privilegiat al întâlnirii Sale cu oamenii... Prin excelenţă, ţintă a călătoriilor celor care pornesc în căutarea Domnului, Ţara Sfântă este o ţară a pelerinajelor.

*

În pofida micilor diferenţe, care pot întări veridicitatea celor relatate, Evangheliştii afirmă faptul că Hristos S-a născut în Betleem şi a crescut în Nazaret. Desigur, şi Câmpul Păstorilor este unul dintre locurile biblice puse în legătură cu Naşterea Domnului…

Biserica Sfânta Ecaterina din Betleem (romano-catolică) se găseşte foarte aproape de Biserica ortodoxă Naşterea Domnului (în partea ei nordică); potrivit tradiţiei, biserica a fost zidită pe locul în care Mântuitorului Isus Hristos i-a apărut, în chip văzut, Sfânta Ecaterina din Alexandria, anunţându-i moartea martirică. La o distanţă de numai 300 de metri, înspre sud-est de Biserica Naşterii Domnului, se află o biserică mică, numită (îndeobşte) „Grota Laptelui”. Încă din secolul al VI-lea, o legendă locală mărturiseşte faptul că în peşteră (grotă) s-a oprit Maica Domnului cu Pruncul, în noaptea în care Dreptul Iosif a primit porunca de la înger să părăsească Betleemul şi să fugă în Egipt, pentru a scăpa de mânia lui Irod; în grotă ar fi stat în răstimpul dintre Naşterea Pruncului şi Fuga din Egipt. Potrivit unei vechi tradiţii, această peşteră a fost folosită drept loc de înmormântare a multora dintre pruncii omorâţi, fără pic de milă, de către soldaţii lui Irod: spre slava pruncilor stă zidită şi o capelă, în Biserica Romano-Catolică închinată Sfintei Ecaterina.

*

Cine se îndreaptă spre adevăratele sanctuare, reuşeşte să înţeleagă pe deplin fericirea psalmului pelerinilor: „Fericiţi cei care-şi fac din tine refugiul lor, care păzesc în inima lor căile tale. Trecând prin Valea Plângerii, o preschimbă în izvor, şi ploaia de dimineață o îmbracă cu binecuvântări” (84, 6-7).

*

Scopul unui pelerinaj corespunde, prin natura sa, unui ţel religios. Pelerinul vine ca să se întâlnească cu Cristos, ca să cunoască mai bine chipul fascinant al lui Cristos, vine să îngenuncheze şi să se roage la locurile sfinţite de paşii şi de prezenţa Mântuitorului. În cele mai multe cazuri, pelerinajul în Ţara Sfântă are un caracter penitenţial. Creştinul vine cu gândul de a-şi ispăşi propriile păcate sau păcatele altuia. Vine împins de un imbold lăuntric de a fi iertat de Dumnezeu, de a fi purificat de tot ce îi pătează sufletul, de a se despovăra de tot ceea ce îi apasă conştiinţa.

*

Ceea ce aţi citit este o mărturisire: pendulez între mai multe lumi… De aici şi referirile succinte la oraşul plin de viaţă: Tel Aviv-Yafo. Cea mai mare metropolă a Israelului şi centrul comercial al ţării, «Colina Primăverii» nu a existat până în 1909, atunci când un grup de locuitori din Yafo s-a mutat, la nord, pentru a construi un oraş nou pe dunele de nisip. Cunoscut şi ca «oraşul care nu doarme niciodată», Tel Aviv oferă o gamă impresionantă de posibilităţi ale fugii de singurătate şi… de reflecţie spirituală…

*

Atât de multe motive pentru care suntem atraşi de Israel… Ne pot vrăji clima însorită, marea varietate a locurilor (istorie, arheologie, religie sau, pur şi simplu, frumuseţe), fascinantul contrast dintre antic şi modern. Israelul are ceva aparte, greu de exprimat în cuvinte, o dimensiune care transformă experienţa în ceva cu adevărat memorabil… Aflat pe coasta de est a Mediteranei, Israelul este deservit de zeci de companii aeriene internaţionale… Odată ce ai ajuns, distanţele scurte permit deplasarea cu maşina, cu autobuzul sau cu avionul.

Atunci când am vizitat Israelul pentru prima dată (august 2009), am simţit un loc familiar… Ierusalim, Marea Galileii, Nazaret – îmi erau cunoscute încă din copilărie. Te contopeşti cu istoria, parcurgi aceleaşi drumuri pe care le-au străbătut Abraham, David, Isus, Cruciaţii… Israelul este un stat modern, care îmbină istoria bogată şi impresionantă cu infrastructura suprapusă preferinţelor de vacanţă. Plaje cum şi-ar dori toţi… Oraşe pline de viaţă… Pieţe… Rezervaţii naturale pe care am avut plăcerea să le cunosc în 2010… Staţiuni balneare… Locuri sfinte…  Indiferent dacă am venit pentru pelerinaj (în 2011), pentru a mă bucura de soare, pentru a admira priveliştile, rămân fascinat de Israel…

*

„Prin harul lui Dumnezeu sunt şi creştin, prin faptele mele sunt un mare păcătos, prin chemare sunt pelerin din speţa cea mai de jos, care cade la tot pasul”. Aşa începe Povestea unui pelerin rus, o operă anonimă de intensitate spirituală… Povestea mea, încărcată de fotografii, trebuie să aibă un sfârşit. Unul care să merite Israelul, chiar dacă re-apropie un vechi proverb spaniol: „Călătorule, nu există drumuri. Drumurile se fac păşind…”

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=UfT7oOY5TKM[/youtube]

Sociologia informației… Note de comentariu (II): Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 aprilie 2015, 18:41

Analiza de conţinut trebuie să permită evaluarea unor indici a căror combinare posibilă nu face obiectul încercării de faţă:

I           Frecvenţa sau proporţia unui subiect în raport cu altele; indică interesul pentru subiect, locul pe care îl ocupă în informaţie sau atenţia firavă care i s-a acordat.

II         Parţialitatea – proporţia luării de poziţii favorabile sau defavorabile în ceea ce priveşte un anumit subiect; subliniază interesul pe care acesta îl suscită.

III        Orientarea sau proporţia dominantă a luării de poziţii; înseamnă adeziunea, convingerea suscitată de subiect, încrederea pe care o câştigă sau nu o dobândeşte, pe care o provoacă, neîncrederea pe care o generează sau egalitatea de forţe care se negociază într-un  context dat.

IV        Impactul: este proporţia dominantă a luării de poziţie favorabilă sau defavorabilă în sine; înseamnă impactul pe care un subiect îl poate avea, exceptând ştirile neutre.

V         Corelaţiile reprezintă gradul de asociere între teme (idei), prin raportare la distribuţia normală.

VI        Paginaţia – poziţia ştirii în cadrul unei emisiuni sau unui ziar (o ştire plasată pe prima pagină  devine mai “valoroasă” decât una care apare în mijlocul publicaţiei, de exemplu).

VII      Distribuţia: identifică concret ţintele pentru acţiunile şi planul de comunicare – în timp, pe “vehicul” mass-media, pe emiţător, pe subiect, pe canalul de comunicare, într-un discurs.

Rezultatele precise, pe regiuni şi familii politice, ale tuturor alegerilor desfăşurate în România din 1990 până în prezent, sunt informaţii care nu trebuie să lipsească începutului oricărei campanii sau analize de marketing politic. Avantajul cifrelor oficiale faţă de rezultatele simplelor sondaje de opinie derivă din faptul că ele reflectă comportamentul real, obiectiv, al electoratului, după cum – în cazul marketingului comercial – actul de a cumpăra un produs este mai semnificativ decât dorinţa de a-l procura.

Pe lângă formularea elocventă şi obiectivă a întrebărilor, un bun sociolog, specialist în sondaje de opinie, va fi foarte prudent  în interpretarea răspunsurilor. Fenomenul-modă câştigă numeroşi adepţi, ceea ce impune sociologului o atenţie sporită la contextul în care sondajul a fost efectuat. Pentru problemele cruciale sunt indicate întrebări-filtru sau întrebări-test, adică “repetiţiile” dintr-un sondaj, dar care sunt formulate diferit pentru a evalua intensitatea convingerilor celor intervievaţi.

Astăzi, marketingul politic se axează pe elemente de psihologie socială, deoarece produsul pe care-l promovează este abstract, imaginar şi depărtat de realitatea vieţii cotidiene. Un expert în sondaje de opinie va încerca să evalueze nu numai răspunsul la anumite întrebări, ci şi angajamentul real al persoanei chestionate. În general, se consideră că oamenii sunt angajaţi:

• prin caracterul public al acţiunilor lor (participă sau nu iau parte la un eveniment public legat de problema în cauză).
• prin caracterul repetitiv al acţiunilor lor (răspunsul identic, în ocazii diferite, la solicitări cu caracter public sau politic).
• prin caracterul “costisitor” al acţiunilor lor (o evaluare adecvată trebuie să descopere cât de dispusă este populaţia să plătească – în timp, bani – pentru realizarea unor obiective-cheie).

• Toate persoanele care deţin funcţii importante în domeniul politic, economic, militar, în mass-media sau viaţa academică se consideră (sunt considerate) apte să alcătuiască grupul liderilor de opinie. Categoria (gratulată uneori şi prin termenul elite)[1], cu poziţii de autoritare în organizaţiile de putere, poate afecta rezultatele politice într-o manieră semnificativă. Cei care lucrează în marketingul politic trebuie să consolideze relaţia cu acele “elite” capabile în a influenţa (obişnuit şi substanţial) rezultatele politice.[2] Capacitatea de a orienta direcţia actualităţii politice, de a determina conţinutul dezbaterilor, se constituie într-o caracteristică a autorităţii “elitelor”. Caracterul substanţial al acestei influenţe este determinat de puterea şi de poziţia strategică. Politica însăşi poate eşua, fără sprijinul sau adeziunea faţă de o politică anume.    Drept consecinţă,  se cuvine ca sistemul de monitorizare să ţină seama de activitatea “elitelor”, iar cei implicaţi într-o campanie electorală să construiască, răbdător, o listă cu lideri de opinie, importanţi pentru candidat. În România, predominant rămâne sistemul personalizat în care un om politic contactează direct liderii de opinie pentru a le cere sprijinul, sfatul sau influenţa.

   

  În mod evident, celula de analiză strategică şi politică nu intră în atribuţiile organizatorilor unei campanii electorale. Principial vorbind, un om politic şi un partid dispun de propriile lor resurse intelectuale şi organizaţionale pentru pregătirea unei platforme electorale sau doctrinare.

  Rolul celulei de analiză strategică şi politică trebuie, în primul rând, să fie unul de coordonare şi de evaluare:

  • a propiilor priorităţi stabilite de partid
  • a propiilor convingeri.
  • a priorităţilor electoratului (indicate prin sondaje de opinie, focus grup-uri).
  • a contracandidaţilor locali.
  • a diferitelor lobby-uri.
  • a evoluţiilor contemporane şi internaţionale în domeniul politicilor publice.

   

  Celula de analiză politică cuprinde un grup de specialişti din partid şi sinpatizanţi ai candidatului care exersează profesii publice în domeniile social şi economic, cadre didactice şi chiar consultanţi externi-experţi pe un anumit domeniu; poate programa întâlniri (cu regularitate) şi poate propune condidatului diferite proiecte. Trebuie evitate “amestecurile” între funcţiile politice şi cele tehnice. Astfel, în timp ce expertiza specialiştilor rămâne incontestabilă pe domeniile lor specifice, decizia promovării unor politici anume şi responsabilitatea aparţin, în mod cert, tărâmului politic. Rolul celulei de coordonare, trebuie să fie exclusiv acela de a transmite informaţiile,  de a servi ca nod de legătură între centrul campaniei electorale şi celelalte filiale ale partidului implicat, respectiv aliaţii politici.

  Pentru ca această “schemă” să fie completă, ar trebui să mai conţină un element structural – şi anume existenţa reală sau prezentarea lumii ca atare. Lumea politicienilor români “e aşa cum este…”  Vorbesc aceștia despre reconstrucţia comunităţii, inclusiv prin intermediul comunicării politice? Înţeleg faptul că individul simte nevoia unei vieţi structurate?

  O viaţă lipsită de o structură inteligibilă echivalează cu un naufragiu. Absenţa structurii genereză eşecul…

   

   

   Bibliografie:

  1. Cotteret, Jean Marie, Gouvernants et gouvernès. La communication politique, PUF, 1973.
  2. Ghilezan, Marius, Cum să reuşeşti în viaţa politică, Bucureşti: Active vision, 2000.
  3. Stoiciu, Adrian, Comunicarea politică, arta de a vinde idei şi oameni, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000.

  
  

  [1] Apud Burton, G. Michael, Higley,  John, Elite Settlements, American Sociological Review, vol. 52, 1987, p. 296, citat în Stoiciu Adrian, Comunicarea politică, arta de a vinde idei şi oameni, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000, p. 50.

  [2] Prin rezultate politice nu înţeleg numai evenimente electorale, dar şi teme, idei, propuneri care devin importante în cadrul acestor evenimente.

In Memoriam Veniamin Ciobanu

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 aprilie 2015, 12:52 / actualizat: 7 aprilie 2015, 13:10

Funcționează oglinzile doar cu lumina pe care o primesc? Ele ne pot revela lucrurile într-o lumină nouă…

Mai mult, atunci când scriu despre Veniamin Ciobanu mi se pare imposibil să ascund realități care nici măcar nu ar rămâne în obscuritate, întrucât au rolul de cadre pentru adevăr…

Motivul apropierii sale de studiul istoriei l-a pus în fața lucrurilor obișnuite sau extraordinare. Toți am vrea să transmitem măcar o parte din pasiunea profesională. Veniamin Ciobanu a reușit, oferindu-ne cheia unei opere. Faptul că îi relatez o fărâmă din aventura intelectuală nu mă absolvă de marele păcat al unei tinereți zăpăcite și, deopotrivă, tulburătoare. Rareori am schimbat câteva vorbe. Ar fi trebuit să-i strâng mâna și să-i spun cât de mult a contat pentru mine și pentru alte câteva mii de oameni. Ratezi ființe pe care viața ți le scoate în drum și cărora abia mai târziu le descoperi adevărata implicare; pentru a le înțelege, pentru a ne pune în locul lor, este nevoie să avem vârsta pe care o aveau atunci când le-am întâlnit. Numai că, deseori, este prea târziu…

Cărțile ne pot salva. Textele se ridică deasupra nepăsării omenești, ne cresc la dimensiunile unei adevărate împărății a spiritului. Să pătrunzi în ele este ca și cum ai ajunge în mijlocul mării sau ai desface mecanismul unui orologiu sofisticat. Merită cu prisosință…

***

Născut: 6 septembrie 1938, în Satul Știrbăț, comuna Udești,  județul Suceava

***

• 1945-1956: A urmat cursurile școlilor primară (satul Știrbăț), gimnazială (comuna Liteni) și ale Școlii Pedagogice de Învățători din Suceava
• 1956: A susținut Examenul de Stat, în urma căruia obținea diploma de învățător calificat
• 1956-1960: A funcționat, în calitate de învățător, apoi a satisfăcut serviciul militar
• 1960-1965: A urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Al.I.Cuza” din Iași
• 1965: A susținut Examenul de Stat / Diplomat în Istorie
• 1965: Încadrat, prin repartiție guvernamentală, cercetetător științific stagiar la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D.Xenopol” din Iași
• 1968: A susținut concursul pentru promovarea la gradul de cercetător științific
• Noiembrie 1970-Aprilie 1971: A urmat cursuri de specializare în domeniul limbii și literaturii poloneze, la Catedra de Limbă Polonă și Ucraineană a Facultății de Litere a Universității din București
• 1974-1975: A urmat cursurile postuniversitare ale Programului de pregătire pentru limba germană, la Universitatea „Al. I.Cuza” din Iași
• 1975: Obține titlul științific de doctor în istorie  al Universității „Al.I.Cuza” din Iași, cu o disertație despre RELAȚIILE MOLDOVEI CU POLONIA ÎN SECOLUL AL XVIII-lea (1699-1792).                                                                                                                 
• 1980: Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române, pentru monografia RELAȚIILE POLITICE ROMÂNO-POLONE ÎNTRE 1699-1848.
• 1990: În urma unui concurs, a fost promovat la gradul de cercetător științific principal gradul II/Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”-Iași.
• 1990: La propunerea Consiliului Științific al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, Ministerul Educației  Naționale i-a conferit calitatea de conducător științific – pentru activitatea de doctorat, în specializarea ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE.
• 1991: Secția de Științe Istorice și Arheologie a Academiei Române l-a numit secretar, al părții române, în Comisia Mixtă de Istorie Româno-Polonă;
• 1993: În urma altui concurs, a fost promovat la gradul de cercetător științific principal gradul I, la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol”-Iași  
• 1993-1999: Ministerul Educației și al Cercetării reconfirmă calitatea de conducător științific, pentru activitatea de doctorat, în specializarea ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE; această caliate i-a fost reconfirmată și prin Ordinul nr. 1805 din 2007 al Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului, Ordin publicat în „Monitorul Oficial”, an 175 (XIX), nr. 725 bis din 26 octombrie 2007/Anexele 1 și 2
• 2004: Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior l-a desemnat expert-evaluator pentru evaluare proiecte
• Cooptat în echipa de cercetători pentru elaborarea proiectului internațional, intitulat „La guerre de Crimée 1853-1856. Une confrontation des civilisations diverses”, coordonat de Institutul de Istorie al Academiei Poloneze de Științe (director de program profesor dr. Jerzy W. Borejsza)/durata proiectului 1.01. 2005-31. 12. 2007.

 DOMENII DE CERCETARE:

Raporturile politice româno-polone în context internațional (secolul XIV-prima jumătate a secolului XIX);

Dinamica statutului juridic al Principatelor Române: interpretarea juridică și practica politică (secolul XIV-1859);

Statele Nordice și problema orientală: conexiuni și interferențe (secolul XVIII– începutul secolului XX);

Interferențe politice și ideologice în Europa Est-Centrală (secolele XIV-XIX);

Problema orientală (secolul XVIII-începutul secolului XX);

Principatele Române în sistemul politic otoman (secolul XVII-prima jumătate a secolului XIX);

Statele italiene și Principatele Române în problema orientală: conexiuni și interferențe (secolele XVIII-XIX);

Orientul European în politica continentală a marilor puteri europene: convergențe și divergențe (secolul XVIII-începutul secolului XX);

Istoria integrării europene și a creării sistemelor de securitate europeană (continentale și zonale) (secolul XVIII-începutul secolul XX);      

Editarea de documente inedite din arhive europene privind relațiile internaționale, în general, problema orientală, în special (secolele XVIII-XIX).         

***

 Trecut la cele veșnice: 3 aprilie 2015, Iași

Dumnezeu să-l aibă în pază!

„Jocul” de-a sinceritatea… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 aprilie 2015, 10:14 / actualizat: 3 aprilie 2015, 11:43

*

Pare necesar de introdus acel „tip de filosofare” politică şi/sau istorică. Aparent, toţi aparţin spaţiului distinct care este românitatea. Sigur că unii sunt legaţi de Occident, dar alţii trăiesc şi în spiritul Orientului. Cum ar fi definită condiţia particulară a României?

*

Până la venirea comuniştilor, nu am avut de-a face cu o societate autentic urbanizată şi industrializată. Relaţiile sociale din România se prezentau precum acelea ale unei societăţi feudale (din perspectiva mea, feudalismul nu are doar conotaţii negative). Un gânditor afirma că relaţiile interumane şi sociale din societatea burgheză par infinit mai rele decât cele din feudalism, unde caracterul personal le transmitea acestora o natură idilică şi patriarhală. Revenind la societatea românească, vorbim de o societate rurală; atunci când comuniştii au ajuns la putere, 80% din populaţia României trăia în mediul rural, îndeletnicindu-se cu agricultura; restul de 20% trăia la oraş şi era alcătuit din oameni tributari culturilor aduse din afara teritoriului românesc; pentru români, nu s-au constituit tipare suficient de convingătoare pentru a dobândi calitatea de model, un „efect de antrenament” care să fi dezvoltat o mişcare de îmburghezire a românilor pe calea meşteşugurilor. Repet, civilizaţia românească a fost o civilzaţie de tip rural, cu valorile aferente, idealismul propriu societăţii aristocratice formată din nobili (boieri) şi ţărani, aceştia din urmă putând fi asimilaţi aristocraţilor. Societatea burgheză se baza pe cu totul altă structură. Schimburile dintre oameni reprezentau singura motivaţie valabilă a existenţei comunitare. România nu era adaptată la această mentalitate…

*

Conducerile comuniste au spart mentalitatea şi valorile societăţii feudale, dar nu le-au înlocuit prin cele legate de libertate; în fond, cuvântul-lozincă al revoluţiilor americană şi franceză se referă, mai întâi, la laissez-faire, laisser-passer (libertatea ca fiecare să facă tot ce doreşte, în sensul de a obţine un trai mai bun, prin acţiuni care să aducă bunăstarea, prin ameliorarea schimburilor materiale). La noi, gândirea a fost ea însăşi tradusă, a avut o importanţă relativă – mă gândesc la proporţia din societate, la cât reprezentau oamenii implicaţi în activităţi comerciale, meşteşugăreşti, industriale. Consecinţele sunt vizibile. Noi aparţinem altei culturi decât Europa Occidentală[1].

[1] Şi ungurii au fost în situaţia noastră. Totuşi, angrenajul făcuse ca ei să se înscrie, mai ferm, pe calea dezvoltării urbane şi industriale datorită (nu din cauza) înglobării Ungariei în „Sfântul Imperiu”, în coabitarea cu Austria prin Dubla Monarhie. Un al doilea factor important al adâncirii diferenţelor priveşte Biserica. Turcii s-au dovedit a fi garanţii unei identităţi etnice şi lingvistice româneşti; spre deosebire de celelalte state vecine care au dominat teritorii, ei nu au încercat să ne modifice credinţa. Biserica s-a transformat în principal factor de păstrare a culturii; şcolile, preoţii instruiţi au semănat cunoştinţe, din clerici s-au născut cărturarii, educaţia a fost dirijată de clerici până după revoluţia de la 1848, atunci când anti-clericalismul (importat din Franţa) şi, consecutiv, anti-creştinismul funciar al revoluţiei franceze şi-au însuşit capriciile modei… Expropierea săvârşită sub domnia lui Cuza, nu numai secularizarea averilor mănăstireşti, pornea dintr-o necesitate istorică. Dacă propovăduitorii secularizării, ai laicismului statal, ar fi fost oneşti şi consecvenţi cu propriile lor idei, ar fi lăsat Bisericii mijloacele materiale pentru supravieţuire; or, dimpotrivă, au redus-o la o formă de sclavie „salarizând” preoţii, au făcut din Biserică un apendice al statului, în consecinţă nu au mai putut exista spitale, şcoli, orfelinate, tot felul de instituţii educative, culturale, caritabile, de care se ocupa Biserica pentru a subzista. Biserica, pe de o parte, sărăcirea moşierilor pe de alta, au determinat ca factorii constitutivi/care întreţineau autonomia societăţii civile faţă de structurile politice, să nu mai fie în măsură să joace vreun rol. În Ungaria şi Polonia nu s-a întâmplat astfel; deşi statul polonez a fost complet distrus prin împărţirea Poloniei de către trei puteri de religie diferită (Prusia protestantă, Austria catolică, Rusia ortodoxă); deşi teritoriul maghiar a fost redus la statutul de paşalâc turcesc, a rămas biserica, prin averile ei şi prin posibilitatea de a crea avuţie…

*

Decembrie 1989 a fost recuperat de oameni împotriva cărora se presupune că evenimentele s-au îndreptat. Unii afirmă, şi nu ştiu dacă sunt foarte departe de adevăr, că evenimentele au avut drept scop să consolideze poziţiile acaparate prin forţă, cu sprijinul Armatei Roşii, de către o „oligarhie colonială” care a stăpânit România. „Oligarhia colonială”, clasă artificial creată de puterea de ocupaţie pentru a exercita, la faţa locului, mandatul de ocupant şi pentru a pune în valoare, a exploata, bogăţiile ţării, conţinea trei categorii: nucleul – o nomenclatură, nu foarte diferită de creaţia anilor ’45 ai secolului XX, în jurul căreia s-a strecurat o clientelă politică şi care  s-a amplificat prin parentelă, fiecare nomenclaturist căsătorindu-se, având copii, cumnaţi, cumătri intraţi parazitar în sistem. Oligarhia a mimat, graţie odraslelor trimise la studii prin Occident, comportamentele liderilor democraţi, a limitat democraţia la împrumutarea unei grile de criterii folosite pentru a stabili nişte norme, a împrumutat un anumit jargon tehnic, prin înlocuirea limbii moarte, de lemn, cu o alta – plină totuşi de expresii lipsite de sens, pur retorice. Lucrul acesta le-a permis să transfere confuzia atributivă şi patrimonială dintre Partidul unic şi Stat în situaţii personale pentru membrii grupului social [2].

[2] Aşa s-a produs, spre exemplu, prima privatizare „împlinită” până la alegerile din ’96 (secolul trecut). Împărţirea s-a făcut prin următorul mecanism: toate finanţele au fost în mâinile fostei Securităţi, depozitele în devize ale BNR şi averile structurilor bancare româneşti pe lângă cele din străinătate; băncile având relaţii reciproce, schimburile comerciale ale românilor antrenau, prin exporturi, depozite în bănci aflate în exteriorul României. Banii au fost încredinţaţi unor cadre specializate sau considerate a fi pline de talent, aşa cum ni s-au înfățișat/se înfăţişează „milionarii de carton”.

*

Nu mă eschivez de la diagnosticarea situaţiei în care cred că ne-am complăcut/ne găsim. Oricum, este punctul de plecare pentru orice judecată cu privire la unghiurile de incidenţă. Din nefericire, evoluţia atinge doar domeniul imaginaţiei, iar, atunci când se schimbă, lucrurile îmbracă, adesea, aspectul ilarităţii.

Ne copleşeşte răutatea şi lupta împotriva corupţiei (pe cât de hilară, pe atât de necesară). Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să se creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); răii sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi lichidaţi (desigur, unii se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale). Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite știri trebuie să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească.

*

Mă întristează că factorul important pentru existența democrației este victima colaterală. Mi-am amintit de cartea lui Franz Kafka (Procesul), care descrie un an din viaţa lui “Josef K”. Omul se trezeşte arestat la domiciliu, în dimineaţa zilei sale de naştere. Cei doi ,,agenţi” care îl întâmpină nu-i aduc la cunoştinţă ce autoritate a emis ,,mandatul de arestare” şi nici motivul pentru care este arestat; oricum, protagonistul nu va afla niciodată; mai mult, deşi pare că se înfiripă o revoltă a începutului, “Josef K” acceptă, într-un final, situaţia. Oare totul poate fi coşmaresc şi, mai ales, trebuie acceptat ca atare?

*

Să înţelegi care sunt problemele, să pricepi chestiunile care nu se rezolvă/devin doar perimate… Societatea românească actuală nu-şi găseşte cadenţa deoarece exprimarea sau raportarea se face la stări monstruoase care ar trebui, cu adevărat, înlăturate. Trăim din intenţia (permanentă) a unor factori, fie de a-şi conserva interesele, fie de a stăpâni, în detrimentul altora, resursele..

„Cântecul e viața mea”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 aprilie 2015, 22:28 / actualizat: 2 aprilie 2015, 15:09

montaj: Erika Engel

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915 (București).

Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, absolvise studii superioare la Geneva; mama își petrecuse tinerețea la Paris și știa, potrivit mărturisirii de mai târziu a cântărețului, să mângâie clapele pianului; ea l-a învățat limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii.

Urcă pentru prima dată pe scenă, la 15 ani. O serbare se transformă în prilejul ideal pentru a fi descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio.

În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten… Gică Petrescu termină doi ani la Drept, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! – îl sfătuia tatăl său. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff; avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe. În 1933, este angajat (oficial) ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette – cântând cu Orchestra James Kok; avea 18 ani și atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă.

În 1936, tatăl său, Dumitru Petrescu, rămâne paralizat… Ca unică sursă financiară și în vârstă de 21 de ani, apt pentru serviciul militar, este recrutat/Regimentul I-Vânători de gardă. Figurează în programele de Radio. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi. Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, revine la numele Gică Petrescu. În 1934, ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord; din 1938, Gică Petrescu înregistrează cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare, cântece de petrecere. În 1939, invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări, cântă și dansează pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston, șlagărele la modă cuprinse pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master’s Voice, Electrecord. Devine succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. Odată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești; se împarte între regiment, Radio (pentru Ora răniților), concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți. Este anunțat, uneori, cu grad militar, „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacolele „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (aluzii politice) îi sporesc popularitatea. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra”, apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece – care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de astăzi.

În 1946, la barul-grădină „Arizona” a fost introdusă ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară a venit ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung… În același an, intră în vizorul autorităților, deoarece poliția îl reclamase, la Ministerul Culturii, pentru că repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953, cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului”, de la București, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”; Gică Petrescu interpretează, cu mare succes, piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul lui Yves Montand. Între 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în U.R.S.S, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.

Între 1965-1967 are cel mai important turneu/două luni în Franța, la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate cu asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții. În perioada anilor 1966-1971 înregistrează, la Electrecord, șlagărele care l-au făcut celebru (Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai). Între 1982-1987, participă la „Festivalul Crizantema de aur”.

Dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești, recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR; alături de Nicu Constantin, a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute (o demonstrație- unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public).

În 1993-1995 este editată cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Zbârcea (Claude Romano), având ca bază de documentare caietele, albumele, afișele, fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului. La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa (orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital, uimindu-și colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea devenite proverbiale); CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare.

În 2003, primește „Steaua României în grad de cavaler”.

În 2006, Marius Tucă îi dedică o Ediție de colecție (demersul jurnalistic conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe, cu semnături ale compozitorilor, textierilor, cântăreților, realizatorilor TV și radio, artiștilor de revistă, oamenilor politici, admiratorilor, vecinilor de bloc, oamenilor simpli din piețe și magazine, melomanilor de toate vârstele); alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de două CD-uri Best of.

Gică Petrescu s-a expus unei schimbări radicale, imediat după durerile resimțite (doar) de el – sfâșietoare fiind moartea femeii iubite/ scriitoarea Cezarina Moldoveanu l-a însoțit și în viața casnică, vreme de 34 de ani/. După moartea ei, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat, mult timp, să susțină spectacole. Dintr-un om vesel, marele artist a devenit din ce în ce mai singuratic și mai retras. Cântărețul părea încremenit în singura mare dorință rămasă: locuința proprie să fie transformată în casă memorială… Îi lipseau, tot mai mult, scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândea ușa și ferestrele apartamentului. Gică Petrescu a revenit în atenția ingrată a opiniei publice, datorită grijii vecinilor și a pompierilor, o ilustrare a vieții reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajului, cu întâmplări și situații tragice, în care eroul are un destin nefericit. Drama singurătății a fost salvată, temporar, de un poștaș care îi anunțase pe președintele asociației de bloc și administratorul acesteia că, de trei zile, maestrul nu și-a mai făcut simțită prezența la localul unde servea masa. Îngrijorați, au sunat pompierii; aceștia l-au gasit pe Gică Petrescu inconștient, căzut lângă pat…

Moartea nu poate greși de prea multe ori… Duminică, 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” fusese programat și o distincție specială („Cântecul e viața mea”), dedicată lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile/18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu; Gică Petrescu a fost dus la capela din Cimitirul Bellu și înmormântat…

Sociologia informației… Note de comentariu (I): Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 martie 2015, 08:52 / actualizat: 30 martie 2015, 14:33

Aş fi ispitit să consideraţi cel puţin plauzibilă o întâlnire a subsemnatului cu un lider politic autohton (din Iaşi/din Moldova). La începutul lunii iunie 2012, prea plin de “indestructibilitatea” unui fost-viitor partid de guvernământ, respectivul lider m-a asigurat că “este liniştit”; pentru el, comunicarea politică devenise “un pod prea îndepărtat” – nici nu dorea să-l vadă, darmite să-l traverseze. Timid, i-am sugerat ideea potrivit căreia și alegerile din 2004 începeau odată cu “triumful” din noiembrie 2000. Mai mult, i-am vorbit despre faptul că oamenii sunt diferiţi… unii nu gândesc deloc, alţii numai prin trecut, alţii numai prin prezent, alţii numai pentru viitor, dar foarte puţini pentru toate la un loc; a trăi gândind pentru toate, înseamnă a avea şansa să-i trezim pe unii, să reconstruim trecutul, ceea ce îmbunătăţește şi consolidează prezentul, absolut necesar pentru a construi viitorul, fără a mai repeta greşelile trecutului.

Situaţia se prezenta precum în cazul acelor desene care generează judecăţi perceptuale incompatibile. Prea mulţi politicieni din România nu vor înţelege ceea ce transmit specialiștii: «Comunicarea este politică în funcţie de consecinţele – directe sau indirecte, imediate sau mediate – pe care ea le are sau le poate avea asupra sistemului politic. Dar, un sistem politic trebuie să asigure fie menţinerea organizării politice a societăţii (cazul cel mai frecvent), fie transformarea acesteia. Prima finalitate a sistemului politic implică mai multe exigenţe:

1. acceptarea sistemului prin adeziunea la valorile acestuia;
2. legitimitatea celor care guvernează.

(…) Comunicarea politică este, deci, o punere în comun a unor valori ce permit actorilor să se înţeleagă în cadrul societăţii politice. Astfel, comunicarea politică asigură adecvarea între guvernanţi şi guvernaţi printr-un permanent schimb de informaţii şi de valori.“

Prea mulţi “aleşi ai neamului” nu vor apela, inteligent, la mijloacele comunicării politice. Spre exemplu, la agenţiile de presă (chiar dacă nu mai sunt desconsiderate, raportarea la ele vădește lipsa de cunoaștere): “Ce importanţă are să cunosc totul despre toate evenimente?”– se întreba “studiul meu de caz”…  Într-adevăr, agenţiile de presă oferă servicii complexe de furnizare a ştirilor în timp real, dar informaţia “livrată”este foarte densă şi eterogenă.

Nicio instituţie (inclusiv guvernul României) nu dispune de un serviciu eficient de monitorizare mass-media. Presa din provincie se trezeşte deseori ignorată, lipsind totodată monitorizarea consecventă, sine ira et studio, a emisiunilor de televiziune (adevărat, în topul absenţelor nu mai figurează dezbaterile politice, prezentările care implică personalităţi).

Multe organizaţii îşi constituie un sistem mai ambiţios de monitorizare mass-media, mai ales în timpul campaniilor electorale. Sistemul prezintă, în schimb, diferite dejavantaje: limitarea sau chiar anularea  perspectivei, incapacitatea de a identifica tendinţe pe termen lung, precum şi senzaţia de a nu fi înţeles de mass-media (pe când acestea din urmă trebuie înţelese şi folosite de un adevărat specialist în marketing politic).

Apelul la un serviciu de specialitate (drept exemplu, utilizarea exclusivă a unei agenţii de presă) nu poate înlocui constituirea sistemului propriu de monitorizare, axat pe priorităţi şi teme specifice, filtrat de o echipă internă care cunoaşte obiectivele, sensibilităţile şi valorile programului politic. Monitorizarea eficientă pretinde un efort relativ important în termeni de disciplină şi personal; paradoxal însă, nu incumbă adevărata expertiză profesională şi nici costuri prea ridicate.

• Revista presei cotidiene, cât se poate de succintă, trebuie să ofere numai informaţiile esenţiale, opinia editorialiştilor principali, precum şi informaţii legate de prestaţia partidului, omului politic sau de programul adoptat (exemplu: integrarea europeană)
• Abonament la o agenţie specializată
• Revista presei locale, în special a ziarelor importante din centre regionale, reclamă un corespondent local pentru transmiterea titlurilor şi a ştirilor “de bază”. Zilnic, “gestionarul”central al informaţiei alcătuieşte revista de presă regională, iar săptămânal primeşte o versiune detaliată, produsă de colaboratori
• Monitorizarea TV se îndreaptă în direcţia emisiunilor de actualităţi politice şi economice, a talk-show-urilor, a altor evenimente speciale – pe toate posturile naţionale de televiziune; în final, se elaborează sinteza temelor discutate şi sunt evaluate prestaţiile oamenilor politici. Învingând obstacolele unei vieţi agitate, dar şi pe cele create de propria-mi lipsă de experienţă analitică, am verificat principiul monitorizării TV.

Odată pus la punct acest sistem intern (instrument de lucru în relaţiile cu mass-media) sunt create serioase avantaje faţă de adversarii politici. Obiectivul final priveşte raportul cotidian de câteva pagini, adresat directorului de campanie, dar şi cristalizarea arhivei care permite gândirea strategică pe termen lung.

Informaţia acumulată urmează să fie folosită. Candidatul sau cei care scriu despre contextul politic şi social trebuie să ţină cont de “privirea generală” furnizată de un raport cotidian al presei. Pentru consilieri, devine importantă analiza mai subtilă, mai precisă. A planifica discursul, a pregăti terenul pentru o dezbatere publică, pentru “asaltul” împotriva unui contracandidat, pentru declanşarea campaniilor de comunicare, înseamnă trecerea într-un plan superior, părăsindu-se aparenţele şi descifrându-se natura informaţiei.

Analiza conţinutului se adresează celor care doresc o evaluare ştiinţifică în privinţa impactului real al unui subiect anume, o evaluare obiectivă, mai profundă, capabilă să dezvăluie un surplus de semnificaţie în informaţiile transmise de mass-media. În general, analiza de conţinut presupune un studiu, o cercetare care, cu ajutorul metodelor ştiinţifice dovedite, vizează să discearnă, să descopere sensul exact şi impactul real al informaţiei transmise de media (se urmăresc atât cantitatea, cât şi calitatea acesteia).

 – va continua –

„Pământul are loc pentru toți”… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 martie 2015, 22:59

***

Agenția Națională pentru Protecția Mediului se alătură celor care sărbătoresc „Ora Pământului”, sâmbătă 28 martie 2015. Alăturați-vă acțiunii prin stingerea luminii, în intervalul 20:30-21:30! O acțiune de conștientizare are efect prin diseminarea ei și în rândurile celor cunoscuți; popularizați-o cât mai activ… Evenimentul, organizat sub sloganul „Dăruiește naturii din energia ta”, își propune să transmită opiniei publice un mesaj cu un puternic impact despre nevoia de acțiune împotriva modificărilor schimbărilor climatice din ultimii ani cauzate de emisiile majore în atmosferă a gazelor cu efect de seră, ca urmare a intervenției umane. Acțiunea planetară „Earth Hour” nu ne invită să respectăm doar natura, ci ne invită, în primul rând, să ne respectăm pe noi înșine, ajungând astfel să-i respectăm și pe cei din jur, să prețuim tot ce ne înconjoară, devenind mai responsabili și înțelegând că, deși suntem cu toții diferiți, comportându-ne ca o comunitate, putem schimba lumea în care trăim.

***

Nu mai sunt atât de naiv încât să clamez nerăbdarea oamenilor de a găsi în natură pedagogul de care avem nevoie. Pe vremea când citeam Rousseau, tinerețea și lipsa de experiență m-ar fi împins către lecții de decență; între timp, măcar din acest punct de vedere, am devenit mai lucid.

Reamintesc, totuși, că este datoria Statului să ia măsuri concrete și precise în domeniul protecției mediului, iar aceste măsuri să nu fie dirijate de interesele financiare sau politicianiste. Reamintesc și faptul că, prinși în vartejul reformist, o parte a guvernanților (de ieri și de astăzi) preferau/preferă declarații despre alegeri/arestări, mai puțin demonstrația potrivit căreia ne putem ridica deasupra slăbiciunilor strategice și morale ale unui Sistem (cu alte cuvinte, ar trebui să luăm în calcul atât gestionarea curentă, cât și integrarea europeană autentică, viitorul justiției, al administrației românești etc.). De fapt, defectul principal ar fi că ne jucăm cu vorbele și dezlanțuim spectacole, că am transformat acest lucru în vanitate interesată. Provocați de fapte, ieșim stingheriți din orgoliu. Soarta are prea multe asemănări cu viața pentru a nu atrage atenția…

*

Ca deschidere (nu tocmai falsă); vorbim, vorbim, dar nu se schimbă, fundamental, realitatea. Sau poate că ar trebui să dezbatem mai mult… Vom lua în discuție ansamblul factorilor și condițiilor (de relief, sol, climă, civilizație) care constituie ambianța în care există ființele și lucrurile? Am fost și suntem responsabili? Suntem buni cetățeni? Protejăm mediul și resursele?

*

Statul ar trebui să țină o evidență strictă a acțiunilor care au consecințe asupra mediului ambiant, regiunilor, peisajului, să coreleze cerințele dezvoltării economice cu motivația și gândirea pozitivă față de mediu. Toate personajele, toate „episoadele”, toate cercetările, proiectele, programele etc. ar trebui să fie autentice. Cred în transparența (totală) a informării legate de protecția mediului, atitudinea conștientă față de mediu, promovarea mentalității responsabile, învățătura acumulată de țările civilizate; totodată, cred că societatea civilă trebuie să participe în mod activ la discuții.

*

Pentru aplicarea normelor de protecție a mediului înconjurător se impune existența unor instituții competente (executive); avem asemenea instituții, se apropie funcționarea lor de standardele europene? În afara respectării normelor guvernamentale și locale (ce includ posibilitățile de intervenție ale puterii executive), credeți că se va putea forma (în scurt timp) o atitudine conștientă față de protejarea mediului, o motivație și o gândire pozitivă dezvoltată prin programe și proiecte educative bine concepute? În Occident, există o legătură strânsă și o colaborare între asociațiile pentru protecția mediului, ONG-uri, între instituțiile de stat și publice, de educație și de formare, biserică (doar creația lui Dumnezeu trebuie conservată), se dorește un dialog permanent, un schimb de informații asupra acțiunilor concrete…

*

Schimbările climatice sunt cauzate, în mod direct sau indirect, de activităţile umane, care determină schimbarea compoziţiei atmosferei globale şi care se adaugă la variabilitatea naturală a climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă. Sunt vizibile schimbări climatice determinate de activităţile antropice ce produc emisii de GHG (Gaze cu efect de seră prevăzute de Protocolul de la Kyoto). Mai puţin de 1% din atmosfera Pământului este alcătuită din vapori de apă (H2O), dioxid de carbon (CO2), ozon (O3), metan (CH4), protoxid de azot (N2O) şi hexafluorură de sulf (SF6), gaze cunoscute sub denumirea de gaze cu efect de seră (GES). Sectoarele aflate sub EU-ETS (European Union Emission Trading System) sunt: energie, rafinare produse petroliere, producţie şi prelucrare metale feroase, ciment, var, sticlă, ceramică, celuloză, hârtie. Fiecare gaz cu efect de seră diferă prin capacitatea sa de a absorbi căldura şi prin durata staţionării în atmosferă, exprimate prin potenţialul de încălzire globală GWP – „Global Warming Potenţial”. GWP sau PGE (Efectul global potenţial) este o măsură a contribuţiei fiecărui gaz la încălzirea globală, comparativ cu cea a dioxidului de carbon. Indicatorul structural de mediu „emisii totale de gaze cu efect de seră” reprezintă cantităţile în tone/an de poluanţi ce sunt reglementaţi prin Protocolul de la Kyoto. Toate ţările trebuie să realizeze progrese în ceea ce priveşte reducerea acestor gaze cu efect de seră. Principalele gaze cu efect de seră sunt: dioxidul de carbon (CO2), protoxidul de azot (N2O) şi metanul (CH4). Efectul global potenţial de seră (PGE) se exprimă în CO2 echivalent, CO2 având prin definiţie PGE egal cu 1, N2O multiplicându-se cu 310, iar CH4 cu 21. Cercetările științifice, naționale și internaționale, au evidențiat faptul că cei mai periculoși poluanți atmosferici sunt: dioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NO2), monoxidul de carbon (CO), dioxidul de carbon (CO2), ozonul (O3), compușii organici volatili (COV), metale grele, pulberile sedimentabile (praf), pulberile în suspensie (funingine, fum). Încălzirea globală este un fenomen unanim acceptat de comunitatea ştiinţifică internaţională, evidenţiat de analiza datelor observaţionale pe perioade lungi de timp. Simulările realizate cu ajutorul modelelor climatice globale au indicat faptul că principalii factori care determină acest fenomen sunt atât naturali (variaţii în radiaţia solară şi în activitatea vulcanică), cât şi antropogeni (schimbări în compoziţia atmosferei din cauza activităţilor umane). Analizând cantitatea de emisii de CO2 la nivelul Uniunii Europene, s-a constatat: cea mai mare cantitate rezultă în urma producerii de energie electrică și termică (spre exemplu, producția de energie bazată pe cărbune în statele UE a generat aproximativ 950 milioane de tone de emisii de CO2 în anul 2005, ceea ce reprezintă 24% din totalul emisiilor de CO2 din UE). În ceea ce priveşte România, emisiile de CO2 generate din diferite sectoare de activitate evidenţiază contribuţia majoră a sectorului energetic şi a transporturilor, ceea ce înseamnă că ele reprezintă domeniile asupra cărora sunt necesare implementarea unor măsuri și acțiuni de reducere a emisiilor de CO2.

***

Astăzi, 28 martie, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor va stinge luminile timp de o oră. „Earth Hour” a fost organizat pentru prima dată de către WWF – Australia în Sydney, pe 31 martie 2007, fiind brand înregistrat de organizația WWF (World Wide Fund for Nature) la nivel global. Peste 2,2 milioane de oameni și 2.000 de sedii de companii din Sydney au stins luminile pentru o oră în acea seară, ca semn al conștientizării problemei schimbărilor climatice. Implicarea oamenilor de pe tot globul a făcut, în doar câțiva ani, ca Earth Hour să devină cel mai mare eveniment de mediu din istorie. Anul acesta, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor împreună cu Garda Națională de Mediu, Agenția Națională pentru Protecția Mediului și toate instituțiile de mediu din țară se implică în mod activ în celebrarea „Orei Pământului” stingând luminile, astăzi 28 martie, în intervalul 20:30-21:30. „Recomandăm tuturor instituțiilor publice, centrale și locale, precum și persoanelor juridice și fizice din România să dea dovadă că le pasă de mediu și să facă acest gest simbolic, să stingă lumina sâmbătă, între  20:30 și 21:30. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât mai tare va fi auzită vocea noastră”, declara Grațiela Gavrilescu, ministrul Mediului, Apelor și Pădurilor. În România, „Earth Hour” se sărbătorește din anul 2009, fiind parte a comunității globale de peste două miliarde de oameni.  La ediția 2014, peste 7.000 de oraşe din peste 162 de țări au stins lumina de „Earth Hour”… Vă rog să le urmați exemplul în 2015!

***

„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (III)

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 martie 2015, 08:27

Oricare mi-ar fi intenţiile, ele nu reprezintă simptome ale tuturor teoriilor menţionate? Se poate nega efectul acestora asupra grilei de programe (Mediul Zero nu face excepţie)? Este din nou adevărat că influenţa asupra transmisiilor se menţine în limite precise, fapt pe care îl constatăm cu neplăcere sau uşurare, dar nu îl putem nega? Pe de altă parte, teoriile găseau ascultare benevolă în aşa-numita politică a mijloacelor de comunicare; nu trebuie să surprindă, cunoscând opinia potrivit căreia „în fundul ţării” se află mulţi „proşti” – punct de vedere din arsenalul psihologic al politicianului de profesie. Aceasta explică lupta tenace pentru controlarea diverselor organisme care guvernează şi lumea radioului (nu numai cea a televiziunii), repetatele favoritisme în distribuţia responsabilităţilor, dorinţa arzătoare de a procura („o dată pentru totdeauna”) controlul întregii instituţii.

Un singur factor este total neglijat: programul… De acord, căutarea perfecţiunii devine mai lungă şi mai obositoare din cauza Mediului Zero, a confruntării „filosofiei Nimicului” cu cei hotărâţi să apere moşteniri istorice sau speranţe de viitor de care se simt ataşaţi. Pe de o parte, personajele legate de partide şi funcţionarii mass media sunt convinşi că se pot folosi pentru întărirea poziţiilor de putere; nu lipsesc criticii şi teoreticienii gata să perceapă în media forţe productive pe care este de ajuns să le descătuşezi în vederea pregătirii incredibilelor procese sociale de educaţie.

Şi atunci, nu fac decât să confirm „evoluţia” mass-media, preţuind principiul după care orice nou mijloc trebuie, înainte de orice, să se refere la precedentul, înainte de a descoperi propriile sale posibilităţi şi de a deveni autonom? Ideea fixă că trebuie să transmit, când, de fapt, publicul poate recurge la arma lui secretă, sfârşind prin a da programului propus de mine/sau de oricare altul lovitura de graţie…

[1] „Punctul de plecare l-a constituit unul dintre principiile de bază ale structuralismului şi semioticii, potrivit căruia un «mesaj» cu semnificaţie este construit din semne cu valoare de conotaţie şi denotaţie, pe baza alegerilor operate de un «codificator».

[2] „Săgeata otrăvită” a lui Hans Magnus Enzensberger merge mai departe: „Dimensiunea. Zero este aşadar forţa şi nu slăbiciunea […] în aceasta constând valoarea sa intrinsecă. Se deschide aparatul pentru a evada. În timp ce bietul ministru se iluzionează că influenţează opiniile şi acţiunile spectatorilor, vidul moale al afirmaţiilor sale satisface doar exigenţa publicului de a nu fi deranjat de conceptre profunde. De îndată ce, în cursul emisiunii, se iveşte un veritabil conţinut, un fragment de informaţie autentică sau măcar un argument care aminteşte de lumea exterioară, se verifică un vizibil scurt-circuit. Se tresare din pricina surprizei, se freacă ochii, apare nemulţumirea şi se înşfacă telecomanda. Acest admirat uz […] merită în cele din urmă să fie luat în serios: televiziunea devine mai întâi un mijloc bine definit pentru o plăcută spălare a creierului; serveşte igienei individuale şi autotratamentului. Mediul Zero este unica formă universală şi robustă de psihoterapie. Deci, ar fi absurd să existe dubii legate de necesitatea lui socială absolută. Cine vrea să se lipsească de acesta trebuie să examineze alternativele disponibile”. Cu totul altfel gândise Fiske atunci când a introdus conceptul de discurs – o limbă sau un sistem de reprezentare care a luat naştere şi s-a dezvoltat într-un cadru social, pentru a produce şi a pune în circulaţie un set coerent de semnificaţii cu privire la o arie problematică de interes. Semnificaţia unui text se găseşte la intersecţia dintre lumea discursivă a audienţei şi discursul gravat în textul propriu-zis; la stabilirea semnificaţiei contribuie experienţele şi sistemele de orientare ale „cititorului”. În privinţa discursului programului media, o variabilă importantă o reprezintă cumulul realismului şi polisemiei – cu cât programul este mai realist, cu atât este mai limitată gama de semnificaţii care pot fi stabilite sau împărtăşite de cititor/ascultător; cu atât conţinutul este mai puţin standardizat, cu atât sunt mai rare lecturile „orientate”, iar libertatea de a produce texte variate sporeşte, corespunzător cu posibilitatea de a atribui sensuri numeroase aceluiaşi mesaj (Fiske, J., Television Culture, London: Routledge, 1987, pp. 56-71).

97 de ani de la semnarea actului Unirii Basarabiei cu România (AUDIO)

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 martie 2015, 23:35 / actualizat: 27 martie 2015, 9:24

Planul iniţial viza alipirea Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, „pe veci” la Imperiul Rus, cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora şi averea lor. Tratatul semnat în 1812 avea 16 articole publice, dar şi alte două articole secrete. Conform unui recensământ comandat de autorităţile Imperiului Rus, Imperiul Otoman a cedat, la vremea respectivă, un teritoriu de 45.000 kmp, 482.000 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Au devenit teritoriu rusesc ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu şi Bugeacul, iar noua regiune ocupată a fost denumită oficial „Basarabia”.

În primii ani de ocupaţie, ţarul acordase o perioadă de graţie, timp în care locuitorii puteau decide de care parte a noii graniţe să rămână. În această perioadă, au fost vândute moşii, numeroşi români alegând să părăsească ţinutul. La început ţarul, Alexandru I a încercat să câştige simpatia locuitorilor din zonele ocupate, dar, în scurt timp, a preferat planul prin care Basarabia urma să fie reorganizată. Ţinutul a devenit gubernie (termen ce poate fi considerat similar cu cel de provincie), iar populaţia a fost supusă politicii de rusificare.

Teritoriul nou a fost împărţit în zece ţinuturi: Hotinul, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea Albă, iar capitala a fost stabilită la Chişinău. În prezent, vechea Basarabie coincide cu Republica Moldova de astăzi doar până la Hotin, în timp ce partea de nord a Hotinului intră în componenţa Ucrainei.

În primii ani ai ocupaţiei, Basarabia a beneficiat de un regim autonom, cu administraţie bilingvă („moldovenească” şi rusă). A fost păstrată şi legislaţia locală, iar primul guvernator (gubernator) a fost Scarlat Sturdza. Abia din 1818 au apărut primele limitări, care s-au menţinut până în 1828. De la o zonă cu regim autonom, Basarabia era acum inclusă, la rândul ei, într-o gubernie (Novorosiisk). Funcţia de guvernator a fost desfiinţată, iar limba rusă devenea limbă oficială, unica admisă în administraţie şi justiţie. În şcoli şi biserici, limba română a continuat să fie utilizată până la începutul anilor’70, când folosirea ei a fost interzisă de autorităţi.

O perioadă înfloritoare pentru Imperiul Rus şi pentru Basarabia a fost cea cuprinsă între 1856 şi 1866. Reforma agrară, crearea administraţiei locale şi reforma justiţiei au avut rolul de a moderniza Imperiul. Ţăranii din Basarabia au devenit stăpâni pe lotul de pământ pe care îl puteau răscumpăra, plătind contravaloarea către stat. Perioada înfloritoare nu s-a prelungit pentru locuitorii din teritoriul anexat. Autorităţile ruse au început să încurajeze stabilirea în zonă a imigranţilor, iar în urma politicii demografice românii din Basarabia au ajuns să reprezinte un procent tot mai scăzut. Modificarea numărului de romani avea ca principal scop eliminarea oricăror „vise separatiste”. Astfel, nu mai avea şanse să se formeze nicio mişcare naţională românească, prinţul intenţionând să modifice inclusiv şi denumirea de Basarabia în Alexandrovskaia. Iniţativele celor care visau la o Românie Unită nu au fost însă stopate de planurile autorităţilor. În ciuda unei supravegheri stricte, moşierii şi intelectualii manifestau intenţia de a tipări ziare în limba română, abecedare sau broşuri.

Tendinţele nu au făcut altceva decât să accelereze rusificarea, un proces care, la început, nu a alarmat românii din Basarabia. Rusificarea a luat amploare în cuprinsul bisericii, administraţiei, şcolilor şi armatei. Procesul a continuat până la Revoluţia din 1917, care a reprezentat o ocazie unică pentru Basarabia de a se desprinde definitiv de Rusia, după ce a fost desprinsă abuziv din teritoriul Moldovei în 1812 şi anexată Imperiului. Deşi procesul de rusificare a fost extrem de dur în cei peste 100 de ani de dominaţie, Basarabia era formată, în continuare, în proporție de peste 60% din români, care au urmărit obţinerea autonomiei faţă de Rusia şi realipirea la patria-mamă. Românii basarabeni s-au întrunit şi au votat o moţiune prin care solicitau autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei, în vederea formării unei republici autonome în cadrul statului federativ rus.

S-au înfiinţat noi partide, dar cel care s-a impus a fost Partidul Naţional Moldovenesc. Înfiinţat în 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, partidul coordona mişcarea pentru desprinderea Basarabiei de Rusia; partidul şi membrii săi solicitau autonomia completă a Basarabiei pe baza dreptului la autodeterminare, libertatea cultelor şi a învăţământului, restituirea pământurilor, eliberarea deţinuţilor politici. În august 1917 a fost înfiinţat un alt partid care va juca un rol important pentru ţărănimea din Basarabia. Este vorba despre Partidul Naţional Ţărănesc. Împreună cu Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc s-a impus în rândurile românilor de peste Prut. Liderii au participat la Congresul Popoarelor, desfăşurat la Kiev (în 1917), unde urma să se stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În paralel, la Chişinău s-a încercat organizarea unui congres moldovenesc, dar autorităţile ruse au refuzat să aprobe adunarea. În consecinţă, moldovenii au convocat Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în noiembrie 1917. Congresul a naţionalizat armatele basarabene şi a convocat un Sfat al Ţării, „o adunare aleasă şi reprezentativă”, care l-a ales ca preşedinte, în unanimitate, pe Ion Inculeţ, iar Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

În 1918, pe fondul presiunilor făcute de Rusia, Ucraina şi de Puterile Centrale, dar şi în urma haosului generat de război, în ziua de 27 martie s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării. La 24 ianuarie, Sfatul proclamase independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, iar, la scurt timp, au început să se manifeste intenţiile de unire cu România, exprimate prin „moţiuni” votate de diferite judeţe.

Unirea a fost hotărâtă de Sfatul Ţării la 27 martie 1918:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa;

Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan“

Conferinţa de Pace de la Paris (1920) a recunoscut Unirea Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920, România a semnat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – prin care era recunoscut actul din 1918. Efectele unirii au fost anulate în anul 1940, atunci când, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, Rusia sovietică a reanexat Basarabia, preluând, totodată, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (care a făcut parte, încă de la înfiinţare, din Principatul Moldovei, aflându-se la câţiva kilometri nord de oraşul Dorohoi).

După ce Basarabia era ocupată, în 1940, de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părţi: Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, formată din 30.000 km2 şi 4.100 km2 de teritoriu de pe malul stâng al Nistrului, sudul Basarabiei, de la Marea Neagră şi partea de nord, la care s-a adăugat a treia parte, formată din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Ocupaţia sovietică a presupus distrugerea sistemului economic şi al identităţii naţionale. Numeroşi români au fost deportaţi în Siberia, bărbaţii, femeile şi copiii fiind trimişi în lagăre diferite.

După intrarea României în cel de-Al doilea Război Mondial, sub comanda lui Ion Antonescu, Basarabia a fost realipită la statul român pentru o perioadă de trei ani. În 1944, după trecerea României de partea Aliaţilor, armata sovietică reocupa, în întregime, Basarabia. Abia după dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 27 august 1991, fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a declarat independenţa, purtând denumirea de Republica Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută de Organizaţia Naţiunilor Unite…

***

Unirea Basarabiei cu România s-a făcut într-un context complicat și dificil, când alcătuirea statală se găsea complet izolată, când era în pericol însăși ființa de stat; Ucraina emitea pretenții asupra Basarabiei și a dorit să participe la tratativele, de la București, cu Puterile Centrale. Într-un asemenea context, unirea Basarabiei cu România a fost primul moment al desăvârșirii unității din 1918, venind să întărească, totodată, speranța că românii vor realiza, la sfârșitul Primului Război Mondial, idealul național în întregul său. „Ați venit la o mare durere să aduceți o mare mângâiere” – cu aceste cuvinte i-a întâmpinat Nicolae Iorga pe delegații basarabeni veniți la Iași să aducă hotărârea de unire…

***

În Ora de Istorie cu Radu Lipovan / marți, 31 martie 2015 (intervalul orar 21:03-22:00), legătura, conexiunea, raportul între lucruri, fapte, idei, procese sau între însușirile acestora, vor fi înlesnite de:

• Alexandru Moșanu (Chișinău)
• Șerban Papacostea (București)
• Ion Varta (Chișinău)
• Valeriu Matei (Chișinău)
• Ion Agrigoroaiei (Iași)
• înregistrare-document: Pantelimon Halippa (președintele Sfatului Țării care a votat unirea în 1918)

Nicolae Tomescu

Redactor Șef

„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (II)

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 martie 2015, 08:37

Jensen şi Rosengren au sintetizat o nouă abordare: „Pornind de la metodele de analiză şi interpretare din tradiţia literară şi de la concepţia specifică studiilor culturale, potrivit căreia comunicarea şi procesele culturale sunt discursuri situate într-un context social, studiul consacrat receptării compară discursul media cu înţelesul conferit acestuia de către audienţe”[1]. Astfel, „studiul” sau „analiza” receptării consideră receptorul ca aflându-se la baza procesului de atribuire şi de construire a semnificaţiei; mesajele media sunt întotdeauna polisemantice (au semnificaţii multiple) şi trebuie interpretate.

Stuart Hall a evidenţiat etapele procesului de transformare prin care trece mesajul media din momentul elaborării până în cel al receptării şi interperetării. „Punctul de plecare l-a constituit unul dintre principiile de bază ale structuralismului şi semioticii, potrivit căruia un «mesaj» cu semnificaţie este construit din semne cu valoare de conotaţie şi denotaţie, pe baza alegerilor operate de un «codificator». Ce subliniază semiotica? Gama de semnificaţii depinde în mare măsură de natura limbajului şi de semnificaţia acordată ansamblului organizat de semne şi simboluri prezente într-o cultură comună emiţătorului (codificator) şi receptorului (decodificator). Totodată, semiotica pune accent pe puterea textului codificat şi consideră că sursa semnificaţiei se află în text. Hall a fost de acord cu unele presupoziţii ale semioticii, dar a pus sub semnul întrebării principiul fundamental enunţat mai sus, pe baza a două argumente. În primul rând, comunicatorii aleg o anumită codificare în scopuri ideologice şi manipulează media şi limbajul pentru atragerea acestor scopuri (prin mesajele media, comunicatorii îşi propun să orienteze «lectura» acestora într-o anumită direcţie […] În al doilea rând, receptorii nu sunt obligaţi să accepte sau să decodifice mesajele în forma în care acestea au fost transmise, ci pot să reziste – chiar rezistă – influenţelor ideologice, aplicând, pe baza propriilor experienţe şi perspective, lecturi alternative sau diferite”[2].

Oare prin intermediul grilei de programe, refuzând „Dimensiunea Zero” încorporăm, implicit, indirect, presupoziţii, credinţe, puncte de vedere, iar ascultătorul se trezește invitat să le „citească”, să le interpreteze în direcţia avută în vedere?

Modul în care se înlănţuie etapele procesului de interpretare mi s-a părut relativ simplu. Adevărat, mesajele pornesc de la mine, ca reprezentant al unei serviciu media, definite drept structuri în care semnificaţia este construită de o manieră constantă şi standardizată. Mesajele sunt „codificate” sub forma genurilor consacrate, care au o semnificaţie exterioară specifică genului şi sugestii implicite pentru a ghida interpretarea din partea audienţei.

***

[1] Jensen , K.B., Rosengren, K.E., „Five traditions in search of the audience”, European Journal of Communication, 5, 2-3:151-72, citat de Mc Quail, Windahl, p.124.

[2] Denis McQuail, Sven Windahl, pp. 124-125.

În spiritul Atenei… Nicolae Tomescu, de ziua națională a Greciei

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 martie 2015, 11:41 / actualizat: 25 martie 2015, 16:50

25 Martie – Ziua Națională

*

Să fi scris despre istoria Greciei sau… despre politică (această dansatoare cu rochia din bancnote false)?

Traseul pare întortocheat… Nu este calea regală sau drumul împărătesc, nu definește drumul direct. Dar drumul este și o cale dreaptă, dacă ne hrănim din expresia folosită în antichitate, care se poate aplica inclusiv ascensiunii sufletului. În acest caz, calea se termină, simbolic, nu în Ierusualimul ceresc, ci… la Atena!

*

Distanțele către orașele importante aflate în drumul meu au apărut ca fiind semnalizate destul de des, prin panouri mari, de o manieră civilizată, fără pietre vopsite pe marginea drumului; am întâlnit mai multe puncte de încasare a taxei (în Grecia, nu sunt taxe de drumuri, există doar taxe de autostradă)… Salonic/Thessaloniki (700 km de București), capitala provinciei Macedonia (Grecia de nord), se poziționează la 120 km de Promachonas, pe un drum în care 80 km înseamnă autostradă (Kassandra) iar 40 km desemnează un drum rapid, cu o singură bandă pe sens; trec pe lângă Sidorokastro, Serres (cu hoteluri folosite de români pentru tranzit) – aici se face dreapta spre Salonic, un port faimos – care, în treacăt, ni s-a părut murdar și aglomerat (ieșirea se face cu mare greutate).

Urmez traseul Salonic – Atena, prin Methoni – Katerini – Nei Pori (autostrada devine drum național, până se traversează Valea Tempi – Larisa – Stylida – Lamia – Kamena Vourla – Malakasa). Nu numai stâncă abruptă, cerul albastru, marea de cobalt…

*

Interesat să compar, chiar să confrunt idei, am pătruns în capitala Greciei…

Dorința arzătoare de a întâlni… Atena, o foarte enigmatică persoană, aceea – afirmase Marie Delcourt – fără îndoială, din întreaga mitologie grecească, a cărei ființă profundă ne rămâne cea mai ascunsă, m-a făcut să înțeleg că ea este, în adevăr, nu numai zeița fecundității, a înțelepciunii, fecioara ocrotitoare a copiilor, războinică (dar inspiratoare a făuritorilor păcii), ci și protectoarea culmilor, acropole, palate, orașe (zeița poliadă), inspiratoarea artelor civile, agricole, domestice, militare, inteligența activă și ingenioasă, zeița echilibrului interior, a măsurii – în toate domeniile.

După ce am descoperit clădirea Teatrului Național și Piața Omonia, folosind metroul am ajuns la Monastiraki, în centrul căreia se găsește piața cu același nume, una dintre cele mai aglomerate și mai atractive zone comerciale din Atena.

Mă aștepta cea mai renumită acropolă, citadela vechiului oraș, partea fortificată a Atenei, situată pe o colină, în centrul actualei metropole; edificată în perioada secolului de aur al lui Pericle (secolul al V-lea î. Hr.), la ridicarea ei au participat arhitecții Ictinios, Callicrates, Mnesicles, precum și sculptori îndrumați de Fidias. Ochiul, simbol al percepției intelectuale, dar și inima, centrul vital al ființei umane, mi-au recomandat străzile abrupte ale versantului nordic de la înălțimea cărora am văzut templul lui Hefaistos, am trecut pe lângă Biblioteca lui Hadrian, Muzeul Kanellopoulos, Muzeul de Istorie al Universității din Atena; priveliștea vastă, care poate fi contemplată din depărtare și de la înălțime, nu a exclus, calea de acces dinspre Dionysiou Areopagitou, adevărată arteră pietonală pentru turiști. Dinspre sud, cu Teatrul lui Dionysos în curs lent de restaurare, accesul pe Acropole se face urcând de-a lungul unei poteci care șerpuiește printre arbori și duce prin spatele celei mai impresionante clădiri de pe pantele sudice, Teatrul lui Herod Atticus.

Iată cum există o strânsă legătură între suflet și piatră. Potrivit legendei lui Prometeu, anumite pietre își vor fi păstrat mirosul de om. Piatra și omul, potrivit interpretărilor lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, prezintă o dublă mișcare: ascendentă și descendentă. Omul se naște din Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Piatra neșlefuită coboară din cer; odată lucrată, se înalță spre el; templul trebuie clădit din piatră brută, nu din piatră cioplită; căci piatra cioplită este lucrare omenească…

Când ajungi, însă, pe calea dinspre cartierul Plaka și stâncile Acropolelui, te transformi într-un simbol; paradoxal sau nu, preferi lucrarea omenească, șlefuirea micilor plăceri ale vieții.

După tradiția biblică, piatra simbolizează înțelepciunea, în virtutea caracterului său imuabil; ea este, adeseori, asociată apei. Eu însumi tind să le asociez… Mă ajută și faptul că Atena, răsfățată cu plaje care alcătuiesc, pur și simplu, intrarea în oraș, se află la mică distanță de insule la care poți ajunge cu vaporul. Prefer autobuzul și, după ce mă contopesc și cu ideea că voi ajunge pe nisipul Voulei, mă îndepărtez de Atena (70 de km) de-a lungul coastei, către sud. Așteaptă un templu înălțat pe cei 60 de metri ai promontoriului Akra Sounion… Poseidon, zeul mărilor și al pământurilor care se zguduie, simbol al apelor primordiale, de jos, unde viața ia naștere într-un chip tumultos, încarnează forțe elementare și încă neterminate ale unei naturi aflate în căutarea formelor solide și durabile. Apropiindu-mă de Akra Sounion, îmi imaginez o vârstă de aur idilică, un vast continent pierdut în adâncuri, o mare putere imperială distrusă, peste noapte, de un cataclism. Atlantida, afirmase Platon, i-a revenit lui Poseidon; zeul a întâlnit o muritoare, Cleito, pe care a luat-o de soție și i-a fortificat locuința de pe deal cu întărituri inelare concentrice (două de pământ și trei de apă); atlanții, ca descendenți ai lui Poseidon, au inclus inelele în orașul pe care l-au întemeiat pe dealul lui Cleito, de jur-împrejur; chiar pe înălțime au ridicat reședința regală și, în mijlocul acesteia, Templul lui Poseidon. Vai, nicio legătură cu Akra Sounion! Marele filosof a situat Atlantida dincolo de Coloanele lui Hercule; este posibil ca erupția de pe Thera să fi grăbit și căderea Cretei minoice… Perioada de datare a templului de la Sounion este 444 î. Hr., decorul privește promontoriul cu panoramă la Marea Egee… Unul dintre visele mele se destramă… Mai mult, pe drumul de întoarcere, cu toată frumusețea priveliștii, pișcă punctul de vedere etic al lui Paul Diel, cel care a judecat cu severitate tipul de comportament simbolizat de Poseidon: zeul ar trăda orice efort de spiritualizare, ar legaliza o formă de corupere, el care dirijează legalitatea ce ține în frâu perversa satisfacere a dorinței, banalizarea, stricarea.

În cele din urmă, judec, îngăduitor, formele de corupere de pe plajele grecești… Prefer să fiu înghițit de ape, dar Atlantida să rămână în minte ca simbol al unui fel de paradis pierdut sau de cetate ideală… Atena este, cu toate monstruozitățile moderniste și în pofida marasmului (nu trimit doar spre economie, ci și către starea de epuizare morală, spirituală) / spuneam că Atena este / o izbucnire de lumină; apariția ei a marcat o perturbare în viața mea (nu spunea Pindar că o ploaie de zăpadă de aur s-a răspândit peste orașul unde s-a născut?; zăpadă și aur, puritate și bogăție)… Am privit în multe direcții posibile, am filmat și fotografiat… Ceva similar efortului de explorare a unui nou teritoriu…

Includ aici Vassilikos Kipos sau Grădinile Regale (redenumite Grădinile Naționale, după abolirea monarhiei); parcul, de 15,5 hectare, începe de sub clădirea Parlamentului, aflată, la rându-i, în relație cu piața Sintagma și continuă spre sud, către Zappeion; sunt evidente și câteva ruine antice – coloane, capitolii, mozaicuri, acest lucru fiind valabil și dincolo de parc… Am înțeles ce înseamnă transmiterea continuă a unui conținut cultural; memorie și idee, amintire a ceea ce a fost, alături de datoria de a transmite mai departe (inclusiv turiștilor). În fața Parlamentului elen, doi gardieni de serviciu schimbă poziţiile lor la fiecare 20 de minute și rămân complet nemişcați până la următorul ritual. Din oră în oră, Evzones (divizie specializată în ceremonial, alcătuită din voluntari infanteriști, artileriști, ai unităţilor de blindate și Corpului de armată, cu îmbrăcăminte tradiţională – în special fustanella), efectuează ceremonia elaborată de schimbare a gărzii, un marș în care mișcările firești alternează cu altele, stilizate. Între Sintagma și Omonia, Universitatea Națională Kapodistrian face parte din așa-numita Trilogie Neo-clasică – Academia, Universitatea și Biblioteca.

Desigur, Atena nu poate trăi doar din tradiții… Metropola ar trebui să simbolizeze, la fel ca zeitatea, o combativitate spirituală, veșnic în stare de veghe, întrucât nicio perfecțiune nu este dobândită pentru veșnicie.

Îmi voi schimba opinia dacă revin pe Acropole? Unii au transformat macaraua uriașă în sistem de referință al imperfecțiunii; dar ea îndeplinește un rol vital în acțiunea de reconstrucție și păstrare a monumentului ale cărui blocuri de marmură s-au crăpat, din loc în loc, ceea ce presupune reîmbinarea. Propyleea, poarta tripartită de intrare, a servit drept reședință regilor și militarilor, dar și ca fortificație; pus la pământ în 1686, Templul Athenei Nike (Atena Victorioasă) a fost reconstruit ultima dată în 1935; Parthenonul, templu și… moschee, și-a pierdut acoperișul de marmură în explozia din 1687; Statuia Athenei Promachos (Atena Luptătoare) a fost sculptată de Fidias și ne-ar fi amintit de victoria împotriva perșilor; Locul vechiului Templu al Athenei ne-ar pregăti pentru Erechteion, templul ionic având faimoasele coloane cu cariatide…

*

Multe dintre acestea le-am filmat și le-am scris în strălucirea Soarelui. În loc să mă vlăguiască, mi-a dat viață, a măsurat spațiul și posibilitățile, a făcut lucrurile manifeste. Mi-am descoperit adevărata dimensiune (și dimensiunea altui om), toate iluziile, dar și realitatea, mi-am ascuțit conștiința limitelor, într-o lumină a cunoașterii și într-un focar de energie.

Ce s-a întmplat la asfințit? Potrivit unor credințe, o simplă privire aruncată apusului de Soare poate să aducă moartea. Dacă lumina Soarelui moare în fiecare seară, omul își asemuiește soarta cu simbolul, își recapătă speranța și încrederea în perenitatea vieții, a puterii acesteia…

„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (I)

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 martie 2015, 08:00

Potrivit unora, noutatea noilor media se află chiar în faptul de a nu avea nevoie de programe. Ele îşi realizează propriul destin[3] în măsura în care se alătură Mediului Zero. De la un mijloc mai recent, care este radioul, ar fi trebuit să se aştepte mai puţin, adică – în acest context – mai mult. Experienţa practică a demonstrat că în programele radiofonice se făcea frecvent uz de lecturi. Şi chiar atunci când se dădea un spaţiu important cuvântului vorbit în forma discursului şi a discuţiei, chiar în simplele flecăreli, cuvintele transmiteau întotdeauna o anumită semnificaţie. Ca să elimine acest element perturbator, inovatorii, cei care de mult lucrează în sectorul radiofonic, au redus consecvent spaţiile rezervate transmiterii vorbelor. A rămas, totuşi, un anumit spaţiu pentru bombăneli: din motive politice și economice, măcar numele idolilor şi articolele de calitate trebuie să fie pronunţate în chip normal…

Fără să etalez virtuţi pentru care nu am niciun respect, să-mi asigur avantajul de a părea ceea ce dispreţuiesc, din punctul meu de vedere, programul nu este un balast (sau o iluzie), nu desemnează „o realitate fantomatică”.

Cu mult timp înainte, au fost aduse dovezi în sprijinul expunerii selective la mesajele media, semnalându-se faptul că audienţele tind să realizeze, pe de o parte, o corespondenţă între alegerea canalelor şi a conţinutului, pe de alta – gusturile, ideile, nevoile de informare pe care le posedă; ca urmare a unui proces, şansele media de a obţine efectul de schimbare se diminuează şi sporesc şansele referitoare la efectul de consolidare[4]. Un punct important în cristalizarea fazei moderne l-a constituit emanciparea de tradiţia axată pe cercetarea efectelor. Sunt integrate mai multe abordări cu privire la audienţă (aceasta se manifestă activ, face alegeri în cunoştinţă de cauză, pe baza experienţelor mediatice anterioare; este esenţială şi ideea potrivit căreia utilizarea media oferă recompense)[5].

De aici şi nevoia unui alt model care să explice experienţa „culturală” faţă de media (axat pe conţinutul afectiv, în general pe acele utilizări având caracter ritualic); gustul cultural al individului ghidează preferinţe pentru mesajul media şi selectarea acestuia (tipuri de emisiuni, tipuri de mesaje, formate).

***

[1] Introdus în circuitul gândirii de Hans Magnus Enzensberger…

[2] Conceptul de medium este oarecum antic: înainte de toate, duce cu gândul la un fel de intermediu, un mijloc. În gramatica grecească, înseamnă formă verbală prin care se exprimă o acţiune ce se petrece în sfera de interese a subiectului ”. Chiar şi conceptul de program se referă la scriere; de fapt, termenul originar nu indică altceva decât ceea ce este pre-scris sau scris înainte.

[3] Retrospectiv, se poate observa că această tendinţă nu era străină nici măcar mijloacelor antice: chiar activitatea editorială a încercat să se debaraseze de conţinut, devenit fastidios; primele rezultate ale acestui drum obositor s-au obţinut odată cu romanul de duzină. Alte etape fundamentale aparţin speciei de scandal, literaturii din fascicule şi din reviste ilustrate. Totuşi, progresul decisiv a fost marcat de apariţia telematicii electronice. Pare clar că se opun obstacole insurmontabile producţiei tipărite a Nimicului. Cine vrea să dezbrace cuvântul scris de orice semnificaţie trebuie să facă uz de soluţii extreme. Industria n-a ascultat eroicile propuneri ale avangardei (Dada, poezia vizuală), probabil pentru că ideea Literaturii Zero e o contradicţie în termeni. Lectorul, orice lector, are tendinţa fatală să stabilească nexuri cauzale şi să caute, chiar în cea mai proastă literatură, o semnificaţie oarecare.

[4] Katz avertiza: ar trebui să ne preocupe mai puţin „ce le face media oamenilor” şi mai mult „ce fac oamenii din media” (axul central al teoriei  „utilizări şi gratificaţii”) – vezi „Mass communication research and the study of culture”, Studies in Public Communication, 2; 1-16 (1959). Heeter („The choice process model”, pp.11-32, citat de Jeremy G. Butler în Television: Critical Methods and Applications) propune un model în care este procesată informaţia, dacă şi când radio/telespectatorii caută informaţii despre emisiunile preferate; modelul sugerează faptul că, pe baza grilei de programe, radio/telespectatorii construiesc o strategie de alegere la care recurg, după aceea, în mod regulat. Enzensberger, dimpotrivă, nu recuperează importanţa factorilor legaţi de conţinut: „Desigur, spectatorul! El e perfect pregătit şi imun faţă de «orice iluzie de program». Departe de a se lăsa manipulat, este cel care manipulează mijlocul ca să-l impună propriilor sale dorinţe. Când un canal nu-l satisface, spectatorul îşi manifestă nemulţumirea apăsând pe butonul telecomenzii; când, în schimb, e satisfăcut, canalul e premiat prin cei mai înalţi indici de audiţie. Spectatorul îşi dă perfect seama că nu se află în faţa unui mijloc de comunicare, ci a unui mijloc de negare a oricărui mijloc de comunicare, nimic nu-i clinteşte această convingere. În faţa ochilor săi, chiar ceea ce în genere se reproşează Mediului Zero pare cu deosebire fermecător”.

[5] McQuail sugerează că nu este potrivit „să aplicăm aceeaşi abordare şi acelaşi model al utilizării şi recompenselor” pentru toate tipurile de mesaje şi de utilizări ale media; Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p.118.

– va continua –

Măreția mărginită de ape… Text si foto: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 martie 2015, 20:26 / actualizat: 25 martie 2015, 9:27

25 Martie – Ziua Națională

***

Sunt situații în care adevărul și simplitatea constituie cea mai bună tactică… Dacă te încumeţi a lăsa în urmă pacea sau războiul obişnuinţei, iar cugetul te îndeamnă să-ți porți paşii, rătăcind, printre ignoranți și superficiali cu aere de atoateștiutori, este posibil să ajungi în/chiar să înțelegi cea mai mare insulă din Arhipelagul Dodecanez.

Aici, ca peste tot, nu pare indicat să ții cont de intențiile sau de sfaturile celor dinafara ta; vorbele lor nu sunt înţelese în lumea dinlăuntrul tău; vorbele tale vor părea rătăcite celor dinafara ta…

Cert este că Rhodos/Rodos a devenit un centru regional important al Greciei, datorită poziției sale, climatului și atracțiilor naturale. Cunoscută drept „Insula Soarelui”[1],

apare într-o odă a lui Pindar[2], ca rod al contopirii între zeul Helios[3] și nimfa Rhoda[4]. Solul fertil o acoperă (cel puțin dintr-o anume perspectivă), vegetația primește binecuvântare rostită cu jumătate de gură, iar cel mai înalt (dimensiune oarecum simbolică, prin comparație cu alte creste de pe glob) este vârful Atavyros (1.215 m),

/situat în sud-vest.

Capitala, Rhodos, se găsește în nordul insulei și este alcătuită din orașul antic, orașul medieval, orașul modern. Orașul antic, fondat în anul 408 î.Hr., pare pătruns de sentimentul de demnitate, de încredere în calitățile proprii, cuprinde ruinele templelor Atenei, ale lui Zeus și Apollo, Stadionul, Gymnasium-ul și Teatrul. Orașul medieval este înconjurat de zidurile ridicate de Cavalerii Cruciați, împărțit fiind în „micul Collachio” și „Marele Burgo”. Orașul modern are un caracter cosmopolit, cu majoritatea clădirilor înălțate în secolul al XX-lea.

„Libertatea călătoriei deschide mintea către posibilități nelimitate; dacă nu faci nimic neașteptat, nimic neașteptat nu ți se va întâmpla”, nuanțează romancierul britanic Fay Weldon. Situată în cel mai înalt punct al orașului-capitală, Acropola din Rhodos este locul celor mai importante descoperiri arheologice: templele Atenei Polias[5], al lui Zeus Polieus[6] și al lui Asclepius[7],

peștera nimfelor, baza, patru coloane, o parte din fațada marelui templu al lui Pythian Apollo[8], vechiul stadion

și teatrul.

În Rhodos Town, cel care vizitează de plăcere, liber să nu rămână pironit pe plajă sau să cadă în plasa așa-numitelor excursii populare, va gândi termenul Oraș medieval dincolo de semnificațiile gregare „oraș pustiu și ruinat” (cum ar fi Mystras, în sudul Peloponnes-ului). Spiritul sau instinctul care îndeamnă pe unii oameni să se supună orbește, să-și piardă cu totul individualitatea în mijlocul mulțimii din care fac parte, se poate verifica, fie și parțial, în orașul vechi din Rhodos,

adevărat cartier unde se agită (cel puțin 5 luni pe an) vreo 6.000 de suflete, în clădiri în care cavalerii medievali trăiau cu șase secole mai devreme. Monument unic în Europa, dacă nu chiar în lume, Orașul Vechi continuă să rămână divizat (mai mult cu sensul de a trasa diviziuni pe un instrument de măsură imaginar) ca pe vremea Cavalerilor Sfântului Ioan: partea de nord, care constituia fortăreața interioară a Cavalerilor, cunoscută sub numele de „Castello”, adăpostind clădirile oficiale, și partea sudică, numită „Chora”, în care locuiau europenii de dincolo de apartenența la Ordin, grecii și evreii. Cele două părți ale orașului erau separate printr-un zid care se insinua aproape paralel cu strada „Sokratous”, vechiul bazar. Pe timpul ocupației turcești, grecii au fost expulzați din Orașul Vechi, devenit zona exclusivă a celor prinși sub zodia Semilunei și evreilor; aveau voie să intre doar în timpul zilei, iar cei prinși în Orașul Vechi după lăsarea întunericului erau decapitați.

Nu am mers pe o cale prestabilită, dar am urmat, cu o anumită regularitate, două itinerarii…

Portul Mandraki sau „Limani Mandrakiou” este înțesat de legende, caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen transformându-se, de-a lungul anilor, în beneficiul multor filme, cărți, povești. „Mandraki” este derivat din grecescul „mandri”, care înseamnă „țarc pentru oi”, din cauza formei ovale a portului adăpostit și (aproape) închis. A servit ca port militar pentru Cavalerii Sfântului Ioan, în perioadele în care aceștia apărau Orașul vechi, a fost gazdă primitoare pentru flota folosită împotriva navelor ne-creștine etc. Doi cerbi de Rhodos,

aflați în partea superioară a coloanelor, protejează, grațios, intrarea în port. Digul din latura estică a asistat la restaurarea celor trei mori de vânt bizantine;

tot acolo stă mărturie fortăreața Agios Nikolaos. Iar afirmația potrivit căreia portul servește, în zilele noastre, ca loc de acostare pentru iahturile de lux și vasele de croazieră,

sosite aici pe parcursul lunilor de vară, nu conține o ușoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, nu folosește semnificații opuse sensului lor obișnuit. La intrarea în portul mediteranean al insulei Rhodos, un arhitect necunoscut nouă, spre deosebire de sculptorul Chares din Lindos[9], nu s-a gândit la fenomenul ieșit din comun, surprinzător, atribuit forței divine sau altor forțe supranaturale, dar nici la numele sub care sunt atribuite 7 (șapte) monumente din antichitate, impresionante prin dimensiuni și realizare tehnică. Colosul din Rhodos / trebuie să fi fost o minunăție, o operă cu însușiri excepțional de frumoase, care uimește și produce admirație în zilele noastre, chiar fără a fi văzută. Atunci când Rhodos a devenit, în 408 î.Hr., capitala mai multor teritorii unite și cel mai important port comercial din regiune (unea Asia Mică de Europa), susținut de aliații săi conduși de Ptolemeu I al Egiptului, macedonenii au încercat să desfacă alianța, dar locuitorii orașului au rezistat eroic asediului; în cinstea victoriei repurtate s-a decis ridicarea colosului, o statuie care să-l cinstească pe Helios, drept mulțumire și slavă; oamenii aveau credința că zeul Soarelui a fost cel care i-a apărat și i-a ajutat să câștige în fața cotropitorilor. După cum observasem, sculptorul angajat în construcția statuii imense purta numele Chares din Lindos. Pentru atingerea scopului au fost folosite 15 tone de bronz, 9 tone de fier (metale provenite prin topirea mașinilor de război și ale armelor oștirii lui Demetrios, cel care atacase portul); pentru a da stabilitate statuii colosale de 33 de m înălțime, așezate pe un soclu de marmură înalt de 15 m, aceasta a fost umplută la bază cu cantități mari de pietre. Teoria conform căreia Colosul din Rhodos ar fi fost construit cu câte un picior pe fiecare mal rămâne doar o legendă, deoarece nu există atestări documentare în sensul invocat. Dar este aproape sigur că a străjuit intrarea în portul Rhodos timp de 56 de ani (282 î.Hr.-226 î.Hr.). Conform noilor cercetări, amplasamentul este (aproximativ) același cu intrarea actuală a Castelului Templierilor, cu fața către port, nu spre mare, așa cum se credea inițial. În afara „capacității de a săvârși fapte mari, vitejiei, spiritului eroic, bravurii”, colosul avea și rolul de a călăuzi corăbiile; se presupune că într-una din mâinile statuii ar fi existat o torță care ardea fără încetare. Răsăritul Soarelui ar creat clipe demne de admirație, razele reflectându-se pe suprafața de bronz, ceea ce a conferit chipului zeului o strălucire magnifică. În 225 î.Hr., ca urmare a unui cutremur, nu a faptului că s-ar fi s-a topit precum lutul, un picior al uriașului a cedat iar întreaga construcție s-a prăbușit. Oracolul a sfătuit locuitorii insulei să nu mai dea viață colosului de bronz. Acesta a rămas, preț de 800 de ani, în poziția în care s-a prăbușit, până când, în 653 d.Hr., cuceritorii arabi au vândut statuia unui evreu; dacă ar fi să dăm crezare legendei, 900 de cămile au cărat povara. Fiind născut din război, în război s-a întors: metalul topit luase, din nou, chipul unor arme și mașini de luptă. Desigur, nu trebuie să uităm faptul că a devenit și sursa de inspirație a sculptorului francez Auguste Bartholdi în ceea ce privește „Statuia Libertății”…

Din portul Mandraki, pornim către Poarta Elefterios și, prin aceasta, ajungem la Templul Afroditei

străjuit de vechiul arsenal.

Apoi… Ne încruntăm, amintindu-ne de spusele istoricului ceh Milan Hubl: „Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le șterge memoria.” În Rhodos, turcii au încercat să-i altereze pe greci; astăzi, grecii încearcă același lucru; Casa beyului,

lângă piața Argyrokastrou,

se găsește într-un stadiu asemănător înjosirii. Paradoxal, dacă ne gândim că Orașul Medieval Rhodos, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO,

unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale din Europa, poate fi recunoscut, de la distanţă, datorită zidurilor înalte care îl înconjoară.

Cândva, ritmurile vieţii oraşului erau guvernate de activităţi care se desfăşurau în cuprinsul său, de calendarul astronomic şi de cel religios, de voinţa conducătorilor; viaţa cotidiană trepida pe stradă sau în jurul câtorva edificii publice; noaptea, oraşul se retrăgea în interior. Strada Cavalerilor

este o relicvă medievală, pietruită, cu lungimea de 600 m; pe vremuri, ducea din Acropola Rhodos până în port; a devenit, la începutul secolului XVI, locul ideal pentru amplasarea hanurilor fiecărei națiuni;

numite „limbi”, aceste hanuri îi găzduiau pe cavalerii Ordinului Sfântului Ioan[10]. „Hanul Limbii Italiene”, construit în 1519, a fost urmat de Palatul familiei Villiers (insula Adam), construit prin 1521. Ridicat în anul (1492) în care Columb atingea pământul îndepărtatei Americi, „Hanul Franței” adăpostește Institutul de Limbă Franceză. După bolta hanului Auvergne, piața Marele Alexandru, Panaghia tou Kastrou.

Vis-a-vis de hanuri se află „Spitalul Cavalerilor”,

în care    s-ar fi cuvenit să vizităm Muzeul de Arheologie. După hanul Franței, pe o străduță din dreapta, Casa lui Djem (Djidjim), este la fel de discretă precum Biserica Agia Triada sau consulatul italian (fosta capelă a „Limbii Franceze”). Vechile clădiri construite de cavalerii secolului al XIV-lea au fost complet distruse în marea explozie (1856) – care a îndoliat Biserica Sfântului Ioan de Collachium, dar impresionează și hoteluri-bijuterie,

mai ales când sunt amplasate lângă vestigii.

Palatul Marilor Maeștri sau „Castello”

Palatul Marilor Maeștri. Vedere panoramică din Turnul cu ceas

este construit în cel mai înalt punct al orașului medieval, la nord-vest; silueta sa domină orașul și portul. Este o construcție care simbolizează forța, indisolubil legată de fortificații. A interpretat un rol activ în apărarea Rhodos-lui, fiind ultimul refugiu al populației în cazul în care așezarea era pe punctul să cadă în mâinile inamicului. De la sfârșitul celui de-al VII-lea secol al erei noastre, Palatul Marilor Maeștri, clădire oarecum pătrată, construită în jurul unei mari curți interioare, precum un fel de cetate bizantină timpurie, a continuat să joace rolul de apărare în epoca bizantină și în perioada cavalerilor Sfântului Ioan (1309-1522). Piața martirilor evrei

sau „Plateia ton Martiron Evreon” desemnează un alt punct de atracție din centrul istoric al orașului-capitală. Putem vorbi despre comunitatea evreilor ca fiind o caracteristică a Greciei antice; mai pregnant, evreii din Rhodos sunt descendenții celor care au emigrat, din Spania, în perioada inchiziției. Orașul Vechi a păstrat urme în partea sa nord-estică, în Cartierul Evreiesc (am întâlnit case cu inscripții ebraice), în cimitir și în Piața martirilor evrei. Ultima este dedicată memoriei celor 1.604 oameni care au fost încercuiți de Gestapo și trimiși către moarte, via Auschwitz.

Numită și „Piața Căluțului de mare”, din cauza unei fântâni,

primește în vecinătate una dintre cele mai vechi sinagogi din Grecia. Kahal Shalom,

construită în 1577 (în stilul sefardic al strămoșilor).

Spre stânga se află „Amiralitatea”, în dreapta Sfânta Maria de Bourg.

Tot aici am văzut Spitalul Saint Catherine,

care amintește de sfârșitul secolului XIV și de Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta; Biserica Sfântul Pantelimon,

spre port, prin poarta Sfânta Caterina, conduce la Porta Marina, apoi Poarta Arnaldo, mai jos Porta Tarsana

spre Poarta Sfântul(ui) Paul, iar, de aici, către Mandraki.

Al doilea itinerariu recomandat are ca punct de plecare poarta Amboise,

duce către Palatul Marilor Maeștri, Turnul cu Ceas

Macheta Turnului cu ceas/,

Moscheea Suleyman /

strada Sokratous,

Moscheea Aga,

Biblioteca Musulmană,

strada Ippodamou (pe stânga), Biserica Sfinților Apostoli. Plecând din strada Pitagoras întânim vestigii bizantine, iar, în stânga străzii Moscheea Ibrahim,

Moscheea Mustafa,

Rezep Pașa, băile turcești în reconstrucție (situată în piața Arionos din orașul vechi, Marea Hamam reprezentase una dintre cele mai importante băi publice din întreg Imperiul Otoman)…

Orașul Nou, centru administrativ și comercial al Dodecanesului, este plin de viață, cu străzi străjuite de arbori, planuri cvasimoderne de urbanism, clădiri care pot incita,

Cazinoul/, plaje fine, succesiune de mărfuri (mai ales pentru oamenii cu dare de mână) precum notele muzicale în ordine ascendentă sau descendentă, cuprinse într-un interval de o octavă, care ia numele produsului cu care începe orice succesiune. Incursiunea spre nord, pe bulevardul de la malul mării, ne-a purtat către Moscheea Murad Reis,

Catedrala Bunavestire (construită în 1925),

Palatul guvernatorului,

cu impozantele sale arcade gotice, Teatrul Național,

clădiri construite în timpul ocupației italienilor mussolinieni. Limita nordică se confundă cu Aquarium/Acvariul din Rhodos.. Acum, Orașul Nou se extinde până la dealul Sfântului Ștefan, acropola din Rhodos. În centrul Orașului Nou, ne-a stârnit interesul clădirea Pieței „Nea Agora” (de dimensiuni mici, dar mereu animată),

dincolo de port, pe strada principală.

O mențiune pentru moscheea criptică, enigmatică, misterioasă, secretă (sau, mai curând, ținută în secret), dar și pentru Biserica Franciscană

Desigur, aceasta din urmă nu se poate compara cu adevarata Catedrală „Francisc de Assisi”…

Parcul Rodini,

se remarcă printr-o vegetație (pretins) luxuriantă, trandafiri, lacuri și poduri. Predominant, de fapt, echidistant între albastrul ceresc și roșul infernal, două culori inaccesibile, verdele Parcului Rodini, cu valoare medie, mediator între rece și cald, între superior și inferior,  s-a dovedit o culoare liniștitoare, răcoritoare, umană, chiar dacă – la o primă impresie – ar părea ușor chinuită.

Rhodos și noi… Din nord, pe coasta vestică, până în sud și, de acolo, pe coasta estică… Trebuie spus că majoritatea căilor de comunicație terestră este alcătuită dintr-o bandă prea îngustă de teren asfaltat, ceea ce hiperbolizează distanțele, în beneficiul șoferilor de taxi sau ai agențiilor de turism (toți reclamă prețul ridicat al combustibilului, lucru pe cât de adevărat pe atât ușor de înțeles – dacă ne gândim la poziționarea insulei).

Câtă preocupare pentru asemenea realități, câtă râvnă, depusă într-o acțiune, pentru satisfacerea anumitor nevoi, pe un deal mai sus de Ialyssos, la aproximativ 10 km de orașul Rhodos? Filerimos este numele unui deal înalt de numai 267 de metri. Pe platoul său era amplasată acropola orașului antic din Ialyssos. Cu numeroase ruine din diferite perioade,

reprezintă o destinație turistică (populară), dar și un punct de reper. Mănăstirea Panagia Filerimos

dedicată Fecioarei Maria, Dătătoarea de Viață, are o arhitectură diferită de mănăstirile „obișnuite” din Grecia. Construcția din piatră, în stil gotic, pe locul unui așezământ bizantin mai vechi, a fost ridicată în secolul XV de Cavalerii Sfântului Ioan (care cuceriseră insula). În interior, așezată cu grijă, Icoana Sfintei Fecioare Maria – pe care, probabil, cavalerii au adus-o de la Ierusalim. Atunci când otomanii au ieșit învingători (1523), Cavalerii Sfântului Ioan plecau din Rhodos cu tot cu imaginea pictată…

La aproximativ 27 de kilometri de orașul Rhodos, la numai 5 kilometri de satul Theologos,

în sud-estul insulei, acolo unde peisajul se dezvăluie pe o suprafață de aproximativ 1,5 km, pe o vale străbătută de râul Pelekanos, ale cărui maluri în pantă sunt acoperite de plopi bătrâni (trecerea se face, din loc in loc, pe podețe împletite din lemn), „Edenul nu mai apare ca albastrul infinit al Egeei, contopit cu cerul, ci verdele Văii Fluturilor”. Drumul duce la Petaloudes,

acolo unde cascadele și izvoarele parcă sunt date la o parte, împinse în lături precum o fereastră care ar vrea să închidă ceva. În fiecare lună august a fiecărui an, fluturii din specia Quadripunctaria Poda ajung aici pentru a se reproduce. Singura chestiune litigioasă pe care o poate ridica experiența privește modul în care turiștii afectează ciclul natural; din cauza omului, „animal care”, potrivit lui Cioran[11], „se vede trăind”, insectele (numărul lor a scăzut dramatic) au început să se retragă în locuri tot mai ferite, din cauza zgomotului. Ca oricare alt coltișor din Grecia, și această vale are legendele ei. Singura care rămâne în picioare (transmise pe cale orală, faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) este legenda amintind de Mănăstirea Kalopetra

din apropiere, despre care se spune ca ar fi fost construită de prințul Alexandros Ypsilantis[12]. Acesta și-a adus fata bolnavă de tuberculoză și a lăsat-o în grija unui servitor, pe numele său Pelekanos. Tânăra s-a îndrăgostit de cel care avea o altă menire, dar tatăl a refuzat să binecuvânteze iubirea. Pelekanos s-ar fi sinucis, iar localnicii au numit râul întru amintirea lui. Cu siguranță, milioane de fluturi sunt atrase, în fiecare an (perioada mai-septembrie), de umezeală și de bogăția frunzelor. La sfârșitul festinului, se împerechează, masculii mor, femelele își continuă zborul, ajungând, uneori, la 25 de kilometri distanță, unde depun ouă în locuri sigure, întunecate, clipă în care viața lor nu mai găsește sensul.

La 30 (treizeci) de kilometri vest de capitală, anticul Kamiros

era unul dintre cele trei orașe exponențiale ale insulei. Redescoperit în 1929 și supranumit „Pompeiul grecesc”[13] – Kamiros, cea mai mică așezare antică de pe insula Rhodos, întemeiată în secolul VII î.Hr., a dispus de locuințe evoluate, un sistem de apeducte, temple, chiar o acropolă cu templul Atenei Kamiriada.

La circa 10 kilometri distanță de vechiul Kamiros,

un port mic, numit Kamiros Skala,

nu impresionează prin fosta calitate de zonă locuită din vechime, mai ales că fațada, parțial terminată, a unui mormânt Lycian și o bazilică creștină timpurie, decorate cu mozaicuri, care stăteau în apropiere de plaja cu pietriș, au fost distruse complet de valuri. Am văzut, în schimb, pescarii cu capturile lor, venind în port. De aici am fi avut posibilitatea să călătorim cu barca la Chalki, altă insulă a Dodecanezului. Cu părerea de rău cauzată de pierderea acestei șanse, săvârșirea unei alte fapte a venit în contrapartidă.

Pe un alt deal al insulei Rhodos (parcă și dealurile sunt înzestrate cu însușiri mitologice), la aproximativ 131 de metri deasupra satului Kritinia,

stau mărturie, pentru noi și pentru posteritate, ruinele unui castel medieval. Cu elemente de arhitectură bizantină și venețiană, acest castel a fost construit (tot) de Cavalerii Sfântului Ioan. Ridicat inițial pe trei niveluri, fiecare nivel fiind atribuit altui Mare Maestru, oferă o priveliște uimitoare a Mării Egee, a insulei vecine Halki și a portului Kameiros.

Castelul Cavalerilor Sfântului Ioan poate fi văzut la sud-vest de Monolithos, principalul sat din partea sud-vestică a Rhodos-ului.

La poalele zonei împădurite Profitis Ilias, interiorul capelei bizantine Agios Nikolaos Fountoukli, construită la începutul secolului al XV-lea, conține picturi murale.

Două hoteluri adiacente, stil cabană elvețienă, au fost construite de italieni. Stilul arhitectural își are originea în Germania secolului al XIX-lea și a fost popular în unele părți din Europa și America de Nord. Totul ne-a surprins în chip neșteptat și plăcut,

amintindu-ne de povestea adevărată conform căreia Johannes Schultz propunea, în secolul amintit, un castel tip Peleș cu două etaje, având aspectul unui chalet elvețian și, la exterior, stilul german Fachwerk, care a corespuns viziunii, gustului artistic, posibilităților financiare ale regelui Carol I. Ce asemănare cu realitatea găsită în Rhodos!

Din momentul în care am intrat în satul Eleousa, lăsându-ne conduși de om și de vehicul pe drumul principal mărginit de copaci, am știut că aceasta este cea mai senină parte a insulei Rhodos. Chiar și în toiul verii, când multe alte zone suportă cel puțin unele semne de îngălbenire din cauza căldurii care pedepsește, uneori, Rhodos-ul, Eleousa este la fel de verde precum în restul anului. Tăcerea ciudată, aproape sinistră, pare să fi coborât în fostul sanatoriu și chiar în biserică.

La marginea localității, un iaz rotund, cu o fântână în centrul său,

găzduiește Gizani, o specie foarte rară a peștilor de apă nesărată, care este endemică în Rhodos, amenințată cândva cu dispariția.

La doar 2 km în afara satului Eleousa, pe drumul ce duce la Kolymbia, am avut privilegiul câtorva minute petrecute la Biserica Sfântul Nectarie.

Interiorul este pictat cu fresce elaborate (donații ale familiilor de pe insulă, din recunoștință și respect față de sacru). Un copac vechi, cu rădăcină aproape complet scobită, a devenit instantaneul preferat pentru câte un album de familie, prilej de meditație pentru iubitorii de animale.

Chiar și fără exagerările localnicilor, a reclamelor publicitare, insula a dobândit calități în deșteptarea atenției, stârnirea curiozității – prin atracție, importanță, frumusețe, varietate. Subiectiv fiind, adaug brânza feta și mierea producătorilor locali (în ordinea preferințelor celui care consideră Saganaki drept mâncarea ideală), tavernele, cu accentul pe carne la grătar, mesele pline de pitta, pâine, fructe, sticle de retsina[14] pusă la gheață (la sud de Kamiros se află Embonas, locul unde aproape că ne-am transformat în amatori de gustări și… degustări. O nouă generație, alcătuită din oameni care au călătorit mai mult decât predecesorii, își deschid podgoriile pentru a fi vizitate), dar, mai ales, centrele de viață din jurul pieței satului

  – Mallona, „Sfatul Bătrânilor”/,

– Fântâna din Lardos/,

– Biserica și strada din Kattavia/,

atelierele,

oamenii dedicați parcă instanțelor de socializare (deși, adesea, știi că interpretează roluri, doar pentru atragerea turiștilor), expresia „uităm de lume mergând prin…”, pledează pentru frumusețea rurală a insulei Rhodos…

Poate că unul dintre cele mai romantice locuri, situat între Colymbia și Archipolis, poartă numele de Seven Springs (în grecește, Epta Piges

înseamnă „șapte izvoare”). Este o zonă umbrită, înconjurată de păduri. Șapte izvoare și râuri curgătoare, deloc uscate – chiar și în timpul verii, formează un lac, construit de italieni.

Vechea Mănăstire[15] Panagia Tsambika (reconstruită, în 1770, de către un călugar, deși unele surse dau ca mențiune același amplasament, unde s-ar fi vorbit în antichitate de un altar dedicat zeiței Artmeis[16] și de obișnuința sacrificării animalelor), la aproximativ 25 km sud de capitală, între Kolymbia și Archangelos, are însușirea de a fi când clară, când inaccesibilă – pe vârful unui deal cu vedere la mare.

Nu este, neapărat, o relație cauză-efect, dar gândul mi-a zburat la Spinoza, la Dumnezeul lui echivalent cu natura (tot ce se întâmplă respectă legile ordonate ale naturii). Nu am nimic împotriva dorinței credincioșilor de a pătrunde înțelesul descoperirii dumnezeiești; Biserica s-a văzut și se vede în situația de a fixa sensuri și limite. Gândirea celor descoperite de noi ar vrea să se pastreze doar în limitele adevărului, odată cu năzuința către exactitate, cu tot atât de fireasca pasiune a detaliilor simțite. „Să ai o măsură în toate”… Gândul mi-a zburat la Cleobul din Lindos…

Dintr-o anume perspectivă, plajele reprezintă atracția principală a insulei Rhodos[17]. Dacă cele din vest au nisip și pietriș, iar vântul tulbură apa, încât aceasta este ideală pentru sporturile nautice, în partea estică apele sunt calme și se asigură categoria (aproape filosofică) a continuității, desemnând distribuția și succesiunea neîntreruptă, în spațiu și timp, a structurii și dinamismului. Câteva exemple: Kalithea,

Anthony Ouin,

Ladiko,

Tsampika,

Kalathos,

Kiotari;

ultima, situată la 60 km spre sud de orașul Rhodos, pe coasta de est a insulei, la doar câteva minute de Lindos, cosmopolită și modernă, cu hoteluri diferite, oferind vizitatorilor facilități pentru vacanță, are o plajă care a ajuns populară datorită nisipului auriu, dar, mai ales, apelor limpezi și albastre. Întregește tabloul Capul Prasonisi, punctul cel mai sudic al insulei Rhodos[18], unde vântul lovește dinspre vest, astfel încât plaja[19] devine numai bună pentru windsurfing.

O excursie în Lindos nu trebuie să lipsească din calendarul oricărui vizitator al insulei Rhodos. Contrastul oraș vechi – case de un alb strălucitor, ridicate pe cele două plaje terasate, desemnează una dintre cele mai uluitoare imagini din Grecia. Împreună cu Ialysos și Kameiros, Lindos a fost unul din centrele antice de putere ale insulei.

Situarea între două golfuri,

plajele cu nisip fin,

stâncile de calcar,

casele (cu străduțe întortocheate, asemănătoare unui labirint

declarate monument, castelul medieval 

și acropola antică fac din Lindos cea mai impresionantă destinație de pe insula Rhodos. Vechiul Lindos, situat la circa 45 km sud de orașul Rhodos, a fost fondat de dorieni în secolul X î.Hr. În secolul al VIII-lea, era considerat un centru comercial important, datorită poziției sale geografice între Grecia și Orientul Mijlociu. A început să-și întrevadă decadența odată cu apariția și dezvoltarea orașului Rhodos (secolul V).

Acropola

etalează clădiri antice, dar și medievale;

dincolo de intrare

vestigiile arheologice ilustrează bogăția orașului antic,

templul doric, datând din secolul al IV-lea, dedicat zeiței Lindia, a fost construit pe ruinele altui templu; Propylaea (Porțile) din Sanctuar erau formate dintr-o scară și 5 (cinci) deschideri de uși; relicva unei nave antice de război, numită Trireme, la poalele scării, completează templul roman dedicat împăratului Dioclețian și peretele elenistic care înconjoară Acropolisul.

Condamanați parcă la aventură, ignorând ofertele care promovau șmecheriile de formă, nu propunerile de fond, am luat autobuzul spre Archangelos. Patronul spiritual al locului s-a gândit în fel și chip: în ciuda apropierii de mare (o distanță de câteva sute de metri), Archangelos

nu este locul potrivit de pe coastă, dar, la o altitudine de 160 m pe partea din spatele unui masiv de piatră, nici nu este vizibil dinspre mare (iată cum s-a împlinit scopul de a ascunde localitatea ochilor scăpărători ai piraților de altădată). Trecem peste câteva ore de mers pe jos, sub un soare dogoritor. Întrucât deasupra satului, ca bastion defensiv restaurat în „stil grecesc” (adică lăsat sub formă de ruină, cu nicio amenajare în interiorul său, pereții exteriori fiind singurele vestigii de importanță), Castelul cruciat din Archangelos,

construit de cruciați (în 1467) ca parte a unui lanț de apărare împotriva turcilor, face astăzi un fel de joncțiune cu piața principală. Unii ar compara acest destin cu imaginea castelului Feraklos,

remarcabil, din perspectiva lor, pentru a scruta cu privirea plaja Agathi

și Haraki

(satul de pescari care și-au găsit prosperitatea într-un golf protejat). Aflasem și despre Asclepius, castel-monument al cruciaților, dar părerile de rău nu fac decât să-ți apropie moartea spirituală…

Fiecare om este o insulă. Orice insulă reflectă, precum o proiecție, destinul uman. La fel ca noi, pot fi reunite pe baza caracteristicilor funcționale și alcătuind un tot (cel puțin în aparență).

În Marea Egee, Dodecanezul sau Arhipelagul Dodecanez este un grup de insule, ce face parte din Arhipelagul Sporade.

Symi se află în mijloc…

Cunoscută, în mitologia greacă, drept fiică a regelui Ialysos, căruia zeul Glaukos i-a răpit-o și a adus-o pe insulă, în antichitate sub numele de Aigli (după nimfa cu același nume) și Metapontis, menționată în Iliada lui Homer ca domeniu al regelui Nireus, care a luptat în războiul troian de partea grecilor, și de Tucidide în timpul Războiului peloponesiac, parte a Imperiului Roman și apoi a Imperiului Bizantin, până la cucerirea acestuia de către Cavalerii Sfântului Ioan, în 1373 (alimentată de interesul cavalerilor în privința transportului și comerțului, lansând ceea ce avea să fie o perioadă de mai multe secole de prosperitate pentru Symi), s-a trezit cotropită (împreună cu Rhodos-ul), de Imperiul Otoman (în 1522) și rebotezată Sömbeki – deși i-a fost permis să-și păstreze mare parte a privilegiilor sale, deci prosperitatea a continuat aproape neîntrerupt. Multe dintre vilele neoclasice colorate,

datează din secolul al XIX-lea. Lăsată în afara statului grec la întocmirea primelor granițe, sub dominație otomană chiar și atunci când s-a proclamat Federația Insulelor Dodecanese, cedată în mod oficial Italiei (în 1923), ocupată în 1943 de naziști,

înregistrând mai mulți ani de ocupație britanică, Symi   s-a alăturat Greciei, în 1948, devenind un mic paradis pentru turiștii britanici și italieni;

în adevăr, afluxul acestora a condus la restaurarea unui număr mare de case (distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), toate operațiunile trebuind să se conformeze liniilor directoare stabilite de către Serviciul Arheologic al Ministerului grec; pe de altă parte, populația străină a generat complicații demografice și de natură politică, deoarece cetățenii UE au dreptul să voteze în alegerile locale și au încercat să exercite propria lor influență. Cel mai dezvoltat centru al scufundătorilor de bureți, cu două comunități – Yialo

– Symi. Biserica Laborius/ (portul principal, al doilea fiind Nimborio) și Ano Symi (partea dinspre înălțime până la Castelul Cavalerilor) care trăiesc în case-bijuterii arhitecturale, cu balcoane neoclasice, pictate în culori calde, dezmierdate pătimaș de soarele strălucitor,

propune vizitatorilor Ceasul cu Turn (construit din 1880), Muzeul aflat într-o casă în stil elenistic (închisă pentru restaurare), străduța întortocheată care duce către castel. Într-o cursă contracronometru, am ajuns la Panormitis, Biserica bizantină dedicată Arhanghelului Mihail)

cea mai importantă mănăstire din Dodecanez (după cea a Sfântului Ioan din Patmos) și am plecat fără să vedem interiorul împodobit cu iconoclaste din lemn sculptat, pereții pictați, marea icoană de aur reprezentându-l pe sfânt.

La extremitatea sudică a „dominației grecești”, se întinde calm, în toată splendoarea ei, insula Kastellorizo​​

Păstrând din grandoarea fostei insule Megisti, așa cum era cunoscută din timpuri străvechi, aliata Atenei, amintită apoi de Strabo, răscruce a drumurilor comerciale între Europa, Orientul Mijlociu și Egipt, ademenitoare pentru pirați și despoți, capturată de turci, confiscată temporar de venețieni, loc de trecere pentru eroul Lambros Katsonis, Kastellorizo ​​a devenit una dintre cele mai prospere insule ale Dodecanezului, cu bogății și rafinament, cu flota care naviga și călătoriile cele mai profitabile; desigur, vâltoarea evenimentelor i-a inclus, din nou, pe greci și turci, mai nou pe francezi, italieni, britanici și germani (ultimii trezesc repulsie din cauza raidurilor aeriene devastatoare/Marea Conflagrație Mondială). Muntoasă și stâncoasă,

situată la doar 2 km de coasta turcească, Kastellorizo îmbină peisajele

cu monumentele antice (inscripții, morminte, ziduri, ruinele templului lui Apollo Megisteas) pe care, din păcate, nu am avut privilegiul să le observăm. Kastellorizo se compune din cartierele Pigadia, Horafia și portul Mandraki,

vopsite în culori impresionante,

având case renovate ca într-o poveste, scări de lemn și balcoane, rivale în frumusețe cu tot ce întâlnești prin alte insule. Orașul a păstrat și oferă vizitatorilor frumusețea unui peisaj idilic și nostalgia unei glorii trecute. Căile pietonale sunt ideale pentru aceia care își pot îngădui plimbări lungi.

Ne-am grăbit, admirând și moscheea pe care o ocolesc mai toți imitatorii de modele sociale,

către Castelul Cavalerilor Ordinului Sfâtului Ioan,

datând din secolul al XIV-lea, reconfigurat de Ferdinand d’Erentia, al optulea Mare Magister al Cavalerilor de Rhodos; astăzi, una dintre cele mai puternice cetăți ale Mării Egee, care a schimbat vechiul nume al insulei cu Kastellorizo/Castello-Rosso, datorită rocilor de culoare roșie din care a fost construit castelul, nu seamănă, dar începe să aducă cu o persoană distrusă din punct de vedere fizic și moral ca urmare a unei sănătăți precare sau unor necazuri… În zona coastei de sud-est,

lungă de 75 m (în interior) și având 40 de m lățime, celebra Peșteră Albastră, „Parastas gaura” sau „Fokiali”,

reprezintă unul dintre fenomenele geologice mai rare și una dintre formațiunile uimitoare de pe Pământ, oricum peștera fantasmagorică a Mării Mediterane. Intrarea este la fel de mare cât o barcă de dimensiuni reduse; bine manevrată, poate trece doar atunci cand marea este calmă; și vezi oglinda albastru-verde, cu o irizare greu de descris în cuvinte, care iluminează un palat feeric…

***

Potrivit înţelegerii diferite, unii vor percepe o ameninţare în mersul tău şi vor căuta, cu tot dinadinsul, să-ţi întoarcă drumurile. Pe zi ce trece, vei simţi cum perseverența se năruie şi, adesea, vei începe să te întrebi dacă este bine ceea ce faci. Numai tu vei putea răspunde. Oamenii pe care îi vei întâlni nu vor fi asemenea ţie şi nici nu vor avea cruțare pentru tine şi pentru întrebări. La fel ca drumurile, vor fi în interior, dar aceasta nu este prilej de bucurie, căci nu există drum mai anevoios şi interlocutori mai aspri decât cel/cei dinlăuntrul tău. Toate câte s-au adunat vor încerca să răsucească, în fiecare clipă, un fel de cuțit al răzgândirii. Ai nevoie de echilibru pentru a-ţi continua călătoria. Odată plecat, s-ar putea să te trezeşti tot acolo zile la rând. Îţi trebuie dorința de la început pentru a te reapropia, şi, chiar dacă ai avut puterea de a ajunge într-un anume loc, a doua oară nu te vei mai putea apropia de el; efortul legăturii reînnoite te va îndepărta de punctul către care tinzi să ajungi. Singurul gând care te va ţine pe drum, deşi îndoiala macină clipă de clipă? Un om, cândva, va porni mai departe de la capătul drumului tău, altcineva va porni de la capătul drumului lăsat de acesta şi, tot așa, până la Sens. Dacă există…

[1] Cea mai însorită zonă a Europei.

[2] Poet antic, născut (probabil) în anul 522 î.Hr., în Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. Se crede că ar fi murit în anul 443 î.Hr., la Argos, în vârstă de 79 de ani.

[3] „Soarele”, divinitate solară în mitologia greacă, asemănătoare (uneori identificată) cu Apollo. Închipuit ca un tânăr frumos și puternic, zeul care aude și vede totul aparținea generației preolimpiene: era fiul lui Hyperion și al Theiei, frate cu Selene și cu Eos.

[4] Nimfele, genii ale naturii, pe care cei din vechime le închipuiau drept niște fecioare tinere și frumoase, locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape; nimfele apelor purtau numele de oceanide, nereide și naiade, cele ale munților de oreade, iar cele ale pădurilor de driade și hamadriade. Nimfele erau înzestrate cu darul profeției. Deseori, oamenii le invocau în calitate de genii protectoare, implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei și chiar de muritori (spre exemplu: Daphne, Callisto etc.).

[5] Zeița înțelepciunii, a artelor practice, dar și a celor legate de război, totodată, protectoare a orașelor, în special a Atenei.

[6] Zeul principal al panteonului grecesc, domn al cerului, tatăl altor zei și eroilor care și-au găsit moartea (aparentă).

[7] Zeul medicinei. Asclepius simbolizează aspectul vindecării în artele medicale.

[8] Zeul profeției, muzicii, medicinei, poeziei, identificat, uneori, cu Soarele.

[9] Poate că lucrarea a fost finalizată de către Laches, un alt  locuitor al Lindos-ului.

[10] Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă este Suveranul Ordin Militar și Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos și de Malta, a fost înființat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Țara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, ordinul a devenit militar, pentru a apăra și teritoriile creștine din Țara Sfântă, pe bolnavi și pelerini.

[11] 8 aprilie 1911, Rășinari-20 iunie 1995, Paris, filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte – fără să ceară cetățenia franceză.

[12] Membru al unei proeminente familii de greci fanarioţi, prinţ al Principatelor Danubiene, ofiţer superior al Cavaleriei imperiale ruse în timpul războaielor napoleoniene, lider al Filiki Eteria, o organizaţie secretă ce a coordonat începutul Războiului grec de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, nu trebuie confundat cu bunicul său, având acelaşi nume, prinţ al Valahiei şi Moldovei la sfârşitul secolului XVIII.

[13] Pentru că nimeni nu știe de ce și în ce mod a fost părăsit și îngropat.

[14] Cupaj de roditis (70%) și savatiano (30%), cu o ușoară aromă de rășină de brad. Licoarea îți lasă pe limbă senzația de coajă de brad; forțând nota, aduce aminte de pădurile românești, de fapt, chiar merită asocierea cu brânza în coajă de brad de la Rucăr. Ca și băuturile cu anason, retsina este expresia gustului condimentat al sudului, greu de șters din memorie de cei care s-au lăsat vrăjiți…

[15] În stilul Dodecanesian al bisericilor, are porțiuni în care nu s-au aplicat straturi de material pe suprafață, pentru a o proteja, în scopul de a o face mai rezistentă la uzură; podeaua templului și curtea sunt acoperite cu pietriș, cu scoici, așa cum se practica în vremurile respective; unele icoane datează din secolul al XIX-lea, iar iconostasul este chiar mai vechi.

[16] Zeița vânătorii în mitologia greacă. Artemis se număra printre cei 12 (doisprezece) zei olimpieni. A fost una din cele mai vechi și venerate zeități ale Greciei Antice. În perioada clasică a mitologiei elene, era descrisă ca fiind fiica lui Zeus și a muritoarei Leto, sora geamănă a lui Apollo. Artemis mai era asimilată ca zeița pădurilor, nașterii copiilor, virginității, fertilității, a vânătorii, evocată cu arc și săgeți. În perioadele eleniste târzii, și-a asumat rolul Eileithiei în ajutorul nașterilor. Artemis a fost identificată mai târziu cu Selene, o titanidă, zeița greacă a lunii, câteodată evocată cu o semilună deasupra capului. Totodată a fost corelată cu zeița romană Diana, cu zeița etruscă Artume și cu zeița elenă Hecate.

[17] Pe insula Rhodos vom găsi următoarele plaje: Afandou, Agathi, Agios Georgios, Agios Pavlos, Anthony Quinn, Faliraki, Fourni, Gennadi, Glyfada, Glystra, Haraki (Charaki), Ialyssos (Ialissos), Ixia, Kalathos, Kalithea (Kallithea), Katsouni, Kavourakia, Kiotari, Kokkinogia, Kolymbia (Kolympia), Ladiko (golful Anthony Quinn), Prasonisi, Rhodes (Elli), Stegna.

[18] Prassonissi întrunește, mai curând, caracteristicile unei peninsule unite de Rhodos printr-un istm îngust, atunci când apa mării scade.

[19] De fapt, plajele largi, atât la Mediterana, unde apa este liniștită, fără valuri, cât și la Marea Egee.

PRIMĂVARA… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 martie 2015, 12:57

Raportată la vârstele omului, primăvara semnifică pruncia şi copilăria, fiind considerat cel mai schimbător anotimp al anului. Zburdălnicia copilăriei se reflectă în alternanţele capricioase ale vremii: cald-frig, senin-înnorat, soare-vânt-ploaie, etc. A fost cântată de toţi poeţii lumii care au asociat-o cu timpul florilor şi al exuberanţei vegetaţiei, cu cântecul, jocul şi veselia, cu tinereţea şi dragostea.

Din punct de vedere calendaristic, primăvara ilustrează imaginea renaşterii naturii şi a reînnoirii sufleteşti a omului, iar ca alegorie universală, ea reprezintă simbolul vieţii, al speranţei şi al binecuvântării cereşti (V. Aga). În luna martie a acestui anotimp se declanşează activităţile în toate mediile calendarului popular: agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol etc. Structura calendaristică a acestor domenii, cu principalele activităţi şi practici desfăşurate şi, deopotrivă, cu obiceiurile, riturile şi sărbătorile adiacente sunt consemnate, pe baza cercetărilor etnografice, de I. Ghinoiu şi ele constituie jalonul de bază al consideraţiilor noastre pentru toate cele patru anotimpuri. Calendarul activităţilor şi practicilor agrare debuta, în vechiul calendar iulian, la echinocţiul de primăvară (9 martie) şi avea două anotimpuri de bază: vara şi iarna. Celălalt hotar al timpului era situat, pe acelaşi calendar vechi, la 8 septembrie. Miezul verii cădea la 12 iunie (ziua Cuviosului Onufrie), iar miezul iernii era situat la 9 decembrie şi concorda cu zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, sărbătoare cunoscută sub numele de Ana Zacetenia.

Principalele activităţi agrare din acest sezon erau aratul şi semănatul. Aratul începea într-o zi de luni care preceda sau urma sărbătorii Măcinicilor şi era devansat de pregătirea uneltelor agricole, de hrănirea animalelor de tracţiune şi de încheierea unor înţelegeri între săteni pentru a se ajuta la plug (se înjugau câte 4-6 boi la un plug de lemn). Pornirea plugului debuta în preajma zilei de 9 martie, după un anumit ritual, cu dublu rol: purificator, prin afumarea cu tămâie şi stropirea cu agheazmă a boilor, şi fertilizator, prin aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină. Obiceiul legat de acest moment specific ţinutului Transilvaniei şi numit Tânjaua de pe Mara (cu denumirile zonale: Alegerea Craiului, Tânjaua, Udatul, Udătoriul, Bricelatul, Trasul în Vale etc.) se desfăşura în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşti şi era organizat în cinstea primului gospodar care a ieşit la arat, dar şi pentru invocarea fertilităţii şi a roadelor bogate. Semănatul era legat de o anumită fază de creştere a lunii, de condiţiile locale ale climei şi solului şi de diverse repere: sosirea unor păsări migratoare, data unor sărbători calendaristrice, înfloritul arborilor, arbuştilor sau a unor plante sălbatice, cântatul păsărilor şi insectelor etc. Astfel, porumbul se semăna la Buna-Vestire (25 martie) şi Armindeni (1 mai) sau Ispas, grâul de toamnă între Sântămării (15 august-8 septembrie), fasolea la Armindeni (în Bucovina, până la Sângiorz), castraveţii până la Armindeni (în Banat) etc. Celelalte activităţi: întreţinerea culturilor (cu ritualurile adiacente, Paparuda şi Caloianul) şi recoltatul (cu Cununa Grâului) se desfăşurau vara. Tot în acest sezon începea şi culesul plantelor de leac şi tinctoriale folosite în medicina şi cosmetica populară. Culesul, un adevărat ritual, se desfăşura în anumite condiţii de timp (zile favorabile şi anumite momente ale zilei: noaptea, dimineaţa, în zori, la răsăritul soarelui) şi de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni). Actele magice, derulate pentru vindecarea unor boli, erau asociate cu practicile pozitive de medicină populară. După opinia lui Valer Butură poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de boli (Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979). I Ghinoiu întocmeşte o listă de 13 plante, cu ritualul culegerii şi „terapia“ lor. Zilele, marcate de sărbători, favorabile culegerii plantelor de leac se pot grupa în trei perioade:
• în preajma echinocţiului de primăvară (săptămâna Caii lui Sântoader, Florii, Joimari, Sângiorz, Sângiorzul Vacilor); • la solstiţiul de vară (Todorusale, Ispas, Sânziene, Circovii de Vară, Ilie Pălie, Foca etc.); •  la echinocţiul de toamnă (Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii etc.).

Calendarul pastoral debutează la Sângiorz (23 aprilie), cu o lună mai târziu decât cel agrar, are două anotimpuri (vara şi iarna) şi este precedat de luarea unor măsuri organizatorice şi economice (închiderea ţarinelor pentru păşunat, alcătuirea turmelor de oi şi a cetelor de sâmbraşi, tunderea oilor înainte de a fi urcate la munte, construirea ţarcurilor şi a colibelor etc.), juridice (însemnarea oilor şi a mieilor, măsuratul laptelui şi fixarea cotei de brânză etc.) şi rituale (practici magice de purificare a vitelor, oilor şi ciobanilor, de prevenire a pagubelor produse de animalele pădurii, de îmbolnăvire a animalelor, de fertilitate şi rod bogat etc.). Acest calendar depindea însă de reproducerea ovinelor şi caprinelor care împarte anul solar în două anotimpuri egale: un sezon fertil (cu împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril (cu hrănirea animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii). Considerat hotar de timp, Sângiorzul cuprinde un scenariu mitic anual de renovare a timpului, specific începuturilor de an sau de sezon care include următoarele practici specifice: prezenţa spiritelor morţilor (la Moşii de Sângiorz), sacrificiul unui animal (mielul fript haiduceşte la ritualul Alesul Oilor), pregătirea mâncărurilor rituale (colacii folosiţi în practica magică „Cucu! – Răscucu!“), aprinderea rituală a focurilor („focul viu“ aprins după o tehnică străveche prin frecarea unor lemne uscate), practici divinatorii (semănatul ritual al busuiocului), observaţii meteorologice şi astronomice, numeroase acte de profilaxie (stropitul şi scăldatul ritual, Armindenul sau Pomul de Mai), arderea şi descoperirea comorilor (în noaptea de Sângiorz) etc.

Calendarul pomi-viticol care avea, în linii mari, aceeaşi structură ca şi calendarul agrar, începea în luna martie (la Măcinici) cu văruirea şi curăţarea pomilor, aprinderea focurilor împotriva îngheţurilor şi a brumelor târzii, continuând, la Blagoveştenie, cu dezgroparea viţei de vie şi altoitul pomilor. Anul apicol debuta în apropirea echinocţiului de primăvară cu scoaterea stupilor de la iernat la diferite date (Mucenici, Alexii sau Bunavestire) şi cu practici magice străvechi (purificarea stupilor prin afumarea lor cu tămâie, rituri pentru sporirea fertilităţii şi ferirea lor de „furtişag“ sau de „luarea manei“). Recoltatul mierii („retezatul“ sau „tunsul“ stupilor) se făcea vara, dar şi primăvara pentru mierea de salcâm. Sărbătorile primăverii debutează la 1 martie cu zilele Babei Dochia (1-9 martie), zile în care I. Ghinoiu distinge scenariul unei zeităţi feminine care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului la munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate, erau considerate „zile cosmogonice“ şi reprezentau durata ciclului de renovare a timpului, iar sfârşitul ei, în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie pe stil vechi) simbolizează moartea anului vechi. După opinia reputatului etnolog, bazată pe cercetările etnografice, plantele şi animalele aveau patroni paterni, de origine solară (Sântoaderul, Lăzărelul, Sângiorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânnicoară, Ajun, Crăciun) şi materni, de stirpe lunară (Drăgaicele sau Sânzienele, Maica Precista, Paraschiva, Dochia). Cele două perechi de reprezentări mitice erau dominate de Zeiţa mamă, Dochia şi de Zeul tată, Crăciun. Prima deschidea anul lunar şi al doilea, anul solar. Zilele Babei Dochia se continuau cu Mărţişorul, funie a anului care împletea durata celor două anotimpuri de bază (iarna şi vara), şi cu Măcinicii. Ziua lor păstrează urme rituale ale unui străvechi început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară (9 martie) pe stil vechi. Acest scenariu mitic de renovare a timpului este relevat de obiceiurile din ziua de Mucenici şi cuprindea mai multe elemente, specifice oricărui ritual al începutului de an sau de sezon (vezi I. Ghinoiu, Măcinicii, idem, p. 235-240).

Sărbătorile, obiceiurile şi riturile acestui anotimp cuprind credinţe şi practici magice străvechi, de natură agrară ori pastorală, specifice primăverii sau cu semnificaţie diversă: Baba Dochia, Mărţişorul, Măcinicii, Pornirea plugului, Tânjaua, Plugarul, Alexiile, Dragobetele, Blagoveştenia, Alesul, Mânecătoarea, Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Sâmbra Oilor, Marcul Boilor, Harmaşul viermilor, Armindenul, Alimori, Ispas, Paştele Cailor etc. La acestea se adaugă sărbătorile mobile, care sunt majoritare: Lăsatul Secului (Postul Mare), Săptămâna Nebunilor, Lunea Curată, Înăcrirea borşului, Cucii, Tărbacul câinilor, Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Sântoaderii, Încuratul cailor, Miezul Păresimilor, Sâmbăta Ursului, Vinerile Scumpe, Lunea Albă, Marţile Oprite, Nunata Şoarecilor, Joile Domneşti, Fântâniţa, Paştele Blajinilor, Marţea Dracului, Ropotinii, Caloianul, Joia Mânioasă, Mătcălăul, Paparudele, etc. Toate sărbătorile acestei perioade se centrează în jurul Sf. Paşti, cel mai mare praznic al sezonului şi al întregului an, deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii, în care I. Ghinoiu discerne un nou scenariu preistoric de renovare a timpului şi spaţiului, specific Noului An ritual creştin. În acest sens, Sf. Paşti şi întregul ceremonial adiacent cuprind o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului (Săptămâna Mare, a Patimilor) şi un interval cu practici de purificare a spaţiului şi de recâştigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Luminată sau Octava Paştilor). Deosebirea constă în faptul că jertfa zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus Hristos pe Golgota

Această densitate unică de sărbători, specifice primăverii, este explicată de I. Evseev (“Primăvara”, în Enciclopedia, pp. 388-390) prin doi factori: anotimpul respectiv marca începutului anului economic, iar, până în Evul Mediu, anul calendaristic începea la 1martie. Căldura binefăcătoare şi renaşterea naturii au constituit, pentru populaţiile arhaice şi societăţile tradiţionale, conţinutul şi scopul principal al majorităţii riturilor calendaristice. Între acestea predomină patru categorii de rituri: • rituri cu funcţii apotropaice, purificatoare şi de stimulare a energiei solare şi a cursului vieţii: „Cucii“ (din prima zi după Lăsatul Secului de Paşti), Pornirea plugului (Tânjaua, Plugarul), practicile apotropaice de la Alexii (Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul stupilor), Păpăluga (de la Sângiorz), Alesul, Vinerea Floriilor, Floriile, Vinerea Scumpă etc.; • riturile de purificare a pământului, a caselor, curţilor şi anexelor, a grădinilor şi livezilor, a oamenilor şi a vitelor, realizate prin: bătutul pământului şi arderea gunoaielor, fumigaţii cu tămâie, ocolirea lor cu foc sau cu cenuşă de pe vatră în zilele de Măcinici, Alexii şi Balgoveştenie; Focul Sfinţilor (de la Măcinici), focul viu (din ajunul Sângiorzului), Strigatul peste sat (din Miercurea Paştilor), Sângiorzul Vacilor (22 aprilie), Mânecătoarea (22-23 aprilie), Marcul Boilor (25 aprilie), Armindenul sau Pomul de Mai (1 mai) etc.; • rituri de purificare a sufletului şi trupului uman: scalda rituală (Vinerea Sântoaderului), călcatul ursului (Sâmbăta Ursului) aerisirea aşternuturilor şi a hainelor (Măcinici), udatul ritual (Lunea Paştilor), rugăciunile şi semnele de pocăinţă, îngăduinţă şi toleranţă precum şi manifestările spiritului de căinţă, împăcare şi iertare a greşelilor între creştini, în perioada Postului Mare; • riturile de înfrăţire şi însurăţire: Mătcuţatul fetelor (marţi după Paşti, la Mătcălău), Însurăţitul şi înfârtăţitul sau „prinsul verilor şi văruţelor“, Lăzăriţa sau Lăzărelul (la Florii).

La acestea se adaugă cultul strămoşilor, românii dezvoltând un pronunţat cult pentru moşii şi strămoşii neamului. Elemente şi reflexe ale acestui cult se regăsesc începând cu Zilele Babei (1-9 martie) şi Zilele Moşilor (9-17 martie) şi continuă până la Rusalii: Moşii de Sângiorz (22 aprilie), Moşii de Florii (Sâmbăta Floriilor), Moşii de Joimari (Săptămâna Mare), „Ziua părinţilor“ sau „Ziua Morţilor“ (luni ori marţi după Duminica Tomii), Lunea Paştilor (Săptămâna Luminată), Moşii de Rusalii (Sâmbăta Rusaliilor).

CALENDAR… Eseu: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 martie 2015, 12:56

Anotimpul provine din An + timp (după german, Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către Soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în volumul Sărbători, pp. 384-385) patru categorii de anotimpuri: 1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); 1 iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna). 2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie). În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri: 3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie-26 octombrie) şi iarna (26 octombrie-23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru. 4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărţeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, şunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna.

Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.

Într-adevăr, pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc. Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiilor au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori. Agricultorii şi-au suprapus practicile specifice şi sărbătorile peste datele echinocţiilor şi solstiţiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creşterea animalelor (oi, capre şi vite mari) se desfăşura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocţiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstiţiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocţiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocţii (Sângiorz şi Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstiţiale (Sântilie şi Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului. Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocţiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paşti şi Rusalii. În funcţie de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paşti şi de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător. În calendarul popular există şi un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „ţin de ritualul calendaristic preroman“. (Anotimpul, în volumul Sărbători, p. 56-58).

Ca şi celelalte unităţi de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calităţile şi caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credinţe şi în viziunea asupra lumii, specifice ţăranului român şi satului tradiţional: „Anotimpu-i aşa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă şi anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză şi bobul să se coacă. Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui“ (E. Bernea, „Unităţi de timp”, în vol. Cadre, p. 183). E. Bernea consideră că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii): „Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Şi iarna tot aşa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“ (idem, p. 183).

Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieţii: copilăria (primăvara), tinereţea (vara), maturitatea (toamna) şi bătrâneţea (iarna). În poemul “Metamorfoze”, Ovidiu îi atribuie matematicianului şi filozofului Pitagora următoarea observaţie: „Ce, nu credeţi că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust şi e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …” (Metamorfoze, p. 413).

Himalaya (9)… Text și foto: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 martie 2015, 11:24

Totodată, drumul mi se pare a fi o călătorie intimă. Doar rătăcitorii nu au nicio cale de străbătut…

În mai 2014, am pășit pe pământul Nepalului, Bhutanului și Tibetului…

*

ZIUA 12 / 14.05.2014:  LHASA

Capitala Tibetului îi îngăduie pe cei care ajung la 3.490 m altitudine (unul dintre cele mai înalte orașe ale lumii, având aproape 400.000 de locuitori; aici vezi reprezentanții grupului etnic tibetan, care formează majoritatea locuitorilor orașului, dar și populație Han sau minoritate Hui (prin intermediul lor, s-a desăvârșit procesul de acaparare economică – tibetanii sunt săraci, chinezii prosperă)…

Dimineața ar fi trebuit dedicată vizitării (cu programare, biletul conținea numărul de pașaport) complexului arhitectural Potala sau Petal, palat legendar construit în vârful unei coline care domină Lhasa. Am vizitat Norbulinka (grădina și palatul a cărui construcție a început în 175), care se întinde pe o suprafață de 36 ha, alt loc de pelerinaj pentru tibetani, fosta reședință de vară începînd cu al șaptelea Dalai Lama, Muzeul Tibetan și Mănăstirea Ramoche, cea mai veche mănăstire din Lhasa, Templul Jokhang – „Templul înmiresmat cu tămâie”, cel mai vechi templu sacru al tibetanilor, construit în anul 650, înscris și el pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, situat în centrul vechii Lhasa, unde se păstrează cea mai prețioasă relicvă religioasă a Tibetului – o statuie aurită a lui Buddha Jowo Shakyamuni (se spune că s-a sculptat singură).

Potala este, practic, sinonim cu Tibetul din timpul emblematicului rege Songtsen Gompa. Structura, compusă din 13 niveluri și din peste 1.000 de camere, pe o suprafață de 90.000 mp, este divizată în Palatul Alb (partea administrativă) și Palatul Roșu (partea religioasă). Potala (în prezent, muzeu) a fost conceput de cel de-al cincilea Dalai Lama în secolul al XVII-lea, a servit ca reședință de iarnă și sediu al Guvernului pentru mai mulți Dalai Lama; bogatul său inventar istoric, cultural și spiritual a predispus la înscrierea în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Plină de inedit a fost și plimbarea prin celebra piață de pe strada Barkhor, numită „Fereastra Tibetului”, care înconjoară Templul Jokhang și a păstrat, intactă, originalitatea tibetană (parcă s-au adunat toate tarabele cu suveniruri din Tibet)…

*

ZIUA 13 / 15.05.2014:  LHASA – KATHMANDU – DOHA

Transfer la Aeroportul Lhasa Gonggar pentru zborul spre Kathmandu cu Air China CA 407 (11:05 / 10:30)… Întâlnire cu ghidul local, care ne conduce în centrul orașului Kathmandu pentru a vizita artera comercială Walkabout și pitorescul cartier comercial Thamel (sunt, doar într-o măsură, reprezentative pentru Nepal). „Sir, you want, please? Very good price, best price” ademenește la tot pasul. Patronii de mici magazine înghesuite, vânzătorii ambulanți, oamenii cu ricșa sau șoferii de taxi, toți vor să-ți ofere ceva, „la cel mai bun preț posibil”: obiecte artizanale pe post de antichități, îmbrăcăminte, pashmina (textile din lână de cașmir), „cremă-balsam de tigru”, statui, statuete, suluri cu desene tantrice, brățări, mărgele, instrumente muzicale, thanka (picturi religioase), mandale, echipament pentru expediții pe munte, chiar hașiș sau alte droguri mai ușoare…

Conform tradiției șerpașilor, se manifestă prietenia și respectul pentru cei care au pășit în Nepal prin Farewell Dinner – cina de bun rămas, într-un local specific, cu muzică și dansuri tradiționale; a rămas pentru altă dată „Khata”, simbolul norocos, semn al dragostei, al faptului că se vor îndeplini multe dintre dorințele noastre pentru un viitor mai bun. Zestrea gastronomică nepaleză depinde mult mai puţin de relief sau de resurse, mai curând de religia celui care îţi aşterne masa. Bucătăria nepaleză simte din plin influenţe din partea strălucitelor civilizaţii ale Asiei: etnicii nawari (în valea Kathmandu) au o bucătărie bazată pe bivolul de apă, pe cereale şi pe plante fermentate, abundă în usturoi, piperuri, cardamon, coriandru, şofran şi turmeric (şofran indian, curcuma); date fiind restricţiile de dietă ale castei superioare hinduse, populaţiile khas/pahari consumă supa de linte cu orez fiert sau bucăţi de pâine de grâu nedospită, fierturi de porumb, cu boabele întregi sau mămăligi lungi; triburile de deal („cei de neatins”) mănâncă porc şi bivol; bucătăria din Himalaya, mâncarea tibetanilor şi a celor sub influenţa culturală tibetană, este bazată în special pe cereale (orz şi mei) şi cartofi, se bea lapte de vacă, se poate consuma carne de iac sau carnea vitelor provenite din încrucişările dintre iac şi vacă. Gastronomia stradală face parte din experienţa culinară a unei călătorii prin Nepal; produsele sunt expuse pe jos – ardei iuţi, usturoi, ghimbir, roşiile tip prunişoare, ingrediente nelipsite în bucătăria nepaleză. La piaţă, peştele se vinde prăjit ori uscat, iar în magazinele locale, produsele se vând vrac, direct din saci…

*

Zbor spre Doha cu Qatar Airways, QR 651 (23:35 / 02:00)…

*

ZIUA 14 / 16.05.2014:  DOHA – BUCUREȘTI

Sosire la Doha (ora 02:00) și zbor către București cu QR 219 (08:35 / 13:30)…

Am primit viză de Qatar/24 de ore. De la 2:00 la 5:00 dimineața, având cazarea asigurată (Moevenpick Hotel Doha), dar convins că o călătorie cere dezlipirea de comoditate, cere căutare, chiar fără acces în privința atracțiilor de top din zonă (Muzeul de Artă Islamic, Qatar Islamic Cultural Center, Souq Waqif, Al-Baraha Majlis) m-am plimbat de-a lungul Golfului Doha, fotografiind vestita Cornișă, inclusiv de pe artera principală – care leagă cartierul de afaceri din West Bay cu partea de sud a orașului și Aeroportul Internațional.

*

Scriitorii vor să aibă, totdeauna, ultimul cuvânt… De fapt, exprim recunoștința – sub forma mărturisirii…

La început, mi-a fost teamă că voi analiza prea mult oamenii și lumea (necunoscută mie) a Asiei de Sud. Că voi diseca frumusețea, voi câștiga doar detalii, date istorice exacte, diagnosticuri, că voi pierde esența. Acum știu că poți analiza o expediție păstrând aprecierea pentru farmecul ei; că poți identifica mai multe culori de bază ale unei picturi, fără să privești compoziția în ansamblul ei. După ce am privit, mai de aproape, Nepalul, Bhutanul și Tibetul, mă gândesc cu și mai multă admirație la ele…

„FLORILE CEAHLĂULUI”/ediţia a 27-a, Piatra-Neamţ, 7-15 martie 2015

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 martie 2015, 12:35 / actualizat: 19 martie 2015, 21:05

Parteneri: Etno TV, Favorit TV, EST TV, TVM, 1TV Neamţ, Radio Iaşi, Mesagerul de Neamț, Monitorul de Neamţ, Realitatea Media, Ceahlăul, Camera de Comerţ şi Industrie Neamţ, Liceul de Artă „Victor Brauner” Piatra-Neamţ.

Festivalul îşi  propune să revitalizeze, să promoveze tradiţia şi folclorul din România, prin muzica vocală, instrumentală, costumul popular românesc.

[youtube height=”450″ width=”800″]https://www.youtube.com/watch?v=Ef8NWtZBzK4&feature=youtu.be[/youtube]

PREMIANŢII CONCURSULUI

„Florile Ceahlăului”, ediția a XXVII-a

TROFEUL: Bulai Alex Daniel (Neamţ), vioară

Canto tradiţional

8-15 ani

PREMIUL I: Stan Emanuel (Harghita)

PREMIUL II: Tănasă Emilia Georgiana (Caraş-Severin)

PREMIUL III: Stoian Antonia Sorina (Gorj)

MENŢIUNI:

Apetrei Mihaela Denisa (Suceava)

Astelian Alexia (Mureş)

Boricean Mălina Maria (Covasna)

PREMII SPECIALE PENTRU INTERPRETARE:

Chirica Iuliana Magdalena (Suceava)

Pădureţ Nechifor Ella Alexandra (Botoşani)

 16-25 ani

PREMIUL I: Ababei Ana Maria (Iaşi)

PREMIUL II: Oşlobanu Sînzîiana (Neamţ)

PREMIUL III: Bugnar Ionela Cristina (Bistriţa-Năsăud)

MENŢIUNI:

Marinescu Georgiana (Sălaj)

Radu Raluca (Vaslui)

PREMIUL SPECIAL PENTRU AUTENTICITATEA COSTUMULUI: Bicăzan Bianca Patricia (Sălaj)

INSTRUMENTE POPULARE

PREMIUL I: Dumitru Emmy Constantin (Neamţ), acordeon

PREMIUL II: Olaru Robert Dănuţ (Bacău), acordeon

PREMIUL III: Roba Carmen (Suceava), nai

MENŢIUNI:

Blaga Vlad Daniel (Sălaj), vioară

Strungaru Alexandra (Botoşani),  vioară
Juriul / de la stânga la dreapta:

Tiberiu Groza din Cluj – membru

Emilia Arcan (vicepreședinte CJ Neamț) – președinte de  onoare

Laurențiu Ursache – membru

Delia Irimia, Academia de muzică Gheorghe Dima din Cluj

Etnomuzicolog Elise Stan (TVR) – Președintele juriului

Carmen Nastasă (directorul Centrului pentru Cultură și Arte Carmen Saeculare) – membru

Adrian Ardeleanu (directorul Centrului pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Iași) – membru

Florentina Buzenschi (etnograf, Muzeul de Etnografie Neamț) – membru

Mihaela Mancaș (Liceul de Artă Victor Brauner Piatra Neamț) – membru

***

Condiţii de participare

Copii şi tineri solişti, vocali şi instrumentişti, de muzică populară, având vârste cuprinse între 8 şi 25 de ani.

Înscrierea la concurs s-a făcut în baza fişei trimisă pe adresa: Piatra-Neamţ, Str. Ştefan cel Mare nr. 3, pentru Festivalul-concurs „Florile Ceahlăului” 2015, prin fax: 0233 214026, on-line pe site-ul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”-Neamţ. Fişa de înscriere, însoţită de partiturile cu acompaniamentul pieselor pe care concurenţii le-au interpretat, erau trimise fie pe adresa Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”-Neamţ, fie prin fax, la numerele 0233.214026, 0233.231883 sau pe adresele de e-mail: florile.ceahlaului@culturaneamt.ro (cu menţiunea: pentru Festivalul „Florile Ceahlăului”).

(Înscrierea la Festivalul „Florile Ceahlăului” s-a făcut contra-cost…) Odată cu fişa de înscriere au fost transmise partiturile cu acompaniamentul piesei muzicale interpretate, precum şi dovada plăţii pentru înscriere (taxa: 70 de lei – direct la casieria instituţiei sau la Raiffeisen Bank, cont RO53RZBR0000060011615674).

Data limită a înscrierilor a fost 28 februarie 2015, data la care s-a încheiat şi procesul de transmitere al partiturilor.

Concursul s-a desfăşurat în trei etape, pe două secţiuni:

Etapa I  Preselecţia judeţeană – 7 martie 2015;

În vederea unei participări cu un înalt nivel calitativ şi competitiv, toţi concurenţii din judeţul Neamţ au fost prezenţi la preselecţia din data de 7 martie 2015, condiţie obligatorie pentru a intra în concurs.

Juriul pentru această primă fază a festivalului concurs a fost alcătuit din: prof. univ. Delia Irimie (Facultatea de muzică), prof. Mihaela Mancaş (Liceul de Artă „Victor Brauner”-Piatra-Neamţ) şi Carmen Nastasă (managerul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”-Neamţ).

Rezultatele finale la preselecţia judeţeană din 7 martie 2015

Canto popular: 8-15 ani

Admiși

ROTARU BIANCA-ELENA

LUPU PAULA ANA-MARIA

AVASILOEI MIRUNA-ELENA

SĂNDULACHE IUSTIN-ANDREI

HUMĂ ELENA-SABINA

ACATRINEI CARMEN-LORENA

POPA DENISA

BURUIANĂ ANCA-PATRICIA

OPREA LARISA- MĂDĂLINA

ANASTASIEI DENISA

APETREI MARA- IUSTINA

ŞOIMARU MIHAELA- IONELA

Canto popular: 16-25 ani

Admiși

CARNARIU ALINA MARIA

MARIAN LAURENŢIU

OŞLOBANU SÎNZÎIANA

ŞCHIOPU RAMONA MIHAELA

VINCA DAIANA-ANA

Instrumente populare

Admiși

DUMITRU EMMY CONSTANTIN

BULAI ALEX DANIEL

Etapa II  Preselecţia naţională –  14 martie 2015, Piatra-Neamţ;

La preselecţie şi concurs, participantul a prezentat:

–   o doină (o lucrare din categoria genului epic sau a cîntecului ceremonial)

–  o piesă autentică, reprezentativă din zona etno-folclorică de provenienţă a concurentului (nu din repertoriul consacrat), cu acompaniament instrumental;

–   descrierea zonei folclorice pe care o reprezintă, a costumului popular sau a unui obicei/o snoavă

–   concurenţii au avut pregătită şi altă piesă muzicală, la care juriul ar fi apelat pentru o mai bună evaluare;

Pentru secţiunea instrumente tradiţionale, concurenţii au prezentat două piese din folclorul românesc diferite ca gen, caracter şi stil.

Etapa finală: Concurs – 15 martie 2015.

Acompaniamentul muzical la repetiţii, preselecţie şi concurs a fost asigurat de orchestra Ansamblului „Floricică de la Munte”.

Timpul alocat fiecărui participant la etapa finală era limitat la 5 minute.

Secţiunea Canto Tradiţional Românesc.

– Categoria de vârstă între 8 şi 15 ani;

– Categoria de vârstă între 16 şi 25 ani.

Secţiunea Instrumente Populare

Au participat tineri interpreţi la instrumente tradiţionale: vioară, acordeon, ţambal, clarinet, trompetă, fluier, cobză, nai.

Pentru secţiunea instrumente tradiţionale, concurenţii au interpretat două piese din folclorul românesc, diferite ca gen, caracter şi stil.

Concurenţii au prezentat o doină/baladă şi o piesă de virtuozitate; se cuvenea specificat tempo-ul piesei pe partitură.

Desfăşurarea concursului

14 martie 2015.

–   9:00-14:00: Repetiţie pentru concurenţii din ţară.

–   15:00: Tragerea la sorţi pentru stabilirea ordinii intrării participanţilor în concurs

–   15:30-19:00: Concursul de preselecţie

–   19:00-20:00:  Recitalul finaliştilor din 2014

–   20:00: Comunicarea rezultatelor concurenţilor prezenţi la preselecţie.

15 martie 2015

–  9:00-14:00: Repetiţie pentru finalişti.

– 16:30: – Tragerea la sorţi pentru stabilirea ordinii intrării participanţilor în concurs

– 17:00-19:00: Etapa finală a concursului

– 19:00-20:00: Recitaluri susţinute de solişti consacraţi, spectacol de gală şi decernarea premiilor.

Timpul acordat fiecărui concurent a fost de 5-7 minute.

Juriul era format din: Elize Stan (etnomuzicolog, realizator emisiuni TVR), Mircea Câmpean (reprezentant al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale-Cluj), Adrian Ardeleanu (directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale-Iași), prof. Delia Irimia (Facultatea de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj), Laurențiu Ursache (realizator emisiuni TV), Florentina Buzenschi (etnograf, Complexul Muzeal Județean Neamț), Emilia Arcan (vicepreședinte CJ Neamț), Carmen Nastasă (managerul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”-Neamţ), Dorin Grama (director Favorit TV). Aceștia au punctat fiecare concurent după următoarele criterii: interpretare, tehnică instrumentală, autenticitatea repertoriului, costumul popular, ţinută scenică. Hotărârile juriului au fost definitive şi fără drept de apel.

Premii

Toţi participanţii la festivalul-concurs naţional de muzică populară pentru copii şi tineri „Florile Ceahlăului” au primit diplome de participare.

S-au acordat premii la toate categoriile şi secţiunile festivalului; a fost oferit şi „Trofeul Florile Ceahlăului”. Cîştigătorul Trofeului festivalului nu va mai putea concura la ediţiile următoare, dar va putea participa ca invitat la spectacolul de gală al ediţiei din 2016. În funcţie de contribuția sponsorilor, premiile puteau fi suplimentate; de asemenea, juriul şi-a rezervat dreptul de a redistribui sau de a nu acorda unele premii.

Participanţii la festival au respectat întocmai precizările regulamentului şi ale organizatorilor privind programul de repetiţii, orele şi condiţiile de deplasare, ordinea intrarii în scenă şi programul în afara evoluţiei artistice de pe scena festivalului.

Cheltuielile de cazare şi masă au fost suportate de organizatori, pentru concurenţii din alte judeţe, în zilele de 14 şi 15 martie 2015.

Concurenţii cu vârsta de până la 15 ani au avut dreptul la un singur însoţitor pentru care organizatorii au plătit cazarea şi masa.

Cheltuielile de transport au fost suportate de participanţi sau de instituţiile pe care le reprezintă…

Carmen Nastasă, managerul Centrului pentru Cultură şi Arte „Carmen Saeculare”-Neamţ

consemnare: Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Au trecut patru ani… Japonia, martie 2011

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 martie 2015, 23:13 / actualizat: 11 martie 2015, 18:49

*

9 martie 2011: Alertă de tsunami după un cutremur cu magnitudinea de 7,2 produs în Japonia (regiunea insulei Honshu).

11 martie 2011: Un cutremur cu magnitudine 9 grade pe scara Richter și cu epicentrul în Oceanul Pacific a lovit orașul Sendai, aflat pe coasta de est a Japoniei. Seismul a fost urmat de numeroase replici de peste 6 grade și a declanșat un tsunami de peste 10 metri. A fost cel mai puternic cutremur înregistrat vreodată în Japonia.

12 martie 2011: O explozie se aude la Centrala Nucleară de la Fukushima 1; patru muncitori sunt răniți și locuitorii zonei avertizați de scurgeri de radiații.

13 martie 2011: O altă explozie, de data asta la reactorul 3, are loc la Fukushima; trei muncitori sunt răniți și șapte sunt dispăruți.

14 martie 2011: A treia explozie are loc la reactorul 2 al centralei nucleare de la Fukushima. Magnitudinea cutremurului este reevaluată de la 8,9 la 9, acesta devenind al patrulea cel mai puternic cutremur din lume înregistrat după 1900.

15 martie 2011: Reactorul 4 de la Fukushima a luat foc. Purtătorul de cuvânt al guvernului japonez a anunțat că răcirea reactoarelor 5 și 6 „pare să nu funcționeze bine”, după ce sistemul de răcire al tuturor celorlalte patru reactoare ale centralei a fost afectat de cutremurul din 11 martie și de tsunami. Guvernul a cerut populației aflate pe o rază de 30 de km în jurul centralei să rămână în case.

16 martie 2011: Împăratul Japoniei, Akihito, a avut prima ieșire publică de la cutremurul din 11 martie, într-un discurs televizat calificat drept “fără precedent” de Agenția Reuters. Suveranul nipon s-a declarat profund îngrijorat în legătură cu criza cu care se confruntă țara sa în urma seismului, a tsunami-ului, și a cerut solidaritate. Un nou incendiu izbucnește la reactorul 4 al centralei Fukushima.

17 martie 2011: Patru elicoptere ale armatei japoneze au început să toarne apă pe reactorul 3 al centralei nucleare de la Fukushima ca să răcească barele de combustibil supraîncălzit. Agenția Internațională pentru Energia Atomică a afirmat că situația centralei nucleare rămâne foarte serioasă, dar nicio înrăutațire majoră nu a intervenit.

25 martie 2011: O nouă acumulare de apă puternic contaminată a fost descoperită în subsolul clădirii de la turbina reactorului numărul 1 de la Fukushima.

30 martie 2011: Nivel de radiație crescut într-un sat situat la 40 de km de Fukushima, în afara zonei de excludere.

3 aprilie 2011: TEPCO încearcă să elimine apa cu nivel înalt de radioactivitate, din care o parte s-a deversat deja în ocean, printr-o breșă de 20 de centimetri produsă într-un bazin legat de reactorul 2.

7 aprilie 2011: Un cutremur cu magnitudinea de 7,1 care a lovit coasta de nord est a Japoniei a dus la decesul a două persoane și rănirea a 100 de oameni. Cutremurul a fost identificat ca o replică a seismului din 11 martie 2011.

12 aprilie 2011: Agenția japoneză de energie atomică a decis ridicarea gradului de gravitate al accidentului nuclear de la Fukushima Daiichi de la 5 la 7, nivel maxim pe scara internațională a accidentelor nucleare (INES), la fel ca și catastrofa de la Cernobîl din 1986…

*

„Acesta este cutremurul care a bătut multe recorduri”, afirmase Lucy Jones, cercetatorul-şef al proiectului Pericole Multiple/studiu geologic din S.U.A.

Cutremurul devastator din 11 martie 2011 şi tsunamiul din Japonia au mutat insula mai aproape de Statele Unite şi au schimbat axa planetei. Cutremurul a determinat ruperea scoarţei terestre pe o suprafaţă de 400 de kilometri lungime şi 160 de kilometri lăţime. Zonele de lângă epicentrul cutremurului s-au apropiat cu 4 metri de Statele Unite, a declarat Shengzao Chen, geofizician la USGS.

Cel de-al cincilea cutremur ca intensitate din lume s-a produs în momentul în care placa tectonică a Pacificului a alunecat sub placa tectonică a Americii de Nord, fapt ce a apropiat Japonia de S.U.A., cu 4 metri. Seismul a deplasat, totodată, axa de rotaţie a Pământului cu 10 centimentri, a scurtat ziua cu 1,6 microsecunde şi a scufundat Japonia cu aproximativ doi metri. Cum a scurtat cutremurul ziua? Masa pământului s-a deplasat spre centru, stimulând planeta să se învârtă un pic mai repede. Şi cutremurul din 2010, din Chile, a scurtat ziua, dar cu o fracţiune de secundă mai puţin.

După cutremurul din 1995, Japonia a aşezat senzori performanţi în toată ţara, pentru a observa şi cele mai mici mişcări, de aceea oamenii de ştiinţă pot calcula cu exactitate orice clătinare a pământului…

Nicolae Tomescu

Redactor Şef

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=1I2jiYxZdRE[/youtube]

„Ziua europeană a victimelor terorismului”

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 martie 2015, 23:11 / actualizat: 11 martie 2015, 10:35

***

Imediat după 11 septembrie 2001, sub şocul dezastrului, lumea a părut, dintr-o dată, solidară – împotriva terorismului, alături de Statele Unite, transformate, pentru o vreme, din super­puterea mondială unică şi invincibilă, într-o ţară ca „altele”, potrivită pentru compasiune. Apoi, solidaritatea de moment s-a diluat în nuanţe tot mai distincte şi mai dezarmonice, până în pragul unei noi despărţiri a apelor. Mai imprevizibilă, mai preocupantă, mai terifiantă decât imaginea sau (mai corect spus) proiecţia imaginii acestui război care nu a început deloc „spectaculos” (excludem atacul împotriva WTC, grozăviile televizate) este înfăţişarea lumii care s-a recompus şi se recompune, sub ochii noştri, în vacarmul exploziilor. Cutele de pe chipul ei au fost/sunt, de fapt, „marile plăci tec­tonice” ale geopoliticii momentului. America a început să coboare din turnul de fildeş al „splendidei sale singurătăţi”, aparent inexpugnabile după prăbuşirea comunismu­lui, pentru a dialoga în alţi termeni şi cu aliaţii săi europeni, cu Rusia (până la… Ucraina) şi China – pe care şi le doresc parteneri (sau măcar competitori paşnici), nicidecum adversari, cu statele arabe, musulmane^[1], pe care părea să le ignore în necazurile/revendicările lor.

***

În urmă cu aproape trei decenii, câţiva experţi bri­tanici avansau, timid, ipoteza că, la jumătatea secolului al XXI-lea, marea încleştare între puternicii lumii se va concentra în Asia Centrală. Atunci, mai nimeni nu le-a dat crezare. Acum, realităţile le dau dreptate mai repede decât ar fi sperat. Căci bătăliile viitorului vor fi bătălii pentru sursele de energie ale planetei. Iar războiul care a început, paradoxal, într-una din cele mai sărace ţări de pe glob, Afganistan, nu pare decât prima luptă a acestui război.

***

Teroris­mul de tip bin Laden^[2] nu a fost/nu este doar fanatism religi­os. Co­borând din sfera ab­stracţiilor mistice, se vorbeşte și astăzi de­spre despre agonizantul Irak, destinul neîmplinit al pa­lestinienilor, despre bogaţii şi săracii lumii, se prefigurează un nou clivaj global. Iar cruzimea membrilor Statului Islamic[3] ne plasează în poziția de a ne întreba dacă intervenția militară nu este, totuși, cea mai bună idee…

Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele sau, de ce nu, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry^[4] că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism triumfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individualitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…

Modelul (falsul model) este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind “braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat (sau se obligă) la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism.

Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau „stăpân” acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo?

A lichida un lider nu schimbă câtuşi de puţin situaţia. Terorismul poate fi la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu are nevoie de un „cap” şi nici de o ţară teroristă. Trebuie să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva.

***

Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru (aveam tentaţia să folosesc ghilimelele), un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se crează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia creează şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul, sunt tentaţi să exprime teroriştii, se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate extermina vânătorul… vânatul? Suntem atât de infantili încât să combatem doar efectele, nicidecum cauzele? Unii oameni cu aparențe de civilitate sunt dispuși să poarte război şi în consonanţă cu alte raţiuni-afaceri: arme, muniţie, echipament, subzistenţă…

[1]În general, din Lumea a Treia.

[2] Osama bin Laden s-a născut la 10 martie 1957… La 1 mai 2011, președintele american Barack Obama anunța că Osama bin Laden, fondatorul și liderul grupării Al-Qaeda, a fost ucis în timpul unei operațiuni militare americane în Pakistan…

[3] Statul Islamic (alternativ: Statul Islamic din Irak și Levant și Statul Islamic din Siria și Levant, abreviat: SI, ISIL și ISIS, în arabă: الدولة الاسلامية في العراق والشام‎ ad-Dawlat al-Islāmiyya fī’l-‘Irāq wa’sh-Shām) este o grupare sunită insurgentă afiliată la al-Qaida, activă în Irak și Siria și un stat islamic nerecunoscut cu capitala la Ar-Raqqah, în Siria. Din 2010, SIIL este condus de Abu Bakr al-Bagdadi. SIIL activează în zone din Siria, Irak, Turcia şi Liban.

[4] L’archaisme postmoderne – Les Temps modernes.

Himalaya (8)… Text și foto: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 martie 2015, 14:32

Totodată, drumul mi se pare a fi o călătorie intimă. Doar rătăcitorii nu au nicio cale de străbătut…

În mai 2014, am pășit în Tibet…

*

ZIUA 8 / 10.05.2014:  ZHANGMU – NEW TINGRI (autocar 242 km – cca 8h)

Tibetul s-a dezvoltat ca un regat budist, plin de forță, în secolele VII-VIII d.Hr. A fost condus de mongoli (în veacul XIII) și de dinastia Manchu (din secolul al XVIII-lea). După Revoluția Chineză (1911-1912), a devenit regiune independentă aflată sub influența britanică. Comuniștii chinezi au invadat și ocupat regiunea, în 1951

Ziua Națională a Revoltei Tibetane, 10 martie 1959

în 1965, Tibetul a devenit, oficial, regiune autonomă în cadrul Chinei comuniste…

Regiunea autonomă este situată în sudul platoului tibetan și cuprinde circa o jumătate din teritoriul cultural al Tibetului. Începând cu 2006, aproximativ 300.000 de tibetani, sufletul viu al satelor tradiționale, au fost mutați în orașe, lângă drumuri naționale, având apă curată și canalizare – în aceste zone au fost construite case noi, cele vechi au fost reabilitate pentru a ajuta două milioane de oameni, cei care locuiau sub standardele chineze au fost obligați să treacă la modernizare (în mare parte, prin împrumuturi bancare). Adepții culturii tibetane nealterate și grupuri ale drepturilor omului au criticat proiectul. O corporaţie din China a alocat, în perioada 2006-2010, 31,2 miliarde de yuani pentru dezvoltarea electricităţii; au fost rezolvate probleme privind lipsa apei pe timpul iernii şi primăverii, racordarea la curent electric a locuinţelor deţinute de 1,5 milioane de oameni. În 2011, a zguduit anunțul potrivit căruia 20.000 de „politiceni” din Partidul Comunist Chinez vor fi mutați în orașe…

Această etapă a călătoriei mi-a dezvăluit panorama întinderilor nesfârșite, încadrate de vârfurile acoperite de zăpadă (abia vizibile la orizont). Tibetanii mânau, pe podișuri, turme de oi și de iaci, majoritatea îndreaptându-se către Tingri (oraș comercial de unde poate fi admirată o priveliște uluitoare a Everestului). Drumul spre New Tingri, care trece prin pădurile Nyalam (3.800 m) și Lalung (5.050 m), poate fi un vis absolut pentru iubitorii de natură, oferind priveliști asupra vârfurilor înalte ale Himalayei. New Tingri este situat la 60 de km de Everest Base Camp, zona care ne-a apropiat cel mai mult de piscurile himalayene, un loc bun pentru turiștii care nu sunt alpiniști, pentru a admira panorama copleșitoare a Everestului, dar și a celorlalte vârfuri – Cho Oyu, Manaslu, Lhotse, Makalu (se numără printre cele mai înalte din lume)…

Pare recomandat (pentru imaginea ta) să vorbești despre lucruri mărețe. Dar despre limite? Esențial este să te ridici și să faci orice (în sensul de a rezista oricărui supliciu) pentru a-ți indeplini visul. Concret, am trecut și peste… sindromul datorat scăderii oxigenului la altitudini mari. Presiunea atmosferică scade pe măsură ce altitudinea creşte, astfel încât tot mai puţin oxigen este disponibil în aer. Răul de altitudine lovește, frecvent, persoanele care urcă la altitudini mari. Severitatea afectării (în cel mai rău caz, edem pulmonar şi edem cerebral) depinde de cât de sus şi cât de repede urcă persoana respectivă. Cu cât altitudinea este mai mare, cu atât durata de aclimatizare creşte, dar am văzut tibetani care pot desfăşura activităţi normale la altitudini de 5.100 m. Mai întâi la 4.300 de metri (cu intensitate feroce), apoi la peste 5.400 de metri, m-a încercat răul acut de munte, cea mai uşoară formă de rău de altitudine; simptomele apar după câteva ore (mi s-a părut că nu am nimic, am mâncat destul de bine, am băut apă, dar pășeam ca pe Lună) şi includ cefalee, oboseală, dispnee la efort, anorexia, greţuri, vărsături, slăbiciune musculară, irascibilitate…