În căutarea măsurii…

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 aprilie 2016, 06:30

Totuşi, de câte ori nu am fost martorii / sau protagoniştii / unor discuţii care prezentau un fapt în dimensiuni mărite față de realitate, acesta dobândind proporții, amplificându-se peste măsură (realitate deformată prin mărirea proporțiilor unui fapt)?

***

MĂSÚRĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoare a unei mărimi, determinată prin raportare la o unitate dată; măsurare, determinare. ◊ Loc. adj. și adv. După (sau pe) măsură = (despre îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului; după dimensiuni potrivite. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, la fel, egal. ◊ Loc. adv. În mare (sau în largă) măsură = în mare parte, în mare cantitate, mult. În mică măsură = într-o proporție neînsemnată. În egală măsură = la fel, în mod egal. ◊ Loc. prep. După (sau pe, în) măsura… = în raport cu…, proporțional cu… ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cât. În măsura în care… = numai atât cât… ◊ Loc. vb. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor haine, ghete etc. 2. Unitate convențională pentru măsurarea dimensiunilor, cantităților, volumelor etc.; vas, aparat etc. care reprezintă această unitate convențională. ◊ Instrument (sau aparat) de măsură = instrument (sau aparat) cu care se măsoară. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = în același fel. ♦ Conținutul unui astfel de instrument. 3. Cantitate determinată, întindere limitată. 4. (Muz.) Unitate ritmică divizată în timpi egali ca durată, plasată între două bare și notată cu o fracție la începutul lucrării sau fragmentului vizat. ◊ Bară de măsură = fiecare dintre liniuțele care taie vertical portativul, divizând durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu mâna sau cu piciorul mișcări egale și regulate, care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele de măsură. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. 6. (Fil.) Categorie a dialecticii care reflectă legătura dintre cantitate și calitate, cuprinzând intervalul în limitele căruia schimbările cantitative pe care le suferă un anumit lucru sau fenomen nu duc la o transformare a calității lui. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, procedeu, mijloc utilizat pentru realizarea unui anumit scop; hotărâre, prevedere. ◊ Măsură de siguranță = mijloc de prevenție specială, prevăzut de legea penală și folosit față de infractorii care prezintă pericol. ◊ Expr. A lua măsuri = a executa o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. 2. Capacitate; valoare, putere, grad. ◊ Expr. A fi în măsură (să…) = a fi în stare, a avea posibilitatea, calitatea de a face, de a realiza (ceva). A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete, a arăta totalitatea resurselor de care dispune, a dovedi că este capabil să facă, să realizeze ceva. 3. Limită, punct extrem până la care se poate concepe, admite sau până la care este posibil ceva; moderație, cumpătare, înfrânare. ◊ Loc. adv. Fără (de) măsură = din cale-afară, nemăsurat, exagerat, excesiv. Peste măsură = mai mult decât trebuie, exagerat, excesiv. Cu măsură = în limite acceptabile, moderat, chibzuit…

***

Exemplu:

Comunismul românesc s-a caracterizat prin

• Impunerea, apoi menţinerea, practic neschimbată, până la prăbuşirea finală, a modelului stalinist, rigid, autoritar, ultra-centralizat al economiei planificate (deşi, după 1965, ţara s-a dovedit relativ independentă, din punct de vedere economic, faţă de U.R.S.S. şi au fost promovate schimburi comerciale cu state din Vestul Europei)
• Încă de la preluarea puterii, imediat după 1945, era impus un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea forţată, prin care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini, siderurgică, chimică) trebuiau să crească spectaculos, dar cu neglijarea producției bunurilor de consum. Mai mult, industrializarea s-a produs în detrimentul mediului înconjurător iar mare parte a producţiei nu era adecvată exportului. În zona rurală, eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii înstăriți, denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) s-a îmbinat cu procesul de colectiviyare a agriculturii.

• Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentația rațională”; înfometarea populației, oprirea căldurii, starea de mizerie la care regimul ceauşist (obsedat de achitarea datoriei externe) a condamnat un întreg popor.

După prăbuşirea sistemului economic comunist a urmat perioada tranziţiei.

Statul român a străbătut un deceniu de instabilitate şi declin economic.

Menţionez: liberalizarea preţurilor; privatizarea întreprinderilor de stat; inflaţia; creşterea deficitului fiscal şi cvasifiscal; cota unică de impozitare; creşterea deficitului extern; creditele neperformante; criza financiară globală şi efectele sale asupra economiei româneşti; riscul sistemic; politica monetară; convergenţa spre UE şi intrarea în zona euro, etc. Totodată, pot fi puse în dicuţie rolul instituţiilor, corupţia şi evaziunea fiscală, rolul sistemului judiciar, erorile politicienilor şi ignorarea deliberată a legii – care au contribuit la criză economică.

Economia post-decembristă,

cu toată criza majoră şi prelungită prin care a trecut, este

• economie de piaţă (obligaţia Statului de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, acţionează legea cererii şi a ofertei)
• la baza economiei, se gaseşte proprietatea privată (protejată şi garantată)

Din 2013-2014, în România a început să se vorbească, din nou, despre creșterea economică (nivelul anului 2008, odată cu recuperarea aproape integrală a declinului din anii 2009-2010, după ce pierdusem aproape un deceniu de dezvoltare, revenind la performanța din anul 1991 de-abia în anul 2000)…

Raritate fotografică

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 ianuarie 2016, 13:51

Cel mai complex şi profesionist album fotografic realizat despre ţara noastră în acele timpuri s-a bucurat de cuvântul introductiv al autorului: „În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice etc. În ajunul călătoriei mele un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: „De ce să-ți pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?” Mulți trebuie să aibă aceeași părere. Ce puțin se știe despre această țară…”

Prefaţat de Octavian Goga şi publicat în 1933, fascinantul album, care avea să domine atmosfera anilor interbelici așa cum puține lucrări asemănătoare au făcut-o, dă culoare sentimentelor aşezate de cealaltă parte a hârtiei fotografice: „Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înăbușe orice viață plină de coloare. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.”

Întregul album poate fi văzut accesând:

 https://www.facebook.com/media/set/?set=a.191179444300576.50053.183296198422234&type=1

„Sicilia… Femeie şi ea. Misterioasă, implacabilă, răzbunătoare şi foarte frumoasă…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 ianuarie 2016, 11:12

Mi se va reproșa că esențială este întrebuințarea timpului, nicidecum durata acestuia. Nu pot fi convins, dar nici convingător. Pe mai departe, am dubii îngroșate față de concordanța posibilă dintre cunoștințele noastre și realitatea obiectivă. Ceea ce urmează poate fi doar efectul lăsat în conștiința mea de lucruri sau de întâmplări cu care am venit în contact…

*

Îndrăznisem să scriu despre amestecul de istorie, religie, tradiţii şi cosmopolitism, în decursul celor aproape trei veacuri în care Malta a fost administrată de Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul, în care a dăruit civilizației universale numeroase cetăţi fortificate, catedrale, palate, biserici, orașe – unul dintre acestea fiind actuala capitală. De acolo am plecat către Sicilia, într-o zi de 18 septembrie 2015…

Denumit impropriu „catamaran”[1], ferry boat-ul care poartă numele ilustru al lui Jean de la Valette[2] poate transporta peste 1.000 de pasageri, multe caroserii, mărfuri necesare Maltei (apă, carne, legume). Puntea principală[3] este rezervată turiştilor care plătesc 10 euro; am avut la dispoziţie baruri, bufete, magazine. Echipajul cosmopolit cuprinde numeroși români, maltezi, italieni, ruşi, asiatici. „Catamaranul”, adevărată comandă specială (fiind construit în Australia), înlesnește însușirea noțiunilor de confort, curăţenie, siguranţă. Desigur, 30.000 de cai putere ai celor 4 motoare produc un zgomot difuz, aproape identic zgomotului motoarelor de avion; cufundaţi însă în fotoliile spaţioase, am ațipit înainte ca țărmul să fi dispărut și să ne trezim asediați de apă şi de cer (nu am avut privilegiul conferit de răsăritul soarelui). Călătoria durează cu puţin peste două ore, distanţa dintre Valetta şi portul Pozzallo fiind de 98 de km, iar viteza de croazieră a  „catamaranului”[4] de aproximativ 60 de km/h. Mi-am amintit de Mia Couto: „Lansăm o barcă, visăm o călătorie: cea care călătoreşte este întotdeauna marea”…

Unde apare logica profitului (mă refer la agențiile de turism), libertatea se pierde pe drumurile Siciliei (deloc spectaculoase, ba chiar murdare). În condițiile în care alegeam singurătatea, din Catania am fi fost în măsură să luăm autobuzul până în Taormina (maximum o jumătate de oră); de la Siracusa la Messina am fi făcut vreo 2 ore, iar din Taormina până la Palermo (în nord-vest) 4 ore (drumul se insinuează pe lângă mare). Cu autocarul însă, am plecat din cel mai mare port al provinciei Ragusa[5], având continuitate spre Costa d’Este, mai precis la Messina, pentru a cunoaşte Perla Mediteranei – Taormina, staţiunea despre care Goethe spunea că este „Paradisul pe pământ.”

Strada principală, „Corso Umberto” , se întinde de la „Porta Messina” pana la „Porta Catania”, frecventată fiind de mulțimea turiștilor, inclusiv pentru magazinele cu ,,nume grele’’ în lumea modei. „Piazza IX Aprile” se constituie într-o definiție a priveliștii din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime – către Marea Ionică și „Giardini Naxos”. În „Piazza Duomo”, construcția alcătuită dintr-o groapă prismatică (cu pereții pietruiți, cu ghizduri împrejur), săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă, servește inclusiv la alimentarea curentă și este ,,vegheată’’ de simbolul Taorminei/un trup de cal și bust de om. Centaurul ne-a îngăduit să străbatem drumurile (în condițiile în care ghidul sicilian nu a scos niciun cuvânt despre transport). Castelul (Castelmola) se înalță pe Muntele Tauro, la 398 de metri deasupra nivelului mării. Au rămas câteva ziduri, un turn și donjon-ul; frumusețea florilor și fructelor de cactus nu au risipit obosela mersului pe jos…

Am fi vrut să fie trezită înclinația puternică pe care o ființă o simte pentru ceva special, imboldul de a ne apropia și de alte locuri siciliene. În adevăr, pot fi văzute – pe suprafețe respectabile – renumitele solarii care produc legume. Drumurile, de multe ori destul de înguste, sunt mai aglomerate în orașele mari și in jurul acestora. Scutere și motorete apar de unde nu te aștepți. Ca atracții facile? Limoncelo, migdale, fistic, smochine, măsline (cresc pe pantele vulcanului Etna, pe un sol fertil), canoli (din categoria dolce, mai ales cu ricotta), casatine și gelato (migdale, fistic, lămâie, portocale roșii)…

În apropierea orașelor Messina și Catania, vulcanul Etna – cel mai înalt și cel mai activ vulcan din Europa, are înălțimea[6] de 3.340 m. Erupe la fiecare 3 luni, iar la fiecare aproximativ 150 de ani sunt distruse așezări. Realitatea menționată nu exclude o alta: poalele vulcanului sunt dens populate iar faptul se explică prin fertilitatea solului. Cenușa vulcanică adusă de erupții a creat un sol adecvat pentru cultivarea viței de vie, a pomilor fructiferi și a măslinilor.

Turismul este dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin[7]. Cu telefericul[8] se poate urca până la altitudinea de 2.600 m. Drumul pana la Rifugio Sapienza, aflat la altitudinea de 1.910 m, este asfaltat. Din acest punct am luat telecabina (reconstruită în totalitate după erupția devastatoare din 2003, care a distrus-o complet), până la 2.504 m, renunțând la ultima etapă (2.900 m) care se parcurge cu un camion special adaptat condițiilor dificile (drum ,,săpat’’ în zăpadă către conul principal aflat la 3.342 m, dar și spre alte cratere/conuri formate). Se simte mirosul de sulf, mai plăcut decât prețurile infernale din insulă, deci și din magazinul de suveniruri (unde foarte multe produse sunt confecționate din lavă).

Nimeni nu poate prescrie ingredientele care ar duce spre reușită. Cert este că fiecare om atribuie succesului un sens aparte, cel de care are nevoie. Din perspectiva unora, principalul scop în viață înseamnă să ajungi la punctul de vârf al piramidei ierarhice, pentru alții – situația ideală li se prezintă ca un trai fără neliniște. Urcușul pe Etna este o cale de mijloc? Succesul depinde de dimensiunea intereselor și de realizarea scopurilor propuse în viață…

[1][1] Ambarcațiune cu pânze alcătuită din două corpuri de plutire; pirogă cu două flotoare laterale…

[2] Fra’ Jean Parisot de Valette (4 februarie 1495, Parisot, Rouergue[?]-21august 1568 , Malta), nobil francez și Marele Maestru al Ordinului de Malta (de la 21 august 1557 până la moartea sa). A luptat împotriva turcilor în insula Rhodos, a comandat rezistența din timpul Marelui Asediu asupra Maltei, în 1565 (considerat ca fiind unul dintre cele mai mari asedii din toate timpurile)…

[3] Puntea superioară definește noțiunea de exclusivism, la ea se ajunge pe o scară unde călătorilor obișnuiți nu li se permite accesul…

[4] Precum este mersul cu avionul, la ferry boat este dificilă perceperea vitezei dar cunoscătorii ştiu să o aprecieze după siaj…

[5] Pozzallo aparţine Coastei Siciliene…

[6] Discuția despre înălțime a generat controverse, din cauza distrugerii parțiale a conului vulcanic la erupții; acestea au format până la 400 de cratere secundare. Aria de acțiune distrugătoare a vulcanului se întinde pe o suprafață de 1.250 km²…

[7] Au importanță europeană…

[8] Distrus în 2002 de o erupție, repus în funcțiune în anul 2004… Turistul care dorește să urce pe vulcan, poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul „Sapiența”. Alternativa privește mersul pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4-5 ore (pentru cei care cunosc zona)…

Se poate spune orice, chiar și adevărul…

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 ianuarie 2016, 11:52

*

Ieri, Nicolae Ceaușescu ar fi împlinit 98 de ani… 26 ianuarie era sărbătoare naţională înainte de 1989. Ceaușescu s-a născut, de fapt, la 23 ianuarie, dar a fost înregistrat trei zile mai târziu, conform Registrului Stării civile pentru naşteri, ca primul copil născut în 1918 la Scorniceşti. De ce a menționat Nicolae Ceauşescu, în toate autobiografiile, ziua de 26 ianuarie ca dată a naşterii? S-a spus /inclusiv ieri, pe diferite posturi de televiziune/, că „marele erou” se fe­rea să-i fie umbrite aniversările de sărbătoarea (apropiată) a Unirii Principatelor Dunărene. Cu certitudine, a declarat ziua de 26 ianua­rie 1918 ca dată a naşterii sale înainte de a o transforma în sărbătoare naţională…

Feature N. Tomescu_realizat cu 12 ani in urma

https://www.youtube.com/watch?v=BIbfHRdWIHo

Satul din Tadjikistan (Asia Centrală) unde a doua limbă oficială este româna…

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 ianuarie 2016, 16:10

O poveste dacă nu unică, rarisimă…

*

Tadjikistan, lac Alawudin – între crestele acelor munți, într-un mic sat, se vorbește românește.

Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită. În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în… chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi.

Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul (Sat de munte în Crimeea, Caucaz și Asia Centrală) din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză. Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el. Până aici nimic prea neobişnuit.

Au mai fost cazuri din acestea. Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia. Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru. S-a întâmplat ca în toiul restructurării un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „parașuta”?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învățământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză.

Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau. Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo în aulul cela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe nici un specialist

Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba… română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii, de-acum bătrnul profesor, că o alta el nici nu cunoaşte. Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de proveniență latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa” sau „Luceafărul”), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume ş.a.m.d.

Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie – să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză”, ci română… Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limba străină” e trecută „limba română”, iar mulţi dintre maturii care țin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?!

Mi s-a mai povestit că – aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul” basarabean, un alt profesor de „limbi străine” Ministerul de la Dușanbe şi aşa n-a mai expediat în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani.

Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent – neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generații de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza” lui –, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna.

Iar când a aflat că ministerul intenționează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză” „adevărată”, satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Dușanbe, menționând că el nu doreşte o altă franceză, că el s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învățător” şi pe care locuitorii lui – fiind elevi sârguincioși la vremea lor – o cunosc suficient ca să-și poată ajuta copiii sau nepoții să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt.

Undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii”, se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte. Atunci când Basarabia – aşa cum visează Voroninii, Mişinii, Ostapciucii, Ţaranovii, Potlogariovii şi alţi jalnici trecători prin istoria noastră – nu va mai vorbi româneşte, Dumnezeu, sunt sigur de acest lucru, va putea reconstitui limba română cu ajutorul copiilor acelui sătuc din Munţii Pamir, de deasupra lumii, care o vorbesc cu mai mult drag şi cu mai mult respect decât cei care opt ani au condus Republica Moldova ca pe o ţară duşmană, precum cotropitorii nemiloşi, care îngenunchind o ţară aveau un singur scop: cum să o distrugă în aşa fel încât aceasta să nu-şi mai revină niciodată.

Din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.

Articol relatat de portalul emigrantul.it

18 ianuarie 1821… începutul revoluției…

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 ianuarie 2016, 13:19

La 18 ani, Tudor a intrat în rândurile pandurilor (corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii inamicului), după datina ținutului în care se născuse; pandurii constituiau o categorie privilegiată în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite, de alte facilități; faptul de a fi făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani (administrator al unui district de munte), ceea ce l-a pus în legătură cu căimăcămia Craiovei şi l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra funcția până la sfârşitul anului 1820, când va fi chemat la Bucureşti. În timpul vătăşiei sale, Tudor s-a îndeletnicit şi cu activități comerciale (cereale, vite, peşte sărat, ceară – cu turcii din Ada-Kale, cu negustorii de la Orşova şi Craiova), cu arendăşia şi cu morăritul. Tudor a devenit membru al clasei mijlocii în formare, interesată în abolirea relaţiilor feudale, a venit în contact cu toate păturile sociale din Oltenia, a cunoscut formele de exploatare şi de asuprire ale stăpânirii boiereşti şi turco-fanariote, a experimentat, pe propia-i piele, năpăstuirile, stoarcerile, nedreptăţile.

În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor a fost numit „comandir”, ajungând să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. S-a distins în luptele de la Cerneţi, Rahova, Negotin şi Cladova prin curaj, iniţiativă, însufleţire. Comandanţii ruşi au lăudat (l-au dat ca exemplu) promptitudinea şi succesul cu care Tudor şi-a îndeplinit toate misiunile, „ca cel mai bun ofiţer”, disciplina trupelor sale. Pentru fapte a fost înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” cu spade şi recompensat cu un inel de aur, având gravate iniţialele ţarului; distincţiile i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi calitatea de sudit (protejat) rus; respectiva calitate şi prevederile tratatului de la Bucureşti(1812) l-au apărat de răzbunarea turcilor. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, care murise la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, Tudor a făcut o călătorie în capitala Austriei, în perioada congresului de pace (14 iunie-26 decembrie 1814). Cunoscător al limbilor germană şi greacă, Tudor a urmărit problemele politice care se dezbăteau în presă.

Întors în ţară la începutul anului 1815, află cum garnizoana otomană din Ada-Kale – adalâii – prădase Oltenia (distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi). „Hoţomanii de la Ada-Kale au prăpădit lumea du pe la noi”, scrie Tudor lui Glogoveanu; „şi de la mine şi de la dumneata au luat toate bucatele şi tot ce au găsit; încă şi pe oameni i-au pedepsit tare. Cerneţu l-au ars tot”. Trupele trimise de Poartă să cureţe Oltenia de adalâi au pricinuit pagube şi mai mari. Aceste întâmplări au reprezentat, pentru Tudor Vladimirescu, un soi de concretizare a nenorocirilor ţării în propria sa nenorocire, l-au făcut să înţeleagă una din cauzele relelor ţării: dominaţia otomană. „Apoi din nechivernisirea stăpânilor României vezi câtă prăpădenie ni se pricinueşte!… Nu s-ar fi putut iconomisi ca să nu să fie făcut această prăpădenie? O stăpânire cu aşa ţară mare în mâini şi un lucru de nimic n-au putut popri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinsărăm de tot! Adalâii au început a lua şi robi oameni, spre mai mare bătaie de joc!” Sentimentul de revoltă se transformă deja în hotărâre de răzbunare: „Ci vor lua plată dumnezăiască!”. Tudor izbutise să se ridice în rang şi să strângă o avere apreciabilă pentru condiţia lui. Incursiunea unei bande de adalâi a distrus, într-o singură zi – nu în timp de război, ci în timp de pace – agoniseala mai multor ani, iar așa-numita protecție rusă nu-l ajutase cu nimic.

Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, i-a călcat, într-un rând, moşia – ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa l-a atins în modul cel mai dureros şi l-a îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală aduce la exasperare temperamentul său vulcanic şi susceptibil de acțiune, dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă. Astfel, coborând scările clădirii divanului domnesc, unde pierduse procesul cu Nicolae Glogoveanu, Tudor i-a ameninţat pe boieri cu degetul, zicând: „Pe unde pun azi cocoanele voastre panglicile, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opinicilor”. Tudor ar fi declarat episcopului de Argeş, Ilarion: „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece boieri divaniţi”. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta împotriva stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt boieri divaniţi; îi voi „umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.

*

Ţelurile de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Se urmărea realizarea, în etape succesive, a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. În cuprinsul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile…” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan şi garantate de Austria şi Rusia. „Cererile…” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţământul trebuia să cuprindă întreg „tineretul naţiunii roe”, indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică.

Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, mișcarea din 1821 a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Naţională”…

*

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, posomorât şi aspru. Vorba lui era scurtă, poruncitoare, elocventă. Toată înfăţişarea lui avea „un aer de comandir”. Pe cât de puţin era respectat şi temut de soldaţii săi Ipsilanti, pe atât se bucura Tudor de prețuirea și frica supușilor săi. Zilot Românul a prins toate aceste trăsături într-o frază: „Cu adevărat avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gânduri; şi când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei”. Iată însuşirile pe care Tudor avea să le pună în serviciul misiunii sale revoluţionare: o minte ageră şi o largă experienţă a oamenilor, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică, un dar natural de comandant şi hotărârea de-a merge până la capăt. Clipa în care a ridicat steagul pentru cucerirea „drepturilor patriei” (ultima nu era „tagma jefuitorilor”, ci poporul, cu al cărui „sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc”), desemnase și momentul în care s-a îmbrăcat „cu cămaşa morţii”. Un contemporan care l-a văzut și a stat de vorbă cu Tudor Vladimirescu, fără să-i fie prieten sau admirator, ni-l descrie astfel: „Om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, față blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș, vorbă brevă(scurtă), răstită și destul de elocventă, aier de comandant; pe atunci, când l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani (în pragul mișcării de la 1821)… Netăgăduit că era un om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit”… [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=a1dFxF02gVo[/youtube] [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=wq81HqhTakQ[/youtube]

Eminescu sau granitul absolutului…

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 ianuarie 2016, 12:09

Cum să nu-l recunoaştem ori măcar să-l invocăm, atâta timp cât românii au trăit frământaţi de ideea întâlnirii cu prima treaptă care duce către… „Luceafăr”? Dacă locul naşterii mamei a fost Joldeşti, naşterea şi botezul trimit la Botoşani, oamenii din Ipoteşti – deoportivă intelectualii  care au alcătuit *cazul interlocutorului nostru, Valentin Coșereanu/sau alcătuiesc viaţa „Centrului Naţional de Studii” – ştiu ce înseamnă „să stai pe unde a colindat Eminescu”… iar, „(…)atunci când spui Cernăuţi, rosteşti Eminescu” – subliniază Vasile Tărâțeanu, Dimitrie Vatamaniuc ne reamintește cum şi prin ce împrejurări a ajuns Eminescu în capitala Austriei, prin Transilvania, ilustrul poet a ajutat basarabenii să supravieţuiască, Nicolae Dabija confirmând spusele percutante ale lui Eminescu…

Eminescu a fost şi este susceptibil de a fi privit din foarte multe puncte de observaţie… Astăzi, unii merg cu demitizarea lui până acolo încât identifică tot felul de puncte mai puţin seducătoare din viaţă şi comportament, conturându-i un portret care nu seamănă cu fotografia din tinereţe. Pentru ceilalți, Eminescu a rămas omul „pământului nostru”, al esenţelor elementare, cufundat într-un soi de atemporalitate, aproape dizolvându-se în cosmos, în natură şi într-o istorie impermeabilă la modernitate.

Oricum/oricare ar fi percepțiile, integrala operei lui Eminescu şi-a găsit împlinirea după 100 de ani de la moartea poetului. Niciun popor nu şi-a permis să aştepte atât de mult cu o valoare naţională, fapt care îl determinase pe Constantin Noica să afirme: „Românii au două păcate: primul este că nu-l cunoaştem noi înşine pe Eminescu; al doilea, că nu-l facem cunoscut lumii aşa cum se cuvine.”

*

La 15 ianuarie 1850 (există și argumente în favoarea afirmației potrivit căreia trebuie invocată data de 20 decembrie 1849), s-a născut, în Botoșani, al șaptelea copil din familia Eminovici…

Se pare că Mihai și-a petrecut primii ani din viață la Botoșani…

Copilăria a fost plină de farmecul Ipoteștilor… Începând cu anul 2000, finisajul exterior şi interior al casei, mobilierul expus – parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – reînvie atmosfera celor treizeci de ani (1848-1878) în care familia poetului a locuit la Ipoteşti, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moşia din sat.

Eminescu nu înseamnă doar Ipotești… În centrul istoric, lângă Biserica Uspenia, locul unde a fost botezat poetul, a existat o casă – cea în care a fost adus pe lume copilul Mihai/astăzi, un imobil degradat… Actuala Primărie adăpostea (pe la 1860-1865) Tribunalul districtului Botoșani; Eminescu a fost copist, câteva luni ale anului 1864. O casă retrocedată… doar atât? În 1868, într-o sală amenajată pentru spectacole de teatru, am fi găsit trupa condusă de Mihail Pascaly, avându-l ca sufleur pe Mihai Eminescu… Locuind, doar un an, în casa surorii sale Harieta (două camere de pe strada Pușkin), Eminescu a fost îngrijit în ultima parte a vieți. Ce amintește de acest loc? Plăcuța atârnată…

A frecventat școala primară greco-orientală din Cernăuți și gimnaziul din localitate, dar și-a întrerupt studiile (1863), inclusiv pentru a deveni copist (1865) în administrația din Botoșani /… mai târziu, sufleor și traducător în trupa lui Mihai Pascaly…

A continuat studiile la Cernăuți, având grijă de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul…

Tot în 1866 începe colaborarea la revista „Familia” din Budapesta… Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu…

A absolvit numeroase cursuri (1872), la Viena (peste doi ani, la Berlin), întorcându-se în Botoșani…

Anterior, începuse colaborarea la revista ieșeană „Convorbiri literare”. Stabilindu-se în Iași, Maiorescu l-a numit director al „Bibliotecii Centrale” și revizor școlar pentru Iași, pentru Vaslui, deopotrivă cu faptul că a publicat în ziarul conservator „Timpul”…

În aprilie 1888, după îngrijirile primite de la sora sa, Harieta, a plecat dinspre Botoșani către București (însoțit de Veronica Micle), pentru ca, în februarie 1889 să fie internat, din nou, la „Sanatoriul Caritas” și să aducă veșnicia zilei de 15 iunie 1889…

Nicolae Tomescu

Mănăstirea Nicoreni (Basarabia)

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 ianuarie 2016, 13:28

Mănăstirea Nicoreni[2], înființată în vara anului 1992 (13 iulie), cu hramul „Sf. Prooroc Ilie”, înfloritoare datorită bunei administrări[3] a părintelui stareţ, sârguinţei obştii[4], sprijinului venit din partea numeroşilor ctitori şi/sau credincioși, dispune de o bibliotecă doldora de literatură bisericească (îndeosebi acatiste, canoane și cărți de slujbă – toate în limba rusă).

Construcția bisericii de vară (două nivele[5], iar la fiecare nivel câte trei altare[6]), începută în anul 1993, îmbină stilul rusesc cu elementele arhitecturii moldovenești tradiționale.

[1] Construită în anul 1975 și închisă în anul 1991… În 1994, în cantina fostei tabere s-a sfințit biserica cu hramul în cinstea icoanei Maicii Domnului „Portărița”… Cele două corpuri de case au adăpostit chiliile călugarilor și câteva chilii pentru pelerini…

[2] Situată la o distanță de aproximativ 180 km de Chișinău/capitala celui de-al doilea stat românesc, trecând prin Bălți, la 12 km vest de orașul Drochia…

[3] Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie” deţine, în proprietate, 100 ha de pământ, utilaj agricol performant, are crescătorii de păsări și animale, prisacă, livadă, vie, câteva sere pentru legume etc.

Pe teritoriul aşezământului monahal funcţionează și un atelier de prelucrare a lemnului, unde se confecționează rame, iconostas, alte articole bisericeşti de calitate superioară…

[4] Obştea mănăstirii înseamnă călugări şi ascultători… Tot aici, după cum aminteam, se află câteva încăperi destinate pelerinilor care sosesc din locuri îndepărtate (inclusiv din Ucraina), pentru a lua parte la acatistele și slujbele oficiate de părintele Rafail, socotit tămăduitor de boli.

[5] Timp de 5 cinci ani a fost ridicat nivelul întâi. Slujbele se țin, potrivit tipicului, cu miezonoptică, Ceasurile și Liturghie spre dimineață. De asemenea, a fost construită, în 1996, o trapeză încăpătoare cu bucătărie, iar din vara anului 1998 trapeza interpretează (doi pictori din Drochia) realitatea în imagini vizuale, în stil neobizantin…

[6] O catedrală cu șase altare reprezintă o raritate, doar la Mănastirea Hâncu biserica dispune de șapte altare…

„Spiritul, muzica, dragostea sunt veșnice”

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 ianuarie 2016, 14:30

Puţini sunt dispuşi să sacrifice ceea ce sunt, ceea ce fac şi ceea ce au pentru ceea ce pot deveni. Cum reuşesc oamenii să „ardă” pentru visele lor? Cum aprinzi flacăra, cum te motivezi şi, mai ales, cum păstrezi motivaţia un timp îndelungat?

În viaţa lui Natalie Cole, moartea, în special moartea timpurie, a reprezentat o temă recurentă. „Simt ca şi cum moartea a fost întotdeauna la uşa mea”. Tatăl celebru părăsise lumea cunoscută la vârsta de 45 de ani (în 1965), nouă zile distanţă de aniversarea fiicei. Marvin Yancy, iubirea vieţii sale, mentor muzical, având şi calitatea primului soţ, a fost doborât de un accident vascular cerebral (în 1985) la numai 34 de ani. Janice, verişorul său drag, a murit la vârsta de 33 de ani. Apoi l-a pierdut pe Kelly, fratele mult iubit, când acesta se apropia de 36 de ani. În 2009, cu doar câteva ore înaintea unui transplant care putea să îngroaşe graniţa dintre viaţa şi moartea artistei, sora sa Cooke, persoana cea mai apropiată, a murit de cancer (64 de ani)….

S-ar crede că astfel de litanie a pierderilor suferite ar duce la depresie şi frică. Dar cariera profesională a lui Natalie Cole nu a creat nicio fisură de negativism; a fost un spirit încărcat de optimism, curaj şi curiozitate nesăţioasă. A devenit ea însăşi o curiozitate, de fapt, o formă narativă de scriere a unui proiect de viaţă; a vrut să explice cum anii consumului de droguri intravenoase au dus la hepatita C, la distrugerea ficatului şi rinichilor, care resimţeau nevoia disperată a unui transplant – iată de ce a insistat să ne comunice povestea donatorului Jessica Karina, tânăra care murise în timpul naşterii, a oferit recunoştinţă şi prietenie familiei celei care îi salvase o parte din destin; a ajuns să înregistreze în spaniolă, întrucât Jessica Karina era de origine salvadoriană.

Natalie Cole a fost senină, a avut dispoziţia unui om uimitor de vesel. Indiferent cât de inconfortabile s-au dovedit a fi procedurile, indiferent de cât de des a venit pentru tratament, a rămas atentă şi politicoasă pentru toată lumea.

Când s-a întors la munca artistului, prima apariţie („Hollywood Bowl”, în septembrie 2009) s-a transformat într-un triumf. A înregistrat un nou album, Natalie Cole En Espanol, care a primit trei nominalizări „Latin Grammy”. A concertat pe scară largă, vocea ei devenind mai suplă şi mai sentimentală ca niciodată. Dar în timp ce curajul ei nu cunoştea vreun eşec, trupul a cedat în ultima zi a anului 2015, la doar 65 de ani.

Până în acea clipă, s-ar fi putut tângui: „De ce eu?” Renunţase la droguri şi le denunţase. A rămas sobră, l-a găsit pe Dumnezeu; ştia că dragostea divină nu este despre plâns în privinţa trecutului sau neastâmpărului în ceea ce priveşte viitorul. Era fericită să accepte tot ceea ce i s-a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla.

„Atât de multe lucruri s-au întâmplat în viața mea”, a reflectat Natalie Cole, „dar moartea tatălui meu rămâne cel mai dureros. L-am adorat într-un fel pe care numai o adolescentă poate adora tatăl ei. Când a murit, am căzut în disperare; ani în şir am încercat să-l înlătur din memorie. Am fugit din muzica lui. Când am dat, din greșeală, peste propria mea carieră, am fost încântată să aflu că am putut cânta rhythm and blues. Mi-a plăcut să cânte sufletul. Dar nu a fost până când am găsit curajul de a cânta muzica asociată amintirii tatălui meu, prin care am găsit pacea mea cea mai profundă și cea mai mare satisfacție(…) Spiritul nu moare. Muzica nu moare. Și dragostea care leagă spiritul muzicii nu știe nimic despre moarte. Spiritul, muzica, dragostea sunt veșnice”.

Nicolae Tomescu, Redactor Şef

De sărbători, gândul se îndreaptă şi către ecumenism…

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 decembrie 2015, 16:44

Prin ecumenism sau mişcare ecumenică se înţelege strădania de a se reface unitatea vizibilă a Bisericii.

Creştinii au fost divizaţi, de-a lungul istoriei, din cauza factorilor teologici şi ne-teologici. Începuturile mişcării ecumenice se dezvăluie în încercările Bisericilor ieşite din Reformă (secolul al XVI-lea), de a relua dialogul cu Bisericile istorice, tradiţionale. Melanchton încerca să ia legătura cu patriarhul ecumenic Ioasaf II (1555-1565), au avut schimb de scrisori teologii luterani din Tübingen cu patriarhul Ieremia al II-lea (1573-1581), dialogul dintre Biserica anglicană şi patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (+1638) şi continuat de patriarhul Mitrofan Critopulos. În a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX s-au constituit organisme ecumenice sistematice, concretizate în Consiliul Ecumenic al Bisericilor; acest Consiliu, cu sediul la Geneva, desemnează o asociaţie de 349 de Biserici care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor potrivit Scripturilor şi caută să împlinească împreună chemarea lor comună pentru slava lui Dumnezeu cel Unul, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

*

O mare prăpastie separă astăzi nu atat pe Ortodocşi de Catolici sau pe Catolici de Protestanţi, cât îi separă pe tradiţionali de liberali. Anumiţi lideri creştini afirmă că Biserica trebuie să fie suficient de „inclusivistă” încât să accepte standarde de comportament alternativ şi să le binecuvânteze oficial. Traditionaliştii, la rându-le, îi acuză pe liberali de respingerea normelor creştine fundamentale şi de diluarea fundamentului învăţăturii morale creştine.

*

Potrivit cuvintelor rugăciunii-testament: „Ca toţi să fie una” (In. 17,21) – rostite de Hristos Domnul înainte de patima Sa cea mântuitoare, Biserica Ortodoxă Română este, din anul 1961, membră activă în Consiliul Ecumenic al Bisericilor; susţine mişcarea ecumenică, mărturiseşte credinţa şi tradiţia într-o formă pe care marii duhovnici au respins-o…

Iată dovezile:

Dumitru Stăniloae (1903-1993): „Eu nu prea sunt pentru ecumenism! A avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit panerezia timpului nostru! Eu îl socotesc produsul masoneriei (…)relativizează adevărul, credinţa adevărată. De ce să mai stau cu ei,  care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, homosexualii în America şi cu Anglia…”

Gheorghe Calciu Dumitreasa (1925-2006): „Mişcarea ecumenică este o acţiune pe care au iniţiat-o, ca să spun aşa, curentele care încearcă nivelarea religiilor, nivelarea popoarelor, o acţiune pe care masoneria o încearcă de multă vreme. Eu sunt împotriva masoneriei, împotriva ecumenismului, îl socot cea mai mare erezie a secolului nostru! (…)Biserica Sârbă a cerut ieşirea din ecumenism, până în prezent din ecumenism au ieşit Biserica Sârbă, Biserica Georgiană, Biserica Ierusalimului. Cred că cel mai bine este să fim foarte prudenţi cu ecumenismul, care încearcă nivelarea credinţelor, nivelarea spirituală la nivelul cel mai de jos şi distrugerea specificului ortodoxiei!”

Arsenie Papacioc (1914-2011)„Sunt împotriva ecumenismului! Asta discutăm. Pe viaţă şi pe moarte împotrivă! Ce ecumenism? Ce părere aveţi despre secte şi biserica catolică? Sunt anatematizaţi, asta este! Nu le garantăm mântuirea, nu putem! Şi Sfinţii Părinţi, Sinoade întregi, consideră că acestea sunt erezii! Şi o erezie anatematizată nu putem să considerăm că este o mântuire!”

Ilie Cleopa (1912-1998): „Noi ortodocşii suntem puţini, dar suntem biserica întreagă! Nouă nu ne lipseşte nimic! Noi n-avem ce împrumuta de la protestanţi dar nici de la catolici. Nimic, absolut nimic! Biserica noastră o credem şi o înţelegem întreagă. Are toate dogmele drepte, toată tradiţia veche apostolică şi sobornicească a Sfinţilor Părinţi. Şi are toate canoanele, are toată tradiţia liturgică, canonică, dogmatică şi istorică. Tot ce ne trebuie avem în Biserica noastră! Este biserica care a mers pas cu pas după tradiţia evanghelică, şi apostolică şi sobornicească până în ziua de azi. Şi ei ştiu asta! De aceea vor să se apropie de noi…”

Arsenie Boca (1910-1989): „Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi la Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu!”

 *

În contrapartidă

Papa Francisc a propus stabilirea unei date fixe a Paştelui, pentru ca sărbătoarea să poată fi celebrată împreună cu Biserica Ortodoxă…

  *

Are ecumenismul viitor? Întrebarea este deschisă. Să se întrebe creştinii, amintindu-şi de răspunderea pe care le-a încredinţat-o Hristos. Obiectivul restaurării poate fi ţinta urmărită de Biserici şi comunităţi. Dar atingerea acestui scop pare posibilă doar prin îndepărtarea normelor fundamentale ale moralei creştine, prin alinierea mecanicistă la curentele sociale, la structura socială în mişcare permanentă?

Édith Piaf. Non, je ne regrette rien…

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 decembrie 2015, 19:22

Şi-a luat pseudonimul „Piaf” (vrabie, conform argot-ului parizian), cu ocazia debutului, în anul 1935. Fiică a cântăreţei ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar, mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul Primului Război Mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant şi împarte rulota cu Édith. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colţuri de stradă, câştigând ceva bănuţi. La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată cu Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, moare de meningită în anul 1935. Părăsită de „P’tit Louis”, Édith – în vârstă de 20 de ani – decade tot mai accentuat, frecventează straturile cele mai infame ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă mizeră.

Édith îl cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, inclusiv compoziţii ale lui Vincent Scotto. Apariţia, în public, pe scena unui local, marchează debutul carierei artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de „môme Piaf”, din cauza staturii, deloc impresionante. La „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia „La foule”/ Primul mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul „ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu „Mon légionnaire”/

Înzestrată cu o voce capabilă de nuanţe infinite, plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat, cu un deceniu, sensul rebeliunii şi neliniştii care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe „rive gauche” (Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim). Jean Cocteau scrie piesa de teatru „Le Bel indifférent”. Despărţită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăseşte pentru compozitorul Michel Emer; ultimul compune, pentru Edith Piaf, melodiile „L’accordéoniste” / şi „Le disque use”/ În timpul ocupaţiei germane, stabileşte contacte cu mişcarea de Rezistenţă; entuziasmează publicul cu melodiile „Le vagabond” / „Le chasseur de l’Hôtel” / „Les histoires de coeur” / Totuşi, după eliberare, i se reproşează faptul că ar fi concertat în Berlin, la invitația autorităţilor germane. În 1944, o dragoste furtunoasă se dezlănţuie între Édith Piaf şi Yves Montand, tânăr cântăreţ debutant; apar împreună în concerte… În 1946, scrie textul celebrei melodii „Je vois la vie en rose”/ La sfârşitul anului 1947, Édith călătoreşte pentru prima dată la New York. Aici îi cunoaşte pe actriţa Marlene Dietrich şi pe boxerul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, „le meilleur amant du monde”. De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primeşte ştirea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru geniul sărman, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie – în amintirea acestei iubiri – textul pentru „L’hymne à l’amour” (muzica de Marguerite Monnot)./ În 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoţită de Eddie Constantine, actorul şi cântăreţul american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franţa; noul său amant nu-l exclude pe secretarul particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreţinut relaţii amoroase. Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente, somnifere, stupefiante. Obţine, în pofida situaţiei, succese artistice. „Jézebel”, scrisă de Aznavour, / sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. / La 29 iulie 1952, Édith se căsătoreşte cu Jacques Pills, stabilindu-se într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii. În 1953, urmează o cură de dezintoxicare de morfină. Seria turneelor din New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris, o consacră pe Édith Piaf drept stea internaţională, dar viaţa sa privată se traduce printr-o succesiune de eşecuri. În 1956, divorţează de Jacques Pills. Noul său amant este cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958, suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri care vor reface dependenţa de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia „Milord”, unul din marile sale succese. / La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte, epuizată, pe scenă. Internările în diferite clinici se succed cu repeziciune. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte, din nou Parisul (1961), într-un concert din sala Olympia, cu noul său chanson, „Non, je ne regrette rien”. /

Autori de talent se năpustesc pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte (la 9 octombrie 1962). Căsătoria consfinţeşte un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith îşi apropie sfârşitul.

După o cură de convalescenţă, în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi, cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris. Timp de două zile, mulţimea de admiratori se perindă la mormânt; posteritatea i-a iertat viaţa, nu tocmai exemplară, pentru a reţine imensul talent.

Édith Piaf devenise legendă încă din cursul vieţii…

Joe Cocker. Viaţa şi moartea unui om, a unui geniu muzical…

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 decembrie 2015, 11:24

https://www.youtube.com/watch?v=LSYxRSpGgMQ

Adoptase numele de scenă „Joe” de la un joc din copilărie, denumit „Cowboy Joe”, sau, potrivit unor declaraţii ale membrilor familiei sale, de la numele unui spălător de geamuri din cartierul în care locuia. În adolescenţă, l-au influenţat Ray Charles şi Lonnie Donegan. A susţinut primul său concert cu public la vârsta de 12 ani, alături de Victor, fratele său mai mare, care l-a invitat să urce pe scenă alături de trupa sa. În 1960, alături de trei buni prieteni, a înfiinţat primul său grup „The Cavaliers”; trupa s-a destrămat după un an, Joe a părăsit şcoala pentru a deveni ucenic instalator şi a practicat această meserie în paralel cu cariera muzicală. În anii ’60 ai secolului al XX-lea, a cântat în numeroase cluburi şi baruri din Sheffield, înainte de a dobândi statutul de star internaţional cu o versiune proprie a unei piese a trupei „The Beatles”, „With A Little Help from my Friends”, care a ajuns pe primul loc în topul britanic în 1968. Respectivul cover a devenit tema muzicală a serialului de televiziune „The Wonder Years”.

Joe Cocker a fost unul dintre artiştii invitaţi să susţină un recital (1969) în cuprinsul Festivalului „Woodstock”.

Cântecul său din 1975, „You Are So Beautiful”, a ajuns pe locul al cincilea în topul american.

Cântăreţ și muzician de rock și de blues, a realizat 40 de albume. Faimos pentru  „You can leave your hat on” sau „Unchain My Heart”, Cocker rămâne celebru şi pentru coverul Beatles „With A Little Help From My Friends”.

A fost distins cu Premiul Grammy (anul 1983, pentru melodia „Up Where We Belong”, interpretată în duet cu Jennifer Warnes).

În 1993 a fost nominalizat pentru premiul „Brit Award” (Cel mai bun britanic, conform „Best British Male”); în 2007, i-a fost conferită o placă de bronz, cunoscută ca Sheffield Legends (din orașul său natal).

În 2008, într-o ceremonie la Buckingham Palace, contribuțiile sale aduse muzicii au fost recunoscute de regina Elisabeta a II-a, prin conferirea aşa-numitului Order of the British Empire.

Joe Cocker figurează pe locul 97 din 100 în lista publicată de revista Rolling Stone (The 100 greatest singers list).

*

În 1963, conturase relația cu Eileen Webster, nativă a orașului Sheffield; s-au separat în 1976. În 1978, Cocker, s-a mutat pe o proprietate de tip ranch (din localitatea Santa Barbara, California), deținută de Jane Fonda; Pamela Baker, administratorul unor proprietăți din zonă și susținătoare ferventă a lui Cocker, o convinsese pe cunoscuta actriță americană să-i închirieze proprietatea sa cântărețului englez; Baker și Cocker au început o relație de lungă durată, pentru ca apoi să se căsătorească (11 octombrie 1987); au locuit şi la reședința lor de tip ranch, cunoscută drept „Mad Dog Ranch”, din localitatea Crawford, statul Colorado, acolo unde artistul şi-a încheiat socotelile (22 decembrie 2014) cu lumea cunoscută de noi…

Ion Ionescu de la Brad – primul profesor de ştiinţe agricole

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 decembrie 2015, 08:56

se numără printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat, cu energie și devotament, pentru propășirea românilor, care s-au bucurat de admirația opiniei publice internaționale și au contribuit la „îmbogățirea” tezaurului gândirii și științei mondiale.

Revoluționar pașoptist,

membru de onoare al Academiei Române, membru al Societății de Statistică din Londra,

a activat ca agronom, economist, savant și scriitor,

a studiat, în țară, la „Academia Mihăileană” din Iași, apoi a urmat, în Franța, agronomia, științele naturii și științele economice.

La Paris, Ion Ionescu de la Brad a închegat o prietenie strânsă cu alți tineri aflați la studii, animați de năzuința îmbunătățirii vieții materiale și spirituale românești; a stabilit, de asemenea, relații cu multe personalități progresiste ale societății franceze, trăind în mijlocul frământărilor care au premers și au pregătit revoluția de la 1848.

Reîntors în țară, a fost primul profesor român de științe agricole – la „Academia Mihăileană” din Iași (1842-1848).

În mai 1845, luând contact, la Mânjina, cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, C. Negri, V. Alecsandri, a aderat la programul de eliberare națională și socială. În timpul revoluției de la 1848, din inițiativa lui Bălcescu, guvernul revoluționar l-a chemat la București, unde, în calitate de vicepreședinte, a condus Comisia proprietății (alcătuită din deputați, țărani și boieri) – creată în scopul de a găsi soluții problemei agrare, principala problemă a revoluției de la 1848, trebuia să întocmească un proiect de lege pentru înfăptuirea articolului 13 din „Proclamația de la Islaz”. Cât s-au desfășurat lucrările, Ion Ionescu de la Brad a combătut atitudinea retrogradă a proprietarilor și a sprijinit, prin intervențiile sale, cererile îndreptățite pe care la formulau țăranii. Armata otomană, chemată pentru a înăbuși revoluția, l-a arestat și pe Ion Ionescu de la Brad; după câteva săptămâni, acesta a reușit să evadeze împreună cu alți conducători ai revoluției, trecând apoi în Transilvania, unde a stat până la mijlocul lunii februarie 1849; a vizitat taberele revoluționarilor români și pe prefecții lor – „Solomon, Dobra, Buteanu și pe vestitul Iancu” (mărturisește, cu admirație, într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu).

Exilul în Turcia, impus de înăbușirea revoluției, s-a prelungit opt ani și patru luni, timp pe care Ion Ionescu de la Brad l-a consacrat preocupărilor științifice, îndeplinind și unele funcții: expert și consilier imperial, director al  „Școlii de agricultură” de la San-Stefano, administator al domeniilor din Thessalía ale marelui vizir (unde a înființat o școală profesională de agricultură și trei ferme model mici pentru țăranii greci) etc.

În călătoriile de studiu prin ținuturile aflate sub stăpânirea Imperiului Otoman, a cercetat și a interpretat realitățile și fenomenele naturale și sociale, tipărind, în limba franceză, cinci monografii și un raport. Printre lucrările publicate[1] figurează Excursie agricolă în Dobrogea, studiu analitic asupra condițiilor agricole și sociale, de vibranță atitudine românească. Din cele 12 scrisori trimise în acestă perioadă lui Ion Ghica, se desprinde pasiunea lui Ion Ionescu de la Brad față de adevărul științific și în privința unghiului de incidență sub care milita pentru viitorul mai bun al românilor.

După întoarcerea din exil (1857), Ion Ionescu de la Brad a fost primul director al statisticii din Moldova, apoi profesor de contabilitate, economie politică și financiară (la Iași). Pentru susținerea drepturilor țărănimii, a înființat 4 (patru) gazete, cea mai cunoscută fiind „Țeranul român” (1861-1863).

Pus în faţa unor probleme cu totul noi (pe care nu le întâlnise nici în Franţa), a reuşit sã înveţe cum se fac cercetări sociale pe calea anchetelor. Adevărat, Frédéric le Play începuse, încă din 1855, să publice seria celor 6 volume Les ouvriers européens şi, în 1864, cele două volume La réforme sociale en France; Ion Ionescu de la Brad nu se mulţumeşte, precum în cazul le Play, să alcătuiască – prin numeroşi colaboratori – „bugete de familie”, ci execută anchete personale la faţa locului, acoperind, sistematic, toate satele dintr-un judeţ, inaugurând, astfel, seria „monografiile zonale”. Pe de altă parte, centrându-şi atenţia asupra efectelor Legii Rurale, el creează şi tehnica „centrării” monografiilor „pe probleme”, devansând, din punct de vedere cronologic, „şcoala românească de sociologie” (aceasta va trece, mai târziu, de la monografiile „săteşti” la cele „zonale” şi „centrate pe probleme”).

Fin cunoscător al problemelor rurale, Ion Ionescu de la Brad a fost consultat de Alexandru Ioan Cuza la alcătuirea legii pentru reforma agrară; a fost numit inspector general al agriculturii pentru toată țara (1864-1869), funcție în care a îndrumat aplicarea reformei agrare.

A condus, preț de 22 de ani, ferma-școală de la Brad, unde a practicat o agricultură model, aplicând metode dintre cele mai avansate pentru timpurile respective. Ca deputat al țăranilor, Ion Ionescu de la Brad a militat pentru cauza celor mulți și nevoiași. Cu competența și autoritatea recunoscute, a reprezentat România la congrese internaționale, expoziții în străinătate ș.a.

[1] Se adaugă lucrarea sa din 1866, Agricultura română din judeţul Dorohoi, apoi cea din 1867, Agricultura română din judeţul Mehedinţi şi, în sfârşit, cea din 1869 – Agricultura română din judeţul Putna, toate trei formând volume compacte (de peste 500 de pagini fiecare). De menționat şi monografiile fãcute pe localitãţi izolate, nu pe zone judeţene întregi. Nu se mai găsește textul monografiei sale despre mănăstirea Neamţului, dar a rămas posterității cea privind Agricultura română de la Bradu (202 pagini, din 1886).

Nicolae Tomescu, Redcator Șef Radio Iași

După 26 de ani…

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 decembrie 2015, 18:58 / actualizat: 16 decembrie 2015, 9:44

De fapt, agenda mass-media modelează agenda publicului sau invers? Ideologia noastră va postula: invers… Dacă cercetările ar dovedi, dimpotrivă, că ordinea de priorităţi este modelată de mass-media, s-ar ridica o întrebare pe cât de firească, pe cât de periculoasă: cine stabileşte ordinea propusă, cine o modelează? Şi în interesul cui?

Oricum, aş vrea să dăm la o parte clişeele acumulate, pe oamenii care le reprezintă.

• Ce s-a petrecut în decembrie 1989? La ce anume ne-am aşteptat, unde s-a ajuns?

Rămâne convingerea că nu putem absenta de la dezbateri menite să clarifice trecutul, prezentul şi viitorul:

Ce figurează, pe agendă, ca priorităţi?

Cum trebuie asigurat un mecanism de echilibrare?

• Cum ne manifestăm în „istoria imediată”?
• Cine o influenţează?
• Suntem în măsură să o transformăm?
• În ce lume trăim, ce lume construim?
• Pe baza căror criterii facem aprecierile? Faptul că, uneori, se pune semnul egal între concepte, atitudini, comportamente etc. reprezintă o simplificare inadmisibilă pentru orice analiză (cât de cât ştiinţifică) – dislocând meritele, faptele, explicaţiile din context sau recurgând, adesea, la simple afirmaţii…

Linia de demarcaţie este, uneori, foarte subţire… La fel cum nu se deschid toate uşile cu aceeaşi cheie, nu toate gândurile pot fi transpuse într-o singură limbă, nici toate metaforele nu înfloresc în acelaşi vocabular, nu toate emoţiile sunt compatibile cu o gramatică unică.

Profil: Toleranţă, perseverenţă, tenacitate, curaj – exprimând toate (şi fiecare în parte) identificarea, contopirea cu decembrie 1989…

Nu numai recunoaşterea, politicoasă, acordată asemănării altora cu noi înşine, dar şi recunoaşterea – în egală măsură – a virtuţilor şi greşelilor, exerciţiul democratic, dur şi necesar unei treziri la o nouă conştiinţă, chiar suferind pentru propriile idei”…

Idealurile se sfărâmă de realitatea existenţei oamenilor… Ceauşescu a fost înlăturat; a răsărit armata oamenilor „mărunţi” – dar „înţelegând” Divinitatea ca şi cum şi-ar privi chipul în oglindă, dictatura lor mărginită – pe probleme din domenii diferite… Privilegiile s-au înmulţit, sau – mai exact – au fost extinse la mai multe segmente ale societăţii româneşti…

Hipnoza ritmului neîntrerupt al nemulţumirilor – cât vor exista oameni şi oameni… Peste tot, peste toţi şi peste toate, Sistemul… Lăsăm impresia că îl cunoaştem, pe punctul să dezvăluim ceva important, dar ne oprim în pragul revelaţiei, al insinuărilor şi aluziilor…

Am căutat şi caut – cu o voluptate „cinică” – să-mi „închipui” o alternanţă de scene politice, economice, sociale. Pentru a vorbi de lucruri neclare şi dureroase, pentru a sta, încă o dată, faţă în faţă, despărţiţi de zidul de sticlă pe care îl înalţă politica, politicienii (dar şi o parte dintre români), pentru a ne surprinde iar auzul disperat, pentru a încerca să înţelegem gesturile noastre, pentru a încerca să ne apropiem, să ne ajutăm prin zidul transparent şi de nestrăbătut. Pentru a trăi un vis! De fapt, totul este grotesc şi trist?

*

Memoria înseamnă să trăiești, responsabil, alături de alți oameni. Radio Iași vede drumul și ajunge la o răspântie (14–22 decembrie). Românii nu s-au pus de acord și, probabil, nici nu or să se pună vreodată cu privire la evenimentele din 1989. A fost o revoltă, o revoluție, o lovitură de stat sau toate acestea la un loc?

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Remember Ioan Luchian Mihalea

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 decembrie 2015, 20:52

În primăvara anului 1989, Mihalea a pus bazele noului şi efemerului grup (1989/1990) intitulat „Bazar”, un fel de frate mai mic al celor două deja existente, format în exclusivitate din elevi ai „Școlii Populare de Artă” din Bucureşti – printre ei numărându-se Paula Mitrache, Mihaela Sălceanu, Nana Cnejevici, Florina Danalache, Felicia Truţia, Magdalena Cuşă, Cătălin Munteanu, Cătălin Magdalinis, Ioana Nanasi, Valentin Rupiţă etc., aflați, pe atunci, la început de carieră; cu respectivul grup participă în spectacole la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, Sala Radio din capitala României.

Căsătorit cu Adina Mihalea, aveau un băieţel/Ionuţ; soţia şi copilul locuiau în Piteşti, artistul îşi petrecea mare parte a timpului în Bucureşti. Continua să viseze. În data de 20 octombrie 1993, primise răspuns afirmativ din partea Consiliului Local (Sector 6) pentru construirea unui castel destinat copiilor, în parcul „Moghioroş”, dar lucrurile nu mergeau aşa cum şi-ar fi dorit. Profesor la „Hyperion”, încerca disperarea şi dezamăgirea provocate de capitalismul sălbatic post-decembrist, de faptul că că nu mai are susţinere pentru activitatea corală; în plus, se văzuse nevoit să cânte într-un restaurant, onorariul pe o săptămână fiind mai mare decât salariul lui lunar de profesor de muzică. Unii afirmă că ducea şi o viaţă secretă, de homosexual, construită cu mult tact, discreţie şi teamă în anii comunismului, după evenimentele din decembrie 1989.

*

Duminică, 28 noiembrie 1993, după o repetiţie încărcată de veselie, şi-a încredinţat partiturile colegilor, spunându-le în treacăt: „ (…)probabil trebuie să mi se întâmple ceva rău”. Ioan Luchian Mihalea a mers acasă, acolo unde a primit un telefon de la Gavrilă Nelu Florian; ultimul l-a anunţat că îi va face o vizită în cursul zilei următoare…

*

Pe 30 noiembrie 1993, dispeceratul Poliţiei municipiului Bucureşti, sesizat telefonic de comiterea unui omor, într-un apartament din „Drumul Taberei”, victima fiind cunoscutul dirijor, compozitor şi solist, a deplasat la faţa locului o echipă (procuror, medic legist, specialişti criminalişti), care avea să constate următoarele: uşa de acces era întredeschisă şi prezenta urme de sânge pe partea exterioară şi interioară, cheia fiind găsită în broască, pe interior. În primul hol al locuinţei au fost identificate mai multe pete de sânge, inclusiv o urmă de stratificare creată de un obiect de încălţăminte. În al doilea hol al locuinţei a fost găsit cadavrul artistului, prezentând urme de lovituri create de un corp ascuţit, taietor, precum şi mai multe echimoze. În dormitor lucrurile erau răvăşite, fiind descoperite mai multe urme de sânge… Dacă ar fi să credem ripvip.wordpress.com, în ziua de 29 noiembrie 1993, la 18:35, Oanță, așa cum îi spuneau prietenii, deschidea uşa apartamentului său, invitând doi indivizi în casă/îndeosebi pe Nelu Florian Gavrilă, cunoscut în cercul homosexualilor (ar fi întreţinut relaţii cu Mihalea, dar „idila” s-ar fi încheiat la începutul anului 1993 din cauza geloziei victimei, a unor neînţelegeri de natură financiară, după cum avea să consemneze poliţia) şi exprimându-şi surprinderea faţă de prezenţa lui Ionel Păun. „Mi-am pus boxul metalic pe mâna dreaptă, pe sub mănuşă şi am început să îl lovesc şi eu în faţă pe Mihalea. Ne aflam pe holul de la intrarea în casă, pe lângă uşa de la bucătărie, când Gavrilă l-a lovit ultima oară cu letconul în cap, iar Mihalea s-a dezechilibrat şi a căzut lângă uşa de la intrare cu capul orientat spre uşa de la debara. Eu l-am tras pe Mihalea de picioare prin sufragerie până în holul de lângă baie, iar Gavrilă mergea după mine. L-am lăsat pe Mihalea în holul respectiv şi l-am mai lovit de câteva ori cu pumnul în piept, iar Gavrilă l-a lovit cu letconul tot în cap. M-am dus apoi la baie şi mi-am spălat mănuşile albastre de sânge, pentru că nu puteam să plec cu ele aşa murdare. De asemenea, am dat cu apă şi pe petele de sânge aflate pe hainele cu care eram îmbrăcat. În timp ce mă spălam, Gavrilă a strigat la mine şi mi-a zis să vin la el în sufragerie. L-am văzut când a smuls un cablu de alimentare electrică de la un aparat pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea. El mi-a zis să trag de un capăt al cablului, dar eu am refuzat iniţial. Însă el a insistat şi am tras de un capăt. Cablul s-a rupt la un capăt, dar Gavrilă a adus un alt cablu pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea, dar de capetele acestuia am tras foarte puţin”, avea să declare, mai târziu, Ionel Păun. În intervalul 19:00-19:30, vecinii aud ţipetele de ajutor ale victimei, dar, în maniera plină de grotesc, de nepăsare şi de laşitate, nu intervin. La ora 19:30, criminalii părăsesc locuinţa lui Mihalea; furaseră din casa victimei un aparat video, un radiocasetofon, o cameră de filmat, o combină muzicală, un lănţişor, o brăţară şi o verighetă de aur, un ceas de mână, o geacă şi pantaloni de blugi, sumele de 400 dolari şi 30.000 lei, un portofel, o geantă de fâş de culoare neagră. Paradoxal, cei doi criminali nu erau înscrişi în cazierul judiciar, munceau, nu aveau trai parazitar, nu trăiau din furtișaguri. A doua zi dimineaţă, administratorul blocului a intrat în apartament, apoi a anunţat vecinii şi poliţia; trupul lui Ioan Luchian Mihalea a fost găsit pe podeaua din casă; cadavrul era aproape dezbrăcat, iar în jurul gâtului avea cablul folosit la strangulare.

S-a vorbit despre o întreagă reţea homosexuală, despre faptul că, din cauza numelor sonore, anchetatorii s-ar fi grăbit să închidă cazul; Ioan Luchian Mihalea, înmormântat în Cimitirul „Bellu” din București, ar fi fost homosexual, supoziţie contestată de soția acestuia, susținută insidios de ucigașii Nelu Florian Gavrilă și Ionel Păun, condamnați la închisoare pe viață (închiși, iniţial, în Penitenciarul Giurgiu). La 8 ani de la încarcerare, Gavrilă trecea din regimul de „maximă siguranţă” (îi include pe cei cu pedepse mari), în cel „închis”; după alţi 5 ani a ajuns printre deţinuţii care beneficiau de avantajele regimului „semideschis”; se afirmă că nu a avut nicio abatere, nu a provocat/nu a fost implicat în niciun incident (dar judecătorii, care se pronunţaseră asupra cererii de eliberare condiţionată, l-au contrazis şi i-au amintit că a primit o sancţiune în 1996); transferat la Penitenciarul Găeşti, a participat la diverse activităţi educative. Miercuri, 18 februarie 2015, a fost eliberat…

Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

Malta. Soare, apă și stâncă…

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 octombrie 2015, 10:23 / actualizat: 4 noiembrie 2015, 14:54

Malta, un arhipelag în centrul Mării Mediterane[1], la 93 de km sud de Sicilia (Italia) și la 288 de km nord de continentul african, este compusă din insule[2], amplasate strategic, cucerite și stăpânite de diferite puteri de-a lungul secolelor…

Amestecul de istorie, religie, tradiţii şi cosmopolitism, în decursul celor aproape trei veacuri în care Malta a fost administrată de Ordinul Cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul[3], a dăruit civilizației universale numeroase cetăţi fortificate, catedrale, palate, 365 de biserici, precum și orașe[4] – unul dintre acestea fiind actuala capitală.

Construită în stil baroc, numele său provine de la Jean Parisot de la Valette, marele maestru al ordinului. Înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO, Valletta impresionează prin:

• Palatul Marilor Maeştri – reprezintă întoarcerea, în timp, către cei care s-au aflat în fruntea Ordinului Cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul, dar şi la luptele purtate împotriva otomanilor (include Palatul Armurii, unde sunt expuse zeci de armuri, arme, pistoale, arcuri, tunuri)
• Catedrala Sfântul Ioan (care suporta, la ora excursiei noastre, un proces de restaurare) este, de fapt, „Co-Catedrală”, de vreme ce, la venirea Cavalerilor Ioaniți în Malta, capitala insulei se afla în orașul Mdina (centrul geografic al insulei), acolo strălucind catedrala Sfântul Paul; între 1573 și 1577, Marele Maestru Jean de La Cassiere s-a dovedit a fi și maestru al aparențelor: aspectul exterior al clădirii, mai curând auster, nu te îndeamnă să intuiești ornamentația interioară barocă de un fast uimitor
• Muzeul Războiului (în apropiere de golful Sfântul Elmo) nu înșiră doar colecția sa de arme, mai curând deapănă o poveste – a Primului Război Mondial și a Marii Conflagrații Mondiale
• La Valletta se remarcă şi prin străzile înguste, străjuite de clădiri din piatră gălbuie, care ne-au purtat gândul într-o direcție diferită de răscrucile și nesiguranța unui labirint. Am fost impresionați de arhitectura clădirilor: construite din bucăţi mari de piatră, de culoarea mierii, galben pal, cu două sau trei etaje, cu acoperişul plat şi cu terase încăpătoare, specific zonelor mediteraneene, dar având şi vegetaţie luxuriantă, atât de diferită (palmieri, cactuşi, eucalipţi, leandri albi sau roşiatici, cu miros discret) de cea din ţările cu climă temperată, atrag și ele, anual, 1.500.000 de turişti[5].

© Nicolae Tomescu

Plajele sau golfurile răsar la tot pasul, cele mai multe păstrând relieful stâncos, cu pietre ascuţite (ne-am convins…), acoperite cu alge şi înnegrite de valurile neostenite ale mării sărate; există şi zone cu plaje cu nisip fin, cel mai adesea înţesate de turişti, precum şi plaje artificiale[6].

Cu o populație de aproximativ 400.000 de locuitori[7], 94% locuind în mediul urban[8], Malta are o suprafață de 316 km², (oarecum) divizată în 7 regiuni[9], fiind unul dintre cele mai mici și mai dens populate state din lume; țara cu două limbi oficiale[10] – malteza (considerată a fi limba națională) și engleza, a devenit independentă față de Marea Britanie la 21 septembrie 1964; de la 1 mai 2004 este membră al Uniunii Europene.

Nu exprimăm convingerea potrivit căreia maltezii sunt atât de ospitalieri şi bucuroşi de oaspeţi[11], chiar dacă vara, în fiecare weekend, se organizează (în diferite localităţi de pe insulă), câte o „festa” cu artificii (casele, bisericile şi străzile împodobite cu ghirlande, instalaţii de iluminat, tapiţerii cu motive religioase, statui cu sfinţi). Fiecare suportă relația strânsă cu banii turiștilor… Greu suportabilă devine problema imigranților[12], de aici acțiuni organizate împotriva „invaziei culturale”…

Cert este că pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective: capitala La Valletta, hipogeul din Hal Safliéni, templele megalitice din insulele Malta și Gozo… Ultimele datează din perioada 2.000-1.500 î.Cr.; nu reprezintă doar bucăţi de piatră portocalii, mai mari sau mai mici, dispuse vertical şi orizontal, formând încăperi unde se aduceau ofrande sau sacrificii zeiţei fertilităţii, ci desemneză cea mai mare aglomerație cunoscută de  construcții  monumentale, o concepție arhitectonică complexă și simț estetic.

Dorința de alegere ne-a purtat pașii către Mdina sau Oraşul Tăcut (Silent City)/cum este numit de localnici. Lumina ne-a lăsat să-i vorbim. Străzile înguste şi clădirile din piatră cu ferestre şi uşi vopsite în culori vii (roşu, albastru sau lila) au străbătut așteptările noastre[13], îmbrățișand un gând de împlinit, într-o atmosferă pitorească. Ne-am plimbat printr-un oraș medieval, limitat în interiorul zidurilor sale de apărare. Plăcerea de a găsi un fel de ferigă înfășurată cu imaginație a atras clipele, afirmând rădăcinile unor lumi (așezare fenicienă de altădată, mai târziu sub controlul Imperiului Roman, datorând arhitectura actuală perioadei arabe, cu fortificații normande și, desigur, reunindu-și destinul cu cel al cavalerilor ioaniți), permanența unor profile[14], îmbrățișarea dintre oameni și realizări precum Catedrala Sfântul Paul…

© Nicolae Tomescu

În imediata apropiere a oraşului Mdina se află oraşul Rabat, unde Sfântul Apostol Pavel a stat câteva luni într-o grotă[15]…

Strânși în sticla ultimelor zile însorite și, mai ales, lipsite de vântul năpraznic suflat de mare, am ratat Grota Albastră; auzisem că apa este atât de limpede încât se pot vedea cu uşurinţă stâncile din apă şi vegetaţia marină formată, în timp ce reflexele mării sunt date de nuanţele de verde, portocaliu şi mov ale formaţiunilor de corali de pe pereţii peşterilor. Știam, totodată, că, nu departe de insula Malta, la 25 de minute de mers cu feribotul pe Marea Mediterană, se află insula Gozo[16], celebră și printr-un peisaj creat de  „Fereastra albastră”[17]…

Este adevărat, am ales o experiență care s-a dovedit contradictorie – în Sicilia (Taormina și Etna), despre care vom scrie doar după ce ne subordonăm, programatic, unui autocontrol, cel al conștiinței lucide, care intervine în ultimă instanță pentru a controla jocul percepțiilor…

Putem destrăma urzeala întâmplării, propunându-ne să revenim în Malta… Putem reaprinde statornicul foc al cunoașterii, al neliniștii ce împrumută ideea, cel pentru care elanul unei lumi este spațiu al încercărilor iar pedeapsa unor neîmpliniri este doar lămurirea…

[1] Zborul până în insulă presupune traversarea unei porţiuni din Marea Mediterană, în condiţiile în care Malta este situată în mijlocul mării…

[2] Statul maltez cuprinde 6 (șase) insule: Malta (aproximativ 246 km²), Gozo (circa 67 km²/în jur de 30.000 de locuitori, Comino (aproximativ 3 km²)/pe insulă trăiesc doar câțiva locuitori permanenți (hotelieri și un polițist, detașat și înlocuit periodic), insula Filfla (bob de piper)/(0,06 km²), cele două insule gemene – Sfântul Paul…

[3] În 1530, Carol Quintul, Regele Spaniei, oferă insula Malta Ordinului Cavalerilor Sfântului Ioan Botezătorul, ai cărui membri erau cunoscuţi drept cavalerii ioaniţi. Dedicat Sfântului Ioan Botezătorul, a fost înfiinţat, în Ierusalin, în jurul anului 1080, de negustori din localitatea Amalfi/Italia, cu scopul de a ajuta pelerinii săraci, bolnavi sau răniţi, care veneau, din Occident, în Ţara Sfântă. În fruntea ordinului se afla un mare maestru, ales pe viaţă şi subordonat Papei. Pe timpul primei cruciade, în 1099, ordinul a imprimat valenţele sale militare, pe lângă cele religioase, luptând, împotriva Islamului, pentru a apăra credinţa creştină. După ce au fost înfrânţi de otomani, membrii ordinului au fost expulzaţi din Ierusalim. Ordinul s-a mutat în insula Rhodos, pe care a pierdut-o însă, în 1523, în detrimentul otomanilor. Carol V le-a dăruit insula Malta cavalerilor ioaniţi, pentru a-şi duce mai departe cruciadele împotriva musulmanilor. Napoleon, în 1798, a alungat ordinul cavaleresc maltez, după aproape 270 de ani de dominație; stabilit la Roma, acesta a format cel mai mic stat din lume (cunoscut sub numele de Stăreția de Malta)…

[4] Cel mai mare oraș este Birkirkara, nu Valletta…

[5] Dintre aceştia, între 5.000 şi 6.000 sunt români, potrivit reprezentanţilor Malta Travel…

[6] Spre exemplu, Saint Julian, amenajată cu nisip adus din Iordania; de altfel, recunoscut pentru viaţa de noapte, Saint Julian trebuie considerat cel mai cosmopolit oraş din Malta, cu zeci de cluburi şi pub-uri, lucru de neconceput în stațiunea unde am fost cazați – Qawra (chiar dacă se îngemănează cu Buggiba, alt loc unde pare încurajată distracția facilă)…

[7] Cetățeni ai statului maltez, deopotrivă cu un număr semnificativ de rezidenți (în special britanici în vârstă, retrași aici, la pensie, datorită climei și costurilor convenabile)…

[8] Pe insula principală găsindu-se multe orașe mici, ce formează o Zonă Urbană Extinsă  (majoritatea populației din țară)…

[9] Gozo, North, North-East, East, West, Central, South… Fragmentarea geografico-administrativă nu atinge proporțiile celei politice, statutul de membru de partid fiind moștenit din generație în generație…

[10] Limba malteză este plină de influențe arabe… Datorită/din cauza influențelor siciliene, populația malteză aparține și grupei romanice. Italiana este vorbită, dar într-o pondere care nu poate fi luată în considerație. 1,8% dintre locuitorii Maltei sunt de altă naționalitate…

[11] Din unele frânturi de conversație, mi s-a părut că românii și bulgarii ar avea o reputație mai proastă decât imigranții din Africa…

[12] În 2013, mii de imigranţi africani au înfruntat Mediterana pentru a ajunge pe malurile micii insule şi pentru a intra în UE. Noua criză a refugiaților sporește tensiunile, dovadă și manifestația pe care am surprins-o duminică, 20 septembrie 2015, pe străzile capitalei La Valletta…

[13] Sentimentul nu este întâmplător, întrucât Mdina se revendică din perioada feniciană…

[14] Când Ordinul Sfântului Ioan a sosit în Malta, la 26 octombrie 1530 Marele Maestru Philippe Villiers de L’Isle-Adam a promis să respecte drepturile maltezilor și a oferit cheile orașului Mdina. Ordinul a continuat să se stabilească în Birgu, Mdina a pierdut statutul de capitală. Fortificațiile medievale din Mdina au fost preschimbate în timpul domniei lui Juan de Homedes y COSCON, iar orașul a rezistat atacului otoman în 1551. La sfârșitul Marelui Asediu al Maltei, din 1565, apărătorii din Mdina au speriat armata otomană (care s-a retras). Fortificațiile orașului au fost din nou refăcute în secolul al XVII-lea. Orașul a fost grav afectat de cutremurul din Sicilia (1693), un număr mare de clădiri au fost distruse; după cutremur, catedrala a fost demolată și reconstruită, iar orașul a fost restaurat în cursul secolului al XVIII-și au fost introduse elementele baroce…

[15] În jurul anului 60, vasul care îl transporta pe Apostolul Pavel la Roma – pentru a fi judecat – naufragiase pe ţărmul maltez din cauza unei furtuni puternice; în perioada petrecută în Malta, apostolul a vindecat mai mulţi bolnavi, între care şi pe tatăl guvernatorului roman din insulă, Publius; potrivit tradiţiei, în urma acestei minuni, Publius s-a convertit la creştinism şi a devenit episcop. Grota, păstrată până în zilele noastre, are ridicat pe locul respectiv Catedrala Sfântului Pavel…

[16] Şi în Gozo Cavalerii Ioaniţi şi-au pus amprenta asupra istoriei şi a arhitecturii, cel mai elocvent exemplu fiind Citadela din Victoria, construită în secolul al XV-lea, care a servit drept fortăreaţă împotriva atacurilor otomane…

[17] O arcadă din piatră, cu unul dintre piloni în mare, iar celălalt în stâncă, lăsând să se vadă azuriul apei. Sentimentul, copleşitor, atunci când priveşti marea şi „fereastra” de la înălţimea stâncii care o formează, mi-a amintit de Kastellorizo (Grecia)…

“Hello, I’m Johnny Cash!”

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 septembrie 2015, 08:06 / actualizat: 12 septembrie 2015, 9:59

Johnny Cash (26 februarie 1932-12 septembrie 2003)[1]

este și astăzi identificat datorită vocii sale grave, joase, de bariton, sunetului și senzației unui “tren de marfă” pe care a creat-o trupa sa “Tennessee Three”, pentru atitudinea și stilul vestimentar posomorât (renumele de “Man in Black”/“Omul în negru”)[2]…

Își începea concertele cu introducerea tradițională: “Hello, I’m Johnny Cash!” (“Bună, sunt Johnny Cash!”)…

În general, muzica lui, cea de la sfârșitul carierei sale – cu precădere, evocă teme triste, de suferință morală și de… salvare. Printre piesele de referință: “I Walk the Line”, “Folsom Prison Blues”, “Ring of Fire”, “Get Rhythm”, “That Old Wheel” (un duet cu Hank Williams Jr.), “Cocaine Blues” și “Man in Black”… A înregistrat și câteva piese cu conținut ironic precum: “One Piece at a Time”, “The One on the Right Is on the Left”, “Dirty Old Egg-Sucking Dog”, “A Boy Named Sue”, un duet cu June Carter intitulat “Jackson”, precum și diferite piese “de tren” cum ar fi “Rock Island Line” și “Orange Blossom Special”…

De-a lungul carierei (aproape 50 de ani), Cash a vândut peste 90 de milioane de albume și a ajuns să ocupe “o poziție de vârf în istoria muzicii”…

La origini, Johnny Cash provenea dintr-o familie regală scoțiană. În tinerețe, bănuia să fi avut origini irlandeze. Cash a admirat americanii nativi, exprimând acest complex chiar în cântecele sale…

Amintirile timpurii ale lui Cash sunt dominate de muzica gospel și de ceea ce se difuza la radioul acelor vremuri. Învățat de mama sa și un prieten, Johnny, a început să cânte la chitară și să compună cântece. În liceu, a cântat pentru un post de radio local; câteva decenii mai târziu, a lansat un album cu piese gospel tradiționale, intitulat “My Mother’s Hymn Book”. A fost de influențat și de muzica irlandeză tradițională, audiată săptămânal la programul radio “Jack Benny” și interpretată de Dennis Day…

Numele lui mic era format doar din inițialele “J.R.”, deoarece părinții lui nu au căzut de acord asupra unor nume, ci doar asupra inițialelor. Datorită înrolării în Aviația Americană, numele i-a fost schimbat în John R. Cash. În 1955, când a semnat contractul cu Casa de Discuri “Sun”, numele de scenă avea să devină Johnny Cash[3]…

În timp ce era în antrenament la Air Force, pe 18 iulie 1951, Cash a întâlnit-o pe Vivian Liberto, în vârstă de 17 ani, la un patinoar cu patine pe roțile din San Antonio, Texas. S-au întâlnit timp de 3 săptămâni, însă Cash a fost trimis să își desfășoare activitatea militară în Germania. Timp de 3 ani, cei doi îndrăgostiți și-au scris peste 10.000 de pagini de scrisori de dragoste. O lună după eliberarea sa, pe 7 August 1954, s-au căsătorit la biserica catolică “St. Anne” din San Antonio. Au avut împreună patru fiice: Rosanne, Kathy, Cindy, și Tara. Dependența lui Johnny Cash de droguri și alcool, turneele constante[4], precum și numeroasele aventuri cu alte femei (inclusiv cu viitoarea soție, June Carter) au determinat-o pe Vivian să-i intenteze divorț în 1966…

În 1968, 12 ani de la prima lor întâlnire[5] în backstage la “Grand Ole Opry”, Cash i-a propus[6] lui June Carter să se căsătorească. Cei doi au avut doar un copil, John Carter Cash, născut pe 3 martie 1970. Au continuat să concerteze împreună, timp de 35 ani, până în 2003, când June Carter a murit. Johnnny Cash a murit și el 4 luni mai târziu. June a fost co-autoarea marelui hit “Ring of Fire”, iar împreună au câștigat 2 premii “Grammy” pentru duet…

Cariera sa a început să se dezvolte la începutul anului 1960, iar odată cu asta, Cash a început să bea și a devenit dependent de amfetamine și barbiturice. Pentru o scurtă perioadă de timp, a împărțit în Nashville un apartament împreună cu Waylon Jennings, care la rândul lui era și el dependent de amfetamine. Cash folosea droguri de tip stimulente ca să se mențină treaz în timpul turneelor. Prietenii glumeau pe tema “nervozității” și a comportamentului său instabil, mulți dintre ei ignorând semnele ce avertizau înrăutățirea dependenței sale față de droguri. Înainte să intre pe scena de la “The Johnny Cash Tv Show”, Cash ar fi declarat că “ar fi încercat orice drog ar fi fost de încercat”.

Cu toate că de multe ori nu mai putea avea control asupra propriilor dependențe, creativitatea frenetică a lui Cash încă producea hit-uri. “Ring of Fire” a fost un hit care a atins mai multe stiluri muzicale, ajungând pe locul 1 în topurile country intrând în top 20 în topurile pop. Cântecul a fost scris de June Carter și Merle Kilgore. Inițial piesa a fost interpretată de sora lui June Carter, însă Cash a venit cu un stil pur mariachi, afirmând că i-a apărut totul într-un vis.

Cash a cultivat în ochii publicului o imagine romantică de haiduc; în pofida faptelor comise, nu a fost niciodată condamnat la închisoare[7]…

La mijlocul anilor ’60 ai secolului XX, Cash lansează o serie de albume conceptuale, printre care “Ballads of the True West” (1965)/scos pe piață ca un disc dublu experiemental, ce mixa stilul cântecelor autentice de “frontieră” cu stilul narativ specific lui Cash, cât și albumul “Bitter Tears” (1964) ce conținea piese care scoteau în evidență condiția americanilor nativi. Dependența sa de droguri a atins apogeul în această perioadă, iar comportamentul său destructiv a dus la divorțul de prima sa soție, Vivian (spectacole au început să fie anulate). În 1967, duetul piesei “Jackson”, al lui Johnny Cash cu June Carter, a câștigat premiul “Grammy”. Cash a renunțat la droguri în 1968, după o experiență spirituală în peștera “Nickajack”, unde a încercat să se sinucidă după experiențe cu drogurile[8]. June, Maybelle și Ezra Carter s-au mutat la conacul lui Cash timp de o lună, pentru a-l ajuta să-ți înfrângă dependența față de droguri…

Cash a simțit, mereu, o mare compasiune pentru cei din închisori. A susținut concerte la sfârșitul anilor ’50 ai secolului XX, la diferite închisori de pe teritoriul Statelor Unite[9]. Aceste spectacole au condus la câteva albume de succes, precum “Johnny Cash at Folsom Prison” (1968) și “Johnny Cash at San Quentin” (1969)…

Din 1969 până în 1971, Cash a apărut în propriul său spectacol de televiziune, numit “The Johnny Cash Tv Show”, transmis de rețeaua ABC[10]… Aparițiile lui Cash la televiziune au continuat, găzduind anual o emisiune specială de Crăciun la CBS în timpul anilor ’70. Mai târziu, aparițiile includeau câteva roluri mici[11]. În 1981, Cash a apărut într-un episod din “Muppet Show”, ca invitat special. În 1983, a apărut în filmul “Murder In Coweta County”[12] (filmul se baza pe un caz real de crimă din Georgia). Cash obosise să joace în filme, primindu-și însă recunoașterea cuvenită…

Pe la mijlocul anului 1970, popularitatea lui Cash și numărul hit-urilor sale a început să scadă, dar autobiografia sa (prima din cele două), intitulată “Man in Black”, publicată în 1975, a vândut 1.300.000 de copii. Cea de-a doua biografie: “Cash, The Autobiography”, a apărut în 1977. Prietenia sa cu Billy Graham a condus la producerea unui film despre viața lui Iisus, “The Gospel Road”, Cash colaborând la scenariu[13], fiind chiar și naratorul filmului.

Cash a recidivat în dependența de droguri, după ce i-au fost administrate calmante împotriva durerilor abdominale cauzate de un incident neobișnuit la ferma sa, unde a fost lovit puternic de un struț. În timpul unei vizite la spital în 1988, de această dată pentru Waylon Jennings (care suferise un infarct), ultimul a afirmat că Johnny Cash s-a internat și el pentru probleme la inimă. Doctorii i-au recomandat o operație preventivă la inimă, Cash a fost operat în același spital. Ambele operații au decurs bine, însă Cash refuza să își ia medicamentele prescrise, de teama reîntoarcerii la dependența de droguri. Cash a susținut mai târziu că în timpul operației a trăit o experiență numită NDE (Near Death Experience), în care a avut viziuni extraordinare despre Rai, dar că a fost foarte nemulțumit când și-a revenit după operație…

A fost apropiat de fiecare din președinții Statelor Unite, începând cu Richard Nixon, Jimmy Carter, care i-a devenit un bun prieten. Cash afirma că îi găsește pe toți fermecători, trăsătură esențială pentru a fi ales ca președinte…

În 1980, Cash devenise cel mai tânăr artist apărut în “Country Music Hall of Fame”, la vârsta de 48 de ani, dar în timpul anilor ’80 ai secolului XX, discurile sale au început să nu mai aibă impact în topurile country[14]. Cariera în ceea ce privește înregistrările, relația cu comunitatea Nashville erau, în anii ’80, la o cotă precară. Artistul a realizat faptul că, independent de voința și de conștiința lui, Casa de Discuri “Columbia” renunțase în a-l mai promova[15], devenind invizibil pe piața muzicală (așa cum afirmă Johnny Cash în autobiografie). În 1986, Cash s-a reîntors la studiourile Sun din Memphis pentru a crea, împreună cu Roy Orbinson, Jerry Lee Lewis și Carl Perkins, albumul “Class of ’55”[16]. În 1986, a publicat singurul lui roman “Man in White”, o carte despre Sfântul Paul și conversația lui pentru a deveni Apostolul Paul. Cash a înregistrat “Johnny Cash Reads The Complete New Testament” în 1990. După ce Casa de Discuri “Columbia” a renunțat la contractul cu Johnny Cash, acesta a avut o scurtă perioadă (din 1987 până în 1991), lipsită de succes la Casa de Discuri  “Mercury”.

Cariera sa a fost relansată în anii ’90, găsindu-și popularitate în rândul unei audiențe tinere, fără un interes deosebit față de muzica country. În 1993, a cântat la voce piesa “The Wanderer”, pentru albumul “Zooropa”, semnat U2. Cu toate că nu mai era căutat de studiourile de înregistrare importante, Cash a fost abordat de producătorul Rick Rubin, care i-a oferit un contract cu Studioul de înregistrare “American”, studio cunoscut pentru muzica rap și hard rock. Sub supravegherea lui Rubin, Cash a înregistrat albumul intitulat “American Recordings” (1994) în sufrageria sa, acompaniat doar de propria-i chitară[17]. Albumul cuprinde câteva preluări după artiștii contemporani selectați de Rubin, a primit aprecieri atât din partea criticilor, a reprezentat și un succes comercial – câștigând un premiu “Grammy” pentru “cel mai bun album folk contemporan”. Cash a scris că recepția din 1994 de la festivalul “Glastonbury” a fost una din cele mai mărețe din cariera sa. Începea o perioadă când industria muzicală îl va ovaționa din nou, iar succesele comerciale vor reaprinde imaginația… Cash a înregistrat un nou album la Studioul de înregistrare “American”, numit “Unchained”, acompaniat de Tom Petty și “The Heartbreakers”, album ce a câștigat un premiu “Grammy” pentru “cel mai bun album country”. Cash considera că în autobiografia din 1975 “Man în Black” nu a fost destul de explicit, scriind o altă autobiografie în 1997 intitulată: “Cash: The Autobiography”…

În 1997, Cash a fost diagnosticat cu o boală neuro-degenerativă, sindromul Shy-Drager. Mai târziu, diagnosticul a fost modificat în neuropatie autonomă, asociat cu diabet. Această boală l-a forțat pe Cash să scurteze turneul. În 1998, a fost internat în spital cu pneumonie severă, ce i-a afectat ambii plămâni. Albumele “American III: Solitary Man” (2000) și “American IV: The Man Comes Around” (2002) conțin răspunsul lui Cash asupra bolii sale – în forma unor piese interpretate într-o tonalitate mai sobră decât în primele două albume “American”. Videoclipul[18] ce a fost lansat pentru piesa “Hurt”, de Trent Reznor de la “Nine Inch Nails”, consună cu trecutul lui Cash și cu sentimentele de regret…

June Carter Cash a murit pe 15 mai 2003, la vârsta de 71 de ani. Una dintre ultimele dorințe ale lui June a fost ca Johnny Cash să nu întrerupă munca, astfel încât artisul a continuat să înregistreze și chiar să interpreteze câteva spectacole surpriză – la “The Carter Family Fold”, în afara orașului Bristol, Virginia. Concertul din 5 iulie 2003 a fost ultima sa apariție publică. La concertul din 21 iunie 2003, înainte de a cânta “Ring of Fire”, Cash a citit câteva rânduri despre soția sa, June, scrise înainte de a intra pe scenă; a vorbit despre faptul că spiritul lui June îl veghează, despre cum ea a venit și l-a vizitat înainte să intre pe scenă. Cu greu a reușit să termine piesa… În ciuda sănătății sale șubrede, a mărturisit că așteaptă ziua în care va putea să meargă din nou și va arunca scaunul cu rotile în râul de lângă propria lui casă…

Johnny Cash a murit la mai puțin de patru luni de la plecarea soției sale, pe 12 septembrie 2003, în timp ce se afla în spitalul Baptist din Nashville, Tennessee. A fost îngropat alături de marea iubire a vieții lui[19], în “Hendersonville Memory Gardens”, lângă casa sa din Hendersonville, Tennessee[20]. Avea 71 de ani…

De la începuturile sale ca pionier al stilului rockabilly și rock and roll, din anii ’50 ai secolului trecut, până în timpurile în care era reprezentant internațional al muzicii country, până la revenirea la faima din anii ’90 ca legendă vie și icoană a muzicii alternative country, Cash a influențat nenumărați artiști și a lăsat o importantă moștenire spirituală. După moarte, a fost venerat de cei mai mari muzicieni ai timpului său[21]. A educat (integrat în spirit) și apărat artiști aflați la granița a ceea ce era acceptabil în country. În total, Cash a scris peste 1.000 de piese și a lansat o mulțime de albume. În 2004, revista “Rolling Stone” l-a situat pe Cash pe locul 31 în lista de 100 “cei mai buni artiști ai tuturor timpurilor”. Diversitatea muzicii lui Cash a fost evidențiată de prezența sa în trei importante genuri de Hall of Fame: “The Nashville Songwriters Hall of Fame” (1977), “The Country Music Hall of Fame” (1980), și “The Rock and Roll Hall of Fame” (1992). În amintirea lui Johnny Cash a fost produs filmul biografic “Walk the Line”[22], premiat de către Academia Americană de Film…

[1] Născut sub numele J.R. Cash – în Kingsland, Arkansas, fiul lui Ray și Carrie Cash, crescut în Dyess, Arkansas, s-a numărat printre cei 7 copii ai familiei. Fratele său, Tommy Cash, a devenit el însuși un cântăreț country de succes. Copilăria i-a fost umbrită de un teribil accident al fratelui mai mare cu 2 ani, Jack; în 1944, Jack a fost împins într-un fierăstrău circular unde lucra, fiind tăiat aproape în două; a murit după o săptămână de chinuri; Cash s-a simțit mereu în culpă, visa mereu să-și întâlnească fratele în Rai (în vise, îi apărea cu 2 ani mai mare, indiferent de vârsta lui Johnny Cash).

De la vârsta de 5 ani, J.R. a lucrat pe plantațiile de bumbac, cântând împreună cu familia sa. Ferma familiei a fost inundată cel puțin o dată, ceea ce l-a inspirat mai târziu pe Cash să compună piesa “Five Feet High and Rising”. Lupta economică și personală din familia lui Cash (ne referim la perioada Marii Recesiuni), i-a inspirat multe piese (compunea versuri despre oamenii care făceau față unor dificultăți similare)…

[2] Până la începutul anului 1970, Cash și-a cristalizat imaginea în fața publicului ca fiind “Man in Black” (“Omul în negru”). De regulă, interpreta îmbrăcat în negru, purtând o haină lungă până la genunchi. Această înfățișare era în contrast cu costumațiile purtate de majoritatea formațiilor country din perioada respectivă: costum cu pietre prețioase și cizme de cowboy. În 1971, Cash a scris piesa “Man in Black” pentru a explica codul său în îmbrăcăminte: “Trăim destul de bine, cred/ În mașinile și hainele noastre exotice/ Dar să ne amintim și de cei care nu au toate acestea/ În fața grupului trebuind să stea o persoană în negru și nimic mai mult. ”

[3] S-a înrolat în Aviația Statelor Unite (United States Air Force); după antrenamentul de la Baza Aeriană “Lackland” și antrenamentul tehnic de la Baza Aeriană “Brooks”, ambele în San Antonio, Texas, Cash a fost repartizat la unitatea U.S. Air Force Security Service – decodor al codului morse asupra transmisiilor armatei ruse în Landsberg, Germania.

Pe 3 iulie 1954, a fost eliberat cu gradul de sergent; s-a reîntors în Texas…

[4] În 1954, cuplul Johnny și Vivian s-a mutat în Memphis, Tennessee, unde Cash a vândut aparate electrocasnice, în timp ce studia să devină crainic de radio. Noaptea cânta împreună cu chitaristul Luther Perkins și basistul Marshall Grant. Perkins, Grant și Cash erau cunoscuți sub numele de “The Tennessee Three”. Cash și-a făcut curaj și a vizitat studioul de înregistrare “Sun”, sperând să obțină un contract de înregistrare. După audiția dată pentru Sam Phillips, cântând în majoritate piese gospel, Phillips i-a spus: “du-te acasă și păcătuiește, apoi întoarce-te cu o piesă pe care să o pot vinde”. Într-un sfârșit, Cash a reușit să îl impresioneze pe Phillips, interpretând câteva piese din freneticul său stil de viață timpuriu. Primele  înregistrări la “Sun” au fost “Hey Porter” și “Cry Cry Cry”, ce au fost lansate în 1955 și care au avut un succes (rezonabil) la parada hit-urilor country. La îndemnul lui Sam Phillips, numele de scenă “The Tennessee Three” urma să se transforme în “The Tennessee Two” – Luther Perkins, Marshall Grant și Johnny Cash, ca nume separat. Următorul disc Cash, “Folsom Prison Blues”, a ajuns pe locul 5 în topul country, piesa “I Walk the Line” a devenit numărul 1 în topurile country și a intrat apoi în topurile pop 20. A urmat “Home of the Blues”, înregistrată în iulie 1957. În același an, Cash a devenit artistul “Sun” care a lansat primul album long playing (LP). Cu toate că a fost cel mai bine vândut și cel mai prolific artist din respectiva perioadă, Cash s-a simțit constrâns de contractul său cu o casă de înregistrare mică. Elvis Presley părăsise deja Casa de Discuri “Sun”, iar Phillips își concentra atenția și puterea de promovare asupra lui Jerry Lee Lewis. Anul următor, Cash a părăsit “Sun” pentru a semna o ofertă cu Casa de Discuri “Columbia”, unde single-ul său “Don’t Take Your Guns to Town” a devenit unul din cele mai mari hit-uri ale sale…

[5] La începutul ai secolului trecut, Cash a plecat în turneu cu “Carter Family”, care – la vremea respectivă – era compusă din fiicele mamei Maybelle, Anita, June și Helen. June, cu care Cash se va căsători la un moment dat, își amintește că-l admira pe Cash de la distanță în tot timpul acestor turnee…

[6] În timpul unui concert live din Ontario…

[7] Cu toate că a stat în închisoare de șapte ori pentru comportament indecent, nu a rămas niciodată acolo mai mult de o noapte. Cea mai faimoasă încălcare a legii a fost în timpul turneului din 1965, când a fost arestat de echipa de la narcotice în El Paso, Texas. Ofițerii l-au suspectat că făcea contrabandă cu heroină din Mexic, dar Cash deținea o rețetă pentru aceste narcotice și amfetamine pe care artistul le-a ascuns înăuntrul cutiei de chitară. Pentru că au fost droguri prescrise și nu narcotice ilegale, a primit o sentință cu suspendare. De asemenea, Cash a fost arestat în data de 11 mai 1965, în Starkville, Mississippi, pentru că a încălcat o proprietate privată să culeagă niște flori. Incidentul a fost sursa de inspirație pentru piesa “Starkville City Jail”, de pe albumul său live “At San Quentin” (San Quentin fiind numele închisorii în care Cash a cântat)…

[8] Înainta cât mai mult în peșteră, încercând să se piardă și să moară pur și simplu, însă când a simțit prezența lui Dumnezeu în inima lui, sentimentul de moarte a fost înlocuit cu cel de supraviețuire, încercând să lupte să găsească o fantă de lumină sau o adiere de vânt. Experiența a reprezentat pentru Cash o renaștere…

[9] Cash și-a făcut apariția, în 1972, și la închisoarea Österåker din Suedia. Albumul live “På Österåker” (“La Österåker”) a fost lansat în 1973. Între piese, Cash poate fi auzit vorbind în suedeză, un gest ce a fost foarte apreciat de către cei din închisoare…

[10] “The Statler Brothers” asigurau deschiderea fiecărui episod. Familia Carter și legenda rockabilly Carl Perkins au fost, de asemenea, parte a anturajului show-ului. Cash a început să aibă invitați din ce în ce mai mulți artiști contemporani – cu ce a mai mare notorietate fiind Neil Young, Louis Armstrong, James Taylor, Ray Charles, Eric Clapton (pe atunci conducând formația “Derek and The Dominos”) și Bob Dylan…

Cash l-a întâlnit pe Dylan la mijlocul anilor ’60 și au devenit prieteni apropiați când au devenit vecini spre sfârșitul anilor ’60 în Woodstock, New York. Cash a fost entuziasmat să-l reintroducă pe solitarul Dylan audienței sale. Cash a interpretat un duet împreună cu Dylan, de pe albumul acestuia “Nashville Skyline”, album ce a câștigat un premiu Grammy.

Un alt artist care a primit undă verde în cariera sa de compozitor la “The Johnny Cash Tv Show” a fost Kris Kristofferson. În timpul interpretării live a cântecului “Sunday Mornin’ Comin’ Down”, Cash a refuzat să schimbe versurile, cântând exact așa cum erau, cu o aluzie la marijuana: “Pe trotuar într-o duminică dimineața/ Îmi doresc Doamne să fi fost drogat.

[11] Cum au fost: un rol într-un episod din “Columbo” sau o apariție împreună cu soția sa într-un episod din “Little House on the Prairie”… Cash și soția lui au apărut într-o serie de episoade ale popularelor seriale de televiziune “Dr. Quinn” și “Medicine Woman”, alături de Jane Seymour; actrița l-a apreciat atât de mult, încât și-a numit unul dintre fii după numele cântărețului. Vocea lui a mai apărut într-un episod din “The Simpsons”, fiind vocea unui călăreț care îl îndruma pe Homer într-o călătorie spirituală…

[12] Ca șerif, jucând împreună cu Andy Griffith…

[13] Deceniul a surprins cum convingerea sa religioasă se adâncește, având multe apariții evanghelice…

[14] Cu toate că a continuat turneele de succes. La mijlocul anilor ‘80 a înregistrat și a fost în turneu cu Waylon Jennings, Willie Nelson și Kris Kristofferson (formula “The Highwaymen”), realizând astfel două albume hit.

[15] Cash a înregistrat intenționat un cântec în semn de protest față de condiția lui ca muzician, parodia: “Chicken in Black”. În mod ironic, cântecul s-a dovedit un real succes comercial. Fără îndoială, Cash a dorit să încheie relația cu Columbia, iar acest lucru s-a întâmplat imediat după lansarea melodiei.

[16] Nu a fost prima dată când a facut echipă cu Lewis și Perkins la studiourile “Sun”. Pe 4 Decembrie 1956, Elvis Presley a venit în vizită în studio, în timp ce Perkins realiza noi piese acompaniat la pian de Lewis. Cash se afla în studio, toți patru au început spontan un jam-session. Phillips a lăsat benzile de înregistrare să meargă, iar aproape jumătate din înregistrări au fost identificate ca fiind gospel. Înregistrarea a supraviețutit și a fost ulterior imprimată pe un CD, sub numele de Milion Dollar Quartet. Lista de melodii include de asemenea și “Brown Eyed Handsome Man” a lui Chuck Berry, “Don’t Forbid Me” a lui Pat Boone și o imitare a lui Jackie Wilson cântând “Don’t Be Cruel”, de către Elvis Presley…

[17] O chitară Martin, model Dreadnought– una din acele chitări la care a cântat Cash de-a lungul carierei sale…

[18] Videoclipul este interpretat astăzi ca “epitaf” – din “American IV”; are aprecieri atât din partea audienței, cât și din partea criticilor…

[19] Pe 24 mai 2005, a murit și Vivian Liberto, prima soție a lui Johnny Cash…

[20] În iunie 2005, casa lui Johnny Cash – de pe malul lacului/Caudill Drive din Hendersonville, Tennessee, a fost scoasă la vânzare de către familie, mai precis de către fratele mai tânăr, Tommy Cash. În ianuarie 2006, casa a fost vândută vocalistului de la “Bee Gees”, Barry Gibb, și soției acestuia, Linda Gibb, pentru suma de 2,3 milioane de dolari. Din păcate, casa a fost distrusă într-un incendiu, pe 10 aprilie 2007…

[21] La un concert TNT (din 1999), un grup variat de artiști i-a adus omagiul, printre care Bob Dylan, Chris Isaak, Wyclef Jean, Norah Jones, Kris Kristofferson, Willie Nelson, U2… Cash însuși a apărut la sfârșit… Două albume-tribut au fost lansate înainte de moartea sa (“Kindred Spirits” conține lucrări ale unor artiști recunoscuți, în timp ce “Dressed in Black” conține piese ai unor artiști mai puțin cunoscuți)…

[22] Prezintă viața lui Johnny Cash, interpretat de actorul Joaquin Phoenix, cu rol important al actriței Reese Witherspoon (June Carter), rol pentru care actrița a primit premiul “Oscar” la categoria “Cea mai bună actriță”). Filmul a fost lansat în Statele Unite ale Americii pe 18 noiembrie 2005 și a avut, încă de atunci, un succes considerabil, primind chiar aprecierea criticilor. Joaquin Phoenix și Reese Witherspoon au câștigat în urma rolurilor interpretate nenumărate premii, printre care “Globul de Aur” la categoria Cel mai bun actor într-un film muzical sau o comedie, respectiv la categoria Cea mai bună actriță într-un film muzical sau o comedie. Ambii actori au interpretat melodiile lui Cash cu propriile lor voci, iar Phoenix a învățat să cânte la chitară. Phoenix a primit premiul “Grammy” pentru contribuția adusă soundtrack-ului. John Carter Cash, singurul fiu a lui Johnny și June, a fost producătorul executiv al filmului…

Câteva reflecții… la Soroca

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 septembrie 2015, 11:42

Nu simbolizează infinitatea, dar tinde să exprime integralitatea și unitatea.

La distanță oarecum egală de toate punctele periferice (includ proveniența geografică a celui care alcătuiește jurnale), România poveștilor adevărate poate fi și un simbol al echilibrului; punctele deplasărilor apar tocmai ca expansiuni care au dat naștere cercului imaginar. Simbolul reîntoarcerii se regăsește, în proiecte, sub forma etapelor, anotimpurilor și zilelor.

*

Soroca nu se poate sustrage datoriei de a judeca lucrurile în acest fel…

Ce am înțeles, în 25 august (anul care își mai răsfiră zilele), alături de oameni dragi mie?

© Nicolae Tomescu

Pe cursul de mijloc al Nistrului atrage privirile unul dintre cele mai pitorești orașe ale Moldovei[1], atestat documentar la 12 iulie 1499[2]. Fiind situat la un vad al râului (care se varsă în Marea Neagră), orașul a interpretat, în Evul Mediu, un rol important pentru principatul Moldovei; bizantinii îl numeau Alciona sau Polihromia[3], comercianții din Genova având aici o escală; în documente din anul 1499, orașul apare sub numele actual. Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, timp de secole, Soroca a fost centrul administrativ-militar al ținutului cu același nume, centru comercial, meșteșugăresc și agricol al Principatului Moldova.

În 1812, cetatea și orașul trec în stăpânirea Imperiului Țarist[4]. La 1835, localității Soroca i se atribuie statutul de oraș, iar în 1836 devine centru județean.

În perioada interbelică, teritoriul actualului raion basarabean făcea parte din județul Soroca[5]; și astăzi este situat pe malul drept al Nistrului, dar la 160 km de Chișinău, în partea de nord-est a Republicii Moldova[6], la frontiera cu Ucraina. Putem vorbi despre o nouă strălucire, în perioada interbelică, atunci când Soroca devine unul dintre cele mai vestite centre culturale din România; dar, în 1932, o inundație puternică distruge partea de jos a așezării.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, orașul a suferit distrugeri și deportări ale populației[7].

Populația descrește și din cauza foametei (1946-47), apoi se stabilizează, chiar începe să înflorească datorită de-stalinizării (1956) care pune capăt nesiguranței[8] și permite o oarecare dezvoltare economică. Începând cu 1988, orașul Soroca a cunoscut, precum toată Uniunea Sovietică, criza economico-socială de profunzime. Odată cu adoptarea Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova (din 12 noiembrie 1998), Soroca a dobândit statut de municipiu și, pentru cinci ani, rolul capitalei județul Soroca, apoi a redevenit centru raional – inclusiv într-o Moldovă atât de independentă încât depinde de toți ceilalți…

*

În localitatea recunoscută de prim-planul atenției, funcționează un muzeu de istorie și etnografie care include Cetatea Sorocii, ridicată în piatră de Ștefan cel Mare (1489), reconstruită[9] de Petru Rareș.

Pe 19 mai 2015, de Ziua internațională a Muzeelor, Cetarea medievală și-a deschis porţile pentru vizitatori[10]…

În Gustar 2015, am simțit eu însumi lacrima ce curge din iubire, pe cerul plin de dor, cu privirea îndreptată inclusiv către liniștea copacilor trişti de pe alei, către pămantul care părea garbovit, de căldură și durerea anilor grei, a curgerii apei însângerate sau a dealului ţiganilor din Soroca (acesta este împânzit cu castele impozante, care de care mai colorate şi excentrice; pentru a filma interioarele palatelor pare că ai nevoie de zile întregi, în plus, multe dintre ele se arată pustii, aşa că mi-am propus să surprind, cu aparatul foto, de pe zidurile cetății, doar contururi exterioare luxoase ce colorează vechiul oraş de pe Nistru)….

În cele patru cetăți moldovenești de la Nistru (Hotin, Soroca, Tighina și Cetatea Albă)[11], capul de bour a fost scos în perioada sovietică: la Hotin și Cetatea Albă gaura corespunzătoare este acoperită în general de un stindard cu stemele orașelor moderne respective, iar la Tighina de acvila rusească bicefală, din metal. Soroca, singura cetate care se află în prezent pe teritoriul controlat de Republica Moldova, rămâne și singura care și-a regăsit, deasupra portalului, capul de bour moldovenesc.

Din cauza canionului geologic pe care l-a săpat, Nistrul prezintă – până în dreptul Tighinei – maluri relativ abrupte, vadurile de trecere sunt destul de puține, desemnând și singurele porți de intrare a cetelor de tătari venite să jefuiască așezările moldovene. Dacă vadurile de la Hotin și Tighina erau apărate de garnizoanele cetăților cu același nume, în schimb, cel de la Soroca nu avea, până la domnia lui Ștefan cel Mare, o protecție din piatră, ci doar fortificații de lemn cu valuri de pământ[12]. În timpul domniei lui Petru Rareș, pe resturile vechii cetăți se construiește o cetate nouă, din piatră, de 15-20 m, care se păstrează și astăzi într-o stare excepțională. Cetatea Sorocii este unică printre cetățile medievale moldovenești prin sistemul arhitectonic de construcție. Planul său circular are un diametru de 37,5 m patru turnuri circulare și un turn de acces de plan rectangular. După ridicarea puternicei fortificații, orașul începe să crească în importanță având o funcție administrativă și comercială prin punctul vamal instalat. Totodată, prin fortificarea nucleului, se încerca crearea unui nou centru de greutate a rețelei urbane moldovenești și, în special, a comerțului de tranzit, după pierderea în 1484 a cetăților din sudul Moldovei. Cetatea[13] ar rezulta din necesitatea organizării unei frontiere politice în cursul de mijloc al fluviului Nistru pe porțiunea Naslavcea-Vadu Rașcului, unei circulații comerciale aflate sub protecția Cetății Soroca, unei vieți economice a ținutului Soroca din a cărei activitate economică își avea existența populația ținutului. La 1 iunie 1512, domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă să i se transmită în posesie niște mori pe Nistru, așezate față în față cu „castrum nostrum Sorocianum… contra paganos tutelam habet” – castelul nostru de Soroca, care ne apară de păgâni, document care confirmă existența, cât și rostul Cetății Soroca…

*

Pe drumul care duce către un monument ridicat pe stâncă, deasupra bătrânului Nistru, la marginea Sorocii, până a ajunge la una din cele mai importante zidiri din istoria Moldovei suverane, unde se frământă, vărsate în temelii, suferințe și speranțe, o altă epopee (alții ar intrepreta-o drept răstiginire) este consacrată lui Dimitrie Cantemir, sub forma pietrei îmblânzite/pângărite cu litere chirilice moldovenești[14]. Esențială ar rămâne amintirea „Lumânării Recunoștinței”, din adâncurile unui trecut pe care fiecare îl înțelege cum vrea și cum poate; un omagiu adus eroilor anonimi, care au păstrat cultura, limba, istoria Moldovei (românești, aș vrea să cred că a gândit inspiratorul) în paleta policromă a civilizației universale, înveșnicind, totodată, memoria poetului anonim, autorul baladei „Miorița”. Ideea de a ridica monumentul îi aparține controversatului clasic al „literaturii moldovenești”, Ion Druță[15]. Urci 600 de trepte, de la apele Nistrului până către vârful ascuțit al unui deal aparținând Sorocii, din care își face apariția o capelă sub formă de lumânare (29,5 m înățime); pe timp de noapte, lumina artificială strabate până în Otaci și Camenca…

© Nicolae Tomescu

Fiecăruia i se pare că simte și gândește natural, conform cu natura înnăscută, nativă, proprie, specifică. Totul este să nu vădim lipsă de naturalețe, de sinceritate, să cădem în fățarnicie și ipocrizie.

Pe deal, chiar simți nevoia să rostești, cu glas stins (de efortul ascensiunii și priveliștea care ți se deschide):

Când voi muri, aici să mă-ngropaţi

În nemurirea dragostei de fraţi,

Iar sete dacă-mi fi-va de lumină,

Daţi-mi să beau din lacrima divină!

[1] Nu există izvoare documentare toponimice sigure, care ar putea explica originea denumirii Soroca. Mai multe ipoteze, susținute de cercetători, disjung următoarele semnificații: sărac (prea puțin verosimil, ținutul fiind îmbelșugat); soroc (moșie pe hotarul țării, „sorocită” – adică atribuită unui boier sau grup de boieri și de răzeși pentru apărarea țării, în schimbul scutirii de taxe și biruri); soroc (patruzeci” în limba rusă), Soroca („coțofană” în limba rusă) sau Sroc („termen” în limba rusă, greu de acceptat ca ipoteză plauzibilă, mai ales în epoca la care facem referire), toate fiind trasee ale interpretării preferate de istorici ruși și sovietici; Sora, Sorița, Sorca, Soare (nume, presupuse, ale primilor posesori de moșii situate în lunca Nistrului; ulterior, pe respectivele locuri, a fost construită prima cetate); Szarok (maghiară: „cot”, cetatea aflându-se la o cotitură a Nistrului, ipoteză bazată pe existența cetelor de ostași secui plasate de domnitorii moldoveni în calea tătarilor, cu denumiri precum Miklósfalu, Vàrhély, Kis-Jenö, Csupor, adică „valea lui Nicolae”/Miclăușeni, „cetățuia”/Orhei, „Izvorul Mic”/Chișinău, „Ciubăr”/Ciobruci; deși legăturile între Ungaria și Moldova medievale sunt de notorietate, nu există documente scrise dovedind această ipoteză)…

[2] Prin Costea, pârcălab de Soroca…

[3] Transcris greșit, uneori, Olihonia…

[4] Pe lîngă populația de „moldoveni”, s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni și evrei… În timpul reformelor din a doua jumătate a secolului XIX, Soroca se dezvoltă pe planul economic și social, populația crește prin sosirea rușilor, evreilor, ucrainenilor, apar instituții de învățământ, medicale și administrative… Populația rusească, ucraineană și evreiască a continuat să crească și după unirea primei republici moldovenești (1917-1918) cu România, din pricina afluxului de refugiați care încercau să trecă Nistrul înot sau pe gheață, sub gloanțele grănicerilor, nu rareori cu femei și copii, pentru a scăpa de colectivizare, de marea foamete sovietică sau de prigoana NKVD-ului.

[5] Unitate administrativă în Regatul României, cu reședința în orașul din nord-estul Republicii Moldova de astăzi…

[6] Al optulea lea oraș ca mărime din Moldova, al doilea ca mărime și ca importanță din Regiunea de Nord (fiind depășit doar de Bălți)…

[7] Sovieticii deportează (1940-1941) românii care lucraseră pentru Stat (funcționari, juriști, profesori), preoţii și refugiații… Armata  regimului Antonescu și germanii deportează (1941-1944) evreii și cetățenii bănuiți că ar fi susținut regimul sovietic… Deportările sovietice spre Kazahstan și Siberia au fost reluate între 1945 și 1954 – toți „moldovenii” bănuiți că ar fi susținut în 1941-44 autoritățile române, dar și ruși sau ucraineni bănuiți că ar fi „antisovietici”, credincioși pravoslavnici sau evangheliști, uneori chiar oameni luați noaptea din case doar pentru completarea „normelor de arestări”.

[8] Populația, venită din satele dimprejurul Sorocii, umple golurile demografice rămase din perioada precedentă…

[9] Petru Rareș a reconstruit (între 1543 și 1546) cetatea de piatră a lui Ștefan cel Mare, cu ajutorul câtorva arhitecți din Ardeal. Construcția actuală are o formă perfect rotundă cu 5 turnuri (o distanță identică unul de altul). De obicei, în citadelă erau cazați numai ostașii, dar, pe timp de năvălire, se adăpostea aici și populația locală…

[10] Începând cu anul 2013, restaurarea Cetății Soroca – în cuprinsul Proiectului transfrontalier „Bijuterii Medievale”/Cetățile Hotin, Soroca și Suceava, realizat de Programul operațional comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013, finanțat de Uniunea Europeană, cu partenerii desemnați (Primăria Soroca, Municipiul Suceava și Rezervația de Stat de Istorie și Arhitectură/Cetatea Hotin-Ucraina), a adus 2.000.000 de euro din cele 3.000.000 (reprezentând valoarea totală a proiectului)…

[11] Izvoarele istorice menționează ridicarea unor cetăți pe Nistru – Hotin, Soroca, Orhei, Tighina și Cetatea Albă – la vaduri, din lemn sau din piatră, în scaunul cărora se așază pârcălabi (vechi cuvânt românesc, provenind din germana „burgmeister”) și mari căpitani. Se presupune că, la Soroca, pe locul unei vechi escale menționată de sursele genoveze, Alciona („albastră” în grecește) sau Polihromia („colorată” în grecește – numele sunt bizantine) a fost înălțată întâi o cetate din lemn și pământ, o palancă sau poate o posadă în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă mențiune documentară sub numele de Soroca doar la 12 iulie 1499 odată cu primul său pârcălab Coste (la 14 septembrie 1499, Ștefan cel Mare încheie un tratat de ajutor reciproc cu marele duce al Lituaniei, Alexandru, unde, ca și în documentul precedent, este menționat „pan Coste, staroste de Soroca”); la Curtea Domnească de la Hârlău, în sala jilțului domnesc, boierii din Sfatul lui Vodă adeveresc biruința lui Ștefan cel Mare, pacea cu regele polon Ioan Albert; printre boierii Țării Moldovei se aflau Toader și Negrilă, starostii Hotinului, Ieremia și Dragoș, pârcalabii Neamțului, Luca Arbore, portarul de la Suceava, Ivancu și Alexe, pârcălabii din Orhei și Coste, pârcălabul Sorocii…

[12] Care aveau să dăinuie și pe vremea lui Bogdan cel Orb…

[13] A cărei personalitate istorică și geografică este definitiv fixată la sfârșitul secolului XV…

[14] Alfabetul de legătură între cel românesc și cel rusesc… A fost introdus mai ales pentru a sprijini teza sovietică a existenței limbii moldovenești; desigur, românii care cunosc alfabetul chirilic înțeleg cuvintele grafiate în acest alfabet chirilic simplificat și nu au nevoie de mijloace auxiliare ori de cunoștințe speciale…

[15] Proiectul a fost inaugurat la 27 martie 2004…

dr. Nicolae Tomescu, Redactor Șef Radio Iași

7 septembrie… O cronologie a valorilor…

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 septembrie 2015, 10:00 / actualizat: 7 septembrie 2015, 11:38

***

• 7 septembrie 1931: Alegerea, pentru a doua oară, a lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe al României, ca preşedinte al Sesiunii ordinare (a XII-a) a Adunării Societăţii Naţiunilor, diplomatul român fiind singurul care a deţinut acest mandat consecutiv în analele organizaţiei.

Născut la Craiova, la data de 4 martie 1882, a terminat liceul „Carol I”, în anul 1900, cu premiul de onoare. Ca fiu al unui avocat, a studiat dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels. În 1905, s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 s-a mutat în Bucureşti. A devenit deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu în 1912. Cinci ani mai târziu, a devenit membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu, ca Ministru al Finanţelor. În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) a înfiinţat, la Paris, Comitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române. Între anii 1928-1936, Nicolae Titulescu a fost, de mai multe ori, Ministru al Afacerilor Străine. Începând din anul 1921, a funcţionat ca delegat permanent al României la „Liga Naţiunilor” de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) preşedinte al acestei organizaţii internaţionale. În 1936, regele Carol al II-lea aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pro-naziste) legionare dar şi externe, îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă sa se exileze, să-şi părăsească ţara. Stabilit, la început, în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil – prin conferinţe şi articole de ziare – ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război. Nicolae Titulescu a murit la Cannes (sau Souvrettes, Elveţia, potrivit lui Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.

*

• 7 septembrie 1965: S-a născut soprana Angela Gheorghiu.

A fost eleva Miei Barbu; a absolvit Conservatorul din Bucureşti în anul 1990. În străinătate, a cântat pentru prima dată, la Basel, în Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. A debutat în 1992 la “Royal Opera House” din Londra cu rolul Zerlina, în Don Giovanni. A urmat rolul Mimì din Boema de Giacomo Puccini la Opera de Stat din Viena. În 1993, a debutat, la „Metropolitan Opera”, în Boema. La „Royal Opera House” (Covent Garden) a triumfat în mult aplaudata Traviata, dirijată de Sir Georg Solti, în 1994; pentru ca spectacolul să poată fi transmis în direct, au fost anulate programele BBC. A interpretat rolul protagonistei în filmul Romeo şi Julietta publicat de EMI Classics. În anul 2001, a interpretat Tosca alături de tenorul francez Roberto Alagna, în rolul lui Cavaradossi în filmul-operă Tosca de Jacquot, film prezentat în afara concursului la Festivalul de Cinema din Veneţia. Vocea Angelei Gheorghiu este considerată de către critica internaţională drept o combinaţie între vocile a doua celebre cântareţe de operă, Maria Callas şi Renata Tebaldi. În anul 2002, a participat cu spectacolul Proms at the Palace la celebrarea Jubileului Reginei Elisabeta a II-a. Este premiată cu „La Medaille Vermeille de la Ville de Paris”. De asemenea, a fost numită “Officier de l’Ordre des Arts et Lettres”. Alături de compania „Metropolitan Opera” a cântat deja în peste 70 de reprezentaţii.

*

• 7 septembrie 2002: A murit lingvistul român Eugenio Coşeriu, stabilit în Germania din anul 1963. Născut în 1921, la Mihăileni, astăzi Republica Moldova, doctor în Filologie şi Filosofie, cu peste 50 de volume şi mii de pagini de exegeză, autorul unor noi teorii despre principiile fundamentale ale filologiei, Eugenio Coşeriu contribuie la îmbogăţirea metodologiei disciplinelor lingvistice. Opera ştiinţifică nu a cunoscut prea multe ediţii în limba română. Majoritatea lucrărilor savantului au apărut în italiană, spaniolă, germană, franceză şi alte limbi. Traducerea în româneşte a Lecţiilor de lingvistică generală a fost un eveniment reverberant în viaţa academică de la Chişinău şi Bucureşti.

*

• 7 septembrie 2008: A trecut la cele veşnice actorul Ilarion Ciobanu.

S-a născut la Ciucur, în Tighina, pe atunci teritoriu al României. A copilărit la Constanţa, pe malul mării. La 12 ani a intrat băiat de prăvălie, după care a urmat „o lungă caravană de meserii: hamal, ţăran cu sapa, tractorist, miner, săpător, tâmplar, şofer, marinar, pescar”. Ca rugbist şi-a făcut debutul în 1948, la Ştiinţa Bucureşti; se transferă apoi la Dinamo Bucureşti, unde a cunoscut consacrarea ca sportiv; ultima parte a carierei a petrecut-o la Progresul Bucureşti (1959-1962); jucător de linia a II-a, cunoscut de apropiaţi sub porecla „Claris”, Ilarion Ciobanu era socotit atunci un înaintaş de temut, greu de trecut, pe cât de dur în sensul bun al cuvântului, pe atât de corect. În anul 1958, a intrat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Nu l-a absolvit, pentru că a ales să joace în pelicula Setea, în care a debutat cinematografic, la vârsta de 30 de ani, alături de Ion Besoiu şi Amza Pellea. Alături de Ştefan Ciubotăraşu şi George Calboreanu a jucat în Omul de lângă tine. Au urmat apoi mai bine de 50 de filme în care actorul Ilarion Ciobanu a deţinut roluri principale. A fost, de asemenea, regizor al filmelor Omul de lângă tine şi Mara. După 1989, Ilarion Ciobanu a continuat să joace doar ocazional, în filme precum Crucea de piatră, Ultimul bordel, Terente, Regele bălţilor. La Prima ediţie a Festivalului Internaţional de Film Bucureşti, BiFEST 2004, actorul a primit Premiul de Excelenţă pentru contribuţia sa în arta cinematografiei, moment în care cei prezenţi l-au aplaudat în picioare, minute în şir. Ilarion Ciobanu a sfârşit cu treburile lumeşti în dimineaţa zilei de 7 septembrie 2008, răpus de cancer faringian.

https://www.youtube.com/watch?v=MM2NX8Ug1dU

„Theaterstock” – International Arts Festival Bacău 2015

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 august 2015, 06:50 / actualizat: 1 august 2015, 8:44

Conștient că sprijinirea „Theaterstock”-Bacău, prin mijloacele de care dispunem (ca organizație media), reprezintă o investiţie în prezent şi viitor – în prezentul şi viitorul culturii, al comunităţilor locale şi naţionale, în prezentul şi, mai ales, în viitorul turismului cultural din regiune, în prezentul şi viitorul economic, Radio Iași este implicat ca partener media în desfăşurarea festivalului, un sprijin esenţial, indispensabil la început de drum, o declaraţie de încredere că municipiul Bacău, regiunea Moldovei, România pot schimba în bine lumea în care trăim.

*

FOTO CU SPECTACOLE CARE VOR PARTICIPA LA THEATERSTOCK

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE FOLCLOR „ÎNTÂLNIRI BUCOVINENE”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2015, 19:50

Obiectivul acestei manifestări culturale: promovarea Bucovinei ca posibil model de înţelegere armonioasă şi de colaborare, prin păstrarea propriei identităţi culturale şi naţionale.

Festivalul este unic în Europa și are drept scop:

– prezentarea bogăției culturii populare bucovinene în aspectul ei multicultural, al trecerii în revistă a formațiilor artistice care prezintă cântecul, jocul, muzica, portul și obiceiurile în scopul protejării, conservării, promovării folclorului bucovinean în Bucovina și între emigranții bucovineni;

– stimularea procesului de formare a conștiinței comunității bucovinene regionale, mai ales în rândurile tinerilor;

– prezentarea valorilor bucovinene, reflectate în înțelegere și respect, toleranță și bună conviețuire a diferitelor grupuri etnice.

Potrivit  următorului calendar:

– Polonia, luna iunie, la Jastrowie şi Piła
– Republica Moldova, luna iulie, la Chișinău
– Ucraina, luna iulie, la Cernăuţi.
– România, luna iulie, la Câmpulung Moldovenesc
– Ungaria, luna august, la Bonyhad
– Slovacia, luna august, la Turčianske Teplice…

***

https://www.youtube.com/watch?v=HwDPqS3VyJ0

***

„Planeta cu 7 miliarde de chipuri”

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 iulie 2015, 07:17 / actualizat: 24 martie 2020, 16:15

Marcarea acestei zile a avut loc prima dată în 1989, la recomandarea Consiliului Director al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD); a câștigat popularitate de la o ediție la alta, bucurându-se de sprijin și interes din partea organizațiilor și mulor oameni din întreaga lume[1].

La nivel mondial, sunt organizate, de grupurile oamenilor de afaceri, de organizațiile comunitare, de organizații non-guvernamentale, de instituții și persoane fizice, diverse activități educaționale: seminarii, sesiuni de informare educațională și concursuri axate pe creșterea gradului de conștientizare a oamenilor a diverselor probleme de populație, precum importanța planificării familiale, egalitatea între sexe, sărăcia, sănătatea mamei și respectarea drepturilor omului.

Cu o populație de peste 7 miliarde (din martie 2012), având în vedere estimarea atingerii cifrei de 8 miliarde în 2024, devine foarte important ca oamenii să acționeze pentru a avea o viață mai sănătoasă și mai sigură.

Scăderea fără precedent a mortalității, care a început să se accelereze în părțile mai dezvoltate ale lumii în secolul al XIX-lea și s-a extins în întreaga lume în secolul al XX-lea, reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale omenirii. Estimarea speranței de viață la naștere a crescut de la 30 la 67 de ani între 1800 și 2005, ceea ce a dus la o creștere rapidă a populației: de la 1 miliard în 1810 la peste 7 miliarde în 2012 (o creștere în medie cu 2,6 oameni pe secundă, 158 de oameni pe minut, peste 225.000 pe zi și cu aproximativ 83 milioane pe an). Populația de 7 miliarde este, pe de o parte, o provocare, dar, pe de altă parte, și o oportunitate[2], cu implicații asupra sustenabilității, urbanizării, accesului la serviciile de sănătate și a responsabilizării tinerilor.

În 2013, țara cu cea mai mare creștere a populației a fost India, urmată de R. P. Chineză, Nigeria, Pakistan, Etiopia…

Organizația Națiunilor Unite estimează o creștere[3] până la 10 miliarde în 2050, cu o creștere anuală de 1,1%. Ritmul creșterii este ridicat în primul rând în Africa, Asia și America Latină, în timp ce populațiile sunt stabile/în descreștere în Europa. Se estimează că, pe termen lung, populaţia din 43 de ţări va scădea între 2013 şi 2050. În Belarus, Bulgaria, Croaţia, Cuba, Georgia, Letonia, Lituania, Republica Moldova, România[4], Federaţia Rusă, Serbia şi Ucraina populaţia va scădea cu mai mult de 15% până în anul 2050. Scăderea fertilităţii şi mărirea speranţei de viaţă vor contribui la îmbătrânirea populaţiei. La nivel mondial, numărul persoanelor de peste 60 de ani se va tripla până în anul 2100, crescând de la 841 milioane în 2013 la două miliarde în 2050 şi la aproape 3 miliarde în 2100.

[1] Tema anului trecut (2014) – Investiția în tineri – a reprezentat un apel care venea în sprijinul celei mai numeroase generații /tineretul/ temelia viitorului omenirii. S-a constatat că un număr foarte mare de tineri continuă să se confrunte cu sărăcia, inegalitatea și încălcarea drepturilor omului, ceea ce îi împiedică să își atingă obiectivele în viața personală și colectivă. Generația are nevoie de tot sprijinul societății, prin ea asigurându-se viitorul planetei noastre.

[2] În pofida celebrei teorii malthusiane: (1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de hrană; (2) totdeauna, acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive; (3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană. Malthus a strâns la un loc o serie de fapte familiare, deducând consecinţele acestora; populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă… Malthus pune în evidenţă limita economică a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care nu pot fi acoperite eficient; este surprinsă şi o limită fizică a solului, generată de sărăcirea şi deteriorarea acestuia. Discutabile sunt cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei. Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai sărac al acesteia, deoarece respectivul nu are o conduită castă. „Sunt foarte puţine ţări”, scrie Malthus, „unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”. Faţă de „situaţie”, Malthus are o serie de „soluţii” pe care statul este chemat să le înfăptuiască. Ca „remediu” sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii la popoarele mai puţin civilizate…

[3] UNFPA, organismul ONU dedicat problemelor populaţiei, utilizează scenarii diferite pentru a face previziuni privind evoluţia populaţiei. Conform scenariilor optimiste şi pesimiste, UNFPA estimează că în anul 2050 pe planetă vor trăi între 8 şi 10,9 miliarde de persoane, iar, în 2100, pe Terra vor locui între 11 şi 16,6 miliarde de oameni.

[4] În România, potrivit datelor definitive ale recensământului din 2011, populaţia stabilă a României – la 20 octombrie 2011 – era de 20.121.641 de persoane, în scădere cu 1.559.300 de persoane, faţă de datele consemnate de recensământul din 2002. Estimările ONU plasează populaţia României pe un trend descendent, astfel încât în anul 2100 în România vor trăi în jur de 12 milioane de persoane…

Angela Ciochină a trecut în veșnicie

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 iulie 2015, 11:57 / actualizat: 8 iulie 2015, 13:07

Potrivit unor surse medicale, Angela Ciochină avea afecţiuni hepatice şi i se făcuse rău luni seară, dar nu a vrut să cheme atunci ambulanţa. Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov a fost solicitat, marţi, 7 iulie, în jurul orei 11:40, la locuinţa artistei, medicii constatând decesul (chiar atunci când au ajuns); apelul către 112 a fost făcut de menajeră…

Angela Ciochină, născută la 17 aprilie 1955, în comuna Urecheni, judeţul Neamţ, a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1978), fiind colegă de generaţie cu Mihaela Runceanu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac. A colaborat, intens, cu Victor Socaciu.

Printre şlagărele Angelei Ciochină se numără Odată cu cântecul, De-ai fi tu salcie la mal, Am vrut, Salcâmul de pe strada mea.

https://www.youtube.com/watch?v=4OGiQgXkczA

Pentru performanţă, obişnuit poate însemna me­diocru. Din punctul meu de vedere, nu merită să umbli după ultima variantă… Viaţa este prea scurtă ca să ne împotrivim forţe­lor schimbării. Viaţa este prea scurtă pentru a urî tot ce facem zi de zi. Viaţa este mult prea scurtă pentru a face lucruri mediocre (bine, aproape orice este standard poate fi considerat, astăzi, mediocru)…

Există o diferenţă între obişnuit şi mediocru? Nu tocmai, ar spune unii. Lucrurile obişnuite sunt luate ca atare, nu se vorbeşte despre ele şi, cu siguranţă, nu sunt căutate. Consecinţa este că mulţi oameni (unii cu adevărat buni) îşi petrec toată ziua încercând să apere ceea ce fac, încercând să vândă ceea ce au vândut me­reu, încercând să-şi protejeze creațiile pentru a nu fi devorate de forţele „noului”. Cu siguranţă, efortul îi epuizează. Dacă apărarea mediocrităţii este ceva extenuant, sunt, tot mai adesea, cuprins de apărarea lucrurilor obișnuite, care leagă viața noastră, îi dau sens… În afara situaţiilor, destul de des întâlnite în România, în care mediocritatea devine agresivă, atacă, dislocă, omoară timpul altora, aceasta pentru a atenua diferenţele, pentru a strecura pe scara de incendiu bufoni capabili să spună indiferent ce…

Cred, cu tărie, că Angela Ciochină a vrut să apere obișnuitul din valori. O parte din ele poate fi regăsită, acum, în Fonoteca Radio Iaşi…

Angela Ciochină – Dă-mi mâna, prietene; text: Sorin Minea; înregistrare: 1979

Angela Ciochină – A nins; compozitor: Titel Popovici; text: Vasile Filip; înregistrare: 1981

Angela Ciochină – Eu nu te voi urma; compozitor: I. Stavăr; înregistrare: 1980

Să vestească, să adâncească ecoul popular şi artistic al cântecelor, să reprezinte glasul tremurat al sentimentelor, extins sau transmis în suflete şi-n case…

Ciprian Porumbescu. Un om precum o baladă

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 iulie 2015, 21:49

*

În toamna anului 1853, în şipotele Sucevei se năştea muzicianul care, mai bine ca nimeni altul de la noi, avea să fie întruparea eroului romantic. Din căsuţa ridicată pe o coastă împădurită şi cu acoperişul alunecat peste pridvor, din şipote şi până la locuinţa din Stupca, unde drumul i s-a sfârşit în primăvara lui 1883, se întind ani, prea puţini ani de muzică. Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă. Iar bucuria cu care opreşte în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spaţiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se opreşte în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac şi rămâne doar gândul, viu şi puternic, şi apoi amintirea… Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Dar să pornim din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. După câteva ocolişuri – căci, din păcate, în Moldova, indicatoarele spre casele memoriale sunt ori inexistente, ori aşezate greşit – am ajuns la Stupca într-o dimineaţă de luni în care am fi putut găsi muzeul şi casa memorială închise. Când am împins însă poarta, s-a auzit Balada lui Porumbescu şi am fost invitaţi înăuntru, în spaţiul care a supravieţuit până astăzi. Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian. Domnul Ştefan Bute, supraveghetorul casei lui Porumbescu, de o veselie molipsitoare pentru o dimineaţă de luni, povesteşte frânturi din existenţa familiei Golembiovschi – Porumbescu în casa din Stupca.

STEAUA SUB CARE S-A NĂSCUT…

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian. Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută – pierdută de mult, din timpul războiului – a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. I s-au lipit de suflet satul şi casa, şi oamenii de aici, şi pădurile din preajmă. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele. E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristeţe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape şocantă. Veselă şi plină de blândeţe… aşa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieţii lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor. „O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.”, le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă – corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina. „În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul. Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură. La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren în drum spre Stupca; Stupca!”

DRUMUL SPRE MUZICĂ ŞI SPRE (CELE VEȘNICE)

Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”, Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de un dor de viaţă pe care numai cei sortiţi de timpuriu morţii îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existenţă. Şi a început să studieze, să compună, să cânte resimţind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică. Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece. În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. şi de împlinit tot ce-i fusese scris. Avea să compună prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară şi pian sau „Rapsodia română”, „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. „Hora de la Stupca”, „Hora Braşovului” sau „Hora Prahovei”. Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compoziţiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc şi trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „Valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

„TATĂ, AM CĂNTAT DACIEI ÎNTREGI”

În 1871 are loc la Putna marea Sărbătoare Naţională în memoria lui Ştefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, la care a participat şi el alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol. Se pare că după festivităţile oficiale pe pajiştea de la mănăstire s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi!”. În 1881, pleacă la Viena la studii cu o bursă obţinută cu ajutorul Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Când s-a întors, s-a angajat la Braşov ca profesor de muzică la Şcolile Centrale Române şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne opereta „Crai Nou”, cu libretul după Vasile Alecsandri, pe care o termină în 1882. Alte lucrări, la fel de îndrăgite, rămân „Rapsodia română”, „Balada pentru vioară şi pian”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, apoi „Peneş Curcanul”, „Imnul Unirii” („Pe-al nostru steag”), „Inimă de român”, „Pe cerul Bucovinei”, sau horele „Hora de la Stupca”, „Hora Braşovului”, „Hora Prahovei”

Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice. Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

ARESTAT ÎN CASA COPILĂRIEI

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns… După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile. Dar Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoşi şi timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.  Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.  „Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica. „Şi apoi: „După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-şi petrec atât de bine şi eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri. Nu cred că voi pleca azi – sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute – şi azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (…) M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec şi Dumnezeu ştie… mi-i jale grozav… Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră, la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul!  Deja mă cheamă frumoasa Veneţia cu gondolierii ei cântăreţi, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cereşti – deci plec cu aceste gânduri”.  Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumuseţea de poveste pe care şi astăzi, dacă veţi năzui până la Stupca – azi, Ciprian Porumbescu – o veţi regăsi intactă.

Iubire neîmplinită

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate. „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă…” La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.

IAR CÂND, FRAŢILOR, M-OI DUCE…

Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, aşa cum i-a fost dorinţa. E locul unde cu mare tristeţe l-au condus toţi cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă.  Peste drum de cimitir se află acum muzeul „Ciprian Porumbescu”, amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el şi husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp şi n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii şi frânturi din viaţa lui surprinse în citate aşezate pe pereţi şi o muzeografă inimoasă, Ileana Buta, care îţi povesteşte cu pasiune existenţa muzicianului. De la muzeu, Balada se auzea până la mormânt. Şi de peste ani, gândul lui trimis din Italia la Stupca: „Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (…) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile… O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

Sfârşitul şi l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea. „Notat în jurnal, unul dintre ultimele „concerte” susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, din iarna lui 1882. „Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…» (…)Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”

Autor: Monica Andronescu („Jurnalul Național”)

„I’ll Meet You At Midnight” (SMOKIE)

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 iunie 2015, 22:03

Hachi: A Dog’s Story/Poate că nu cuvântă, dar…

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 iunie 2015, 07:17

***

Hachi: A Dog’s Story a fost lansat în august 2009; în regia lui Lasse Hallström, rolul principal interpretat de Richard Gere, filmul amprentează relaţia dintre un om şi un câine (aşa le spunem prietenilor, chiar şi atunci când îi prigonim); filmările au fost făcute în Rhode Island, iar în distribuţie se numără Joan Allen şi Jason Alexander.

https://www.youtube.com/watch?v=IfCNX7-RkbM

Hachikō, cunoscut în japoneză drept chūken Hachikō („credinciosul câine Hachikō”, hachi însemnând „opt”, cifră care în scrierea niponă are forma literei V răsturnate/reprezentând poziţia sa în adăpostul de provenienţă, kō, folosit uneori ca sufix de alintare), născut în ziua de 10 noiembrie 1923 la o fermă din apropierea oraşului Ōdate (Prefectura Akita), a rămas în memoria umanităţii pentru devotamentul faţă de „stăpân”.

***

Începând din 1924, Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universităţii din Tokio, a pătruns în inima lui Hachikō, în frământarea acelor torente pe care nu le înţelegem, dar prin care cei buni (fără să fie din specia noastră) izvorăsc şi descoperă atingerea speranţei. Speranţa lui Hachikō a rămas străină de singurătate şi s-a înălţat prin alegere: îşi însoţea prietenul-om, dimineaţă de dimineaţă, la Gara Shibuya, urmând ca la întoarcerea acestuia de la serviciu să-l aştepte, în acelaşi loc din apropierea gării… pentru a se  întoarcă acasă. Cei doi au continuat netulburaţi până în mai 1925, când Ueno a fost obligat de destin să renunţe la obişnuita sa călătorie cu trenul; suferise un atac cerebral la universitate… Profesorul a murit, iar gara a devenit o faţă a durerii unde prietenul-câine aşteaptă întoarcerea prietenului-om, prin mulţimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō nu a trăit „bucuria” de a înşela; hărăzit altor proprietari, a evadat precum o călăuză a tainicului drum către dăinuirea frumuseţii de caracter, apărând mereu unde fusese crescut de profesorul Ueno. În cele din urmă, a înţeles că prietenul-om nu mai locuia acolo. Şi-a pecetluit gândul şi a îndreptat privirea asupra trenurilor; alţi oameni decât profesorul (deci, simpli călători) i-au adus alimente şi l-au hrănit pe durata aşteptării.

Ritualul lui Hachikō preamărea ceva mai mult decât un loc fix sau clipa (repetată) în care trenul sosea în gara Shibuya: prietenia şi devotamentul erau punctele sale cardinale… A primit gajul călătoriei secrete pentru a face secretă şi întâlnirea cu Hidesaburō Ueno… În ziua de 8 martie 1935, trupul lui Hachikō a fost găsit pe o stradă din Shibuya; potrivit cine-verité-lui frust, inima îi era infectată cu viermi filiformi iar în stomac s-au găsit beţişoare yakitori (în care se pun frigăruile). Aşa ne place să ne uităm în oglinzi opace, astfel se manifestă dorinţa noastră de anatomie, găsind în banal… miracolul. Bine că Hachikō a primit un „da” cu cărţile pe faţă, nu neapărat din perspectiva tabloului pictat cu gesturile izolate şi fixe ale obişnuitului.

Corpul împăiat şi zgarda sunt păstrate la Muzeul Naţional de Ştiinţe al Japoniei din Ueno, Tokio.

În aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicată în onoarea celui care a triumfat printre toate zig-zag-urile cu durată feroviară. „Desigur”, statuia din faţa Gării Shibuya a fost „reciclată” pentru „eforturile” din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar Societatea pentru Refacerea Statuii Hachikō l-a însărcinat pe Takeshi Ando, fiul artistului original, cu ridicarea noului model. Statuia a fost finalizată în august 1948 şi reprezintă astăzi un loc popular de întâlnire; este poziţionată în apropierea „Hachikō-guchi” („Ieşirea Hachikō”), una dintre cele cinci căi de acces către Gara Shibuya. O statuie asemănătoare se găseşte în faţa gării din Ōdate/ mijlocul unui culoar ce scormoneşte mijlocul unui peron de la mijlocul unei clipe; încă una a fost ridicată în 2004, pe un piedestal din piatră în faţa Muzeului „Câinelui Akita” din Ōdate. În fiecare an, pe 8 aprilie, devotamentul lui Hachikō este onorat printr-o ceremonie de comemorare la Gara Shibuya din Tokio.

Chiar în timpul vieţii (şi aşteptării sale) Hachikō i-a forţat pe unii oameni să-şi măsoare slăbiciunea, să-şi înfrunte zilele de minciună şi să-şi vindece raţiunea, chiar emoţiile. În 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în Gara Shibuya şi l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi (fostul grădinar al lui Ueno) unde a căpătat informaţii despre istoria vieţii lui Hachikō. La scurt timp după întâlnire, fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale rezultă faptul că existau numai 30 de exemplare de rasă pură, printre acestea aflându-se şi Hachikō din Gara Shibuya. Studentul l-a vizitat, frecvent, pe Hachikō, publicând, de-a lungul anilor, o serie de note şi comentarii. În 1932, unul dintre cele mai mari ziare din Tokio a destrămat oboseala gândurilor zilnice, deseori stupide, şi a plasat câinele în centrul atenţiei publice. Hachikō a devenit, repede, o senzaţie naţională; impresia lăsată asupra societăţii japoneze era atât de mare, încât profesorii şi părinţii îl propuneau ca exemplu de urmat copiilor; cultivând spiritul loialităţii familiale, oamenii rămâneau oameni dominaţi de valorile societăţii, dar ascultau şi tumultul din rezonanţa tăcerii lui Hachikō. Un artist japonez a executat o statuie, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale. Hachikō a devenit subiectul filmului Hachikō-Monogatari din 1987, în regia lui Seijirô Kôyama (filmul a reprezentat un succes, dar a fost şi ultimul pentru compania producătoare Shochiku Kinema Kenkyû-jo). De asemenea, Hachikō este subiectul unei cărţi pentru copii apărută în 2004, intitulată Hachikō: The True Story of a Loyal Dog sub semnătura scriitoarei Pamela S. Turner, cu ilustraţii de Yan Nascimbene. O altă carte pentru copii, o nuvelă scurtă recomandată tuturor categoriilor de vârstă intitulată Hachikō Waits, scrisă de Lesléa Newman, ilustrată de Machiyo Kodaira, a fost publicată de Henry Holt & Co. în 2004 şi de Square Fish într-un volum broşat în 2009. Hachikō este remarcabil caracterizat într-o nuvelă din 2008 The Story of Edgar Sawtelle de David Wroblewski; nuvela gravitează în jurul relaţiei dintre subiectul din titlu, familia sa şi câinele pe care aceştia îl cresc. În 1994, Culture Broadcasting Network (CBN) a refăcut şi redat sunete cu Hachikō lătrând folosindu-se o înregistrare veche deteriorată. A rezultat o campanie publicitară uriaşă; la 28 mai 1994, după 59 de ani de la încrederea prin care Hachikō şi-a reîntâlnit prietenul, milioane de ascultatori au deschis radioul ca să audă lătrînd câinele-simbol al Japoniei.

În jocul The World Ends with You, lansat în Japonia în iulie 2007 (pentru America de Nord, pe 22 aprilie 2008), statuia lui Hachikō este principalul loc de întâlnire al protagoniştilor. În NetHack (jocul original lansat în 1987) clasa Samurai începe jocul acompaniată de un căţel numit Hachi, cu referire la Hachikō. Ideea altui editorial: Atunci când vorbim despre axiologie în societatea de consum, ne referim la faptul că formula valorii include, în ecuaţia sa constitutivă, paradoxal, un autoconsum inevitabil…

***

Hachikō a „reuşit” amintindu-şi că nu are dreptul să uite. Chiar dacă a învăţat că fiinţa la care ţii cel mai mult îţi este luată prea repede, făptura lui ne apare îmbrăcată cu raze de lumină, neliniştea căutării (a aşteptării) s-a risipit atunci când şi-a întins trupul să guste împăcarea şi plăcerea desfăşurării de necuprins…

***

Am pleca din nou la drum (fie şi spre o gară)? Să schimbăm idei, să descoperim fiinţele pe care le iubim şi care ne iubesc? Lacrima ştergând mâzga obişnuinţei este primul semn că totul ne stă la îndemână…

Așezări pe harta Basarabiei: Drochia…

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 iunie 2015, 10:08 / actualizat: 7 septembrie 2015, 13:15

Cu gândul şi cuvântul ne îndreptăm către realităţile din Basarabia… Sugerăm câteva aspecte ale încercării: apartenenţa la sfera domeniilor impresionante prin precizie, minuţiozitate; demersuri apropiate, mai ales, de universul culturii scrise și orale eliberate de reajustări – fapte „mărunte“, „neînsemnate“, din viaţa comunităţilor se unesc, laolaltă, într‑un curent nesfârşit. Esenţiale sunt aspectele istorice și sociale, identitatea culturală, necesităţile traiului (civilizat), programele de dezvoltare etc. Viaţa nu presupune doar consultarea dicţionarelor; cel mai bine este să stai de vorbă cu oameni vii, concreţi, direcţi. Desigur, accentele cad pe calitate, dar aduc în prim-plan şi confruntarea cu alte dimensiuni: stabilirea unei ierarhii, contrastul dintre nobleţea spirituală a unor oameni „extrasă“ din studierea atentă a profilului spiritual – şi aspectul material, căutarea punctelor de referinţă şi a modelelor de comportament, modificări intervenite în comportamentul demografic (consecinţe în viaţa socială), în comportamentul politico-naţional etc., deci, o privire critică asupra „arhivei“ în care trebuie să distingem efectele spiritului asupra modelului cultural, fără a ignora greutăţile din trecut şi prelungirea lor în prezent…

Într-o primă etapă, vom ilustra semnificația monografiei, a studiului amplu asupra unui subiect, tratat detaliat și cvasiexhaustiv…

*

Drochia, reședința raionului omonim din Republica Moldova, este situată în nordul[1] celui de-al doilea stat românesc.

• În 1777, Drochia a fost menționată, pentru întâia oară, în cronicile anului.
• În 1830, era o așezare constituită din 25 de familii.
• În 1847, potrivit documentelor oficiale, a fost ridicată prima „întreprindere” de prelucrare a strugurilor de poamă. În 1875, apar și două clădiri înzestrate cu instalații special amenajate pentru măcinarea cerealelor (mori). În 1889, gara, construită odată cu înființarea căii ferate Bălți-Ocnița, deschidea noi legături spre lume și asigura un indice de creștere industrială.
• În 1922, în cuprinsul reformei agrare din Basarabia, 43 de locuitori au primit 250 ha de pământ. În prima jumătate a secolului al XX-lea, Drochia începe să se dezvolte.
• În 1940, devine centrul raionului cu același nume[2].
• După proclamarea suveranității de stat și a independenței republicii, Drochia se poate mândri cu faptul că este una dintre puținele așezări din Moldova unde veniturile publice locale se întemeiază pe (re)surse proprii și defalcări. Întreprinderile livrează marfă în România, Ucraina, Rusia, Belarus. Astăzi, populația orașului Drochia tinde să atingă cifra de 25 mii locuitori – cea mai mare parte a lor (79%) este de etnie română (moldoveni, în actele oficiale), 12% sunt ruși, 6% ucraineni, 3% reprezentanți ai altor minorități. Sistemul de educație este format din 5 grădinițe de copii, 2 școli medii, 4 licee[3] și o școală polivalentă. Rețeaua instituțiilor culturale este formată din două biblioteci publice, două case de cultură, școala muzicală și școala de pictură. Televiziunea locală și publicațiile periodice întrețin iluzia libertății de exprimare. În domeniul ocrotirii sănătății funcționează spitalul raional, centrul medicilor de familie și numeroase farmacii; sunt antrenați medici și personal medical mediu. Orașul dispune și de o școală sportivă[4].
• Monumentul dedicat lui Mihai Eminescu (de lângă liceul cu același nume), bustul lui Ștefan cel Mare și Sfânt din fața Consiliului Raional, nu aplică, neapărat, ideea formei restaurate sau transformate, ca neprețuită comoară artistică și documentară, dar asigură Drochiei o amintire pe care trecătorii sunt îndemnați să o ia în seamă, deopotrivă cu locul numit „Poenița Luminoasă” (potrivit pentru relaxare, dacă pedagogia oamenilor l-ar menține într-o stare de curățenie[5])…

• 

  Liceul „Mihai Eminescu”

  

  Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu”

  

  Primaria Drochia

  
  

  

  Gara din Drochia

  

  Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

  

  Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

  
  

  

  Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

  

  Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

  

  Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”

  
  
• În 1988, un grup de localnici a inițiat mișcarea de construcție a noii biserici[6]. Nimic nu a stat în calea visului. Din 1998, Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, capodoperă a arhitecturii sacre, domină peisajul urban; este unicul lăcaș sfânt din Basarabia desemnând harul pictorului român Petre Achițenie[7]…

© Nicolae Tomescu

[1] Drochia (numele provine de la pasărea dropie), oraș situat între localitățile Bălți, Soroca, Rîșcani și Edineț, se ițește în nordul Republicii Moldova, la o distanță de 176 km de capitala Chișinău, pe lungimea căii ferate Bălți-Ocnița… A fost ridicat la rang de oraș în 1975, devenind al 2.000-lea oraș din fosta U.R.S.S.

[2] În anul 1954, stația căii ferate s-a contopit cu cătunul (aflat la o depărtare de 1,5 km de sud-estul stației) cu un nume identic, formând, astfel, localitatea de tip orășenesc – Drochia. A devenit centru industrial, odată cu construcția unei fabrici de zahăr, începută în 1954 și finisată în 1957; în jurul fabricii s-a dezvoltat un orășel muncitoresc – cu școală, casă de cultură, grădiniță de copii etc. Mai târziu, în localitate apar fabrica de mobilă (1963), de fermentare a tutunului (1969) și combinatul de confecționare a ambalajelor (1970). Odată cu dezvoltarea industrială crește și populația. La 28 decembrie 1973, Drochia este proclamat „oraș de subordonare raională”.

[3] Liceul „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”; Liceul „Mihai Eminescu”; Liceul „Ștefan cel Mare”; Liceul „Vladimir Boiarnițchi”; Școala medie Nr. 2; Școala Internat de tip sanatorial…

[4] În anul 2003, echipa de handbal juniori din Drochia a ocupat locul I – la o competiție internațională din Austria.

[5] Pe teritoriul orașului se întinde și un lac cu o suprafață totală de 30 ha (la rându-i, așteaptă respect și dragoste din partea autorităților).

[6] În aprilie 1988, a avut loc sfințirea locului. În mai puțin de patru ani, au fost înălțați pereții catedralei. Forma și amplasarea turlelor a fost elaborată de preotul Pavel Vuluță, ideile sale fiind transpuse de meșterii din Tighina. Cele cinci cupole îi simbolizează pe Isus Cristos și pe cei patru evangheliști. În toamna anului 1997, frescele au acoperit întreaga suprafață a pereților, tavanului și bolților, fiind considerate una dintre cele mai frumoase creații ale pictorului Achițenie.

[7] Numele pictorului și al feciorului său, Ioan, au fost înveșnicite într-o inscripție din catedrală, alături de numele părintelui Pavel Vuluță și ale tuturor ctitorilor catedralei…

Nicolae Tomescu

Angela & Anastasia Cojuhari

23 iunie 1990: Republica Moldova și-a declarat suveranitatea de stat

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 iunie 2015, 06:20

Din 1985 până în 1990, cât timp a „explodat” perestroika lui Gorbaciov (unii afirmă că ideea a aparţinut KGB-ului), glasnosti devenise ineficient, „restructurarea” se transformase într-o noţiune parazitară. Pentru a susţine lupta împotriva conservatorilor, a nostalgicilor, a revanşarzilor, Gorbaciov a permis în „provincii” – adică în fostele republici sovietice – să se clădească o mişcare cu o „bază democratică largă”. Basarabenii s-au încadrat în această mişcare, deturnând-o (din aparenţă către esenţă), au încercat (parţial, au reuşit) să o transforme în mişcare de eliberare naţională. Aşa au procedat şi balticii, caucazienii, ucrainenii… Toţi au urmărit ieşirea din captivitate şi destrămarea Imperiului Sovietic. Au primit semnalul în 1989, când consemnăm prima undă seismică – destrămarea lagărului socialist, culminând cu reunificarea Germaniei; potrivit unei concepţii geostrategice şi geopolitice, urma a doua undă seismică – destrămarea U.R.S.S., apoi dezagregarea oricărui imperiu, inclusiv cel rusesc. În Uniunea Sovietică nu s-a conturat o luptă a democraţiei, ci un triumf (semi-provocat) al naţiunilor. Desigur, nu putem nega nici „forţele occidentale”, presiunea lor, dar, până la urmă, tot atât de adevărat este că basarabenii au ignorat o parte din vocile care le recomandau „să nu destrăme U.R.S.S., pentru a nu-l torpila pe Gorbaciov”. Legea este implacabilă: fiecare imperiu se naşte pentru ca, mai târziu, să dispară.

*

Trebuie să recunoaştem: nici în 1990, nici în clipa de faţă, destui români dintre Prut şi Nistru nu au fost şi nu sunt unionişti; nu toţi se ghidează după principiul continuităţii istorice şi a dreptului istoric. Majoritatea, cu părere de rău, este „situativă”, conjuncturală, oportunistă, sau – fără a o acuza – trăieşte după cum bate vântul (acest lucru este valabil nu doar pentru românii dintre Nistru şi Prut, ci şi pentru cei conduşi de Bucureşti). Cert este că, în 1990, se constituise un grup de intelectuali, cei din mişcarea de eliberare naţională, Uniunea Scriitorilor, diverse „pături sociale”, foştii deţinuţi politici, cei care s-au sacrificat, preţ de decenii, pentru ideea naţională; grupul dorea unirea cu Ţara, ar fi vrut „să repete gestul lui Mihai Viteazul”, Unirea de la 1859, Marea Unire de la 1918, să elimine consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov. Dar „masele” nu erau pregătite, deoarece basarabenii nu au avut probleme (drastice) de ordin social. Ei luptau atunci pentru limbă şi alfabet, revendicările erau naţionale şi nu sindicale. Au trecut anii… Şi s-a produs fenomenul invers: tot mai mult, „masele” păreau să înţeleagă faptul că s-a comis o greşeală atunci când Basarabia a evitat („ajutată” de România) integrarea în Ţară…

*

În 1991, odată cu proclamarea Republicii Moldova, existenţa a două state româneşti a permis altora să consacre nedreptatea şi să determine o cu totul altă atitudine vis-a-vis de posibila reîntregire.

*

La Chişinău, forţele politice s-au conturat cât se poate de limpede: un „bloc” pro-sovietic, pro-rusesc, panslavist, anti-românesc,anti-unionist, anti-occidental, în frunte cu Partidul Comunist; adepţii nu şi-au ascuns resentimentele faţă de românism şi nostalgia faţă de refacerea Uniunii Sovietice; oricum, PCRM rămâne, în pofida câtorva aparențe, un bloc politic important, legiferat în condiţi democratice.

Al doilea „bloc” era (încă mai este) format din cei care nu vor nici cu ruşii, nici cu românii, sunt adepţii Moldovei Mari; avem de-a face cu un aspect grotesc şi periculos al naţionalismului, „Moldova Mare” fiind, până mai ieri, alimentată atât de Kiev, cât şi de Moscova. Nu sunt forţe declarate, care sugerează necesitatea fructificării antagonismului dintre Iaşi şi Bucureşti, spre exemplu. Aceşti oameni gândesc în următorii termeni: „Dacă s-a destrămat Cehoslovacia, apărută odată cu România”, de ce nu s-ar destrăma şi ţara noastră după acest model? Dacă nu se întâmplă nimic după o asemenea schemă, poate interveni modelul iugoslav – „ungurii să meargă, prooccidental, în Transilvania, Valahia să se petreacă cu turcii, noi să refacem Moldova Mare a lui Ştefan, într-o confederaţie estică”.

Grosso modo, al treilea bloc politic a fost/este format din forţele unioniste, originare din Basarabia şi din Ţară.

*

1990 nu a generat fenomene similare în spectrul politic din Chişinău, nu s-au conturat încă de pe atunci cele trei tabere. Baricadele se ridicau (oarecum) inconştient, latent, erau mai mult conceptual-istorice. În iunie 1990, basarabenii nu puneau problema suveranităţii, în august   s-a ridicat chestiunea independenţei (potrivit câtorva concepţii relativ argumentate, 27 august 1991 trebuia evitat). Pe atunci, imaginea lui Mircea Snegur era una ademenitoare; domnia sa vorbea despre Putna, despre Iaşi, cu toate că Mircea Druc îi propusese să meargă cu căruţa balticilor, pe linia comportamentală a acestora, să se apropie de România şi, la momentul oportun, să decreteze reconfirmarea actului Unirii din 1918. Snegur nu s-a regăsit în planul de acţiune al balticilor, a mers la Alma-Ata şi a intrat în CSI. Dacă basarabenii ar fi avut un mesaj limpede, proeuropean, prooccidental, prounionist, Europa i-ar fi acceptat…

*

Există două state, nu două naţiuni. Bine ne-ar sta să fim prosperi pe ambele maluri ale Prutului, dar nu totul derivă din condiţia economică. Chiar dacă este greu să legi de ideal orice clipă a existenţei, încerc să mă adresez şi altora, legaţi mai mult de cotidian. Recunosc, avem două state, însă chestiunea care se tot vehiculează sperie până şi „blocul” adepţilor Moldovei Mari; aceştia conştientizează necesitatea sincronizării, panica i-a cuprins, întrucât, metaforic vorbind, nu trebuie să rămână prea mult în urma României. Am pornit, fie şi poticnindu-ne, către integrarea europeană. Procesele se cereau sincronizate: pe de o parte, integrarea europeană, pe de alta, integrarea teritorială, politică, a spaţiului românesc. Ce s-ar fi cuvenit, din perspectivă politică? Armonizare, ajutor acordat atât Bucureştiului, cât şi Chişinăului, pentru integrare concomitentă.

*

Desigur, integrarea tuturor românilor (din punct de vedere economic, cultural, religios) ar fi trebuit definită ca prioritate a politicii externe româneşti; acestei priorităţi i se putea subordona integrarea europeană şi euroatlantică a României. Nu a fost motiv de mare inspiraţie ca Prutul, preschimbat repede din Pod de Flori, să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. Dacă ideea obsedantă privea securitatea şi stabilitatea în zonă, nu pare indicat să tragi cortina de fier pe Prut, să ridici un nou zid al Berlinului. Chiar nu importă cum judecă o parte a societăţii civile româneşti apropierea sau depărtarea celor două state, separate inclusiv prin cea ce ar putea fi ratificat – tratatul de bază româno-moldovean…

*

Sunt unii oameni care consideră că actualele frontiere cu Ucraina reprezintă o linie de demarcaţie, provizorie, atâta vreme cât românii nu pot renunţa la motivaţia istorică şi la drepul de continuitate ca un fel de contrapondere la integrarea deplină în organismele occidentale; ei nu resping ideea că sacrificiul istoric ar fi necesar pentru apărarea identităţii etnice, lingvistice, culturale, religioase a românilor care locuiesc în Ucraina, invocând faptul că o condiţie primordială viza respectarea, de către ţara vecină, a propriei sale legislaţii privind minorităţile naţionale. Prilej pentru a „coordona” linia strategică privind relaţiile cu Ucraina şi Republica Moldova… Dintr-o asemenea perspectivă, între Bucureşti şi Chişinău nu pot fi încheiate tratate de bază, politice. Pot fi încheiate convenţii, înţelegeri, programe, proiecte, strategii de integrare economică, de conlucrare regională etc. Dacă te gândeşti la tratate de bază, atunci este ca şi când Chişinăului i s-ar cere să perfecteze un tratat cu Tiraspolul (cinci raioane din stânga Nistrului s-au declarat stat, fie şi nerecunoscut de comunitatea internațională, spre deosebire de cele şase judeţe capturate de sovietici în 1940, şi vor tratat politic). Astfel s-a procedat în 1991, când, la sugestia Moscovei şi a Kievului, Mircea Snegur a efectuat o vizită-fulger la Bucureşti, a vorbit în Parlament, a trecut pe la Putna, s-a întors la Chişinău, câştigând alegerile… pentru a intra în CSI. Desigur, la 2 martie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dar faptul nu a condus la nimic românesc, dimpotrivă, s-a întîmplat fenomenul din 1993, când s-a întins o mână lui Sangheli, omul care câştiga alegerile peste câteva luni şi se debarasa de România.

*

„Prea puţin am reuşit să facem după 1989 pentru speranţele românilor. Ei au crezut în partide politice care nu-şi onorează promisiunile. Răul se fixează. Binele se uită. Vine răzbunarea”… S-ar modifica şi una din cele zece porunci[1]… De fapt, ar fi cazul să învăţăm deviza pe care alţii au împărtăşit-o întreaga viaţă: argo ergo sum/acţionez, deci exist. Drama nu este a ţării, drama este a noastră; devine personală atunci când nu este generalizată. Unii cred că primul lucru de făcut este să sancţionăm politicianismul din ambele capitale; pentru aceştia, diagnosticul nu suportă vreun compromis – până în prezent, nu avem clasă politică, avem „activitate de clan”. Să încercăm, după atâţia ani de derută, înnobilarea activităţii politice din tot spaţiul românesc, prin ştiinţă şi cultură, readucerea valorilor în prim-plan? Putem scoate Ţara din impasul reîntregirii[2] prin intermediul oamenilor de cultură şi al pragmaticilor oneşti?

Nu vreau să-mi reprim un ultim gând… Sunt tot mai puțini românii, aflați pe ambele maluri ale Prutului, care se doresc aidoma eroilor dintr-o epopee sau care cred că evenimentele contemporane lor presupun curaj. Prea firava înțelegere față de revendicări îi va face și mai puțin curajoși. Oricum, alții, interesați sau deloc bravi, le vor reaminti: ajungând cu lecturile în dreptul lui Don Quijote, fabricarea morilor de vânt trădează plăcerea de a fi trântit la pământ…

Nicolae Tomescu (Redactor Șef)

[1] Potrivit lui Mircea Druc, ar trebui să spunem: nu mă iubi aşa cum sunt, dar vreau să merit iubirea aproapelui meu!

[2] Desigur, nu m-am implicat in enumerarea si descrierea tuturor „căilor” angajate în campaniile de creare a României Mari. Pentruexperții în domeniu, va fi ideea centrală a trecerii de la simplu la complex.

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE FOLCLOR „MUGURELUL”-DOROHOI, EDIŢIA A XI-a

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 iunie 2015, 18:50 / actualizat: 24 iunie 2015, 10:03

au organizat cea de-a XI-a ediţie a Festivalului Internaţional de muzică populară „Mugurelul”.

Sâmbătă, 20 iunie, începând cu ora 17:00 (în Parcul „Brazi” din Dorohoi) şi duminică, 21 iunie, în jurul orei 12:00 (parada portului popular pe traseul Parcul „Cholet” – blocul turn – pietonal – strada „Alexandru Ioan Cuza” – Parcul „Brazi”),

© Nicolae Tomescu, Radio Iași

formaţii, interpreţi vocali şi instrumentişti – din județele Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Argeş, Bihor, Brașov, Cluj, Maramureş, Mureș, Olt, Prahova, Sălaj, Sibiu, Tulcea, din Republica Moldova, Ucraina, Slovacia și Slovenia (drept consecință, peste 600 de participanți din zone folclorice diferite ale României, din alte patru țări),

au determinat participarea numeroasă a spectatorilor-iubitori de folclor…

Invitaţi speciali: Petronela Rusu (Orchestra profesionistă „Rapsozii Botoșanilor”), Ansamblul de dansuri populare „Mărgineanca” al Casei de Cultură a Sindicatelor „Nicole Iorga” din Botoşani (instructor: Valentin Rău) şi Ansamblul folcloric „Cordăreanca”, din comuna Cordăreni, judeţul Botoşani (instructori: Mirela si Cristian Dumitraş). Acompaniamentul invitaţilor speciali și al concurenților a fost asigurat de Orchestra de copii şi tineri „Mugurelul” a Clubului Copiilor din Dorohoi (conducerea muzicală: profesor Marcel Dupu).

Juriul a acordat diplome şi trofee la cele patru categorii de vârstă (7-10 ani, 11-12 ani, 13-14 ani şi 15-18 ani), secţiunile solişti vocali, solişti instrumentişti, formaţii instrumentale, grupuri vocale, formaţii de dansuri şi ansambluri folclorice.

Desăvârșirea unei activități, ducerea la bun sfârșit a ideii pe care Radio Iași a însușit-o: preţuirea valorilor de altădată și a valorilor timpului pe care îl trăim, promovarea culturii muzicale, producerea de efecte, interpretarea cântecelor având nevoie şi de aşa-numiţii amatori (care pot deveni profesionişti, inclusiv după participarea lor la Festivalului Internaţional de muzică populară „Mugurelul”-Dorohoi, ediția a XI-a)…

***

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=8NkavyUUwwE[/youtube]

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=U-p9x4UUsNQ[/youtube]

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=cCiRjGVqEOc[/youtube]

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=bbY41g3r6Go[/youtube]

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=6hxBpD7zWks[/youtube]

***

Juriul desemnat pentru clasificarea concurenților și pentru decernarea premiilor

– Ioan Cobâlă (dirijor, folclorist), preşedintele juriului;

– Mihaela Huncă (Inspector Şcolar General, Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani), preşedinte de onoare;

– George Sîrbu (coordonator al Ansamblului folcloric “Balada” din Suceava), vicepreşedintele juriului;

– Marcel Dupu (director al Palatului Copiilor din Botoşani, coordonator al Orchestrei „Mugurelul” şi directorul festivalului);

– Nicolae Tomescu, Redactor Șef Radio Iași;

– Horia Gumeni (producător executiv TVR Iaşi);

– Laurenţiu Ursache (realizator de emisuni TV);

– Vasile Bebeşelea (etnograf şi folclorist din Sibiu);

– Petru Costache (Şcoala Populară de Arte Suceava);

– Florin Fodor (Universitatea de Arte „George Enescu”-Iaşi);

– Valentin Rău (directorul Casei de Cultură a Sindicatelor “Nicolae Iorga” din Botoşani);

– Mișu Blănaru (din Israel);

• Petronela Rusu (invitat special);
• Secretariatul fiind alcătuit din Mihaela-Laura Bolohan, Ana-Maria Ilaş şi Elena-Cristina Birta…

aprecia că următorii concurenți au avut îndreptățirea să obțină premii și trofee:

SOLIŞTI  VOCALI

SOLIȘTI INSTRUMENTIȘTI

GRUPURI  VOCALE

GRUPURI INSTRUMENTALE

FORMAŢII DE DANSURI

ANSAMBLURI  DE DANSURI

ANSAMBLURI FOLCLORICE

ANSAMBLURI  DE CÂNTECE  ŞI  DANSURI

ANSAMBLURI DIN STRĂINĂTATE

TROFEUL FESTIVALULUI:

Ansamblul Folcloric „Doina Chioarului” – Clubul Copiilor Șomcuta Mare, Maramureș

Ansamblul dansuri „Struguraș”– Palatul de Cultură Ungheni, Republica Moldova

*

Premiul Radio Iași

Ansamblul de dansuri „Struguraș”– Palatul de Cultură Ungheni, Republica Moldova