Povestea României. Județul Dâmbovița

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 noiembrie 2016, 21:05

Deasupra orașului Sinaia se înalță, în deplina lui monumentalitate, Masivul Bucegi. Vârful Omu (adjudecat de Dâmbovița) este apropiat de cer cu a sa înălțime de 2.505 m, Babele și Sfinxul nu sunt doar nume date unor formațiuni stâncoase.

„Potrivit documentelor deţinute de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa, monumentele naturale Babele şi Sfinxul se situează în raza administrativ-teritorială a judeţului Dâmboviţa, comuna Moroieni”, susţine prefectul de Dâmboviţa, Iancu Caracota. Documentul nu a fost recunoscut niciodată de autorităţile prahovene. „Actul de delimitare al comunei Moroieni, unde cabana Babele apare ca fiind pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, este semnat doar de şeful Oficiului de Cadastru Dâmboviţa. Lipsesc semnăturile primăriilor Buşteni şi Moroieni”, susţine Vasile Vădan, consilier juridic al Prefecturii Prahova.

Considerând drept inutilă orice alegere care nu se dovedește, în același timp, cunoaștere liberă, am ales una dintre mașinile de teren offroad, tolănite ca niște tigri lângă telecabina cu program domestic. „Dresorul”, fost inginer geodez, pasionat de mașini, internet, fotografie, tehnologie, politică ș.a.m.d., ne-a propus o experiență mustind a adrenalină, soare, stânci, motoare turate, rampe abrupte, a urcat pante la inclinații care sfidau gravitatea, a trecut prin apă, a scurtat drumul prin pădure, a organizat, practic, zbuciumul ieșit din haos, destinat celor care vor să cunoască natura cu flora și fauna ei, celor care vor să aprofundeze istoria, celor care vor să cunoască, energic, locurile și legendele. Am luat drumul Târgoviștei, numai că, după aproximativ 10 km, am agățat drumeagul spre dreapta, către o cabană, și încă 2 km distanță de construcția propriu-zisă, pe drum forestier, urmînd aventura de 19 km, prin zone cu bolovani sau șanturi săpate, acolo unde este vitală tracțiunea integrală. Am învățat, mai presus de toate, să menținem și să cultivăm respectul pentru întreg mediul înconjurător, nu numai pentru Babele – monumente ale naturii, fenomene eoliene care au îmbrăcat stânca în forma ciupercilor, pentru Sfinx – monument despre originea căruia se afirmă că poate desemna fie un fenomen natural, fie o creație moștenită de la daci, pentru Peștera Ursului – situată pe versantul stâng al Văii Tătarului (afluent al Ialomiței), cea mai înaltă stațiune paleolitică din România, locul unde au fost descoperite rămășite ale lui Ursus Spelaeus, pentru Peştera Ialomicioarei – aflată la 1.600 de metri altitudine, pe o suprafaţă de peste 220 de hectare, are mai multe săli mari, decorate cu stalactite şi stalagmite…

*

Trebuie descris, cu entuziasmul tinereții (nu spunem copilăriei), un spațiu care ne place sau trebuie descrisă, în mod precis și limpede, viața pe care o duc oamenii? În toate locurile am întâlnit oameni care lucrează cu îndemânare, orice le oferă condiția materială și le cere condiția morală, prin sforțarea de a se dumiri. Stau mărturie cei care s-au păstrat țărani, care produc și conviețuiesc în intimitate, nu țin la capriciile modei, nu cred în lucrurile și ideile moarte, lipsite de semnificație spirituală, ci în lucruri hrănite din ființa lor și a strămoșilor. Sunt multe fapte înregistrate de camera video, de aparatul foto sau de reportofon. Jurnalul, fie el circular, oricum atipic, relatează – în scris, prin intermediul filmului, a dimensiunii online – doar fragmente din întregul care ține de călătorii.

*

În localitățile urbane, trecutul nu poate salva, deseori, prezentul. Clădirile de beton din Târgoviște, spre exemplu, te împiedică să-ți încarci privirea cu respectul datorat fostei reședințe regale, centrul vieții politice, culturale și artistice a Valahiei feudale. Ajungi la Curtea Domnească, iei aminte de Mircea cel Bătrân sau de Paul de Alep, te surprinde aglomerarea de ruine, vezi înălțându-se Biserica Domnească (ctitoria aceluiași Petru Cercel), marea biserică voievodală, a „Adormirii” (Vasile Lupu și-a legat numele de acest exemplu tipic al arhitecturii bizantine), Turnul Chindiei, de sine stătător, înălțat în timpul domniei lui Vlad Țepeș, deschis astăzi și oamenilor cu memoria scurtă sau cu fantezia clișeului „Dracula”. Sunt altfel de străjeri care anunță închiderea porților către apusul soarelui, dar, până atunci, nu te pot împiedica să admiri panorama parcului care înconjoară ruina.

Completări la documentarul RADOR (II)

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 noiembrie 2016, 08:58

*

Nu știu cine a cerut RADOR-ului să arăte frumusețile/virtuțile unei compozițiuni (spre exemplu, grilele de programe 2013-2016/de fapt, una și aceeași, elaborată în București). Nu știu cine a dorit să fie pus în evidență, cu orice preț și cu exces de zel, caracterul diferit față de managementul anilor 2006-2012, dezvoltându-se o viziune prezenteistă și triumfalistă asupra chestiunii pe care o înțelege potrivit lipsei sale de competențe.

Spre deosebire de modalitatea simplistă prin care televiziunile și radiourile comunică pe Internet, spre deosebire de formulări tendențioase, practica internațională în conceperea grilelor de programe desconsideră cadrul fragmentat (cu aparență de diversitate); apar riscul disoluției și alte consecințe ale unei erori strategice fundamentale – când se pornește de la schema de personal, de la ceea ce vor să facă unii, nu de la interesul public[1]. Practic, bătălia decisivă se poartă în interiorul grilelor, în definirea și materializarea așa-numitului format. O înşiruire metodică de secvenţe radio este rezultanta. Trupul și sufletul nu pot fi separate, constituie un tot indivizibil. Trebuie să ştii, mai întâi, ce vrea beneficiarul, dacă toate categoriile se vor simți reprezentate prin emisiuni adecvate plecând de la necesităţi, disponibilităţi, obişnuinţă, dacă fiecare domeniu de interes poate fi plasat la reperele orare unde se realizează întâlnirea cu tranşa de public vizată, trebuie „decriptate” așteptări, obiceiuri de ascultare. Celelalte… înseamnă drumul străbătut până la elaborarea grilelor, inclusiv umanizarea formei de prezentare prin enunțuri exprimând un principiu etic, o normă de conduită, prin judecăți, păreri, intenții, prin formule lapidare care conțin cugetări sau gânduri de adâncime[2]; desigur, trebuie vizate și ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o organizație, comunicarea între jurnaliști, între aceștia și public.

În (RADOR) DOCUMENTAR: Radio Iaşi, oglinda vieţii profunde a Moldovei, împlineşte 75 de ani de existenţă este de domeniul evidenței, în sensul că se observă de la prima vedere, tendința de a manifesta o atitudine pozitivă față de cei care mi-au succedat la conducerea Radio Iași (nu contează prin ce metode, la granița nelegal/netemeinic-abuz) și față de construcțiile, de rezultatele lor, începând cu oferta editorială. Lipsește anul 2006, sugestiv/esențial sub raportul atitudinii mele manageriale și creării unei grile de referință, documentată și realizată la fel de bine precum opera înregistrată la ORDA în 2010; lipsește, deci, demonstrația legăturii neîntrerupte, a soluției de început și de continuitate, a manierei constante în care s-au realizat grilele de programe; nicăieri nu se menționează faptul că separarea plajelor de audiție AM-FM semnifică Proiectul Nicolae Tomescu (implementat din 1 noiembrie 2007).

Părea necesară pronunțarea… acceptând, considerând, adoptând ca bun/superior un singur punct de vedere, o singură perspectivă? „Dibăcia” de a strecura (dincolo de poze cu aceleași chipuri „alese”), când nu te pricepi și prin așa-numita metodă comparativă, aluzii, idei favorabile unei părți, răutăcioase la adresa alteia (vezi și comentariile legate de clock-uri), nu poate fi confundată cu expertiza. Dacă vreți o judecată rece, fără accente personale: RADOR (și/sau…) a ilustrat cel mai important minus al unei observații, faptul că aceasta este de tip calitativ, iar datele pe care le primești trec printr-un proces amplu de interpretare și analizare, nici nu pot fi generalizate. Alt inconvenient este acela că unii pot exagera și pot face referire la chestiuni largi, pe care le analizează după datele obținute în urma unor observații de factură mai mică[3].

*

Nu agreez lipsa de conformitate cu realitatea, afirmațiile pe cât de inexacte, pe atât de false/mincinoase. Iată de ce mă văd nevoit să public următoarele:

SONDAJ (2011)

Date de audiență Radio România Iași/urban

în perioada decembrie 2011-decembrie 2014

1. Numărul ascultătorilor unici pe săptămână a scăzut, în Moldova, cu 36,9% – de la 485.000 (decembrie 2011)  la 306.000 în decembrie 2014 (weekly reach)
2. Numărul ascultătorilor unici pe zi a scăzut, în Moldova, cu 37% – de la 199.000 (decembrie 2011)  la 125.200 în decembrie 2014 (daily reach)
3. În perioada menționată, Radio Iași a pierdut 22,55% din cota de piață (market share)

Analiza se întemeiază pe baza de date caracteristică Sondajelor de Audienţă Radio (SAR), realizate la nivel naţional (urban)[4].

*

[1] Se ajunge la descompunerea acestuia din urmă…

[2] Pachetul audio utilizat între septembrie 2010-septembrie 2012, de peste 100 de pagini, unic la nivelul Radiodifuziunii Române în formă, sensuri și semnificații.

[3] Au, totuși, legătură cu noile teme dezbătute…

[4] Asociația pentru Radio Audiență este constituită cu scopul de a reprezenta interese comune ale fondatorilor – societăți de radiodifuziune, agenții de publicitate, agenții media – în cadrul procesului de măsurare a audienței și a cotelor de piață a posturilor de radio, prin procedura-cadru stabilită de Legea audiovizualului nr. 504/2002 sau prin alte proceduri similare care respectă standardele și uzanțele domeniului, recunoscute pe plan internațional. Societatea Română de Radiodifuziune este cotizant ARA, având și un reprezentant în Consiliul Director al asociației…

-va urma –

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Pagini de jurnal (1891-1950), de Irina Procopiu

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 noiembrie 2016, 10:36

Editura Polirom si Biblioteca Centrala Universitara „Mihai Eminescu” din Iasi va invita astazi, 8 noiembrie, de la ora 15:00, in Sala „B.P. Hasdeu”, la lansarea celui mai nou volum aparut in colectia „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”: Pagini de jurnal (1891-1950), de Irina Procopiu, traducere din limba franceza, introducere, note si comentarii de Georgeta Filitti, disponibil si in editie digitala.

Invitati: Doctor in istorie-filosofie Georgeta Filitti, editor si cercetator
Prof. Univ. Dr. Florin-Alexandru Platon
Conf. Dr. Bogdan Cretu

Moderator: Adrian Serban, director editorial Polirom

Zilele de comemorare în Germania, Franţa şi Bulgaria

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 noiembrie 2016, 10:05

Invitaţie la ceremonia de comemorare în data de 11 noiembrie 2016

Ambasadele Republicii Federale Germania, Franţei si Bulgariei organizează şi în acest an o ceremonie comună de comemorare a victimelor violenței şi războiului. În centrul comemorărilor se află victimele războiului, victimele violenței şi terorii – pe lângă soldaţi, şi bărbaţi, femei, copii, muncitori forţaţi, persoane persecutate şi strămutate forţat. Memoria, comemorarea şi tristeţea se adresează tuturor victimelor războiului şi violenţei.

Ambasadorul Republicii Federale Germania, Werner Hans Lauk, ambasadorul Franţei, François Saint-Paul, și ambasadorul Bulgariei, Todor Churov, vă invită vineri, 11 noiembrie, la ceremonia de comemorare, care începe (ora 10:00) la cimitirul soldaţilor germani Pro Patria (Şoseaua Olteniţei nr. 7) și continuă la ora 11:30 la Parcela Eroilor Francezi din Cimitirul Bellu Militar (Şoseaua Olteniţei nr. 1).

Informaţii privind zilele de comemorare în Germania, Franţa şi Bulgaria

„Ziua comemorării victimelor războiului și violenței”

Ziua comemorării victimelor războiului și violenței a fost instituită de Uniunea Populară Germană pentru Întreţinerea mormintelor de război, înfiinţată în 1919 în memoria morţilor de război din Primul Război Mondial.

Prima ceremonie oficială a avut loc în anul 1922 la Berlin, în Reichstag-ul German.

În anul 1934, liderii nazişti instituie prin lege ziua comemorării victimelor războiului și violenței ca zi de sărbătoare naţională, sub denumirea „Ziua comemorării eroilor”. După înfiinţarea Republicii Federale Germania, Uniunea Populară Germană pentru Întreţinerea mormintelor de război a reintrodus Ziua comemorării victimelor războiului și violenței, prima ceremonie având loc în anul 1950 în sala de plen a Bundestagului German.

În urma unei convenţii între Guvernul federal, landuri şi marile culte religioase, a fost stabilită data pentru penultima duminică din anul bisericesc (evanghelic), respectiv cea de-a 33-a duminică a anului liturgic (romano-catolic). Uniunea Populară Germană pentru Întreţinerea mormintelor de război consideră această zi de comemorare o zi de doliu şi de tristeţe, chiar dacă de la război a trecut atâta vreme. Ziua comemorării victimelor războiului și violenței a devenit însă şi un apel la reconciliere, înţelegere şi pace. Nu tristeţea „forţată” a reprezentat esenţa Zilei comemorării victimelor războiului și violenței, ci s-a dorit marcarea în mod vizibil a solidarităţii între cei care nu au suferit pierderi şi familiile celor căzuţi.

În peste 1.000 de locuri din România sunt înmormântaţi peste 90.000 de soldaţi germani din cele două Războaie Mondiale (mausolee, cimitire militare şi gropi comune). Cele mai importante cimitire se află la Buzău (10.420 persoane înhumate), Iaşi (peste 5.000), Bucureşti (3.855), Brăila (3.278), Batineşti-Tifeşti (2.782), Târgu-Jiu (1.681), Bordeşti (999), Dragoslavele-Joseni (911), Râmnicu-Sărat (933), Piteşti (609), Galaţi (596) şi Soveja (529). În cimitirul soldaţilor germani Pro Patria din Bucureşti sunt înhumaţi 3855 germani (2292 din Primul Război Mondial şi 1563 din al Doilea Război Mondial), 300 austro-ungari, 165 bulgari, 18 ruşi, 8 unguri, 6 români, un italian, un sârb şi 38 soldaţi necunoscuţi.

„Armistice”

Ziua de 11 noiembrie 1918, sfârşitul Primului Război Mondial, este sărbătorită în Franţa. Primul armistiţiu de la Compiègne (în franceză Armistice de Rethondes) a fost încheiat la 11 noiembrie 1918 între Imperiul German şi cele două puteri occidentale Franţa şi Marea Britanie, punând capăt luptelor din Primul Război Mondial. În prezent, armistiţiul este în continuare comemorat la 11 noiembrie – dată instituită zi de sărbătoare legală în anul 1922, accentul căzând însă pe menţinerea păcii şi prietenia între popoare.

433 de soldaţi francezi căzuţi în timpul Primului Război Mondial sunt înhumaţi în cimitire din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Slobozia şi Timişoara. O parte dintre aceştia au făcut parte din unitatea care l-a însoţit pe generalul Berthelot în misiunea sa de asistenţă a armatei române (între 1916 şi 1917), însă majoritatea acestor soldaţi au murit în cadrul unor operaţiuni de recucerire, conduse de armata Dunării, pe ceea ce numim „frontul Orientului”.

“Arhangelova zadushnica”

În Bulgaria, ziua comemorării se numeşte “arhangelova zadushnica”. Zadushnica este o zi din calendarul ortodox în care bulgarii comemorează sufletele celor decedaţi, de unde şi denumirea de „zadushnica”, însemnând „pentru suflet/de dragul sufletului”. În fiecare an, in noiembrie, se sărbătoreşte „arhangelova zadushnica”. Această zi este dedicată sufletelor soldaţilor decedaţi în diferitele războaie din trecutul nostru. De aceea, ziua mai este numită şi „mazhka zadushnica“ – ziua comemorării sufletelor bărbaţilor. În această zi au loc comemorări în cimitirele militare şi la alte memoriale pentru a se aduce un omagiu eroilor care şi-au pierdut viaţa în războaie şi lupte pentru libertatea Bulgariei.

163 de soldaţi bulgari decedaţi în timpul Primului Război Mondial, sunt înhumaţi în cimitire la Babadag, Cocoş, Pitulaţi, Batogu, Sarinasuf şi Celic Dere.

8 noiembrie 1945

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 noiembrie 2016, 09:14

Comuniștii, deja la putere, se pregăteau pentru preluarea totală a puterii în stat.

Sărbătorirea Regelui s-a transformat într-o manifestație de sprijin pentru monarhie, care ajunsese să simbolizeze ultima rezistență împotriva comunismului.

Manifestația din Piața Palatului, organizată de tinerii țărăniști și liberali, s-a încheiat într-o baie de sânge – 11 victime, răniți, sute de persoane – cei mai mulți tineri, opozanți ai comuniștilor – au fost arestate. Deși reprezentanții guvernului au fost cei care au tras în populație, în urma procesului organizat în iarna anului 1946 acuzați și condamnați au fost o parte dintre tinerii arestați pentru „înfruntarea autorităţii publice”, „instigare la întrunire fără autorizaţie”, „asociere contra ordinii publice”, „comentarea situaţiei politice interne şi externe” şi „instigare la multiplicarea şi răspândirea de publicaţiuni necenzurate”…

De ce această mărturie? Întrucât prezentul și viitorul românilor nu pot fi înțelese fără cunoașterea trecutului, iar trecutul a fost, deseori, eludat sau falsificat. Subiectul relevă experiențe dramatice și contradictorii. Interesul, potențat de multiplele semne de întrebare pe care perioada de după 1944, atât de bogată în fapte greu controlabile în exactitatea lor istorică, pe cât de tumultoasă în sine, trăia la o temperatură justificată prin conștiința pe care o avea cel implicat – Radu Câmpeanu (Odihnească-se în Pace!)…

Mărturie Radu Câmpeanu (înregistrare: Nicolae Tomescu)

Povestea României. Județele Covasna și Harghita

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 noiembrie 2016, 08:55

Lacul Sfânta Ana este un lac vulcanic, singurul de pe întreg teritoriul României. Așezat în adâncul craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu (sau Ciomadu), din masivul Puciosu, locul celei mai recente (câteva zeci de mii de ani) erupții vulcanice în Carpați și în Europa de Est, se află la o altitudine de 946 m. Această paletă de pictor își completează apele numai din precipitații, neavând izvoare; puritatea se apropie de aceea a apei distilate; în absența oxigenului, nu ne-au dezmierdat instinctele colorate ale vieții (capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează emanațiilor mofetice, prin fundul lacului și prin pereții craterului). Dar nici nu am avut nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla starea vremii; citisem despre metoda empirică, un dar oferit de alcătuirea vulcanică – prevestesc cele două fisuri formate în munte; dacă emanațiile din fisuri pișcă nasul, este semn de furtună, dacă nu te trezești înțepat de miros, ziua va fi însorită, recomandată drumețiilor; fenomenul, cu explicație științifică, privește activitatea post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice – când are loc o scădere, gazele, îndeosebi bioxidul de carbon și sulful, urcă spre suprafață și inundă fisurile, semn că vine ploaia.

Noaptea a fost un sfetnic la fel de bun precum Lacul Sfânta Ana. Poate și pentru faptul că am petrecut-o în Tușnad, inclusiv într-un restaurant unde timpul părea să aibă răbdare, unde, cu bucurie, curiozitate şi dorul de o călătorie culinară, ne-am regăsit printre arome noi, combinaţii inedite şi un paradis de gusturi, binecuvântate cu un regal de vinuri. Există un viciu, dorința, care se cheamă, în cazul unor oameni, ambiție, iar, la alții, degenerează în patimă. La copii, întâlnim adeseori o mândrie și un prestigiu personal întemeiat pe faptul că unul îi poate spune altuia „știu ceva ce tu nu știi”, la un nivel extins, încât lucrul este exprimat ca un mijloc formal de lăudăroșenie și de declasare a celuilalt, chiar și acolo unde se strecoară pe de-a-ntregul o minciună și niciun secret nu este deținut. Așa-numitul Ținut Secuiesc, dincolo de experiențele unora dintre noi, te poate face să te simți ca în miezul unui vis, dacă nu ai minciuni de apărat/de ascultat, dacă nu vrei să te proclami deținătorul marilor secrete, dacă îți călăuzești inocența prin respect, dacă preamărești îndrăzneala de a fi normal și de a găsi oameni întregi.

Tușnad se poziționează la 32 Km distanță rutieră de Miercurea Ciuc (în maghiară Csíkszereda, cu astfel de nume atestat într-o scrisoare din anul 1558 – referire la târgurile săptămânale ținute în zilele de miercuri). Din reședință și cel mai mare oraș al județului Harghita, înșirăm satele și comunele (Ciceu, Siculeni, Mădăraș, Cârța, Tomești, Sândominic, Voșlăbeni nu au produs vreun transfer în planul esteticului, nu au creat o adevărată deplasare de valori și sens) pentru a ajunge în Gheorgheni, orașul care își tot joacă șansa de a deveni un obiectiv turistic de prim rang, avantajat fiind de poziția sa geografică – între munți, în apropierea barajului natural Lacul Roșu (la 25 km), la aproximativ 50 km de stațiunea Borsec, la 60 km de stațiunea Praid (unde se găsesc Salinele, printre cele mai mari mine de sare din țară și Europa), amintind și posibilitatea de a schia în stațiunea Izvoru Mureșului (la 20 km) sau pe vârful Bucin (situat pe drumul care face legătura cu Praid).

Lacul Roșu, cel mai mare lac natural montan din România, se hrănește cu traiectoria Pârăului Roșu (traversează straturi de culoarea oxizilor și hidroxizilor din fier). L-am privit ca pe un miracol, nu ca pe ceva întunecat și amenințător, iar el a renunțat la primejdia cioturilor ce ies din apă. Am pătruns, cu barca, în liniștea cârdurilor de rațe care trec nestingherite, dar, mai ales, am căutat semnele formării relativ recente, într-o zi de iulie a anului 1837; atunci, după furtuni și ploi torențiale, s-a desprins o fărâmă din Muntele Ucigașu și a împiedicat trei cursuri de apă. Reflectarea purpurie a Suhardului Mic, prezența aluviunilor roșiatice aduse, îndeosebi, de pârâul Roșu, calcarele roșcate din jurul apei i-au inspirat pe ciobani să-i dea numele de Lacul Roșu. Prin 1857, trei oameni din Gheorgheni, strânși oarecum de treburi, dar mai ales de plăcere, în sticla frumuseții muntelui și a lacului, au început să povestească, tuturor, despre locul fericirii supreme, fără să spună, nimănui, dacă ei cred că în Lacul Roșu vor ajunge, după moarte, sufletele celor evlavioși. Din acea clipă, atrași de lacul-eden, de bogăția florei și faunei (râsul, capra neagră, lupul, cerbul, mistrețul), turiștii cu sau fără de Dumnezeu străbat potecile, pădurile de conifere în amestec cu alunul sau salcia de munte (pe versanții din preajmă cresc bradul alb, paltinul și plopul de munte), se gândesc la confort, la plesniturile lemnului și cărnii încinse de grătar…

Să mergi pe unele străzi ale Iașului este o aventură…

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 noiembrie 2016, 10:37

De ani nenumărați, strada Aurel Vlaicu, care îi leagă de marea urbe pe ieșenii din zona Dancu-Holboca, nu a mai suportat decât reparații sumare sau prost executate (foști și actuali directori ai primăriei știu de ce). Se ajunge greu, nu-i așa, asupra căii de rulare care duce la periferie; lucrările implică atât reabilitarea infrastructurii rutiere, cât și schimbarea liniilor de tramvai. Primarii au vrut să se concentreze pe marile proiecte cu fonduri europene. Ca promisiune cu iz electoral, ar fi anul 2017…

„Să crezi în miracole, dar să nu depinzi de ele”…

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Aurel Vlaicu, „Icar deasupra Carpaților”?

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 noiembrie 2016, 23:40

După absolvirea claselor primare la şcoala din localitatea natală, a continuat studiile gimnaziale la Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie (unde predarea se făcea în limba maghiară) şi a terminat studiile preuniversitare la Liceul German din Sibiu (cu predare în limba germană), unde a susţinut examenul de bacalaureat (în toamna anului 1902). Cu toate că dispunea de posibilităţi financiare modeste, Aurel Vlaicu a dorit să-şi continue studiile pentru a se perfecţiona în domeniul construirii aparatelor de zburat. După ce a învățat două semestre la Universitatea din Budapesta, văzând că nu sunt condiţii pentru realizarea visului său – o maşină zburătoare –, s-a înscris în toamna anului 1903 la Ludwig Maximilians Universität din München, pe care a absolvit-o în anul 1907, obţinând diploma de inginer; din perioada petrecută la München sunt mai multe relatări referitoare la realizarea de către Vlaicu a unui model zburător, care a impresionat pe profesorii Şcolii Politehnice Regale Bavareze şi care ar fi fost reţinut pentru îmbogăţirea patrimoniului universităţii. A urmat efectuarea stagiului militar într-o unitate de marină austro-ungară din portul Pola şi apoi, angajarea sa, cu sprijinul prietenului şi fostului său coleg de facultate, inginerul Oskar Orsinus, nepot al fabricantului de automobile Oppel, la fabrica acestuia din oraşul Rüsselsheim.

Întrucât era interesat de proiectul conceput de Aurel Vlaicu, fabricantul german s-a arătat dispus să-l sprijine, cu condiţia să-i cedeze toate drepturile. Lucru cu care, inginerul român nu era de acord, după cum reiese şi dintr-o scrisoare adresată la 5/18 noiembrie 1908 lui Virgil Simionescu, profesor la liceul din Lugoj: „Acum vreau să mă apuc de maşina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da parale să fac maşina, dar mai bucuros aş da invenţia ţării româneşti. Vezi de îmi recomandă pe cineva cu parale ori fă-mi o legătură bună. Altfel pun nemţii mâna pe invenţie şi tu ştii că o invenţie mai ideală şi mai folositoare ca maşina de zburat nu este” („Ilustraţiunea Naţională”, iunie-iulie-august 1913). Revenit, la sfârşitul anului 1908, în comuna natală, Aurel Vlaicu a reuşit să realizeze planorul „A. Vlaicu 1909”, aparat cu care a efectuat o serie de zboruri demonstrative, la unul dintre ele ­luând-o şi pe sora sa mai mică, Valeria, care a devenit astfel una dintre primele femei din lume care a zburat cu planorul. Într-o duminică din vara anului 1909, pentru a obţine viteza necesară lansării în siguranţă a planorului, a folosit pentru tractare un atelaj format din trei cai, sistem unicat pe plan mondial. Peste doi ani, referindu-se la acest moment, în articolul intitulat „Impresii din văzduh” publicat într-un număr al revistei „Flacăra”, Aurel Vlaicu declara: „Impresia cea mai puternică am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Binţinţi în Ardeal. Blėriot nu trecuse încă Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot din lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice şi aparatul s-a ridicat la vre-o 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind din bice”.

La 2 noiembrie 1909, Aurel Vlaicu a fost angajat ca inginer diurnist în cadrul Arsenalului Armatei din Dealul Spirii. I-a fost pus la dispoziţie un atelier cu sculele şi lucrătorii necesari pentru construirea avionului, 2.000 de lei pentru achiziţionarea materialelor necesare şi, la Paris, a fost comandat un motor rotativ tip Gnôme de 50 CP. Piesele componente şi montajul aparatului au fost gata în iarna anului 1910, dar avionul a fost pregătit de zbor abia la începutul verii, din pricina întârzierii cu care a sosit motorul din Franţa. Duminică, 30 mai/12 iunie 1910, cu acest aparat – intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul A. Vlaicu No. I – a început efectuarea primelor rulaje la sol şi iniţierea în tainele pilotajului pe câmpul de la Cotroceni (în spatele actualei fabrici de confecţii APACA, vis-à-vis de Regimentul de Gardă). După mai multe încercări nereuşite, în după-amiaza zilei de vineri, 4/17 iunie 1910, în urma unui rulaj de câţiva metri, avionul A. Vlacu No. I, pilotat de creatorul său, a decolat şi a zburat circa 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, după care a aterizat uşor. Un prieten al lui Aurel Vlaicu, profesorul Gheorghe Murgoci, unul dintre apropiaţii A.S.R. prinţul Carol, îşi amintea că l-a informat pe acesta despre posibilitatea de încercare a aparatului în zbor, drept care şi-au dat întâlnire pe câmpul de la Cotroceni: „Era o după-amiază de vară, liniştită şi plăcută. După ce Vlaicu ne-a arătat aparatul, în hangar, a dat ordin soldaţilor să-l scoată afară. Pe câmp era puţină lume în ziua aceea, pentru că nu se anunţase încercarea de a zbura; câţiva prieteni şi gazetari, mai mulţi copii din mahalaua vecină şi soldaţii de serviciu. Când Vlaicu s-a suit în nacelă a fost un moment solemn; sunt sigur că toţi aveau, ca şi mine, o tremurătură de inimă pentru viaţa lui Vlaicu şi şedeau muţi, nemişcaţi; doar principele Carol s-a apropiat de aeroplan să vadă cum funcţionează ghidonul pentru cârme. Un soldat vine şi pune motorul în mişcare. Vlaicu face semn cu mâna soldaţilor ce ţineau coada aparatului să-i dea drumul. Cu un vâjâit asurzitor, aeroplanul o ia la goană în linie dreaptă peste câmpul neted, dar nu se înalţă de la pământ”. (Gheorghe Murgoci, „Primul zbor al lui Vlaicu”, în revista „Flacăra”, anul II, nr. 48.) A urmat încă o încercare nereuşită şi abia la a treia încercare, atunci când, pe baza consultărilor cu cei din jur, Aurel Vlaicu a folosit în alt mod profundorul, după cum relatează mai departe profesorul Gheorghe Murgoci: „Vlaicu pleacă în mare iuţeală; principele Carol şi cu mine ne aruncăm într-un automobil ce era la îndemână şi urmărim aeroplanul. Soldaţii şi prietenii lui Vlaicu erau înşiraţi în lungul câmpului, ca să poată vedea dacă toate roţile se dezlipesc de pământ… Visul lui Vlaicu se împlinise, România a devenit a treia ţară din lume, după Statele Unite ale Americii şi Franţa, pe teritoriul căreia s-a zburat cu un aparat original, inventat, construit şi pilotat de un cetățean al ţării respective.

Aurel Vlaicu nu urmase însă niciun curs de pilotaj; a trebuit, în cursul lunilor iulie-august 1910, să execute numeroase zboruri pentru a putea cunoaşte mai bine posibilităţile aparatului său şi pentru a se putea perfecţiona în tainele pilotajului. Pentru a putea participa la manevrele de toamnă ale armatei noastre, Aurel Vlaicu a transportat aeroplanul său cu trenul de la Bucureşti la Slatina, unde l-a montat pe un câmp din faţa gării, aparatul fiind gata de zbor în ziua de 26 septembrie 1910. După cinci luni de zboruri intense, avionul A. Vlaicu No. I începuse să dea semne de oboseală, iar motorul nu mai prezenta siguranţa necesară pentru navigaţia aeriană, drept care s-a renunţat la el, aparatul fiind depozitat în hangarele de la Cotroceni (după moartea lui Vlaicu nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu el). În aceste condiţii, Aurel Vlaicu a început construirea aparatului A. Vlaicu No. II, o variantă îmbunătăţită a primului aparat, având elicele în întregime din lemn. Acest aeroplan era cel mai uşor, mai uşor de mânuit şi mai stabil dintre toate avioanele realizate până atunci. Cu aparatul A. Vlaicu No. II, construit în atelierele Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucureşti, Aurel Vlaicu a început, în primăvara anului 1911, o nouă serie de zboruri demonstrative, efectuând un turneu prin principalele oraşe din ţară. În acest context, se cuvine reliefată participarea sa la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu şi zborul efectuat de Vlaicu în ziua de 16/29 august 1911, zbor admirat de cei peste 30.000 de participanţi la eveniment. Zborul lui Vlaicu de la serbările ASTREI poate fi considerat un moment de referinţă pentru inginerul român şi pentru istoria aeronauticii române. „Gândacul”, cum a fost denumit aparatul zburător creat de Vlaicu, reuşise să cucerească inimile tuturor românilor, rămânea ca acest aeroplan să se facă remarcat şi peste hotare. Ocazia prielnică a fost oferită de Expoziţia şi Concursul Internaţional de Aviaţie organizat în mica localitate Aspern, de lângă Viena, între 23-30 iunie 1912; pentru a putea participa la acest concurs, Vlaicu neavând brevet de pilot a fost nevoit să facă, în zilele de 19 şi 20 iunie, mai multe zboruri demonstrative pe baza cărora Federaţia Aeronautică Internaţională şi Aeroclubul Austro-Ungariei i-au acordat, la 22 iunie 1912, brevetul internaţional de pilot cu numărul 52.

În vara anului 1913, Aurel Vlaicu a participat ca voluntar la cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind asimilat gradului de căpitan (fără gradaţie), executând mai multe zboruri de recunoaştere deasupra Bulgariei, fapt pentru care a fost propus să fie decorat. Aurel Vlaicu obţinea succese în toate direcţiile. Mai rămânea o singură năzuinţă de împlinit ca să se poată declara pe deplin mulţumit: stabilirea unei punţi aeriene între românii de pe ambele părţi ale munţilor Carpaţi. Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a hotărât să facă şi această încercare temerară, mai ales că deja mai mulţi piloţi îşi manifestaseră intenţia de a realiza un zbor peste Carpaţi. În acea zi fatidică, Aurel Vlaicu a decolat, la ora 15:20, pentru ultimul său zbor. Deasupra localităţii Băneşti, judeţul Prahova, aeroplanul său credincios l-a trădat. Potrivit anchetelor ulterioare şi informaţiilor legate de starea de sănătate a lui Vlaicu, s-a conchis asupra faptului că inventatorul român a suferit un atac de cord în timp ce era în zbor, la manşa avionului. „Nici urmă de groază sau încleştare pe figura sa. Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa era senină, cu o sfântă expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine“, nota locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, primul sosit la locul accidentului, în memoriile sale.

Miercuri, 4/17 septembrie 1913, însoţit, pe străzile pavoazate cu drapele tricolore îndoliate ale Bucureştilor, de credinciosul său aeroplan A. Vlaicu No. I (scos special din hangarele armatei pentru acest ceremonial), precum şi de o mulţime imensă, venită să omagieze pe acest adevărat erou naţional al aeronauticii române, trupul lui Aurel Vlaicu a fost dus la Cimitirul Bellu şi înhumat în parcela de onoare…

Mihail Sadoveanu. Biografie și operă (mai ales Hanu Ancuței)…

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 noiembrie 2016, 06:00 / actualizat: 14 noiembrie 2016, 13:05

În 1897, absolvă Gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. Intern la Liceul Naţional din Iaşi (1897-1900), este atras către literatură. După ce, în 1897, sub pseudonimul „Mihai din Paşcani”, publicase o schiţă, dar şi versuri sau istorii hazlii într-o foaie obscură, debutează efectiv în 1898. Atracţia pentru literatură îl determină să se înscrie la Litere; nu termină facultatea, din cauza unui eveniment care survine în existenţa sa.

Întors la Fălticeni, în 1901 se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu şi, în 1902, este încorporat. Anii serviciului militar, în garnizoana de la Târgu Ocna, îi inspiră paginile unui volum, unde sunt înfăţişate brutalităţile şi umilinţele îndurate de soldaţii ţărani din partea gradaţilor, iar experienţa contactului cu ocnaşii care lucrau în saline şi erau păziţi de ostaşi hrăneşte povestiri. 

Nicolae Iorga remarcase numele prozatorului. În 1904 îi apar primele cărţi.

În 1910 ocupă postul de director al Teatrului Naţional din Iași.

Combatant în campania balcanică din 1913, notează (1916) impresiile culese cu acest prilej. Mobilizat în timpul Primului Război Mondial, este repartizat la un ziar pe care îl conduce şi unde scrie articole patriotice (1917). 

Opera lui Sadoveanu, unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră ce străbate cinci decenii, spuneam – opera lui Sadoveanu poate fi grupată în etape care corespund direcțiilor sau curentelor literare dominante în epoci și perioade: cea de început, primă etapă sămănătoristă, a primelor încercări, nuvele și povestiri; a doua, mitico-simbolică, din perioada interbelică, reflectată în romane (acțiunea are loc, în general, în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României), în romane; abordează, totodată, alte stiluri (romanul psihologic și naturalismul); ultima etapă corespunde realismului socialist (dovezile fiind ușor de prezentat)…

*

Cât despre Hanu Ancuței… Lucrarea este o sinteză a universului sadovenian, întrucât aici găsim toate temele și motivele, programul său estetic, conceptele și modelele narative, prototipurile umane, simbolurile și timbrul sadovenian. Hanul este un nucleu, un model de viață românească, unde, în vremuri de demult, se păstrează obiceiul de a întemeia sfaturi, unde eroii vin să-și „depună” comoara lor de înțelepciune. Într-o toamnă aurie când a dăruit Dumnezeu „rod în podgoriile din Țara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde să puie mustul”, s-au spus multe povești la Hanul Ancuței, care „nu era han – era cetate”; avea ziduri groase și porți ferecate, iar în cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și toți erau în siguranță…

*

În discursul de recepţie din 1921, ales ca membru titular al Academiei Române, face elogiul poeziei po­pulare; în 1924 este distins cu Premiul Naţional pentru proză.

În anul 1928, devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale (Francmasonice) din România. Inițiat, în ianuarie 1927, de Gheorghe Ghica, intrase în loja Dimitrie Cantemir din Iași[1], Printre colegii săi de lojă erau Păstorel Teodoreanu și Mihai Codreanu. Ascensiunea în ierarhia masonică a fost fulminantă[2]. Sadoveanu s-a avântat în acțiunea de unificare a masoneriei române, însă avea ambiția ca respectiva contopire a părților să se producă doar sub conducerea sa. Rezultatul: intrigi din care Masoneria iese (destul de) terfelită. În 1930, Marea Lojă Națională a României primește recunoașterea Marii Loji Unite a Angliei, din care au pornit toate lojile existente. Marea Lojă Simbolică se federalizează (se unește) cu MLNR, iar Sadoveanu devine Pro Mare Maestru al MLNR și președinte al Lojilor Simbolice Scoțiene. În 1932, are loc federalizarea celor două mari loji rivale de până atunci (MLNR și Marele Orient al României). La Conventul comun era adoptată o constituție promulgată de Pro Marele Maestru Sadoveanu. Izbucnise conflictul prin acesta vrea să-i ia locul Marelui Maestru al MLNR[3], George Valentin Bibescu, nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, soțul Marthei Bibescu și vărul Annei de Noailles. Sadoveanu rămâne președintele Federației Francmasoneriei Unite până în 1937, când Masoneria a fost scoasă în afara legii, pregătindu-se terenul pentru dictatura carlistă.

În calitate de vicepreședinte al Marii Adunări Naționale, semnează și condamnarea la moarte a unui țăran ce refuzase să se înscrie în „colectivă”; omul ceruse comutarea pedepsei, însă Sadoveanu i-a respins cererea, drept consecință țăranul a fost executat[4]. „Ceahlăul” a prezidat ședința din 29 iulie 1947, prin care Partidul Național Țărănesc s-a trezit scos în afara legii[5]. Un alt episod negru din biografia lui Sadoveanu se referă la semnătura sa, de vicepreședinte al MAN, pe rezoluția de respingere a cererii de comutare a pedepsei cu moartea pentru 12 oameni[6].

Unul dintre primii colaboratori ai revistei tradiționaliste „Sămănătorul”, înainte să ajungă un scriitor realist și adept al curentului poporanist – reprezentat de revista literară „Viața Românească”, colaborator al cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”, mai târziu al „Însemnări(lor) ieșene”, intrat în Partidul Poporului, Partidul Național Liberal-Brătianu, Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, susținător al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, înrolîndu-se apoi în Partidul Comunist Român, președinte al Adunării Deputaților, printre cei 5 (cinci) membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare Române – care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui, președintele Uniunii Scriitorilor din România și membru al Academiei Române, s-a stins din viață la 19 octombrie 1961 (Vânători-Neamț), fiind înmormântat alături de Eminescu și de Caragiale…

[1] Afirmația îi aparține lui Horia Nestorescu-Bălcești – în „Mihail Sadoveanu, mason” (2006)…

[2] Astfel, din februarie până în mai 1929, ajunge de la gradul 18 la 33 (maxim). Devine membru al „Supremului consiliu de grad 33 și ultim al Ritului Scoțian Antic și Acceptat în România” și participă la inaugurarea Templului Masonic de la București 1930…

[3] Iată episodul relatat de Radu Cernătescu în Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române (Polirom, 2010)… „După ce Pangal (Ioan Pangal, magister ad vitam, principalul actor al redeschiderii în 1923 al Marii Loji Naționale Române, apropiat al lui Carol al II-lea – n.r.) face un pact cu Casa Regală și este cooptat în guvernele Mironescu (este vorba de al doilea guvern condus de țărănistul Gheorghe Mironescu între 10 octombrie 1930 și 17 aprilie 1931 – n.n.) și Iorga (18 aprilie 1931-5 iunie 1932 – n.n.), sub pretext că Marele Maestru ad vitam își vede doar de interesul propriu, are loc în 1932 o „trădare a generoșilor” din sânul masoneriei române. În prealabil, gruparea lui Sadoveanu își întărește poziția la 3 decembrie 1932, când își votează o Constituție ce consfințea independența MLNR de Supremul Consiliu de Grad 33 al lui Pangal. În Conventul MLNR din 3-4 decembrie 1932, împotriva tuturor regulilor de ascultare masonică, căci Prințul Bibescu nu demisionase încă, iar Pro Marele Maestru Ludwig Servatius, desemnat să conducă în absența sa, nu era prezent, este ales ca Mare Maestru al MLNR academicianul M. Sadoveanu, prezentat de Oratorul ședinței de învestire drept „Președinte al Federației Lojelor Scoțiene și Venerabil al lojei Dimitrie Cantemir din Iași”, „fost președinte al Academiei Române, fost președinte al Senatului, scriitor distins și persoană apreciată de toată Națiunea”. Imediat, prin decretul nr. 30 din 24 decembrie 1932, semnat de MM GV Bibescu, cei cinci „puciști” în frunte cu M. Sadoveanu sunt suspendați și deferiți justiției masonice. La rândul său, Sadoveanu mobilizează Consiliul Federal al MLNR, care, pe 3 ianuarie 1933, notifică Supremul Consiliu al Riturilor din România că întrerupe orice colaborare cât timp la conducerea lui se află Ioan Pangal. Așadar, la data respectivă exista în cadrul Masoneriei Române o autoritate tricefală, cu două MLNR, una condusă de prințul Bibescu (cu sediul în București, str. Câmpineanu, 51), cu 14 loji afiliate, și alta condusă de Sadoveanu, care a fost definitiv „ars între coloane” (exclus) de gruparea lui Pangal la 5 februarie 1933. În paralel, funcționa și Marele Orient de România (cu sediul în București, str. Știrbey Vodă, 23), coordonat de un Consiliu al Ordinului (33 de membri aleși pe 3 ani) condus de Marele Maestru Em. I. Papiniu (Venerabilul lojei Minerva din București) și avândul ca secretar permanent pe Leo Salzman. Acest Consiliu dă grupării lui Pangal lovitura de grație la 15 aprilie 1934, când în mod solemn și oficial se unește cu MLNR al lui Sadoveanu și înființează Federația Masoneriei Române Unite (cu sediul în București, str. Sf. Athanase nr.1), avându-i la conducere pe Sadoveanu ca președinte și pe Em. I. Papiniu ca Mare Secretar Federal”…

[4] Scrie Ioan Stanomir în „Explorări în comunismul românesc” (Polirom, 2004)…

[5] Potrivit lui Victor Frunză în „Istoria Stalinismului în România” (Humanitas, 1990), Sadoveanu ar fi fost participant activ la înscenarea de la Tămădou, deranjat că presa țărănistă i-a „expus” averea…

[6] În toamna anului 1953… Este vorba de grupul lui Mircea Popovici și Alexandru Tănase, doi dintre cei câteva zeci de legionari parașutați de americani în toamna lui 1952, pentru a încerca să coaguleze rezistența anticomunistă. Cei doi sunt arestați în vara lui 1953, împreună cu alte 11 persoane, acuzate că i-au sprijinit; sunt condamnați la moarte în toamna lui 1953; pe 24 octombrie, 12 dintre ei formulează cereri de clemență, respectiv comutarea pedepsei în muncă silnică pe viață. Episodul este relatat de Gheorghe și Hadrian Gorun, în „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, publicat pe Ziariști Online: „Prezidiul Marii Adunării Naționale dă verdictul în 27 octombrie 1953. Sub semnăturile celebrilor <> ai statului de democrație populară, semnături din care se distinge cu claritate cea a lui Mihail Sadoveanu, pe înscrisul trimis de Direcția Tribunalelor Militare se pune următoarea rezoluție: <>. La 3 zile de la respingerea cererilor de comutare a pedepselor, adică în noaptea de 31 octombrie /1 noiembrie 1953, la Jilava , cei treisprezece condamnați la moarte au fost executați prin împușcare. Au fost împușcați: 2 ingineri, 3 studenți, 2 țărani, 3 muncitori, un medic, un jurist și un elev. Apartenența lor politică era următoarea: 7 legionari, 5 neîncadrați politic și un membru UTC, din 1948”…

6 ani de la moartea lui Adrian Păunescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 noiembrie 2016, 16:53 / actualizat: 4 noiembrie 2019, 10:37

S-a născut la 20 iulie 1943, în comuna Copăceni, județul Bălți (Basarabia/actualul raion Sângerei din Republica Moldova). Și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca (județul Dolj); a făcut studii liceale în Craiova și București. A urmat Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1963-1968); bursier, pentru un an, al Universității din Iowa-SUA (1970-1971).

A lucrat în presa scrisă[2] ca redactor la revistele Amfiteatru (1966-1968), România literară (1967-1970; redactor-șef adjunct) și Luceafărul (1970-1972). Din 1973 până în 1985 a fost redactor-șef al revistei „Flacăra” din fruntea căreia a fost destituit în iulie 1985[3]. Nu numai interpretarea cântecelor avea nevoie şi de aşa-numiţii amatori (care pot deveni profesionişti) – pentru a se feri de plictiseală, de aroganţă. Asta a realizat, respectând proporțiile și contextul, „Cenaclul Flacăra”[4].

Între anii 1970 şi 1980, devenise o figură importantă în presa românească. Cenaclul pe care l-a înfiinţat, revistele pe care le-a coordonat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România. De multe ori, însă, colegii de breaslă au făcut referiri la poeziile sale, care îl lăudau pe Nicolae Ceauşescu. Să fi avut dreptate Mircea Dinescu atunci când scria despre destinul absolut dramatic al lui Adrain Păunescu: „Şi-a acoperit gingăşia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el”? Cu certitudine, a avut admiratori şi detractori (principala cale de atac la adresa personalitatii sale privește activitatea politică); unii au uitat nopţile, ceilalţi nu și-au amintit zilele; niciunul nu îi poate contesta talentul[5].

Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Adevărat, ani în șir, a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist, a fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). Între 1966 și 1968, Adrian Păunescu a fost secretar al organizației UTC-Uniunea Scriitorilor din România; în august 1968 a devenit membru al PCR. Dar uităm sau ne facem că uităm „E prea lung drumul până-n comunism”, scrisă în 1980?

„(…)Iluzia şi panica mereu

Sunt cele două jalnice extreme,

De care-avem şi mâine a ne teme

Că tot nu-l vom găsi pe Dumnezeu.

Când, obosită, într-un cerc închis,

Scârbită, umilită, lumea noastră,

A vrut să ne arunce pe fereastră,

I-am dat un drog, i-am programat un vis.

Acesta e, total şi nebunesc,

E comunismul, unica dreptate,

Cel hotărât a le-mpăca pe toate,

Pilonii lui pe osul nostru cresc.

Prea lung, prea tăinuit, prea lung,

Pustie veşnicie, exemplară,

Ni-i dor din când în când de câte-o gară

În care oamenii mai și ajung.”

După 1989 a fost membru al Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeț (din august 1992), devenind prim-vicepreședinte (1995-1998) și președinte executiv (1998) al formațiunii politice. În 1996 a fost desemnat candidatul perdant al PSM la alegerile prezidențiale. La 21 septembrie 1998 demisionează din toate funcțiile deținute în PSM. Membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit Partidul Social Democrat, a fost senator PSM de Dolj (1992-1996) și reprezentant al României la Consiliul Europei (1993-1996)[6]. În legislatura 2000-2004 a fost senator PSD de Dolj, iar la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 a obținut un nou mandat de senator, reprezentând de această dată județul Hunedoara. De-a lungul celor trei legislaturi, Adrian Păunescu a fost președintele Comisiei senatoriale pentru cultură, culte, artă și mijloace de informare în masă. Adrian Păunescu a candidat la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, vizând un al doilea mandat de senator de Hunedoara, dar nu a mai intrat în Parlament.

Ca poet[7], a debutat în revista „Luceafărul” (1 mai 1960); editorial, cu volumul Ultrasentimente (1965). A scris și literatură pentru copii, proză fantastică (Cărțile poștale ale morții, 1970), reportaj (De la Bârca la Viena și înapoi, 1982). „Poezia sa” – crede Marin Sorescu – „este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine fățișă; am putea spune pledoarie și în focul demonstrației zărești și colții și lacrimile; când Adrian Păunescu își arată colții, e un autor de pradă: inerția, vechi apucături, îndărătnici și sfătuitori de ocazie sunt sfâșiați în largi hiperbole, făcuți cu miere și oțet și puși pe munți la uscat, în priveliștea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieșire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îți rămân în minte și farmecul lor e greu de explicat”.

În ultimul interviu acordat Agerpres, la 17 iulie 2009, Adrian Păunescu declara: „Eu nu aș fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, și atunci, fatalmente, trec prin această încercare. 66 de ani înseamnă și mai multă tristețe, și mai multă responsabilitate, și mai multă speranță, pentru că eu sunt de ani și ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o țară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale(…) Ce era dacă eram numai poet? Care era substanța scrisului meu, să zicem așa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relație cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind și, cum am zis despre Bob Dylan, ‘Și am murit trăind”.

Adrian Păunescu a murit în ziua de 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese internat (26 octombrie 2010) cu probleme cardiace, renale, hepatice și respiratorii…

*

A pune în cauză necesităţile culturii, a le înţelege, evitând riscul de a le transforma în fetişuri, rămâne – probabil – singura cale de a le transforma în sursă a libertăţii. Frica de a gândi sau pretenţia de a gândi „mai presus de toţi ceilalţi” este un mod de a renunţa să devii liber. Dogmatismul pune în pericol nu numai limbajul; nu putem fi liberi decât cucerindu-ne în fiecare zi libertatea; nu putem fi liberi decât lucizi. Cultura se declină ca o activitate oarecare, facultativă şi marginală, ea reprezintă şansa transformării mentalităţilor. Ar fi ideal să preţuim valorile de altădată, fără a dispreţui valorile prezente. Ar fi perfect să producem efecte. Ar fi moral să punem în valoare, fără ostentaţie.

*

Mai îngăduiți o scurtă povestire alegorică? Tentația mea de a scrie și aceste rânduri devine irepresibilă atunci când mă gândesc la modul în care unii și-au sărbătorit, recent, dezastrul profesional&moral, pornind, chipurile, de la pioșenie instituțională. Ei bine, în privința lui Păunescu (om căruia nu i-am suportat excesele, dar am puterea să-i recunosc valoarea) situațía pare viceversa – sunt înmormântate, zi de zi, lucruri demne de aducere aminte.

Nefericiți ai vremii unor sultani istoriseau povestea pe care o voi spune[8] acum – drept dovadă că orbirea și ștergerea memoriei au fost, sunt și vor fi atâta timp cât trăiesc oamenii. După moartea lui Timur Lenk, Stăpânul Lumii, primele lucruri pe care le-au făptuit, în orașele pe care le cuceriseră unii de la alții, fiii și nepoții săi, care s-au învrăjbit și luptat nemilos între ei, a fost să bată monedă și să pună să se citească predici în moschei în numele lor. Următoarele lucruri pe care le-au făcut au fost să descleieze cărțile pe care și le trecuseră unii altora, să ceară, fiecare în parte, să se scrie o nouă dedicație care îl slăvea pe „stăpânul Lumii”, un nou colofon[9], să le lege iarăși, în așa fel încât cei care le vedeau să creadă, privind cartea stăpânitorului cu pricina, că el era „stăpânul Lumii”…

[1] Vezi, pentru completare, https://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_P%C4%83unescu

[2] De-a lungul anilor, a desfășurat o activitate prolifică în postura ziaristului. A colaborat la: „România liberă”, „Scânteia tineretului”, „Magazin”, „Săptămâna”, „Luceafărul”, „România literară”, până în 1990, și, după liberalizarea presei din decembrie 1989, la „Românul”, „Libertatea”, „Pro Sport”, „Gazeta sporturilor”, „Republica”, „Timpul”, „Sport Star”, „7 Zile”, „Jurnalul național”, „Sportul românesc” etc. Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul Flacăra (1980-1985); proprietar, fondator și președinte-director general al Editurii și Fundației „Adrian Păunescu” SRL (din 1990). A condus revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”.

A primit premii și distincții pentru poezie și activitate jurnalistică, dintre care menționăm: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1968-1971); Ordinul Crucea Germaniei (1973); Meritul Cultural — clasa a doua (1979); Premiul Academiei Române (1983); Premiul pentru literatură decernat de Revista Literatură și Artă de la Chișinău (1994); Premiul pentru poezie al Centrului Internațional Ecumenic și al Băncii Religiilor (1995); Premiul Fundației Damian Ureche pentru poezie (1996); Premiul Fundației ”Niște țărani” 1999; Diploma și Trofeul Fundației ”România 2000”, Premiul „Soarele de Aur”, în cadrul celei de-a XV-a Gale a Premiilor Revistei „Ambasador” de la Târgu Mureș (2008)…

[3] Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Adrian Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii, un exemplu fiind poemul „Analfabeţii”, publicat în 1980, în Flacăra…

Am scris un articol despre seara de 15 iunie 1985, atunci când tribunele fostului stadion „Petrolul” din Ploiești se umpluseră până la refuz. Show-ul, început la ora 18:00, s-a întins până către miezul nopţii, atunci când o furtună violentă a declanşat drama. De aici, versiunile se caracterizează prin confuzie. Se pare Păunescu a fost avertizat de electricieni să întrerupă evenimentul, deoarece sistemele electrice nu erau împământate; ar fi refuzat să ia în calcul sugestiile celor din stafful său, lăsând spectacolul să-și urmeze cursul, sub o furtună teribilă, care nu a înspăimântat însă lumea adunată; ar fi dat chiar dispoziţie ca porţile să fie închise… Fenomenul fizic care constă în întreruperea accidentală a curentului electric într-o rețea prin stabilirea unui scurtcircuit a aruncat în beznă întreaga arenă. Panicaţi, oamenii au început să se înghesuie către ieşirile înguste, cu o capacitate de defluire precară. S-a creat o busculadă a nopții și a morții, cu cinci victime plecate în neființă şi zeci de răniţi; s-au călcat în picioare, în special spectatorii de la tribuna întâi, cei aflaţi la baza scărilor având de suferit în cea mai mare măsură – din rândurile lor au rezultat victimele (numărul real rămane necunoscut). „Presa” a trecut sub tăcere incidentul dramatic, deși Miliţia, Securitatea, Partidul s-au interesat, îndeaproape, iar oraşul vuia de ambulanţe, deopotrivă cu faptul că victimele au înțesat spitalele ploieştene; desigur, comuniștii au profitat de eveniment – inclusiv de unele excese ale celui care a scris și a făptuit așa cum respira – pentru stoparea fenomenului (acesta luase amploare, mulţimile de tineri devenind stânjenitoare pentru Sistem). Pamfletul anti-Păunescu a apărut prin anii ’80 ai secolului trecut. În condițiile în care cenaclul era interzis – ca urmare a incidentului, Păunescu trimis într-o redacţie a unei publicaţii culturale, pamfletul circula xeroxat, fiind difuzat şi la „Radio Europa Liberă” (în lectura lui Neculai Constantin Munteanu). Unii îl atribuiau, după stil, lui Eugen Barbu[3] (C.V. Tudor i-a at paternitatea / Fleica şi Drapelul, Folkul şi Porcul! Iată programul său electoral. De o asemenea manieră scria, probabil, Eugen Barbu, despre Adrian Păunescu… Nemţii au un termen aparte pentru un (re)sentiment, căruia nu i-am găsit echivalentul în limba română – Schadenfreude (înseamnă plăcerea pe care o primeşti atunci când nenorocirea îl bate pe altcineva); tradiţia noastră populară reaminteşte de un proverb potrivit pentru sentimentul Schadefreude în rândurile românilor, indiferent că ei sunt scriitori sau analfabeți – „râde hârb de oală spartă”)… În 26 mai 2008, Adrian Păunescu a repornit, tot de la Ploieşti, caravana cenaclului, în versiune post-revoluţionară (evenimentul a fost găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor, iar la spectacol au participat circa 500 de tineri)….

[4] Fenomen cultural din anii 1970 și prima parte a anilor 1980, îngemănând poezii/versificări spontane și versuri ale consacraților, muzica timid îngânată de debutanți anonimi, care urcau pentru prima dată pe scenă, cu piese deja cunoscute ale unor formații sau grupuri muzicale, ale unor soliști deja afirmați, „Cenaclul Flacăra” a delectat publicul cu abordări oarecum eclectice (melodii populare, muzică clasică, folk și rock). Din 1973 (prima oară) până în 1985 (ultima oară) au avut loc 1.615 spectacole de muzică și poezie (6 milioane de spectatori).

https://www.youtube.com/watch?v=UejMK3xTwV8

[5] S-a găsit, totuși, eseistul Andrei Cornea. La ora când Adrian Păunescu se pregătea pentru întâlnirea cu pământul, TVR transmitea în direct o emisiune – se vorbea despre calitatea de versificator, făcut praf și pulbere, inclusiv prin lipirea etichetei de poet mediocru (pe care nici Eugen Barbu nu îndrăznise să o folosească în campania anti-Păunescu din ”Săptămâna”)…

[6] Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Croația (1995), vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.

[7] A publicat numeroase volume de versuri, printre care: ”Mieii primi” (1967), ”Fântâna somnambulă” (1968), ”Istoria unei secunde” (1971), ”Repetabila povară” (1974), ”Pământul deocamdată” (1977), ”Manifest pentru sănătatea pământului” (1980), ”Iubiți-vă pe tunuri” (1981), ”Rezervația de zimbri” (1982), ”Totuși, iubirea” (1983), ”Viața mea e un roman” (1987), ”Sunt un om liber” (1989), ”Poezii cenzurate” (1990), ”Româniada” (1993), ”Front fără învingători” (1995), ”Infracțiunea de a fi” (1996), ”Tragedia națională. Sonete și alte poezii noi” (1997), ”Deromânizarea României” (1998), ”Cartea cărților de poezie” (1999) (integrala poeziilor apărute în volume, cu un capitol de versuri inedite), ”Până la capăt” (2002), ”Liber să sufăr” (2003), ”Din doi în doi” (2003), ”Antiprimăvara” (2005), ”Un om pe niște scări” (2006), ”De mamă și de foaie verde” (2006), ”Copaci fără pădure” (2006), ”Vagabonzi pe plaiul mioritic” (2007), ”Rugă pentru părinți” (a IV-a ediție, 2007), ”Încă viu” (2008), ”Libertatea de unică folosință” (2009)…

[8] Inspirat de Orhan Pamuk, cartea Mă numesc Roșu…

[9] Notă, însemnare finală a unei cărți, care reproduce sau completează cele spuse în titlu…

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Completări la documentarul RADOR

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 noiembrie 2016, 11:00

(…)

În 2011, Radio Iaşi se adresa locuitorilor din judeţele Bacău, Botoşani, Galaţi, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui, Vrancea, dar şi din Brăila, Buzău, Tulcea, din Republica Moldova şi Ucraina, lumii globalizate a Internetului. Separarea plajelor de audiţie AM_FM s-a impus ca efect al politicii privind scăderea mediei de vârstă. În FM erau abordate segmentele mai tinere de populaţie, diminuându-se riscul pierderii altor categorii prin reconstrucţia AM-ului. Fiecare plajă a primit proiecţia unei grile de programe adecvate; pornind de la nevoile şi aşteptarile publicului vizat, exprimate în şi prin studiile naţionale şi regionale, a devenit solubilă chestiunea găsirii unor formate care să se adreseze, în aceeaşi măsură, segmentelor tinere cât şi segmentelor cu vârstă mai ridicată. Schimbările, atât de fond cât şi de formă, în ceea ce priveşte politica editorială, precum şi eforturile depuse la nivel de promovare, s-au concretizat într-o imagine din ce în ce mai bună pentru Radio Iaşi, care ajunsese să fie perceput drept postul preferat al celor mai mulţi ascultători din Moldova.

Conta fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut, dar, mai ales, fiecare om

La Radio Iaşi Clasic  1053 KHz

La Radio Iaşi FM  90,8, 96,3 MHz

Radio Iaşi FM emitea 24 de ore din 24!

Pentru a putea fi comunicată şi adresată, cultura nu a mai fost privită sectorial, compartimentat, izolaţionist, ci transversal.

În mai 2008, Piaţa Palatului Culturii din Iaşi a fost arhiplină.

Radio Iaşi a onorat condiţia partenerului, iar Goran Bregovic ne-a acordat un interviu.

Nicu Covaci, invitat de Radio Iaşi, a dezvăluit câteva dintre gândurile sale, considerînd că muzica „vine din suflet, atrage publicul şi după mulţi ani de existenţă Phoenix”.

Ne-am delectat cu evoluţia grupului Uriah Heep, cu interviul organistului Phil Lanzon – despre omul obişnuit din spatele vedetei rock. Aflat într-o «ţară tristă, plină de umor»…

Bad Boys Blue a concertat pentru prima oară în România iar Radio Iaşi, co-organizator al evenimentului, a avut drepturi de difuzare exclusive.

Sâmbătă, 1 noiembrie 2008, publicul a avut parte de un concert extraordinar, un eveniment aniversar cu doi sărbătoriţi: Direcţia 5 şi Radio Iaşi. Fiecare şi-a primit răsplata: publicul, artiştii, organizatorii…

Dovadă? Nu trecuse 1 an şi am preluat responsabilitatea organizării evenimentului din 27 mai 2009, cu aceeaşi trupă; iar tranmisia Video Live pe Internet, adresa www.radioiasi.ro, ne-a apropiat şi mai mult de partea tehnologică a vremurilor pe care le trăim…

Probabil că nimeni nu şi-a imaginat scenariul… Cu atât mai puţin să vadă Radio Iaşi în rolul de organizator al unui eveniment first class: SMOKIE…

2008 a culminat cu organizarea Concertului de Crăciun „Vienna Magic” – susţinut de Johann Strauss Ensemble…

Ne bucurăm ascultându-i pe alţii, recunoscându-le spiritul. Ajungem la cel mai grandios spectacol folcloric organizat vreodată în Moldova…

Tot în decembrie 2009, grupul „Millenium”, din Chişinău, susţinea ideile noastre despre Sărbătorile de Iarnă. Sprijinim Basarabia şi oamenii importanţi ai ţinutului de peste Prut.

Radio Iaşi

îmbrăţişa cele mai diverse genuri muzicale!

Sâmbătă, 22 mai 2010, în grandiosul hol al „Blocului de Producţie Radio Iaşi”, publicul a văzut şi a ascultat Concert Bossa Nova cu Bogdan Plech (din Brazilia)…

Radio Iaşi, ca partener media al operei ieşene, a transmis Concertul Muzică, Mister, Apă din iunie 2010…

Legendarul grup „Scorpions” a susţinut un concert la Chişinău (Republica Moldova).

Radio Iaşi, partener media unic pentru România, a strălucit prin relatări, reportaje, interviuri, foto şi video / vezi secţiunea „evenimente” a site-ului www.radioiasi.ro.

 
Marţi, 7 decembrie 2010, în Bloc Producţie Radio Iaşi, a avut loc lansarea albumului Deschideţi porţile mari al interpretei Elena Mândrescu. Lansarea a fost suprapusă „Dedicaţiilor” (orele18:00-20:00), un adevărat brand care aduna, zilnic, 1 din 3 ascultători de radio din regiunea Moldovei.

Funcţie de „logica” sărbătorilor – o „logică” a inimii, a sensibilităţii, a liniştii, sâmbătă, 18 decembrie 2010, la Institutul Teologic Romano-Catolic, Radio Iaşi Clasic, Radio Iaşi FM, www.radioiasi.ro (transmisie video live), au lucrat pentru încântarea publicului: Hac Nocte.

Radio Iaşi şi Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”-Iaşi au organizat sâmbătă, 22 ianuarie 2011, în Sala de Concerte a Colegiului „Octav Băncilă” concertul Glasurile Unirii. Au participat elevi laureaţi ai Concursului „Emanuel Elenescu”, ediţia a XX-a,  găzduită de Liceul „Victor Brauner” din Piatra Neamţ.

1 martie 2011: “Bloc Producţie Radio Iaşi” a fost pretextul cel mai potrivit pentru a aduce în jurul mesei rotunde scriitori, critici literari şi invitaţi din România şi din Republica Moldova – la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură pentru Copii „Ion Creangă”.

Marţi, 8 martie 2011, la sediul din Lascăr Catargi nr. 44, cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, spectacolul „Melodii, melodii” a fost un dialog al generaţiilor: Constantin Florescu şi Teodora Manolache (pe atunci, speranţă a muzicii uşoare româneşti).

Am sărbătorit şi Zilele Pascale… la Radio Iaşi.

Sâmbătă, 16 aprilie 2011, Ansamblul folcloric de copii şi tineri „Balada Bucovinei” a prezentat un spectacol cu regie de mişcare, sunete, lumini şi citire din Triod.

Am efectuat transmisiuni de la „Festivalul Ouălor Încondeiate-Moldoviţa”, în Ziua Floriilor. Prin copiii din Vama (judeţul Suceava), am înţeles de ce încondeierea desemnează o artă.

Miei din aluat, cozonaci, pască, diverse dulciuri, figurini de ciocolată (toate amenajate în jurul Ieslei Domnului) au întâmpinat luni, 18 aprilie, iepuraşul; acesta a venit cu un spectacol în interpretarea grupei „Arta mânuitorului de păpuşi” de la Universitatea „George Enescu” din Iaşi.

Marţi, 19 aprilie 2011, am adunat culori şi… sunete! Corul „Mira” al Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” şi Corul „Juvenes Ecclesiae” al Catedralei Romano-Catolice ne-au dăruit lumină…

Miercuri, 20 aprilie 2011, tot în „Bloc Producţie Radio Iaşi”, Alina Manole şi invitaţii săi au interpretat fenomenul „Folk-jazz sub luna pătrată”.

În ziua de 3 mai 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor-Iaşi, am atins o altă performanţă, transformând Concertul de Binefacere „Povestea unui cântec. Costel Busuioc” într-o reuşită deplină.

Marţi, 31 mai 2011, în „Bloc Producţie Radio Iaşi”, am organizat Spectacolul „Copiii… muzicii”. Au interpretat copii şi elevi din Iaşi, Dorohoi, Botoşani”, Bârlad; Spectacolul a fost desăvârşit de Academia „SHOW”, Mini-parada modei şi un număr de Iluzionism cu Vasile Vajoga.

În seara de 13 iunie 2011, la Concertul din Bloc Producţie Radio Iaşi, Jake Shulman-Ment, un tânăr violinist din New York, a reunit un ansamblu original pentru turneul din România (Romanian Klezmer Tour); în deschidere – Orchestra „Rapsozii Botoşanilor”…

Am dat startul primei ediţii „Elegance Tango Festival Iaşi-2011”… Conferinţa de presă, cu participarea maeştrilor internaţionali ai tangoului argentinian, Vilma Vega şi Fernando Gallera (din Buenos Aires), a avut loc la sediul nostru – miercuri, 28 septembrie.

La orice vârstă, ne hrănim cu poveşti
Radio Iaşi este povestea oricărei vârste

1941-2011

Povestea continua…

 Sâmbătă, 22 octombrie 2011, începând cu ora 19:00, prin Recitalul de lied şi poezie eminesciană am intrat în templul lui Eminescu/în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, pentru o Odă în versuri şi muzică, gest de purificare a artiştilor şi a publicului – pe care îl presupunea reîntâlnirea cu opera Luceafărului: actorul Sergiu Tudose recitând, tenorul Daniel Magdal şi pianista Adina Lupaşcu interpretând, pentru prima oară la Iaşi, integrala liedurilor (pe versuri de Mihai Eminescu) create de compozitorul Nicolae Bretan…

Prezentator: Daniela Vlad

 ***

Marţi, 25 Octombrie 2011, în Bloc Producţie Radio Iaşi, de la ora 18:00, Spectacolul Fanfarelor a pornit de la un moment simbolic: Ziua Armatei Române (înscrisă calendarului sărbătorilor naţionale), în scopul revitalizării interesului pentru ansamblurile muzicale, de  regulă, militare formate din persoane care cântă la instrumente de suflat (din alamă) şi de percuţie. Unde am ajuns? La Fanfara militară/Muzica militară a Garnizoanei Iaşi, Fanfara „10 Prăjini”, Fanfara de la Chetriş-Fraţii Lucan şi Fanfara de la Valea Mare…

***

Mercuri, 26 Octombrie 2011, în Bloc Producţie Radio Iaşi, începând cu ora 17:00, Corul „Apostolii” ne-a apropiat de pomenirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir şi făcătorul de minuni. Corul Mare al Parohiei „Sfânta Tereza”–Iaşi desăvârşea un instrument democratic în educaţia estetică…

***

Joi, 27 Octombrie 2011, în Bloc Producţie Radio Iaşi, de la ora 18:00, un nou dialog al generaţiilor: Mircea Vintilă… Susţine Artiştii Ieşeni (Descântec, Cosmin Vaman, Ciprian Cotruţă, Paul Arva).

***

Vineri, 28 Octombrie 2011, în Seara Campionilor Mondiali, am retrăit momentele de glorie ale fotbalului românesc… După 28 de ani, pe “Magic Stadium” din Iaşi, întâlneam fotbaliştii legendari ai României din singurul meci oficial câştigat de ai noştri împotriva Italiei (în 1983).

***

V-am dat întâlnire cu actorii pe care îi îndrăgiţi…

Sâmbătă, 29 Octombrie, ora 17:00, în Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi: Draga Olteanu Matei…  

Duminică, 30 Octombrie 2011, în Bloc Producţie Radio Iaşi, de la ora 18:00, One Woman Show: Eficienţa/ după Aldo Nicolaj…

***

Miercuri, 26 octombrie ora 21:00, am transmis concertul Guess Who din „Dublin Pub” – video live/www.radioiasi.ro. Luni, 31 Octombrie 2011, pe Radio Iaşi FM, în Culorile nopţii, după ora 22:00, v-am propus un feature şi difuzarea integrală a concertului…

***

Marţi şi miercuri, 1 şi 2 noiembrie 2011, la Casa de Cultură a Studenţilor-Iaşi, de la ora 18:00/în fiecare seară, am parcurs drumul propriu, plin de vigoare, de prospeţime, cu individualităţi remarcabile precum Ştefania Rareş, Elena Pădure, Mioara Velicu, Laura Lavric, Nicolae Glib etc. (inclusiv cele reunite în orchestre/Orchestra „Rapsozii Botoşanilor”); 60 de interpreţi, din toate zonele noastre etnofolclorice, din Tulcea, Brăila, Buzău, din Republica Moldovă, au fost reuniţi în  spectacole de zile mari, transmise live pe www.radioiasi.ro, deopotrivă pe 1053 KHz AM, 90,8 & 96,3 MHz FM. 

***

Numărul 1… Conduceam şi iniţiam…

De 7 X 10… Analizam, înţelegeam, cunoaşteam, studiam, meditam…

la cea mai înaltă octavă a numărului 1

Radio Iaşi…

(…)

– va urma –

Ziua radioului înseamnă și reflecție…

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 noiembrie 2016, 11:01

*

Există cel puţin două maniere de a iubi puterea: te poţi consacra acesteia exersând‑o sau analizând‑o[1]. În contrast cu teoria amintită, caut să înţeleg evoluţia profesiei mele, ceea ce mă conduce la sublinierea aspectelor derivate.

Oare francheţea comentariului este capabilă să suplinească posibilităţile limitate de explorare a culiselor informaţiei? Chiar dacă „emergenţa” unei noutăţi nu este niciodată inocentă, putem lansa orice judecată de valoare într‑o ţară situată relativ departe de cerinţele informării?

*

Într-un articol recent, afirmasem că România desemnează un caz diabolic în privinţa drumului de la dictatura care a interzis la democrația care compromite nevoia de exprimare. Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Am tăcut despre ce nu aveam voie să vorbim, am început să vorbim despre ce nu merită un cuvânt; mai grav, unii vorbesc despre ce nu știu sau vorbesc „la comandă”[2], amestecă minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecă fapte, opinii, persoane echivalente acestora, compară nejustificat, exagerează apocaliptic, slăbesc adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetează etc[3]. Altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism[4], a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului[5]/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru. Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să (se) creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); răii sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi „lichidaţi” – în formă democratică, desigur; alții se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale. Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite informații otrăvitoare tind să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească. Tragedia (pe care, împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine, şi-au propus să o transfere în plan colectiv) rezidă în faptul că nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna din obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); adevărul este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul. Politrucii (din partide, sindicate, presă, justiţie, consilii de administraţie, instituţii publice etc.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştilor – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii infractori etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard)…

*

Ori­ginea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. Pentru un jurnalist, creativitatea este maximă în faza de consolidare. Când fiecare ştie ce are de făcut, înseamnă că traversează perioada de stabilizare. Într‑un al treilea „ciclu” – de extindere şi eficienţă maximă – se lucrează din rutină. Atunci este mai lesne să alegi pentru ştiri „valorile morale pozitive de cel negative, cunoşti care sunt resorturile umane determinând simpatia (sau antipatia), interesul (sau lipsa de interes) faţă de un anumit gen de informaţie. Ştii, totodată, cum poate fi perturbată o informaţie, cum poate fi ea parazitată – dar mesajul să rămână „adevărat”. Experienţa este însă finită. Chiar la apusul carierei, mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectului şi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea riscă să pregătească, să imprime rigorii un coeficient de subiec­tivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

Pe de altă parte, jurnalistul nu face altceva decât să răspân­dească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi pigmentate cu iluzii analitice? Dintr‑o asemenea perspectivă, am repre­zenta doar rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei. Oricum ar fi, pare demn de remarcat faptul că  „loialitatea” a înlocuit căutarea adevă­rului, încât, la interferenţa a două atitudini diferite, „renegaţii” sunt marginalizaţi chiar şi de tabăra a cărei „credinţă” o adoptă.

Prin efectele sale, spaţiul public de dezbatere tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă comunicarea. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Departe de a institui proces altor „medii” în scopul deturnării atenţiei de la destule întrebări pe care suntem vinovaţi de a le fi provocat[6]. Nu s‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supra­mediatizare şi informare, deversând – fără discriminare – torente de imagini, cuvinte, comentarii? În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” între jurnalişti şi opinia publică criza de încredere – chiar mai mult, criza de legitimitate (care atinge, uneori, cote de alertă). Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflec­teze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsa­bili­tăţilor, drepturilor şi obligaţiilor.

Cât se poate de normal (anormalitatea având pretenţia să atingă dimensiunea normalului) revin la exemplul dezinfor­mării. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele/ manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge, este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în comunicare. Cu cât comuni­carea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse.

Investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de „acroşajele” radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului / politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului / de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, o logică a concurenţei sau abuzurile. Ar trebui totodată să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică.

Există şi ideea contrarie: nu s‑au strecurat erori grave, dez­informare profundă, am dat dovadă de maturi­tate, jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punînd în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare com­plexitate. În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine înche­gate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor care scriu? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor „efemerului absolut”[7]? La fel de clar este că nu ştiu dacă dobândesc mai lesne conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu oamenii care informează (pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate).

Desigur, creşterea volumului informaţiilor reclamă din partea jurnalistului munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită onestitate şi competenţă. Necesitatea explicaţiei/comentariului presupune fericita colaborare între „jurnalistul generalist“, „jur­nalistul specializat“, „specialistul non‑jurnalist“. Dar cetăţenii, spre deosebire de ziarişti, nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap“. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază aproape niciodată cu informarea. Cu cât există mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑me­diatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând în schimb avan­taje celui care este mai răspândit în câmpul informării…

Să înţelegi care sunt problemele, să pricepi chestiunile care nu se rezolvă/devin doar perimate… Societatea românească actuală nu-şi găseşte cadenţa deoarece exprimarea sau raportarea se face la stări monstruoase care ar trebui, cu adevărat, înlăturate. Trăim din intenţia (permanentă) a unor factori, fie de a-şi conserva interesele, fie de a stăpâni, în detrimentul altora, resursele…

[1] Nu prefer nici forma de exercitare a puterii pe care mass‑media o cunosc foarte bine şi pe care nu ezită (aproape nicio­dată) să o folosească…

[2] Nu aparțin categoriei celor care se conformează poruncilor „stăpânirii”… În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei) și în prezent…

[3] Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor mincinoși), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor personaje de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetari” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic…

[4] Înainte de 1989, tăcerea oamenilor înzestrați, ce aveau multe de spus, s-a făcut auzită în două feluri: prin refuzul/eschiva care îi ajuta să nu vorbească despre/în folosul comunismului sau/și vorbind despre altceva. Astfel poate fi explicată înflorirea culturii de rezonanță. În vremuri lipsite de umanitate, traducători, eseiști, autori de critică literar-filosofică, îngrijitori ai edițiilor demne de remarcat, reușeau să fixeze un standard cultural. Dacă tăcerea și-a făcut datoria, cuvântul scris sau rostit a parcurs, vorba lui Zenon, jumătate de drum. De ce au fost atât de numeroși cei invitați sau neinvitați să adere la minciună? „That is the question”…

[5] Personajele s-au schimbat, dar problema tăcerii și a vorbirii rămâne intactă. Deraierea vieții publice în comunism îngrămădeala la luările de cuvânt pe subiecte care merită o tăcere deplină, respectiv muțenia în fața subiectelor care reclamă o discuție imediată.

[6] Spre exemplu (exemplul locului meu de muncă), Radio Iași, fără personalitate juridică, a pierdut teren în fața concurenței – adeptă, în general, a „filosofiei nimicului”, foarte supărată pe principala sursă de finanțare a radiolui public. Pe de altă parte, analizând concurența din zona urbană și cea din zona rurală, observăm poziționări total diferite ale posturilor de radio; din aceast motiv, Radio Iași ar trebui să folosescă, pe viitor, strategii diferite (mă refer la cele două piețe), care să țină cont de nevoile și de așteptările categoriilor de populație ce locuiesc în mediul rural și urban. Se pare că o strategie care ar încerca o variantă de compromis între piața radio urbană și cea rurală nu dă roade pe termen lung, dovadă scăderile numărului de ascultători – atât în mediul urban, cât și în cel rural. Înainte de orice, pentru a putea formula o strategie viitoare, avem nevoie de o descriere cât mai clară, în funcție de variabile socio-demografice (vârstă, sex, ocupație, statut, etc.), atât a ascultătorilor Radio Iași cât și a ascultătorilor posturilor de radio concurente. Analiza ne-ar permite să identificăm, în mod valid, științific și obiectiv, posturile cu care Radio Iași concurează de o manieră directă. În lipsa acestor date, putem emite doar speculații, fără a avea însă un instrument corect de validare…

Sunt altele, de maximă gravitate, pe care le-am semnalat inclusiv celor care nu vor să gasească soluții, ci să domine media…

[7] Cert este că am preluat expresia de la Yves Mamou, C’est la faute aux medias. Essai sur la fabrication de l’information, Payot, 1991…

Nicolae Tomescu, Redactor Șef

Do You Remember?

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 octombrie 2016, 08:44

feature: Nicolae Tomescu

Bad Boys Blue a concertat pentru prima oară în Romania iar Radio Iaşi, co-organizator al evenimentului, a avut drepturi de difuzare exclusive.

*

Sâmbătă, 1 noiembrie 2008, publicul a avut parte de un concert extraordinar, un eveniment aniversar cu doi sărbătoriţi: Direcţia 5 şi Radio Iaşi. Fiecare şi-a primit răsplata: publicul, artiştii, organizatorii… Fiecare şi-a primit răsplata: publicul, artiştii, organizatorii… Dovadă?

feature: Nicolae Tomescu

Nu trecuse 1 an şi am preluat responsabilitatea organizării evenimentului din 27 mai 2009, cu aceeaşi trupă; iar transmisia Video Live pe Internet, adresa www.radioiasi.ro, ne-a apropiat şi mai mult de partea tehnologică a vremurilor pe care le trăim…

*

Tot în anul 2008, probabil că nimeni nu şi-a imaginat scenariul… Cu atat mai puţin să vadă Radio Iaşi în rolul de organizator al unui eveniment first class: SMOKIE…

feature: Nicolae Tomescu