Pe pământul Livenilor (VIDEO)

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 februarie 2017, 13:44

La margine de moșie, într-o căsuță cu cerdac, afectuoasă, cumpărată[4] și dăruită părinților lui Enescu de unchii Gheorghe și Eufrosina Cosmovici din Corlăteni[5], cu o livadă seducătoare,  dincolo de parapetul pomilor și valurile colorate ale câmpurilor, întâmplări neprevăzute nu au tulburat intensitatea celor mai duioase amintiri ale șederii în țară.

George Enescu a părăsit această casă pe când împlinise trei ani; părinții s-au mutat într-un conac impunător, la Cracalia (satul vecin). Ultima vizită[6] la Liveni a avut loc în 1946. Oricum, locul nașterii i-a rămas întreaga viață în suflet, ca un leagăn drag.

Clădirea a fost restaurată, fără să i se schimbe forma inițială, încă din 1956-1957, înainte de a fi declarată muzeu memorial. În 1957, la numai doi ani de la moartea lui George Enescu, autoritățile vremii au transformat-o în muzeu, prima dintre instituțiile care se ocupă cu strângerea, păstrarea, cercetarea, punerea în valoare și expunerea obiectelor de interes dedicate memoriei compozitorului (dintre cele existente în România). A suferit o nouă restau­rare în 1989; în 1998, învelitoarea de tablă a fost înlocuită cu dra­niță, în 2013 a fost refăcut cerdacul… Astăzi, Căsuța din Liveni funcționează ca secție (exter­nă) a Muzeului Județean Boto­șani. Dăinuie în tiparele sale originale, păstrează cel mai prețios inventar, reconstituind fidel epoca și atmosfera casei familiei Enescu. Camera părinților, bucătăria, salonul și camera mică a copilului de odinioară[7], toate se bucură de decorul original, de piese de mobilier ce au aparținut familiei; neprețuite scoarțe moldovenești, restaurate de curând, decorează pereții, în practica îndelungată a locului…

Prima și ultima impresie privește simplitatea… Emblemă a modestiei, a bunului simț, a înțelepciunii (inclusiv sociale), George Enescu era un om generos, care a conservat simplitatea la Liveni, dar a construit, ca prelungire, Spitalul de Copii (clădirea veche) din Botoșani, a donat bani pentru Teatrul din Dorohoi; la inițiativa lui a fost cumpărată prima orgă de concert la Ateneul Român din București (a inițiat colecta de fonduri în acest scop), a donat bani pentru asfaltarea drumului de la Liveni la Cernăuți; în anul secetei răvășitoare din Moldova (1946), se pare că ar fi trimis țăranilor din Botoșani două vapoare cu grâu (evident, n-au ajuns niciodată la destinație)…

Taina gândurilor sale  s-a așezat altfel, a asigurat prima și ultima limită a experienței, primul și ultimul efort al geniului…

© Nicolae Tomescu (Redactor Șef Radio Iași), realizator/inclusiv foto; Bogdan Zlei, operator imagine și montaj video

[1] Localitatea Mihăileni se află în vecinătatea graniței cu Ucraina, la 5 km de punctul de vamă Siret (județul Botoșani)… Integrată specificului etnografic al zonei, o locuință sobră și simetrică (se presupune că a fost ridicată între 1775-1830) a aparținut familiei Mariei Cosmovici, mama lui George Enescu. Aici se păstrează un număr impresionant de scrisori trimise de geniul muzical mamei sale, care se retrăsese în casa de la Mihăileni (către sfârșitul vieții). Vacanțele compozitorului erau împărțite între casa natală din Liveni și casa din Mihăileni, acolo unde Enescu a compus „Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră op.8” (în noiembrie 1901), „liedurile Plugar” și „Die Nächtliche Heerschau”…

[2] În Dorohoi funcționează Muzeul „George Enescu” (inaugurat în anul 1957 şi reorganizat în 2005), într-o clădire ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nimeni alta decât casa lui Costache Enescu, tatăl compozitorului. George Enescu (1881-1955) a locuit aici nouă ani/vezi (Video) Muzeul „George Enescu” din Dorohoi…

[3] În Conacul Rosetti-Tescanu, una dintre casele memoriale ale marelui muzician, a compus Enescu capodopera sa lirică „Oedip” (catalizată de căsătoria cu Maria Cantacuzino, fiica familiei Rosetti-Tescanu). În casa-muzeu au rămas drept mărturie numeroase obiecte, care au aparţinut lui George Enescu şi soţiei sale, Maria Cantacuzino (cei doi au folosit conacul ca reşedinţă permanentă, până în 1946)…

[4] Afirmă unii me­morialiști…

[5] Până atunci, părinții locuiseră la Vorniceni, câteva dealuri mai încolo, unde tatăl, Costache Enescu, fiul preotului Gheorghe Enescu din Zvorâștea, fusese (câțiva ani) învă­țător suplinitor. Când au murit copiii familiei (născuți aproape unul după altul), din cauza unei molime de difterie, îndurerații soți Enescu s-au retras la Liveni, unde tatăl muzicianului a început lucrări agricole. Aici a fost adus pe lume, la 19 august 1881, unicul fiu care a supra­viețuit: Gheorghe (George de mai târziu)…

[6] Una despre care martorii povestesc că a presupus multă durere… George Enescu a fost pentru ultima oară în țară și a plecat dezamăgit, trist, parcă presimțindu-și ultima vizită; a cerut să intre singur în casa în care se născuse…

[7] Chiar și de leagănul micului Jurjac…

Aniversare Gheorghe Hagi… Medalion: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 februarie 2017, 06:26 / actualizat: 7 februarie 2017, 21:52

Oricum, măreția unui rege al fotbalului românesc constă în faptul că nu a avut inimă decât pentru regatul său…

Purtătorul clasic al numărului 10 (conducător de joc), s-a remarcat prin claritatea paselor trimise către atacanți și șuturile senzaționale către poartă (de multe ori, în poartă)…

Câteva dintre golurile înscrise au intrat în istoria fotbalului: [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=1GzGOm4Ohcg[/youtube]

Deși nu a fost remarcat la capitolul viteză, se orienta extraordinar în teren, reușind să fie prezent în cele mai favorabile poziții de joc, ceea ce i-a permis să paseze decisiv, să șuteze – așa cum se vede mai sus…

S-a născut la 5 februarie 1965, în comuna Săcele/situată la 35 de km de Constanța. Descoperit de antrenorul Iosif Bukossy, a luat contact cu fotbalul de calibru în aprilie 1975, când s-a înscris la Centrul de copii și juniori al echipei Farul Constanța. La 15 ani, era selecționat în echipa națională de tineret, iar la 17 ani, în ziua de 11 septembrie 1982, a debutat în Divizia A, jucând integral meciul S.C. Bacău-F.C Constanța (3-0). În 1983, s-a transferat la Sportul Studențesc, devenind vicecampion al României în sezonul 1985-1986. În ianuarie 1987, trecea la Steaua București.

Hagi a debutat în echipa națională la vârsta de 18 ani (10 august 1983). Jucase pentru România în echipele de juniori (sub 16 ani, sub 17 ani, under’18) și echipa olimpică.

16 octombrie 1985 semnifică desemnarea lui Hagi în calitatea căpitanului, de către Mircea Lucescu – pe atunci antrenor al echipei naționale; Hagi avea doar 20 de ani, iar meciul împotriva Irlandei de Nord era decisiv pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic (ediția 1986). Rezervă la Campionatul European din 1984, titular la Cupa Mondială din 1990 (Italia), a devenit, după retragerea lui Silviu Lung, căpitanul de drept (65 de partide), conducând echipa României la două Cupe Mondiale (1994, S.U.A. și 1998, Franța), la două Campionate Europene (1996, Anglia și 2000, Belgia/Olanda).

World Cup / feature de Nicolae Tomescu, difuzat la Radio Iași în 1994 /

Din vara anului 1990, celebra echipă spaniolă Real Madrid și-a asigurat serviciile sale. În 1992, se transfera în Italia, la Brescia Calcio, antrenată la acea vreme de Mircea Lucescu, unde a evoluat timp de doi ani, pentru ca, în 1994, să ajungă la FC Barcelona (solicitarea antrenorului olandez Johan Cruyff). Astfel, Hagi se numără printre puținii jucători care au îmbrăcat tricourile celor două mari rivale, Real Madrid și Barcelona. Din 1996 până în 2001 (când și-a încheiat cariera de fotbalist), a înnobilat echipa Galatasaray Istanbul, cea care în respectiva perioadă reușește să obțină marile performanțe din istoria sa.

În ziua de 24 aprilie a anului 2001 Gheorghe Hagi s-a retras din echipa națională, la festivitate participând circa 80.000 de fani…

*

A jucat de 124 de ori în națională, a înscris 35 de goluri, fiind timp de 16 ani, 10 luni și 20 de zile în slujba tricolorului și purtând de 65 de ori banderola de căpitan. De de asemenea, a jucat 95 de meciuri în cupele europene, în care a marcat 32 de goluri.

A fost prezent de 550 de ori pe prima scenă a campionatelor României, Spaniei, Italiei, Turciei.

A fost desemnat cel mai bun fotbalist al României în anii 1985, 1987, 1993, 1994, 1997, 1999 și 2000 și cel mai bun sportiv al țării în 1994, iar în 1985 și 1986 a fost golgheterul Diviziei A. A câștigat cu Steaua trei titluri de campion al României (1987, 1988, 1989), două cupe ale României (1987 și 1989) și Supercupa Europei (1987); patru titluri ale Turciei (1997, 1998, 1999 și 2000), două cupe ale Turciei (1999 și 2000), Cupa UEFA (2000) și Supercupa Europei (2000) — cu Galatasaray. De asemenea, are în palmares două Supercupe ale Spaniei (Real Madrid — 1990, FC Barcelona — 1994)…

*

Din iunie 2001, timp de cinci luni, a fost antrenorul echipei naționale, cu care a jucat barajul pentru calificarea la CM 2002, România fiind eliminată de Slovenia. Din iunie până în noiembrie 2003, a antrenat formația turcă Bursaspor. Februarie 2004 a marcat venirea sa ca antrenor la echipa Galatasaray Istanbul, câștigând cu aceasta Cupa Turciei 2005, părăsind, totuși, formația după un an, prin demisie. A fost manager general al echipei FCU Politehnica Timișoara, în returul campionatului diviziei A 2005-2006, dându-și din nou demisia. La 23 iunie 2007, Gigi Becali anunțase numirea lui Hagi în funcția de antrenor al echipei Steaua. La 20 septembrie, același an, Hagi și-a anunțat demisia din funcția de antrenor al grupării din Ghencea, deși reușise o calificare în grupele Ligii Campionilor. În octombrie 2010, Hagi a revenit la conducerea echipei turce Galatasaray, până în 2011.

La 6 aprilie 2009, a prezentat proiectul Academiei de Fotbal ce-i poartă numele, ca alternativă pentru copii și juniori; în cuprinsul acesteia funcționează o fundație, prin care își propune să finanțeze cariera unor copii cu reale aptitudini pentru sport; echipa FC Viitorul, care a promovat în 2012 în eșalonul de elită al fotbalului românesc și pe care Hagi o antrenează începând cu anul 2014, este – în clipa de față – liderul Ligii I din România…

(FOTO realitatea.net)

Iuliu Maniu – In Memoriam…

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 februarie 2017, 06:00 / actualizat: 4 februarie 2019, 13:27

Intransigent, de o politeţe proverbială, răbdător – adeptul artei de a spera sau de a îndura lucruri imposibil de schimbat, Iuliu Maniu a fost, adesea, comparat cu un Sfinx. Greșit, aproape în privința ambelor accepțiuni: nu a avut nimic dintr-un personaj feminin malefic, împrumutând, ce-i drept, din „monstrul fabulos cu corp de leu și cap de om” doar o parte a sensului întruchipării puterii regale: „Am luptat întotdeauna pentru monarhie constituţională, întruchipare a demnităţii naţionale şi a demnităţii sociale.”

El i-a convins pe ardeleni să ia parte la alegerile din Imperiul Habsburgic (1906); în acest fel, s-a putut auzi protestul românilor faţă de politicile de deznaţionalizare ale Ungariei. În 1918, Partidul Naţional al lui Iuliu Maniu a convocat cei 100.000 de delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, hotărându-se alipirea Transilvaniei la Vechiul Regat. Aflat în fruntea Consiliului Dirigent, care administra provizoriu provincia amintită, Iuliu Maniu a condus negocierile cu Bucureştiul pe baza principiilor enunţate în „Sala Unirii” din Alba Iulia: „Noi, onorata Adunare Națională, vedem în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertății românești. Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri. Rog onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de Rezoluție, pentru a întemeia pentru vecie România unitară şi mare, o adevarată democrație şi deplină dreptate socială”.

În anii următori, Iuliu Maniu a apelat, deopotrivă, la gesturi radicale. Partidul pe care l-a condus s-a opus – procedural – Constituţiei din 1923, iniţiată de liberalii lui Ionel Brătianu; tot din adversitate faţă de politica autoritară, Iuliu Maniu nu a luat parte la Încoronarea de la Alba Iulia a regelui Ferdinand şi a Reginei Maria (octombrie 1922). Prim-ministru al României Mari, în trei rânduri, Iuliu Maniu a fost cel care, în 1938, l-a avertizat, deschis, pe Carol al II-lea de faptul că dictatura regală duce la catastrofă. S-a opus și încăpăţânării sinucigașe a mareşalului Antonescu de a-l seconda pe Hitler la Stalingrad. Mai mult, Iuliu Maniu l-a sprijinit pe regele Mihai pentru lovitura de palat (23 August 1944). Ura ocupantului sovietic, vorba lui George Jackson, i-a transformat pe opozanți în bătaia de joc a universului: în toamna lui 1947, după un proces înscenat, Iuliu Maniu, ajuns la 74 de ani, a fost încarcerat. S-a stins (anul 1953) între gratiile Sighetului, scurtă vreme după ce devenise octogenar, iar fila dedicată celor care s-au jertfit nu îi cunoaşte (drept consecință, nu îi poate consemna) mormântul…

Redactor Șef
Nicolae Tomescu

Altă manipulare dodonistă…

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 februarie 2017, 12:04

La puțin timp după ceremonie, Igor Dodon și-a exprimat intenția de a iniția procedura de oficializare a zilei de 2 februarie – prin introducerea acesteia în lista zilelor de sărbătoare, a zilelor comemorative și zilelor de odihnă în Republica Moldova. În opinia consecventului politician pro-rus și anti-român, 2 februarie „simbolizează eliberarea Moldovei de sub dominația străină, se identifică cu recunoașterea suveranității și independenței Țării Moldovei și a afirmării demnității național-statale a poporului Moldovei”…

*

Limbajul de lemn, propaganda dodonistă (de inpirație sovieto-rusă), dezinformarea prin non-informare, manipularea prin repetiţie, textul fără informaţie, considerațiile istorice aberante, toate sunt coordonate sub umbrela aparatului de propagandă moscovit prin care se încearcă manipularea crasă a locuitorilor Republicii Moldova…

*

La origine, întemeietorul Moldovei a fost maramureşean. Bogdan din Cuhea s-a răzvrătit împotriva coroanei maghiare, a cucerit o marcă ungurească de apărare şi a devenit voievod al Moldovei.

Până în anul 1365, Principatul Moldovei[2] nu exista pe harta Europei medievale. Teritoriul aferent Moldovei, dintre Siret şi Nistru, era până la mijlocul secolului al XIV lea din punct de vedere administrativ şi politic, condus în parte de coroana maghiară, iar în parte de jupani şi cnezi independenţi. Totodată această zonă era în permanenţă aflată sub ameninţarea tătarilor[3].  Din cauza repetatelor incursiuni ale acestora din urmă, regii maghiari de la începutul secolului al XIV lea au luat decizia de a ocupa o parte a teritoriului de dincolo de Carpaţi şi a-l transforma în zonă-tampon de apărare. Regele Ludovic cel Mare de Anjou, conducătoul statului medieval maghiar, a luat decizia de a tansforma o parte a zonei de la est de Carpaţi în marcă militară de graniţă, supusă regatului maghiar. Printre cei trimişi în zonă se afla şi un lider local din Maramureş, Dragoş din Beden[4]. Regele maghiar a luat în stăpânire ţinuturile dintre Siret şi munţi, cu valea Sucevei, Bistriţei, Trotuş. La nivelul anului 1353, putem vorbi despre o marcă de apărare maghiară, condusă în numele regelui Angevin de legendarul Dragoş; ultimul întemeiază un soi de dinastie locală, fiind urmat la conducerea mărcii de Sas şi Balc, nimeni alții decât fiii săi.

În acea clipă de istorie, Moldova nu reprezenta decât o marcă de apărare supusă regelui maghiar. Statul medieval Moldova a fost întemeiat, cu adevărat, de alt maramureşean, Bogdan, care stăpânea 22 de sate şi avea centrul cnezial la Cuhea. Bogdan se afla în conflict cu regele maghiar, fiind menționat, pentru întâia oară, într-un document din 1343[5], numit de regele angevin al Ungariei drept fost voievod de Maramureş[6] şi infidel[7]. Războinicul maramureşean, infidel coroanei maghiare, intră în conflict deschis cu ungurii; în 1359, îşi strânge oamenii de pe domenii, supuşii şi vasalii, trece munţii în Moldova, atacă şi cucerește, în perioada 1359-1365, marca de apărare maghiară[8]. A urmat un adevărat război pentru recuperarea mărcii de apărare, între Bogdan şi armatele regelui maghiar[9], conduse chiar de umaşii lui Dragoş[10]. Bogdan şi moldovenii au ieşit învingători[11]. Din acea clipă, regii Ungariei nu au mai fost în măsură să recupereze teritoriul, care a devenit Voievodatul Moldovei…

[1] În cadrul unei conferințe de presă…

[2] Viitor nucleu, alături de Ţara Românească, al formării României de mai târziu…

[3] Constantin C. Giurescu, deopotrivă cu Ştefan Gorovei, susține că noul stat medieval Moldova a luat naştere prin cucerire şi prin acţiunea energică a unui cneaz maramureşean aflat în conflict cu maghiarii. Terioriul actual al Moldovei era, la începutul secolului al XIV-lea, un ţinut descentralizat, neorganizat din punct de vedere administrativ, locuit de o populaţie predominant românească. Pe alocuri, această populație era dublată de comunităţi slave (în zona nordică) sau turcice, rămase din secolele trecute. În special în partea stângă a Siretului se remarcă denumirile slave de localităţi precum Dorohoi; către sud, Vaslui are o denumire cumană, semn al aşezărilor, de tipul menționat, din zonă. Istoricii atestă vechi populaţi româneşti care populau Moldova. Pe valea Bârladului, a Crasnei şi mai cu seamă a Prutului au fost iarăşi vechi aşezări româneşti. Codrul Chigheciului a adăpostit ca pretutindeni pe strămoşii noştri, tot aşa. Şi codrii Orheiului şi Lăpuşnei. Până în marginea stepei, s-au întins, prin poenile pădurilor şi pe marginea apelor, odăile, prisăcile, cătunele şi satele plugarilor şi păstorilor romani sau « vlahi » cum le spuneau vecinii slavi şi turci, scria Constantin C. Giurescu în Istoria Românilor, volumul I. Românii erau grupaţi în diferite formaţiuni  politice de mică importanţă, conduşi de lideri locali (cnezi sau juzi). Respectiva populaţie dintre Siret şi Nistru se găsea sub o presiune constantă a tătarilor care controlau zona. Totodată, folosindu-se de aceste teritorii, tătarii obişnuiau să atace Ardealul şi Ungaria – prin trecătorile Carpaţilor Orientali…

[4] Acesta avea misiunea de a elibera zona de tătari şi de a cuceri teritoriul menţionat şi destinat formării mărcii de apărare. Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotarî să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343, după alți cercetători în 1345, o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş şi secuii peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin;Tătarii fură goniţi din ţinuturile dela răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre, susține Constantin C. Giurescu…

[5] După cum arată documentele angevine, Bogdan mai avea un frate (Iuga) şi nepoţi (consemnaţi în persoana lui Ştefan şi Ioan)…

[6] Ca vasal al regelui maghiar, Bogdan stăpânise întreg Maramureşul…

[7] În documente cu frecvență repetată, inclusiv din 1349, Bogdan este pomenit ca infidel notoriu… Cel mai probabil, Bogdan de Cuhea se revoltase împotriva autorităţii regelui maghiar şi mai mult decât atât îşi păstrase religia ortodoxă.

[8] Practic, şi-a atacat fostul senior şi i-a alungat supuşii. Sas murise deja, rămăsese doar Balc, dar și acesta a fost alungat din Baia, capitala mărcii de apărare…

[9] Mai mulţi români răsculându-se, s-au depărtat din drumul fidelităţii datorite, se arată într-un document al regelui maghiar…

[10] Din documente reiese că populaţia locală din Moldova l-a susţinut pe Bogdan şi a luptat împreună cu cneazul maramureșean împotriva armatelor maghiare…

[11] Acest lucru este consfinţit de un alt document din februarie 1365, document ce poate fi considerat actul de naştere al statului independent Moldova: Noi având în vedere serviciile sale strălucite (se referă la Balc, fiul lui Dragoş), mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului sânge şi fără răni ş cu moartea fraţilor săi, a celor apropiaţi şi a slujitorilor săi, îi dăm o moşie, numită Cuhea, în ţara noastră a Maramureşului cu satele Ieud, Bâșcov, amândouă Vişaele, Moiseni, Borşa şi amândouă Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri şi munţi şi orice s-ar ţie de ele. Pe care moşie am luat-o dela Bogdan voievodul şi dela fiii lui infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fii lui, prin lucrarea diavolului, duşmanul neamului omenescu, depărtându-se dela credinţa ce ne-o datora , au trecut pe de-ascuns dn regatl nostru ungar în ţara amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre, scria regele Ungariei într-un document de mare însemnătate pentru istoria Moldovei…

Castelul din Miclăușeni (VIDEO) în The Most Beautiful Castles in Romania

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 februarie 2017, 11:00

*

Cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, așa-numitul Castel Sturdza de la Miclăușeni este o construcție în stil neogotic, ridicată (ne raportăm la coordonatele geografice ale prezentului) la o distanță de 20 km de Roman și 65 km de municipiul Iași. Se află (tot în această unitate distinctă dintre trecut și viitor) în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei (fiind inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Iași/anul 2010)…

Clădirea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea pe locul unui conac boieresc mai vechi din veacul precedent, o parte din construcția veche fiind înglobată în actuala clădire (aflându-se în aripa estică a castelului; acolo, într-o încăpere se află încastrate în zid mai multe pietre cu inscripții în latină, slavonă, arabă, română)… Are etaj și mansardă… Pereții exteriori ai clădirii au fost împodobiți cu numeroase decorațiuni în altorelief. În interior, elementele sunt, cu adevărat, demne de interes…

Ferma animalelor ≠ situația politică din România; 1984 ≠ 2017… Sigur? Altă întrebare…

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 februarie 2017, 12:52

Ce se întâmplă când porcii ajung la putere?

Parabola, despre corupţie, trădare, începuturile comunismului în Rusia post-revoluționară, și-a găsit o iulstrare cinematografică (personajele și decorurile sunt desenate), de aici percepția ușor volatilă despre revolta animalelor împotriva oamenilor care le tratează cu cruzime; după ce devin stăpâne pe domeniu şi pe propria soartă, porcul Napoleon – conducătorul revoluţiei – prinde gustul puterii şi începe să-şi chinuie foştii aliaţi, transformându-i în supuşi umili, deoarece „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.

Ferma Animalelor nu mi se pare doar o satiră referitoare la conducătorii ipocriți, ci este adresată, în egală măsură, oamenilor care se lasă conduși în direcții dezastruoase, cu zâmbetul pe buze, în ciuda evidenței, care se lasă striviți, jucați pe degete – ca niște marionete în jocul păpușarului, care pierd învățăturile propriilor greșeli din trecut, repetându-le. Romanul lovește în lăcomie și minciună, în prostie și umilință. Fiecare personaj, individual sau colectiv, prezintă o anumită tipologie umană, impecabil creionată, dar, din poveste lipsește tocmai tipul eroului (la fel ca în realitate). Napoleon și Squealer încep să se răsfețe cu vicii și obiceiuri umane (consumul de alcool, dormitul în pat, schimbul de mărfuri). Squealer primește sarcina de a modifica Cele Șapte Porunci pentru a legitima umanizarea, de fapt, optimizarea teoriei comuniste de către guvernul sovietic pentru a o face, mai degrabă, o reformare a capitalismului decât un substitut al acestuia… Am fost cuprins de un val de sentimente contradictorii: milă și dezgust – în același timp, pentru animalele persecutate[1]; dispreț, ură, chiar… un soi de înțelegere pentru animalele conducătoare. Cine este mai nociv? Cine merită judecat mai aspru? Cel care ia dacă vede că se poate (și are de unde) sau cel care permite altora…?

*

Ată ecranizare / în distribuția: John Hurt (ca Winston Smith), Richard Burton (în rolul O’Brien), Bob Flag (în calitate de Big Brother) /, pigmentează – pe mai departe – posibilitatea interpretării operei lui George Orwell…

O mie nouă sute optzeci și patru, roman retipărit de peste 30 de ori, începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu („îi pasă”) de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să știe: te supraveghează clipă de clipă. Supravegherea se face nu doar prin mijloace tehnologice, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime, „își bagă nasul prin casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii. „Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi”. Mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros… Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranță, nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, și, desigur, „nu va muri niciodată” (cel puțin atât cât Partidul continuă să existe)[2]. În afara panourilor, afișelor imense de pe toate blocurile și clădirile instituțiilor, mai există și ecranele televiziunilor, care transmit neîncetat și receptează – simultan – sunete și imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un ecran, al cărui sonor poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit…

Astăzi, privim dintr-o altă perspectivă (corelativ democratică) afișele de pe blocuri (doar în luna premergătoare alegerilor), dar ecranele s-au înmulțit (numărul televiziunilor, de asemenea/de ce să nu circumscriem analizei și radiourile?), iar ele difuzează, pe lângă informații, imagini/idei/sunete manipulatoare non-stop, în majoritatea caselor. Diversitatea, aparentă, nu exclude aceleași cauze şi aceleași efecte. Odată cu trecerea anilor, semnalul de alarmă, tras de Orwell în 1949, își verifică actualitatea (sub forme noi)…

[1] Este imposibil ca unii să nu se simtă resemnaţi, nu pot fi scoși din convingerile lor, nu au capacitatea să înţeleagă, din perspectiva lor nu mai există salvare (nu mai cred că poate să se mai schimbe ceva)…

[2] „(…)Statisticile sunt la fel de fanteziste in versiunea lor originala, cum sunt si in versiunea asa-zis rectificata. (…) Totul se topeste intr-o lume neguroasa unde, in cele din urma, pana si anul devine incert.(…) Si undeva, cine poate sti unde anume, cu totul necunoscute, stau capetele conducatoare care coordoneaza toate eforturie celorlalti si traseaza liniile politice, in asa fel, incat o bucata de trecut urmeaza sa fie pastrata, cealalta falsificata, iar a treia stearsa de pe fata pamantului. (…) Revolutia va fi totala atunci cand limba ei va fi perfecta.”(pp.75-76, cap 5)”

(…) „Chiar si literatura partidului o sa se schimbe. si lozincile or sa fie altele. Cum crezi ca ai mai putea avea o lozinca libertatea este sclavie cand conceptul insusi de libertate va fi abolit? Intregul climat de gandire va fi altul. In realitate, nici nu mai exista gandire… Ortodoxia inseamna a nu gandi, a nu avea nevoie sa gandesti. … inseamna lipsa constiintei.(..) Pana la urma partidul va anunta ca doi si cu doi fac cinci si fiecare va fi obligat sa creada ca fac cinci… Este inevitabil sa vina si cu afirmatia asta.. Filozofia partidului neaga in mod tacit existenta realitatii obiective… Si ingrozitor nu este faptul ca poti fi omorat daca indraznesti sa gandesti altfel, ci ca s-ar putea sa nu ai dreptate… Daca si trecutul si lumea exterioara exista numai in minte si daca mintea este controlabila, atunci cum ramane?”

„(…)Partidul iti spune sa respingi evidenta ochilor si a urechilor tale.” (…)Truismele sunt adevarate. (…)Libertate inseamna libertatea de a spune ca doi si cu doi fac patru. Daca ti se recunoaste asta, celelalte vin de la sine.(…) Intr-un anume fel, conceptia despre lume a partidului prinde cel mai bine la oamenii incapabili de-a o intelege. Numai asemenea oameni pot fi facuti sa accepte cele mai flagrante incalcari ale bunului-simt, pt. ca ei nu pricep si pace enormitatile care li se cer si, nefiind suficient de interesati de evenimente, nici nu observa ce se petrece de fapt. Neintelegend, oamenii acestia raman normali.” (p/208)

„(…)Daca toata lumea s-ar bucura de tihna in egala masura, atunci marea masa a celor scufundati in mod normal in saracie s-ar cultiva si ar invata sa gandeasca independent; pasul urmator ar fi sa realizeze, mai devreme sau mai tarziu, ca minoritatea privilegiata nu are nici o functie si s-o dea la o parte. Pana la urma, o societate ierarhizata nu este posibila decat bazandu-se pe saracie si ignoranta. (…) Pana si celui mai umil membru al partidului i se cere sa fie competent, sarguincios si chiar si inteligent intr-o mica masura, dar la fel de necesar este ca el sa fie un fanatic, un credul si un ignorant, ale carui stari de spirit precumpanitoare sa fie teama, ura, adoratia si triumful orgiastic. Cu alte cuvinte este necesar ca mentalitatea lui sa fie aceea potrivita starii de razboi.” “Cele doua teluri ale partidului sunt acestea: sa cucereasca intreaga suprafata a planetei si sa suprime, o data pt. totdeauna, posibilitatea gandirii independente.”

„(…)Orice membru al partidului… suporta conditiile prezente de viata, printre altele fiindca nu are nici un termen de comparatie. El trebuie sa traiasca izolat de trecut tot asa cum trebuie sa traiasca izolat de strainatate pentru ca trebuie sa creada fara nici un dubiu ca traieste mai bine decat predecesorii lui si ca nivelul mediu de trai material creste neincetat. Dar motivul esential care face obligatorie reorganizarea trecutului este necesitatea de a asigura infailibilitatea partidului.”

„(…)Partidul se afla in orice moment in posesia adevarului absolut si este de la sine inteles ca absolutul nu poate fi aratat vreodata altfel decat arata astazi”…

Nicolae Tomescu

Redactor Șef Radio Iași

Unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă…

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 februarie 2017, 09:17

Hassanal Bolkiah este sultanul (conducătorul) statului Brunei, din 1967. A devenit cel de-al 29-lea sultan al Brunei-ului (la numai 21 de ani) şi moștenitorul unei averi de peste 60 miliarde de dolari. Între timp, averea sa a scăzut la 20 de miliarde de dolari, ca urmare a  cheltuielilor nesăbuite ale familiei şi ale pierderilor la Bursă, de peste 15 miliarde de dolari, înregistrate de fratele său. Familia lui Hassanal Bolkiah este renumită pentru extravaganţele ei. Totul emană bogăție când vine vorba de Hassanal Bolkian, până şi numele lui este compus din 16 cuvinte (Sultan Haji Hassanal Bolkiah Mu’izzaddin Waddaulah ibni Al-Marhum Sultan Haji Omar Ali Saifuddien Sa’adul Khairi Waddien).

Bolkiah trăieşte într-un palat cu 1.788 de camere si 257 de bai, 18 lifturi, o sală de bal ce poate primi până la 5.000 de oameni şi o moschee, se întinde pe 200.000 de metri pătraţi, ceea ce-l face mai mare decât Vaticanul. Potrivit Guiness World Records, Istana Nurul Iman, palatul sultanului, este considerat al cel mai mare palat din lume. Pentru a construi un asemenea palat, sultanul a cheltuit 350 de milioane de dolari. Construcţia are un garaj în care încap 110 maşini, un grajd prevăzut cu aparate de aer condiţionat pentru cei 200 de ponei şi cinci piscine. Sultanul este faimos pentru colecţia de automobile impresionantă. Se crede că are cel puţin 7.000 de maşini şi că a cheltuit în jur de 800 de milioane de dolari doar pe automobile de lux. Potrivit Guiness World Records, Bolkiah are în colecţia sa 600 de Rolls-Royce-uri, peste 300 de automobile Ferrari şi 134 de maşini Koenigseggs.

În pofida opulenţei de care dă dovadă, sultanul este foarte darnic. În Brunei, educaţia şi îngrijirile de sănătate sunt gratuite, nu există taxe pe venit, iar 94% dintre locuitori ştiu să scrie şi să citească. Hassanal Bolkiah plăteşte fiecărui cetăţean costul unui pelerinaj la Mecca. De asemenea, olimpicii şi cei care doresc să studieze în afară sunt ajutaţi financiar de sultan. Aceasta generozitate are şi un preţ. Poporul nu se bucură de libertatea de exprimare, nu se organizează alegeri, nu există partide politice sau presa liberă, iar sultanul a dat un decret prin care a modificat Constituţia în favoarea sa. Adulterul (implicând un musulman) şi apropierea de persoane de sex opus sunt considerate infracţiuni potrivit legilor din Brunei şi pot atrage aplicarea unei amenzi, închisoare sau ambele pedepse. Conform noului Cod Penal Shariah este infracţiune consumarea hranei, băuturilor sau fumatul în public în perioada postului din Ramadan (poți fi amendat cu până 4.000 de dolari bruneeni şi/sau închisoare până la 1 an). Posesia de materiale pornografice este ilegală. Homosexualitatea este ilegală. Există pedepse severe pentru traficul de droguri, inclusiv aplicarea pedepsei capitale. Alte infracţiuni pot atrage biciuirea sau închisoare pe termen lung. Fumatul este interzis în anumite locuri publice, inclusiv în magazine sau restaurante, staţii de autobuz, clădiri guvernamentale. Puteţi fi amendaţi, dacă nu respectaţi cu stricteţe aceste interdicţii. Poliţia Regală din Brunei are, de regulă, ofiţeri care vorbesc limba engleză, sunt profesionişti şi politicoşi.Cetăţenilor români care vizitează Brunei li se acordă viza pentru 90 de zile, la intrare. Legile locale reflectă, în primul rând, caracterul islamic al ţării. Turiștii trebuie să se îmbrace modest şi să respecte tradiţiile şi obiceiurile locale, îndeosebi religioase, cu precădere în perioada Ramadanului sau dacă intenţionează să viziteze lăcaşuri de cult. Majestatea Sa Sultanul şi ceilalţi membri ai familiei regale din Brunei sunt, se spune, respectaţi, eventualele critici exprimate public la adresa lor ar putea crea o mare ofensă…

Comunicat de presă al Ambasadei Germaniei

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 februarie 2017, 21:12

AHK România, îngrijorată de modificările aduse Codului Penal

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 februarie 2017, 20:59

Despre colecția „Junior” la Iași. Atelier de lectură și dezbatere (Polirom)

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 februarie 2017, 11:22

La eveniment au participat elevi ai Colegiului National „Mihai Eminescu” din Iasi, care au facut scurte prezentari ale romanelor cu care debuteaza colectia, au citit fragmentele preferate din acestea si au pus in dezbatere temele abordate in cele patru volume.

Moderator: prof. Laura Elena Radu

Un eveniment organizat de Editura Polirom si Colegiul National „Mihai Eminescu” din Iasi

Intrarea a fost libera

Premiile mass-media ale Ambasadei Germaniei la Bucureşti 2017

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 februarie 2017, 08:52

Ambasada Germaniei la Bucureşti acordă şi în anul 2017 două premii pentru mass-media, intitulate „O privire asupra Germaniei” şi „Istoria şi prezentul minorităţii germane din România”, precum şi premiul special „25 de ani de la semnarea Tratatului de prietenie – o privire spre trecut şi viitor”.

Prin intermediul premiilor pentru mass-media vor fi distinse creaţii publicistice remarcabile din presa românească – fie din cotidiene, săptămânale, din mass-media regională şi supraregională, din presa scrisă, online sau din radio şi televiziune – care contribuie la o cunoaştere aprofundată a Republicii Federale Germania (premiul „O privire asupra Germaniei”), respectiv a minorităţii germane din România (premiul „Istoria şi prezentul minorităţii germane din România”).

În contextul aniversării a 25 de ani de la semnarea „Tratatului privind cooperarea prietenească şi parteneriatul în Europa” la 21.04.1992 de către Germania şi România, în anul 2017 se va acorda, suplimentar, şi premiul special „25 de ani de la semnarea Tratatului de prietenie – o privire spre trecut şi viitor”.

Pot participa jurnaliştii profesionişti (liber-profesionişti sau angajaţi), cu domiciliul principal în România. Fiecare autor poate participa cu câte 1 articol sau emisiune la fiecare dintre cele două premii pentru mass-media. Sunt excluse contribuţii cu conţinut explicit publicitar.

Materialele înscrise în concurs trebuie să fi fost publicate/difuzate în intervalul 01.04.2016 – 31.03.2017 şi  trimise la Ambasadă până la 02.04.2017. Acestea pot fi trimise în format tipărit (print/online) sau pe suport electronic de date USB sau DVD (TV/Audio) împreună cu un CV al autorului/autorilor.  Vor fi luate în considerare atât proiectele trimise personal cât şi cele nominalizate de către terţi.

Vă rugăm să trimiteţi materialele dvs. prin poştă la:

Ambasada Republicii Federale Germania

Pr-11 / Anca Vasas

Str. Cpt. Av. Gh. Demetriade 6-8

011849 Bucuresti

Câştigătorul va fi selecţionat de către un juriu independent, format din trei membri. Un reprezentant al Ambasadei Republicii Federale Germania în România va sta la dispoziţia juriului pentru întrebări concrete legate de Republica Federală Germania, fără a fi, însă, membru cu drept de vot al juriului.

Premiile constau în bani, fiecare a câte 500 de euro. În plus, câştigătorului premiului „O privire asupra Germaniei” i se acordă şi o călătorie de trei zile în Germania (biletul de avion şi două nopţi de cazare), iar câştigătorului premiului „Istoria şi prezentul minorităţii germane din România” un sejur de trei zile (cheltuieli de transport şi două nopţi de cazare) într-un loc semnificativ pentru minoritatea germană din România. Scopul acestor deplasări este de a aprofunda în continuare cunoştinţele despre Republica Federală Germania, respectiv despre minoritatea germană din România.

Pentru întrebări vă puteţi adresa Secţiei de presă şi relaţii publice din cadrul Ambasadei Republicii Federale Germania la Bucureşti (e-mail: pr-11@buka.auswaertiges-amt.de, Tel.: 021 – 202 98 30).

Convorbire telefonică între cancelarul federal Merkel şi preşedintele României Klaus Johannis

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 ianuarie 2017, 13:53

Purtătorul de cuvânt al guvernului federal, Steffen Seibert, comunică:

Cancelarul federal, doamna Angela Merkel, a purtat în după-amiaza zilei de 27.01.2017, o convorbire telefonică cu preşedintele României, domnul Klaus Johannis. În cadrul convorbirii, cancelarul federal i-a mulţumit preşedintelui pentru impulsurile acestuia privind excelentele relaţii bilaterale şi a apreciat strânsa colaborare în chestiuni de politică europeană.

Cu privire la situaţia politică internă din România, cancelarul federal l-a asigurat pe preşedintele României de întregul său sprijin la continuarea consecventă a luptei anticorupţie. O diluare a intensităţii combaterii corupţiei şi o relativizare a statului de drept şi a politicii reformiste ar reprezenta un semnal absolut greşit.

Un alt subiect a reprezentat pregătirea întâlnirii informale a şefilor de stat şi de guvern UE ce se va desfăşura la 3 februarie, în Malta.

In Memoriam Ludovic Spiess

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 ianuarie 2017, 06:00

Ludovic Spiess s-a născut la Cluj, pe 13 mai 1938, într-o familie de oameni fără educație muzicală. Tânărul Spiess a descoperit muzica mare la 18 ani, într-o sală de concert din Brașov[1]. După o perioadă scurtă petrecută la Ansamblul Armatei și debutul la Teatrul Muzical din Brașov[2], în toamna anului 1962 devenea solist al Teatrului de Operetă din București (1962-1964)[3]; Spiess și-a continuat studiile la București[4], ajungând, în 1964, solist al Operei Române (1964-1988)…

A urmat perioada marilor reușite internaționale[5]… Marele Premiu la Toulouse (1964)[6], alte două premii de interpretare la Rio de Janeiro (1965), Premiul I la s’Hertogenbosch (1966)[7]. Între timp, debutase la Opera Română în Rigoletto, la Opera Română din Cluj, respectiv la Toulouse, în Samson și Dalila. Au fost apreciate contractele la din Stuttgart, Wiesbaden, Munchen, Koln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires[8], Verona,; în Salzburg atrăgea atenția marelui dirijor Herbert von Karajan[9]. În 1970, a apărut la Foro Italico din Roma[10]. La 32 de ani, debuta la Scala[11]. Până în anul 1981, Spiess a adăugat la repertoriul său câteva partituri vocal-simfonice de referință: Cântecul pământului de Mahler, Requiemul de Verdi, Missa Solemnis de Beethoven și Ioana pe rug de Honegger. Ludovic Spiess a cântat alături de nume mari (Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau), colaborând cu dirijori precum Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson, Ricardo Muti…

A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional George Enescu în anul 1991, Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992)[12], director al Operei Române din București (între 2001-2005)[13] și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ludovic Spiess a lăsat moștenire și numeroase înregistrări[14]…

Rolul său favorit fusese Rodolfo[15] din Boema…

[1] Pe atunci avea meseria de gravor în metal… A frecventat cursurile Școlii populare de artă din Brașov; studiile le-a început la Cluj, cu Vasile Corpaci și Ion Mărgineanu, după care a plecat la București (profesorul Gheorghe Pașcu); s-a specializat la Milano în arta cântatului…

[2] N-avea decât șapte clase primare și profesionala… Chiar și după debut, Spiess a continuat să aibă probleme. În primii ani, pe afișele din România numele tenorului era metamorfozat în românescul Liviu Spinu, deoarece Spiess suna prost în acea perioadă. Ironia? Spiess nu știa germana, în casa părinților săi se vorbea românesște…

[3] Remarcabil în Lăsați-mă să cânt și Lysistrata de Gherase Dendrino, Voievodul țiganilor de Johann Strauss și Țara surâsului de Lehar…

[4] Cu celebrul bariton Petre Ștefănescu Goangă…

[5] La mijlocul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, era cotat drept tenorul numărul 1 al lumii. Criticii muzicali ai marilor cotidiane erau entuziasmați, iar publicul îi cerea bis-uri peste tot unde își făcea apariția. Povestea carierei lui circula pe toate agențiile de presă, încât numele lui era cunoscut și în țările unde n-a ajuns să cânte…

[6] În 1964, tenorul participa la un concurs internațional de interpretare la Toulouse. Câștiga marele premiu, nu cu pseudonimul de scenă din România, ci cu numele din pașaport – momentul in care Spiess atrage atenția asupra lui. Urmează marea lui perioadă de glorie, care durează 14 ani. Muzicologul Viorel Cozma afirmă despre el că avea un repertoriu complet, o tehnică și o dicție desăvârșite. Are contract la Opera din Viena. La Opera din București, unde se cer studii superioare, capătă o derogare pentru a putea fi plătit ca prim-tenor. La 38 de ani, îi apar noduli pe coardele vocale și își pierde vocea; nu mai face turnee în străinatate, rămâne la Opera Română, unde cântă rar și cu mare greutate; la 46 de ani, se pensionează pe caz de boală…

[7] Și amintita bursă de studii la Milano, pentru un an… Studiază cu renumitul profesor Antonio Narducci…

[8] Cântă Bal mascat la Buenos Aires…

[9] Cu care va realiza rolul Dimitri din Boris Godunov de Musorgski…

[10] Într-un concert-spectacol, cu dirijorul american Leonard Bernstein, sub a cărui baghetă va interpreta apoi, la Viena, Cavalerul rozelor de Richard Strauss…

[11] În rolul Calaf… Să nu uităm Metropolitan Opera din New York, unde a cântat în cinci reprezentații ale operelor Trubadurul, Fidelio și Paiațe; Tosca la San Francisco; Fidelio la Bicentenarul Beethoven de la Bonn; Boema și Tosca la Munchen; Trubadurul și Bal mascat la Napoli; Aida la Roma; Trubadurul, alături de Montserrat Caballé la Teatrul Antic din Orange (inclusiv primul film); Aida la Covent Garden din Londra, împreună cu Leontyne Price…

[12] În 1991, Spiess devenise ministrul Culturii în guvernul Stolojan. Guvern de criză, ministru pe măsură (spun unele voci: Tenorul cânta foarte bine fără studii, dar, pe post de ministru, începuse să greșească partitura)…. Între hobyurile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pong-ul, gătitul, colecțonatul pipelor… Tot atât de adevărat, a redeschis Castelul Peleș pentru vizitatori, amenajându-l ca muzeu, a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York…

[13] În 1997, Ludovic Spiess dădea concurs pentru funcția de director al Operei din București; a fost preferat dirijorul Răzvan Cernat, al cărui CV părea mai potrivit pentru exigențele funcției. În 2000, atunci când la Ministerul Culturii vine Răzvan Theodorescu, ultimul îl pune pe Spiess director (după interimatul lui Pompei Hărășteanu). Dispensa de studii cu care se prezintă Spiess era aceeași de pe vremea când era tenor la Operă (atât doar că dispensa cu pricina îi fusese dată pentru salariu, nu pentru o funcție de conducere). Angajații Operei Naționale îl acuzau, periodic, de „comportament dictatorial” și de „abuz în funcție”. Soprana Angela Gheorghiu a declarat că directorul general al Operei pune bețe în roate tinerilor soliști, împiedicându-i să cânte în străinătate… Balerinele mărturisesc că directorul Spiess le hărțuiește… Dirijorul Răzvan Cernat este concediat din motive manageriale; i se propune apoi un contract pe șase luni, reînnoibil; dirijorul nu acceptă, dă Opera în judecată și câștigă procesul, dar, din orgoliu, nu se întoarce, refuzând să mai lucreze sub conducerea lui Spiess. Tenorul a decimat corpul de balet; le concediază pe Iulia Isaev și Ileana Tonca, două dintre cele mai bine cotate soliste ale Operei (aveau contracte în străinătate, au plecat la Viena, respectiv Munchen, fără să-i ceară voie lui Spiess). Solista Cristiana Popescu a fost concediată, la rându-i, deoarece nu era de acord cu politica managerială a lui Spiess…

[14] La Electrecord, dar și în străinătate – la case de discuri precum Decca, Philips, EMI, Intercord, RCA, Ariola…

[15] Vă amintiți La bohème (Boema) lui Giacomo Puccini? Patru prieteni: poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful Colline, își împart bucuriile și grijile cotidiene într-o mansardă pariziană; buna dispoziție din ajunul Crăciunului le este tulburată de apariția proprietarului, venit să ceară chiria; cei patru reușesc să-l gonească și decid să-și petreacă restul serii la cafeneaua Momus; nevoit să zăbovească acasă câteva minute, Rodolfo primește vizita inopinată a vecinei Mimi; cei doi se plac, își mărturisesc iubirea și pleacă împreună spre cafenea; Mimi se integrează perfect în grupul de prieteni; Mimi, nemulțumită de evoluția relației sale cu Rodolfo, se confesează lui Marcello, pentru ca mai apoi, ascunsă în apropiere, să afle adevarata cauză a atitudinii iubitului său; grav bolnavă de plămâni, la un pas de moarte, Mimi ar trebui (în concepția lui Rodolfo) să-și găsească un protector bogat pentru a se salva; Rodolfo și Marcello încearcă să se dedice creației, dar gândul le zboară spre iubitele lor; veselia produsă de apariția celorlalți doi amici, Colline și Schaunard, se va stinge odată cu venirea muribundei Mimi, adusă de Musetta; cu toate eforturile afective și materiale ale prietenilor, Mimi își dă sfârșitul în locul unde a fost fericită odinioară, înconjurată de cei dragi…

Extinderea Prezidiului și a Listei de arbitri din cadrul Curţii de Arbitraj de pe lângă AHK România

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 ianuarie 2017, 11:51

În luna decembrie a anului trecut, Prezidiul Curții de Arbitraj a fost extins prin cooptarea doamnei Cristiana I. Stoica, partener-fondator al renumitului Cabinet de avocatură Stoica & Asociații. Curtea de Arbitraj câștigă prin doamna Stoica un expert cu foarte multă experiență, mai ales în arbitrajul din România, ceea ce va avea efecte pozitive asupra calității și reputației Curții de Arbitraj de pe lângă AHK România.

Am adăugat în lista de arbitri a Curții de Arbitraj de pe lângă AHK România și alți avocați cu experiență, activi pe plan internațional. Astfel, tot în luna decembrie 2016, a fost incluși pe lista de arbitri av. dr. Christian Walther Konrad[1] și av. Vlad Săndulache[2].

Cu scopul de a face mai bine cunoscută Curtea de Arbitraj de pe lângă AHK România, înființată acum 5 (cinci) ani, dar și pentru a oferi un acces facil la prevederile legale cele mai importante pentru arbitraj, conținute în legislația românească și care completează obligatoriu sau în subsidiar Regulamentul, am redactat și publicat o broșură care, după versiunea în limba română, este disponibilă și în limba germană. „Această publicație va contribui semnificativ la completarea informațiilor existente în legătură cu arbitrajul din România. Ne bucurăm că această publicație este disponibilă acum și în limba germană și în curând va fi publicată varianta în limba engleză”, a mai spus Sebastian Metz, AHK România.

Despre Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Româno-Germană (AHK România)

Prin Curtea de Arbitraj de pe lângă AHK România, mediului de afaceri internațional i se oferă, de peste 5 ani, alternativa atractivă la procedurile juridice de lungă durată și care necesită mai multe instanțe de judecată ale instanțelor de stat. Curtea de Arbitraj nu le stă la dispoziție doar companiilor germane sau românești, ci se adresează tuturor companiilor internaționale și multinaționale, reprezentate în mediul de afaceri din România. Din acest motiv, toate documentele relevante sunt puse la dispoziție în limbile germană, română și engleză.

Regulamentul Curții de Arbitraj de pe lângă AHK România și-a dovedit eficiența la nivel internațional și se bazează pe exemple de bune practici din diverse instituții internaționale cu experiență în arbitraj, respectându-se Reglementările Institutului German pentru Arbitraj (DIS).

Președintele Curții Permanente de Arbitraj de pe lângă AHK România este prof. dr. Claus Köhler (Meister Rechtsanwälte, München). Vice-Președinți sunt Cristiana I. Stoica (Stoica & Asociații, București), Cristina Dăianu (Dentons, București) și dr. Gisbert Stalfort (Dr. Stalfort, Osnabrück).

Mai multe informații despre Curtea de Arbitraj găsiți în pagina noastră de internet www.ahkrumaenien.ro.

Contact pentru presă: Carmen Kleininger Press & Public Relations Camera de Comert si Industrie Romano-Germană Tel.: +40 21 207 91 50, Fax: +40 21 223 15 38 E-Mail: kleininger.carmen@ahkrumaenien.ro Web: www.ahkrumaenien.ro

[1] Dr. Konrad (LLM, FCIArb) este partener-fondator al Cabinetului de avocatură Konrad & Partners cu birouri în Viena, Bratislava, Skopje, Praga, Londra și deține o vastă experiență în domeniul litigiilor internaționale și al arbitrajului…

[2] Domnul Săndulache, avocat și mediator (M.A), este specializat în drept comercial și drept societar, partener-fondator al Cabinetului de avocatură cu același nume, cu sediul la München, în Germania…

Să fii într-o casă în care nu ai trăit (Ștefan Luchian în casa „Ciomac Cantemir 1800”)/VIDEO…

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 ianuarie 2017, 12:30 / actualizat: 28 ianuarie 2017, 11:26

Casa Ceomac-Cantemir a fost dată în administrare[4] Fundației „Ștefan Luchian”, condusă de Mihăiță Popa; acesta a adunat, împreună cu profesorul Aglaia Corneanu, câteva piese expoziționale de valoare certă, multe dăruite de rude în viață ale pictorului…

Pasiunea doamnei Aglaia Corneanu a plasat Botoşaniul pe traseul obligatoriu al oamenilor care îl recunosc pe marele pictor. Recunoaștem, la rândul nostru, spiritul celei care se transformă într-o călăuză…

© Nicolae Tomescu (Redactor Șef Radio Iași), realizator; Bogdan Zlei, operator imagine și montaj video

În camera-atelier, spre exemplu, se dezvăluie obiecte aparţinând pictorului Ştefan Luchian (ultimul său domiciliu): patul de suferinţă, măsuţa de lângă pat, şevaletul de câmp, o lucrare executată sub ochii pictorului[5], de Traian Cornescu, masa de lucru, paleta, mapa, planşeta, două casete pentru culori, un pieptene de os, un port lamă, un şpaclu, pensule şi culori, două fotografii inedite, geamantanul de trăsură, o pagină din jurnalul lui Ştefan Luchian, jurnalul Laurei Cocea[6] – nepoata pictorului..

În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic. Ai nevoie de urechi bune și o vedere dincolo de aparențe pentru a auzi ce vorbeşte și ce transmite vizual obiectul; pentru a-i înţelege limbajul, trebuie să fi avut experienţă în domeniul vizualului, al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci…

Chiar mai mult… Fundaţia „Ștefan Luchian” (prin intermediul profesorului Aglaia Corneanu) a reuşit să protejeze monumentul, să-l pună în valoare prin activităţi culturale, desfăşurate cu prilejul zilei de naştere a pictorului – 1 februarie, ziua morţii – 28 iunie, înaintea sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, sub forma şezătorilor şi a „concursurilor de măiestrie”… „Ceea ce observ la vizitatori”, ne spunea preşedintele Fundaţiei „Ştefan Luchian”, „este faptul că ies din Casa Ceomac-Cantemir cu un sentiment de linişte sufletească, cu bucurie, zâmbind. Se întâlnesc cu Casa bunicilor noştri; la bunici nu poate fi decât cald şi bine, dar şi frumos…”

[1] Nu trebuie creată confuzia între Casa „CIOMAC CANTEMIR 1800” și Casa „Garabet Ciomac” – una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din Botoșani, construită în 1892, folosită – mai târziu – drept secție a spitalului județean și arhivă a unității medicale…

[2] Ciomacii, proprietari de terenuri agricole pe Prut, își conduceau singuri treburile moșiei, dar reprezentanți ai familiei au construit și alte case durabile în Botoșani. Gheorghe Cantemir a deținut o funcție esențială în județ, până pe 24 ianuarie1881, cand a survenit, neașteptat, decesul…

Contrar unei prejudecăţi încă foarte răspândite, Ştefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestă. Originile sale erau mai puţin umile decât a lăsat să se înţeleagă cinematografia comunistă. Pe linie paternă, se trăgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul său era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei» din Galaţi (un fel de echivalent al primarului din zilele noastre). Tatăl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme şi prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, îşi adusese nevasta de peste Milcov, din Ţara Românească. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomiţa. La nuntă primise drept dotă o casă în Bucureşti, în Strada Popa Soare; acolo se vor muta cei doi soţi, împreună cu copiii lor, în 1873, după trei ani petrecuţi la Botoşani…

[3] Chiar dacă Ștefan Luchian nu a călcat vreodată în casa de pe strada Victoriei, construcția poate purta titlul de casă memorială. Dovadă a măiestriei artiștilor, a unei interperetări distincte a stilului brâncovenesc, merită să fie inclusă în patrimoniul cultural. Construcția simetrică din anul 1800 (aceeași perioadă cu celelalte case armenești din împrejurimi), are 4 (patru) camere despărțite de un vestibul, cu ușa de la intrare prevăzută cu luminator și o bucătărie în spate (acolo de unde putem vedea intrarea în beci)…

[4] Casa este proprietate de stat, în administrarea primăriei, repartizată, în mod gratuit, Fundaţiei „Ştefan Luchian”…

[5] Când acesta nu mai putea lucra…

[6] Laura a fost fiica Paulinei Cocea, verişoară primară cu Ştefan Luchian. Paulina şi soţul ei, Ernest, erau foarte apropiaţi de artist/alături, la bine şi la greu. La bine, Luchian i-a invitat să locuiască, împreună cu el, într-o vilă somptuoasă pe care şi-o cumpărase, la Şosea, în 1896. Soţii Cocea şi copiii lor s-au mutat în casa din Kiseleff şi au rămas acolo până în 1898, când pictorul a fost nevoit să vândă proprietatea. Câţiva ani mai târziu, când sănătatea lui Luchian a început să se deterioreze vizibil, soţii Cocea i-au întors favorul şi l-au chemat să stea cu ei. Au rămas împreună până la moartea pictorului, chiar dacă au fost nevoiţi să schimbe mai multe locuinţe cu chirie. Laura – alintată Lorica – a crescut, practic, în preajma unchiului ei, pe care îl diviniza. I-a fost model pentru mai multe pânze celebre. A urmat ea însăşi Facultatea de Belle Arte. Apoi, în 1913, s-a măritat tot cu un pictor, Traian Cornescu; i-au fost alături lui Luchian în cele mai grele momente ale vieţii lui, atunci când, din cauza bolii, nu mai putea ţine pensula în mână; cei doi tineri l-au vegheat până în ultima clipă. Mulţi ani mai târziu, Lorica şi-a notat amintirile din copilăria şi tinereţea ei. Pare greu de crezut, dar această mărturie nu a fost consemnată, până deunăzi. Caietul se află de mulţi ani în posesia Fundaţiei „Ştefan Luchian” din Botoşani…

Cursuri de perfecţionare, în Germania, pentru jurnaliști din România

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 ianuarie 2017, 09:13

_______________________________________________________________________-

București, 23.01.2017

Înscrieţi-vă acum: oferte actuale de cursuri de perfecţionare în Germania, pentru jurnaliști din România…

Mai multe instituţii germane încep anul 2017 cu oferte de seminarii și cursuri pentru jurnaliști din România. Aici puteţi afla mai multe despre programele din Germania și condiţiile de înscriere:

Voluntariat pe o durată de 18 luni la Deutsche Welle…

Deutsche Welle (DW), postul public pentru străinătate al Republicii Federale Germania, oferă celor interesaţi posibilitatea efectuării unui stagiu de voluntariat remunerat (aproximativ 1600 €/lună). Candidaţii trebuie să fie absolvenţi de studii superioare, să aibă experienţă jurnalistică, precum și cunoștinţe de limbă germană și engleză, la un nivel care să le permită desfășurarea activităţii în redacţii. Perioada de înscriere pentru anul 2017 este 02.01.-22.02.2017, doar pe pagina de internet a Academiei DW. Voluntariatul începe în septembrie 2017.

Mai multe detalii găsiţi în foaia informativă alăturată sau online pe http://www.dw.com/de/dw-akademie/volontariat/s-11881

*

Seminar „Economic and Political Reporting from Southeast Europe” al Fundaţiei Robert Bosch

Cum funcţionează pieţele economice și financiare, ce se află în spatele cifrelor, cum pot informa mai bine jurnaliștii opinia publică despre relaţiile politico-economice, toate acestea le află jurnaliștii din Europa de sud-est în cadrul programului „Economic and Political Reporting from Southeast Europe”. Cunoștinţe temeinice de limba engleză reprezintă condiţia pentru înscriere. Programul se desfășoară în perioada 23 aprilie-5 mai 2017. Costurile pentru zboruri, cazare și întreţinere sunt preluate de către organizatori. Data limită pentru depunerea candidaturii este 13 februarie 2017.

Mai multe informaţii despre program, despre procedura de înscriere găsiţi aici:

Str. Cpt. Av. Gheorghe Demetriade 6-8 011849 Bucuresti Tel. +40-21-202 98 30 Fax +40-21-202 97 30 pr-100@buka.diplo.de www.bukarest.diplo.de/rohttp://www.bosch stiftung.de/content/language1/html/11260.asp precum și http://www.trust.org/course/?id=a05D000000gcTX8IAM „Ostkurs 2017” al Institutului pentru promovarea tinerilor jurnaliști la München

*

În perioada 16 iulie -4 august 2017, Institutul pentru promovarea tinerilor jurnaliști (ifp), cu sediul la München, organizează un seminar de perfecţionare, cu o durată de trei săptămâni, pentru jurnaliști din Europa Centrală și de Est, vorbitori ai limbii germane. Aceste cursuri au loc din anul 1993, în fiecare an pentru aproximativ 15 jurnaliști cu vârste cuprinse între 19-32 de ani. Pentru cazare, întreţinere si cursurile de trei săptămâni taxa de participare se ridică la suma de 100 € pentru participanţii din statele UE. Pentru costurile de transport participanţii primesc o compensaţie. Data limită pentru înscrierea la Ostkurs 2017 este 15 februarie 2017 (data postei). Formularul de înscriere si alte informaţii http://www.journalistenschule-ifp.de/ausbildung/ostkurs

Relațiile economice româno-germane

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 ianuarie 2017, 08:37

Relațiile economice româno-germane au crescut și în 2016 – Stabilitatea juridică, un factor decisiv pentru continuarea acestora

Pentru economia germană, România este un partener economic strategic. Relațiile economice bilaterale au continuat să crească și în 2016. Schimburile comerciale se ridică la peste 24 mld. EUR în primele 11 luni din 2016 (+13%), însemnând 20% din totalul comerțului exterior al

României. Circa 8000 de companii germane, respectiv cu capital german, sunt active în România și au contribuit decisiv la crearea și siguranța locurilor de muncă – conform estimărilor noastre companiile germane au peste 250.000 de angajați în România. Investițiile germane directe însumează 8 mld. EUR. Companiile germane au investit în ultimii 25 de ani continuu și pe termen lung în România, contribuind decisiv la transferul de tehnologii și la creșterea competitivității economiei românești.

După cum reiese și din cele mai actuale chestionare de conjunctură, stabilitatea juridică, predictibilitatea deciziilor economice și politice cât și condițiile-cadru economice stabile sunt

pentru companiile germane criterii importante pentru un amplasament investițional. În afară de asta, companiile germane văd cu ochi foarte buni lupta anticorupție și își doresc continuarea acesteia. Nu doar companiile germane au nevoie de stabilitate juridică și de un mediu de afaceri stabil, pentru a putea investi în continuare în România și a crea noi locuri de muncă.

Despre Camera de Comerț și Industrie Româno-Germană

Camera de Comerț și Industrie Româno-Germană (AHK România) este reprezentanța oficială a economiei germane și totodată cea mai mare Cameră de comerț bilaterală din România. Înființată în 2002, AHK România numără în prezent peste 550 de firme-membre și oferă companiilor o platformă importantă pentru networking, schimb de informații și experiențe.

Prin serviciile pe care le oferă și prin evenimentele pe care le organizează, susține activ companiile germane la intrarea lor pe piața românească și este totodată partener al firmelor românești interesate de piața germană. AHK România se implică activ în implementarea sistemului dual de învățământ după model german și a înființat platforma GreenTech econet romania, cât și o Curte Permanentă de Arbitraj.

Mai multe informații găsiți în pagina de internet: www.ahkrumaenien.ro.

Contact pentru presă: Carmen Kleininger

Press & Public Relations

Camera de Comert si Industrie Romano-Germana

Tel.: +40 21 207 91 50, Fax: +40 21 223 15 38

E-Mail: kleininger.carmen@ahkrumaenien.ro

Web: www.ahkrumaenien.ro

„Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 ianuarie 2017, 06:00

Sursă: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Ioan_Cuza

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad -d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar redutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să preia controlul întregii vieţi politice, crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale. În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

Originea. Studiile. Familia

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi, în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 [1] la Bârlad [2], primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti [3], fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova,Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 – 1851; 1855 – 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş [4].

După câteva luni, noul caimacam [5], Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 – 18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Deciziile care au vizat Principatelele au însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării [6]. A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, având practic aceleaşi concluzii [7].

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

Soluţia „faptului împlinit”. Dubla alegere a lui Cuza ca domn al Principatelor

Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare. Fiecare doreau unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, la rândul lor, în interiorul acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie [8]. În Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situaţia era asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici [9].

În acele clipe a apărut în prima plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie 1959 la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.

Recunoaşterea dublei alegeri şi înfăptuirea Unirii depline

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat, se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene[10]. Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice [11]. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.

Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie, a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.
Recunoaşterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. De asemenea, la 26 octombrie 1860 este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor. Scena politică era divizată între o multitudine de grupări şi tabere de diferite orientări de la radicali, moderaţi sau conservatori. Contemporanii au sesizat încă din primele luni că domnul nu se lasă manipulat. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, dorea să apară ca salvatorul naţiunii, idee indusă prin intermediul propagandei. De altfel, prima perioadă a domniei a fost marcată de o mare instabilitate guvernamentală [12]. Însă, în această perioadă efortul a fost canalizat în demersul pentru realizarea unificării depline, astfel că bătăliile politice s-au situat pe plan secund.

Pentru a realiza unirea deplină, Cuza a iniţiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însărcinat să susţină cauza Principatelor la Constantinopol. Pentru a strânge legăturile, domnul a efectuat personal o vizită pe Bosfor în septembrie 1860 [13]. Situaţia pe plan internaţional complicată de unificarea Italiei a amânat luarea unei decizii. În cele din urmă, la 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene. Trei luni mai târziu Poarta emite firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza [14]. Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres faţă de situaţia anterioară. În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii”, unde exclamă: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată […] alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie” [15].

Pe 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, București fiind desemnat capitala întregii ţări.

Divergenţele politice şi Lovitura de stat din 2 mai 1864

Unirea deplină fiind realizată, acţiunea guvernamentală s-a axat pe armonizarea instituţională din Principate. Opinia publică se aştepta de la Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Însă domnul a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului. Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

Cuza a făcut o eroare politică care îi va fi fatală în cele din urmă şi anume aceea că şi-a îndepărtat, rând pe rând, toate grupările politice, de la radicali până la ultraconservatori. La fel ca Napoleon al III-lea, Cuza a trăit cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. El nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, însă nici nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze. Treptat, s-a înconjurat numai de oameni fideli, docili, fapt ce a condus la o divizare a societăţii, de la nivel politic până la presă.

Aceste consecinţe s-au văzut imediat după realizarea unificării depline când divergenţele politice au paralizat viaţa administrativă. În Cameră, opoziţia bloca orice măsură pe care puterea, reprezentată de partizani cuzişti, încerca să o adopte. De asemenea, domnul refuza să promulge orice măsură venită din partea opoziţiei. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, Guvernul Creţulescu a primit vot de blam, însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia. Numirea lui Kogălniceanu în fruntea executivului la 11 octombrie a mai calmat scena politică. În acest context a putut fi adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti.

Soluţia găsită de Cuza pentru implementarea măsurilor sale a fost instaurarea unui regim personal. În epocă, societatea era divizată. „Monstruoasa coaliţie”, compusă din adversarii domnului, este numele dat opoziţiei de presa favorabilă lui Cuza, însă, de fapt, cuprindea tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Pionul folosit de Cuza pentru îndeplinirea obiectivelor sale a fost Mihail Kogălniceanu. Ruptura totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această iniţiativă a declanşat o criză politică şi constituţională fără precedent. Cabinetul primeşte vot de blam, însă domnul refuză demisia primului ministru, iar în şedinţa din 2 mai 1864 deputaţii sunt evacuaţi din sală de un detaşament militar.

Perioada regimului autoritar. Reformele

Pe 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor.

Prin Statut [16], domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Domnitorul a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să o considere o abatare a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei.

Legea electorală [17] scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.

În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucţiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal [18]. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Erorile politice. Abdicarea

Deşi în perioada regimului autoritar domnul a putut să ia acele măsuri necesare operei de modernizare a statului, lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. În opinia noului val de istorici, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.

Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o adevărată camarilă. Chestiunile legate de sfera privată a domnului Cuza au influenţat în mod direct sfera publică. De numele celor numiţi în funcţii administrative importante, precum rudele amantei sale Maria Obrenovici, se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Aceşti vor pune interesele proprii mai presus de interesul naţional.

Treptat, instituţiile statului nu mai funcţionează şi atunci elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul, deoarece interesul ei era de a participa la modernizarea societăţii româneşti. Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic. În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului.

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice [19]. În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” [20]. Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

Ultimii ani din viaţă

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1864 [21]. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Note

[1] În istoriografie au existat discuţii cu privire la data naşterii, respectiv 20 martie 1820, cum este trecut pe piatra funerară, sau 12 septembrie 1818, cum este înscris pe diploma de bacalaureat. Istoricul C. C. Giurescu argumentează pertinent că data de pe diplomă este greşită deoarece tânărul Cuza a fost declarat mai în vârstă pentru a putea corespunde vreunei dispoziţii regulamentare cu privire la vârsta minimă cerută candidaţilor.

[2] Au existat discuţii şi cu privire la locul naşterii. Acesta este cel trecut în diploma de bacalaureat, iar majoritatea istoricilor au căzut de acord că nu pot fi găsite argumente pertinente pentru ca locul naşterii să fie declarat greşit în diplomă.

[3] Cuza nu a avut copii cu soţia sa, iar în pofida notorietăţii relaţiilor extraconjugale ale acestuia, ea îi va rămâne alături.

[4] Caimacam între iulie 1856-februarie 1857

[5] Caimacam între februarie 1857-octombrie 1858

 [6] Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, VI, 1, pp. 65-68

[7] Ibidem, 2, p. 34

[8] Dan Berindei, Frământări politice şi sociale în jurul alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească, în „Studii”, VIII, 1955.

[9] N. Corivan, Câteva precizări cu privire la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol”, Iaşi, IV, 1967

[10]  N. Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, în „Studii privind Unirea Principatelor”, Bucureşti, 1960

[11]  vezi articolul Congresul de la Paris (1856) pentru interesele strategice ale Marilor Puteri cu privire la Principate

[12] Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866). Liste de miniştri, în „Revista Arhivelor”, II, 1959, 1, pp. 147 – 163

[13]  Dimitrie Bolintineanu, Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol, Bucureşti, 1860

[14]   Archives diplomatiques, II, Paris, 1866

[15]  A. D. Xenopol, vol. I, cap. V, p.224.

[16]  „Monitorul”, nr. 99 din 4 mai 1866

[17]  Ibidem

[18] N. Adăniloaie, Reforma agrară din 1864, Editura Academiei Române, Bucureşti 1967

[19] A. D. Xenopol, vol. II, cap. XIII, p. 81

[20]  Ibidem, p. 82

[21] Ibidem, cap. XVII, pp. 237-243

Bibliografie

• Berindei, Dan, Dubla alegere din 24 ianuarie/5 februarie 1859, în „Historia”, 2003, (2), nr. 15, pp. 38 – 40
• Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989
• Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
• Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966
• Ivănescu, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza în conștiința posterității, Iași, Editura Junimea, 2001
• Slăvescu, Victor, Finanţele României sub Cuza Vodă, vol. I-II-III, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric”, 2003
• Xenopol, Alexandru D., Domnia lui Cuza-Vodă, vol. I-II, Iaşi, Tipografia Editore „Dacia”, P. Iliescu şi D. Grossu, 19

• Vezi și http://www.agentia.org/anchete/unirea-nestiuta-a-domnitorului-al-i-cuza-557.html

***

24 ianuarie 1859…

Redescoperirea unei realități istorice, a unei demnități, raportarea la trecut, la tradițiile proprii, la elementele care îți conferă un statut, o identitate…

• Înregistrări cu academicianul Alexandru Zub (directorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, în două „reprize” / a) despre constructul identitar pe care s-a clădit ideea politică a Unirii; b) despre așa-numitul proiect strategic al unității românești (cu accent pe disponibilitatea democratică, reunirea forțelor unioniste)
• Înregistrare cu Mihai Ștefan Ceaușu (cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași), în două „reprize” / a) explicitarea contextului istoric, a faptului că „un stat național de dincolo de Carpați nu putea decât să atragă energiile tuturor românilor”; b) dezvoltarea unui stat românesc ar fi produs mari schimbări în zonă, de aici diplomația și inteligența oamenilor politici români – care au folosit toate împrejurările favorabile idealului național

Discursurile patriotarde constituie doar ingrediente de uz intern… Festivismul ceremonialului aniversării Unirii Principatelor sau întâlnirile politizate pot fi înlocuite cu normalitatea… Nimic nu lămurește prezentul și căile alese către viitor decât modul în care o societate înțelege să-și asume trecutul…

Trecerea către reflecțiile oamenilor atenți la realitatea istorică

• Nicoleta Arnăutu / ipoteza conform căreia Bârladul ar fi orașul natal al lui Alexandru Ioan Cuza
• Paul Salomeea (Muzeul Municipal din Huși) / documente privind posibila naștere a domnitorului în Huși

Ieșirea din „canoanele” prin care stabilim locul nașterii; mai importantă este semnificația evenimentului

• Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza

• Necesitatea unității complete, încă din timpul domniei lui Cuza (deocamdată, atenția celor de peste munți trebuia dirijată către București)
• „Un domnitor acceptat de toți” / perspectiva academicianului Dan Berindei
• La 1859, trările etern umane au dezvăluit dimensiune afectivă:

– moment istoric reprezentat de întâlnirea cu Moș Ion Roată (călătoria domnitorului Unirii de la Iași spre București, prin Adjud)

– existența centrelor unioniste de la Botoșani și Dorohoi (înregistrare cu regretatul istoric Ionel Bejenaru)

– „reveria” din Bacău (Vilică Munteanu – despre documente care atestă manifestări, de bucurie populară, ale anului 1859)

(documentare, concept, interviuri și comperaj: Nicolae Tomescu

ilustrație-montaj: Erika Engel)

Japonia, cel mai eficient sistem de educație?

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 ianuarie 2017, 20:49

Cele mai multe clasamente care privesc educația au în frunte Japonia, cu elevii și studenții săi catalogați drept „geniali și speciali”. Cum a ajuns, în topul statisticilor, o țară conservatoare, care în urmă cu șapte decenii era îngenuncheată (folosindu-se bomba atomică)? Se pare că secretul Japoniei este sistemul educațional excepțional…

1. Înveți să te comporți, în primul rând, după care înmagazinezi cunoștințe

© carlosbarria / Reuters.com

Elevii japonezi nu dau teste sau examene înaintea vârstei de 10 ani (sunt controlați, periodic). Principiul? În primii trei ani de școală, cunoștințele nu contează. Copiii sunt învățați să îi respecte pe ceilalți, să respecte animalele, să fie generoși, să învețe compasiunea, autocontrolul, să protejeze mediul înconjurător.

2. Anul școlar începe la 1 aprilie

© seejapan.co.uk

Atunci când, în majoritatea țărilor, copiii se apropie de vacanța de vară, pentru elevii din Japonia anul școlar abia începe (suprapus unuia dintre cele mai spectaculoase evenimente ale anului – înflorirea cireșilor / sakura). Anul școlar este împărțit în trei trimestre: de la 1 aprilie până la 20 iulie, din 1 septembrie până în 26 decembrie și din 7 ianuarie până pe 25 martie. Japonezii au vacanță șase săptămâni în timpul verii și două săptămâni iarna și primăvara…

3. Nu există personal de curățenie în școlile japoneze, elevii înșiși fac curat

© emaze.com

Elevii curăță sălile de clasă, holurile, chiar și toaletele. Ei învață să lucreze în echipă și să se ajute reciproc; în corelație cu efortul depus la curățenie și pentru îngrijirea clasei, pare puțin probabil să mai fie dispuși să murdăreasc; lucrul respectiv îi învață să respecte munca (proprie și a altuia) și, totodată, să respecte locul în care trăiesc…

4. Mesele de prânz (standardizate) sunt luate în clasă, împreună cu colegii

© treehugger.com

În școala primară și la gimnaziu, mesele sunt pregătite de elevi, asistați de nutrițioiști și bucătari, astfel încât alimentele să fie sigure și potrivite pentru nevoile lor alimentare. Elevii iau masa de prânz în sala de clasă, împreună cu profesorii lor; atmosfera informală încurajează comunicarea și dezvoltarea relațiilor de prietenie…

5. Lecțiile particulare (meditațiile) sunt foarte populare

© novakdjokovicfoundation

Încă din școala primară, copiii încep să ia lecții particulare; mai târziu, pot accede într-un liceu bun. Cursurile sunt predate seara; în Japonia nu apare drept lucru neobișnuit ca, la ora 21:00, transportul public să fie plin de copii care merg acasă după lecții; aceștia se pregătesc și în zilele de duminică și de sărbători (ziua de studiu durează între șase și opt ore). Nu este deloc surprinzător că, potrivit statisticilor, în Japonia aproape că nu există repetenți…

6. În plus… față de materiile tradiționale, copiii învață arta caligrafiei și poezia japoneză

© midwestdojo.com

Principiul caligrafiei japoneze (sau Shodo) este simplu: înmoi un băț de bambus în cerneală și, cu mișcări îngrijite, desenezi ideogramele – pe hârtie de orez. În Japonia, Shodo este la fel de prețuit ca pictura. Haiku, în schimb, este o formă de poezie care descrie, în versuri scurte, natura și ființa umană în ansamblul lor. Aceste două discipline figurează printre principiile esteticii orientale: combină simplitatea și aspectele sofisticate. Scopul cursurilor este de a-i învăța pe copii să valorifice, să își respecte cultura națională și tradițiile ancestrale…

7. Toți elevii trebuie să poarte uniforme

© japantimes.co.jp

Începând din clasa a VII-a, toți elevii sunt obligați să poarte uniformă. Multe școli au propriul lor cod vestimentar, dar, de regulă, băieții poartă haine în stil sobru, militar, iar fetele, sacou, cămașă și fustă. Această regulă are rolul de a disciplina elevii, știindu-se că simplul act de a purta o uniformă creează o atmosferă mai serioasă. Uniforma, de asemenea, le creează copiilor sentimentul de apartenență la un grup…

8. Absenteismul (la ore) este aproape inexistent

© ajari / flickr.com

Cu greu găsești în România pe cineva care să nu fi chiulit de la școală (măcar o dată). Există o țară în care nu se chiulește, unde elevii nici măcar nu întârzie la școală. Japonia mai doboară un record: 91% dintre elevi își ascultă cu atenție profesorii…

9. Totul depinde de rezultatele examenului final

© japantimes.co.jp

La sfârșitul liceului, elevii dau un examen hotărâtor pentru viitorul lor – determină dacă aceștia se vor putea înscrie la școli mai înalte. Elevii pot alege doar o singură universitate; mai târziu, această realitate le va influența, covârșitor, veniturile financiare și standardul de viață, în general. În plus, concurența este foarte mare. În pofida competiției, 76% dintre elevi continuă studiile după liceu. Se justifică expresia japoneză „iadul examenelor”…

10. Anii de facultate sunt cei mai frumoși ani din viață

© Chris 73 / wikimedia.org

După atâția ani de pregătire și după „iadul examenelor”, tinerii japonezi tânjesc după o pauză. Se pare că aceasta coincide cu anii de facultate, considerați în Japonia drept cei mai frumoși, mai lipsiți de griji…

10 greșeli din filme celebre

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 ianuarie 2017, 14:52

► Facebook » http://www.facebook.com/5ChestiiInter… ◄

Quantum of Solace
Die hard 2
Jurassic Park
Transformers: Age of Extinctions
The Dark Knight Rises
Batman Begins
Vrajitorul din Oz
Star Wars
Bad Boys
Harry Potter si Camera Secretelor

Dumitru Chipăruș. Un geniu… anonim pentru mai toți românii

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 ianuarie 2017, 06:00

Cunoscut și sub numele de Dimitri, Dmitri, Demetre sau Dimitrius Chiparus, deține un record pe piața internațională de artă… Aprilie 2007 înseamnă performanța supremă a recunoașterii postume a valorii sculptorului și ceramistului; în New York, la casa „Sotheby’s”, opera „Les Girls” era adjudecată cu 590.240 de euro; altă capodoperă, „Finale”, a fost estimată/septembrie 2013/ la 355.000 de Euro…

În 1909, Dumitru Chipăruș  plecase în Italia pentru a lua lecții de la sculptorul italian Raffaello Romanelli, iar, în 1912, mutat la Paris pentru a studia la „École des Beaux-Arts”, a luat lecții de la Antonin Mercie și Jean Boucher. Perioada cea mai prolifică a carierei sale trebuie plasată între 1914 și 1933, în relație cu mișcarea artistică din artele decorative… Dumitru Chipăruș  rămâne, probabil, cel mai faimos exponent al figurinei din bronz / stilul Art Déco. Printre subiectele predilecte erau dansatoarele baletului rusesc, personajele teatrului din Paris şi cele din primele filme, ilustrate într-o manieră stilizată, cu trupuri zvelte şi alungite. Sculptorul încerca mereu să îşi surprindă modelul în mişcare, în timpul dansului, acordând o deosebită atenţie liniilor trupului, în special vestimentaţiei elegante, siluetei longiline; până și mâinile statuetelor au un nivel de detaliu remarcabil. Combinaţia de bronz şi fildeş a oferit consistență tehnicii denumite criselefantină…

Prieteni pentru totdeauna, Inocenta, Antinea, Thais, Semiramis… Sunt câteva din operele care destramă urzeala veacurilor; ele reaprind imaginația prin focul neliniștii ce împrumută ideea…

Iar, ca un cuțit al reflecțiilor, voi încheia astfel: cea mai mare colecție a operelor semnate de Dumitru Chipăruș, cu 120 de piese originale, se află astăzi la „Déco Russian House” (în Moscova)…

Nicolae Tomescu despre Dumitru Chipăruș

Despre noul Ambasador al Germaniei la București

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 ianuarie 2017, 11:15

Conferinţă de presă la Ambasada Germaniei

Ambasadorul Cord Meier-Klodt a prezentat, marţi 17.01.2017, președintelui României, scrisoarea sa de acreditare semnată de președintele federal Joachim Gauck, preluând astfel, în mod oficial, mandatul de nou ambasador al Republicii Federale Germania în România.

Ambasadorul Meier-Klodt ne invită, miercuri, 25.01.2017, la ora 11.00 la sediul Ambasadei Germaniei, Str. Cpt. Av. Gh. Demetriade 6-8 București (Sector 1), la o conferinţă de presă, pentru a se prezenta mass-media din România.

Curriculum vitae

Cord Meier-Klodt

Născut (1958) în Hamburg, căsătorit, 3 copii

1978-1984/Studii universitare: romanistică, filozofie, pedagogie,

la Grenoble, Hamburg, Paris

1985–1987 Studii pregătitoare pentru accederea la Serviciul Diplomatic Federal

1987–1990 Ambasada din Accra, consilier la secţia consulară, de presă și cultură

1990–1992 Ministerul Federal al Afacerilor Externe,

consilier politic Europa Centrală și de Est

1992–1995 Consulatul General Sankt Petersburg, adjunct al șefului misiunii,

șef al secţiei economice și de presă

1995–1998 Reprezentanţa Permanentă la ONU (New York),

consilier politic dezarmare și securitate

1998–2001 Ministerul Federal al Afacerilor Externe,

director-adjunct al secţiei „Afaceri globale”

2002 NATO Defense College, Roma

2002-2005 Ambasada Moscova, șeful secţiei de presă

2005–2008 Ministerul Federal al Afacerilor Externe,

directorul secţiei pentru politici culturale și educaţionale

2008–2011 Ambasada din Londra, șeful secţiei culturale

2011–2014 Ambasada din New Delhi, adjunct al șefului misiunii

2014–2015 Ministerul Federal al Afacerilor Externe,

Însărcinat pentru Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală

2016 Reprezentantul Special al Președinţiei (Germane) OSCE în 2016

pentru procesul de reglementare transnistreană

din 09.01.2017, Ambasador la București

La Igor Dodon, o prostie… tot prostie rămâne?

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 ianuarie 2017, 18:02

Din nefericire, evenimentele au primit interpretări diferite, istoriografia problemei şi demersul public fiind dominate, dincolo de Prut, de două tipuri de opinii/discursuri. Primul este discursul narativ[5] care califică alipirea Basarabiei la Rusia ca fiind un act de eliberare de sub dominaţia turcească; la baza acestuia stau dogmele ideologice privind „prietenia de veacuri” şi „relaţia frăţească dintre poporul moldovenesc şi cel rusesc”, care au intoxicat, insidios și vreme îndelungată, istoriografia problemei. Deşi alimentată cu teze false, narațiunea a rezonat cu societatea, graţie faptului că reprezenta interesele centrului imperial şi servea politicii de ocupație. Începutul acestui discurs narativ porneşte chiar de la 1812, de la politica lui Alexandru I faţă de noul teritoriu asumat.Țarul, care avea pretenţia de monarh liberal, instruit, nu-şi putea permite să recunoască actul răpirii Basarabiei[6]. Narativul ideologic (şi nu istoric) preparat în laboratoarele autorităţilor ţariste a fost promovat două secole la rând, fiind dezvoltat, prin învăţământ şi educaţie, în perioada sovietică şi rămânând în forţă până astăzi. Rezistenţa şi longevitatea acestuia se explică prin puterea de influenţă a Moscovei, Kremlinul deţinând, inclusiv după 1991, cum a făcut-o până la destrămarea imperiului sovietic, controlul asupra istoriei şi interpretării trecutului istoric în spaţiile sale tradiţionale de influenţă şi interes, pentru a nu pierde controlul asupra lor.

În Republica Moldova, poziţia Moscovei în ceea ce privește anul 1812 este alimentată şi astăzi pe câteva canale:

• prin „emisarii” săi de la Chişinău, care s-au obişnuit să gloseze în probleme de istorie, de identitate, tradiţie, politică – mă refer la patologia KGB-istă a noului președinte Igor Dodon…
• aşa cum a făcut-o Valeri Kuzmin, ambasadorul rus în capitala României, ajuns să afirme, total neadecvat, că pacea de la Bucureşti a determinat „renaşterea Moldovei ca stat”.
• prin „moştenirea istorică” şi impactul politicii de rusificare asupra unui gen de politicieni şi istorici[7], ostatici ai vechilor ideologii şi servili intereselor Moscovei.

Cel de-al doilea tip de discurs, argumentat documentar, explică drama românească, provocată prin pacea de la Bucureşti şi de dominaţia Rusiei. Constrâns de regimurile ţarist şi sovietic, narativul a obţinut câmp de acţiune abia după 1991, odată cu declararea independenţei Republicii Moldova. Linia trasată de cea mai mare parte a istoricilor de la Chişinău față de actul din 1812 exprimă tragismul întregului neam românesc, care a suportat, prin pierderea Basarabiei, atât o mutilare teritorială, cât şi o iremediabilă traumă psihologică generată de separarea criminală a aceluiaşi neam, de trecerea forţată a românilor moldoveni din stânga Prutului sub un regim nou, străin ca spirit, tradiţie şi ideal şi care s-a manifestat, la scurt timp după anexarea Basarabiei, prin politici de discriminare, colonizare şi asimilare[8]…

*

Poziția lui Igor Dodon în chestiunea anului 1812 duce la confuzii de maximă gravitate. Ca regulă, statele îşi conturează viitorul în funcţie de modalitatea prin care îşi acceptă istoria. Aprecierea trecutului, ignorând tragedia din 1812, pe cale de consecință – din 1940 și 1944, mă face să nu cred în prostia absolută a declarațiilor președintelui RM. În 1912, la marcarea unui centenar de la anexarea Basarabiei la Rusia, autorităţile de la Chişinău înălţau un monument ţarului Alexandru I pentru a imortaliza rusificarea Basarabiei. Igor Dodon, cu umilința lui tandră față de Moscova, pregătește alt „monument”…

[1] Destinul celor două Principate, în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, a reprezentat unul dintre factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, poate fi împărţit în trei perioade:

• I perioadă– de la trecerea Nistrului, în luna noiembrie 1806, a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807)… În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33.000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”. Al. Moruzi, Domnul Moldovei, rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti s-a răsfrânt asupra ambelor Principate; principele fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.
• A II-a perioadă– armistiţiul de la Slobozia (august 1807-primăvara 1809)… Conform stipulaţiilor Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12(24) august 1807, armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate. Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.
• A III-a perioadă– de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 până la semnarea păcii în luna mai 1812… Pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor. Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”. Kutuzov a reuşit, în 1811, să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând, cu forţe numeric inferioare, victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie, turcii au capitulat).
  În şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea, P. V. Ciceagov, a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

[2] Redenumită Basarabia… Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate (în conformitate cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată „gubernia Bessarabia”…

[3] Declanşarea războiului ruso-turc, din 1806-1812, n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă istoriografia sovietică și cea rusă (în calitate de continuator) au susţinut că mazilirea domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. În realitate, a fost doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806, Poarta Otomană, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior. În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa; între 1806-1812, cu Imperiul Otoman; între 1806-1813, cu Persial; între 1807-1812 cu Anglia (deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus Rusiei mari prejudicii economice); între 1808-1809, cu Suedia; în 1809, cu Austria (ultimele cinci războaie au fost purtate concomitent)…

[4] Noua achiziţie teritorială îi permitea Rusiei să-şi urmeze vechile politici de cucerire, de croire a drumului spre Constantinopol şi Dardanele, care o aducea mai aproape de Balcani şi îi încuraja speranţa unor extinderi ulterioare în detrimentul Imperiului Otoman…

[5] Narațiunile pot fi realizate în limbaje diferite: cu ajutorul cuvintelor (narațiuni verbale); acestea pot aparține unor texte literare sau nonliterare și pot fi orale sau scrise; prin alte mijloace decât cuvintele, prin mișcari, gesturi, mimică (narațiuni nonverbale); prin îmbinarea cuvintelor cu diverse alte mijloace…

[6] Or, subjugarea unei provincii străine şi anexarea la imperiu nu se integra politicii unui monarh liberal. Țarul a preferat să se autoproclame drept eliberator al provinciei de sub jugul turcesc – deşi o ocupaţie turcească nu exista (Poarta fiind suzeranul Principatelor Române), iar perioada care a urmat nu a fost una de libertate pentru Basarabia, ci de dominaţie rusească…

[7] Aceştia au rămas cu mentalitatea ancorată în istoriografia rusă şi sovietică, nu fac decât să continue, să repete refrenul potrivit căruia anexarea Basarabiei la imperiul ţarist a fost benefică provinciei şi a generat dezvoltarea acesteia…

[8] Inițial, româna și rusa au fost limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar, pe la 1835,    s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română. Limba noastră a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind al unui obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană, greacă până pe 9 februarie 1866, atunci când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”…

„Fericiţi” cei care nu citesc…

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 ianuarie 2017, 16:14

Un clip poate stârni discuţii şi polemici… Poate descrie o călătorie (reală sau imaginară)…

Poate să ofere consistență… parabolei–alegorii Din Ţara Măgarilor. Însemnări, scrisă de filozoful, economistul, sociologul Ştefan Zeletin (pseudonim al lui Ștefan Motăș, 1882-1934); subţire şi transparent, cu gravitate şi sinceritate, acesta a îngroșat, prin tușe, caracteristicile unei lumi alterate. Nu susţin adevărul celor conţinute în cartea incitantă. Dacă aş avea curaj, ar trebui s-o fac. N-aş dori nici să fiu acuzat de rele intenţii: orice coincidenţă între cele scrise de Zeletin şi realităţile româneşti contemporane este întâmplătoare, involuntară şi, mai ales, reală…

Întrebarea care se pune: am fost măgari sau am devenit magari? Altfel spus, măgaria care ne-a sufocat şi ne sufocă a ţinut şi ţine de etnic sau de social? Răspunsul a fost oferit de Zeletin. Măgăria noastră are o origine socială. Societatea nu poate trăi în afara moravurilor, ci este una care se confundă cu drama unei prăbuşiri masive a moralei. Nenorocirea pare a fi alta; de starea de lucruri nu este vinovată o singură persoană, vinovaţii sunt pretutindeni. Iar prin „măgar” nu trebuie înţeleasă numai o posibilitate de comparaţie jignitoare, ci un întreg complex de caracteristici generate de termen: ingratitudine, impertinenţă, prostie, grosolănie, incultură; mai presus de orice, neruşinare; măgarii sunt laşi, nepăsători, nu trăiesc într-o lume ideală, nu cunosc şi nu înţeleg spiritualitatea. De multe ori, nu cunosc nici limba română. Mai totdeauna, se laudă cu faptul că nu pun mâna pe carte… sau că îl citesc pe… „Mihai” Creangă…

https://youtu.be/VGfbSuLw9OM

Un pictor uimitor: Olga Odalchuk

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 ianuarie 2017, 09:50

a absolvit, în 1981, Școala de Artă din Novosibirsk (Rusia), după ce a trăit și a lucrat ca artist designer în Ucraina…

Maestru neîntrecut al prim-plan-ului, parcă scrie și pictează florile cu o perie; ele ne simt atingerea, noi simțim parfumul lor…

Participant constant la expoziții și… competiții (concursuri), Olga Odalchuk a fost remarcată atât în străinătate cât și în Ucraina natală. Lucrările sale, achiziționate, se află în sediile Administrației Prezidențiale a Ucrainei, Radei Supreme, Curții Constituționale Ucrainei a Ucrainei, Ambasadei Republicii Chile în Ucraina, în Moscova, precum și în multe colecții particulare…

Olga Odalchuk trăiește și lucrează în Kiev…

https://youtu.be/VGhSg4idOus

Câteva românce care au cunoscut celebritatea

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 ianuarie 2017, 13:41

Anna de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu, prima femeie comandor al  Legiunii de Onoare,  membru al  Academiei Române,  Franceze şi Belgiene, a fost  fashion–icon-ul  Europei în Belle Epoque. Admirată/adorată de  Poust,  Cocteau,  Cole4e, Rodin,  Paul Valery, Gide…

Florica Sas, născută lângă Turda,  a fost vândută la târgul din Vidin, dar a scăpat din haremul Paşei, devenind o lady la curtea Reginei Victoria, cunoscută de toată lumea drept una dintre  primele femei-explorator din lume…

Nadia Gray (Herescu) s-a născut în România, într-o familie boierească din Basarabia. I-a frânt  inima lui Ionel Teodoreanu, atunci când s-a măritat – la 16 ani – cu Bazu Cantacuzino. A jucat în „La Dolce Vita” cu Mastroiani. A plecat la Hollywood cu al doilea soţ, Gray, tatăl Lindei Gray din Dallas , a jucat în filme cu Audrey Hepburn şi Frank Sinatra. S-a lăsat de cinema ca să devină „socialite”[1] la New York…

,,Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă.  Eu sunt o iubeaţă”, afirma Nina Cassian, o  poetă a iubirii. Despre bărbaţii din viaţa ei? ,,În general, am fost atrasă de  intelectuali, da. Dar ei puteau  să fie înalţi şi frumoşi, superbi  sau monstruoşi, chiar oribili la vedere. Am avut parte şi de frumoşi, și de urâţi. În general, da, în sfera intelectualităţii. Totuşi e nevoie de comunicare, nu poţi numai să te ţii de degetul cel mic”…

În 1930,  Lizica Codreanu deschidea prima sală de ,,Hatha Yoga” din Paris. Lumea bună era  înnebunită de noua descoperire a româncei; revista ,,Vogue”  scria despre balerina clasică, avangardista dansului modern, prietena lui Tzara şi muza lui Brâncuşi…

Ileana de România, nepoata reginei Victoria, fiica reginei Maria şi a regelui Ferdinand, şi-a dedicat viaţa ajutorării semenilor; a fost infirmieră pentru soldaţii răniţi în Primul şi cel        de-al Doilea Război Mondial, a înfiinţat un spital pentru răniţi în ţară şi un centru pentru refugiaţi, în exil. După ce a dăruit alesului său 6 copii, după acțiunile menționate, după divorț, a devenit Maica Alexandria (s-a călugărit la vârsta de 52 de ani)…

Prinţesa Irene Ghica, născută în 1932, la Bucureşti, în familia prinţului Ionel N. Ghica şi a prinţesei Ibi Ghica, a făcut furori în lumea mondenă în anii ’50 ai secolului trecut, după ce s-a logodit cu Errol Flynn; actorul a fost prins în mrejele adolescentei de 17 ani, cu cei mai frumoşi ochi albastri; amorul nebun dintre cei doi avea însă să se încheie nefericit pentru tânăra prinţesă, deoarece actorul, în timp ce era cu Irene, ceruse mâna altei femei, cu care s-a şi căsătorit de altfel.

Sylvia Sydney, concurenta lui Grace Kelly (devenită Prințesă de Monaco), muza lui Hitchcock şi fiiica unei  croitorese din Bacău, a ajuns – în urmă cu un veac – imaginea femeii perfecte de la Hollywood.  De o frumuseţe răpitoare, a înfierbântat minţile bărbaţilor şi a apărut pe micul ecran alături de celebrii Spencer Tracy, Henry Fonda, Joel McCrea, Fredric March, George Raft şi Cary Grant…

Lisette Verea, cunoscută pentru impactul teribil pe care l-a avut asupra cabaretelor românești cu  ,,Ionel, Ionelule”[2], debutase pe scena Teatrului Majestic, la doar 13 ani, cu un cuplet scris anume pentru ea de către F.O. Fosian; Sică Alexandrescu, directorul teatrului Comedia din Bucureşti, a lansat cu succes cupletul Lizette Verea şi George Groner în comedia muzicală „Dragoste pe note”  (noiembrie 1938).  Pe fondul celui de-al doilea Război Mondial, a părăsit ţara şi s-a mutat permanent în SUA[3]. Cariera ei cinematografică[4] a început în 1932. S-a stins din viață la 27 august 2003 la New York[5]…

În prezentarea power-point, la dreapta lui ChrisHan Dior stă muza lui, Mitza Bricard. Purta mereu la încheietura mâinii o eşarfă mică, „leopard-jungle”, pentru a acoperi semnul durerii unei mari iubiri…

In anii ’30 ai secolului al XX-lea, când tabloidele nu erau „en vogue”, mademoiselle Alice Cocea ţinea  Parisul cu sufetul la gură; extravaganţa, poveştile ei de iubire, scandalurile personale şi gustul pentru lux copleşitor, combinate cu succesele de casă ale spectacolelor ei de cabaret şi operetă, era considerată „mondena absolută a Parisului interbelic”…

Lola Bobescu, diva cu vioara, incredibil de talentată, cea despre care Yehudi Menuhin spunea că  ,,este cea mai mare violonistă a secolului XX”, a îmbinat cu echilibru virtuozitatea tehnică cu simplitatea și austeritatea interpretativă; puritatea expresiei lirice, claritatea intonației, comunicativitatea caldă a frazării muzicale, originalitatea concepției interpretative au situat-o pe Lola Bobescu în fruntea ierarhiei violonisticii feminine internaționale…

Elvira Popescu (devenită prin căsătorie contesă De Foy), cea efervescentă  şi învăluitoare,

și-a asumat și răspunderea conducerii unor companii teatrale[6]. Fără să-și piardă farmecul, a continuat să țină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch[7]. A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriță, decernat de asociația actorilor francezi, și de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincții ale statului francez. A încetat din viață la venerabila vârstă de 99 de ani (Paris)[8]…

Martha Bibescu a fost considerată cea mai inteligentă femeie din Franţa. Frumuseţea ei i-a făcut pe prinţul Wilhelm, moştenitorul tronului Germaniei şi pe regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei să se indrăgostească de ea. Talentele scriitoriceşti au fost recompensate de către Academia Franceză. Casa Dior, a cărei reclamă vie fusese decenii la rând, a realizat pentru ea haine speciale,tunici somptuoase, lungi până în pământ…

Mica Ertegun[9], fosta Ioana Maria Banu, unul dintre cei mai importanţi designeri de interior din New York, provenită dintr-o familie de aristocraţi nevoiţi să părăsească ţara după venirea comuniştilor la putere, trăieşte de mai bine de șase decenii pe continentul nord-american…

„Simt că slăbiciunea mea este îndoiala (iar îndoiala nu trebuie să apară în balet nici măcar pentru o fracţiune de secundă!), iar forţa, punctul meu tare este sinceritatea faţă de mine şi ceilalţi”, declara Alina Cojocaru, una dintre cele mai mari balerine ale lumii…

Ileana Sonnabend ,  proprietara colecţiei care  a fost vândută cu  aproape 1 miliard de dolari la cea mai mare licitaţie privată din lume, supranumită „Buddha Machiavelli”, „regina artei”, „zeiţa absolută a vânătorii de artă”, „cea mai  importantă colecţionară  de artă din secolul XX”…

Ana Cumpănaş, „Femeia în roşu” care l-a predat  FBI-ului (în 1934)  pe John Dillinger inamicul  public nr. 1  al Americii…

„Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani. Ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere.” – se pronunțase Carol II despre Duduia Magda Elena Lupescu…  A trăit ca femeia care l-a vrut şi l-a avut pe omul-rege. A murit ca femeie a lui. Împotriva uzanţelor, a fost condusă pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului…

Pola Illery  (Paula Iliescu) a plecat din Corabia şi a ajuns star de film mut la Paris. Se împrietenise cu Principele Nicolae, fratele Regelui Carol, care a devenit protectorul ei – cu ajutorul acestuia a ajuns la Paris, unde a câștigat un concurs de fotogenie. A urmat o carieră impregnată cu numeroase piese de teatru și filme…

Zâmbetul sincer şi plin de curaj care a dominat o lume a bărbaţilor aparține Smarandei Brăescu, prima femeie paraşutist din România şi printre primele din lume, cea care, în 1932, cu saltul de la 7.233 m, bătea recordul mondial deţinut de un american…

În 1977, Saul Bellow, la ceremonia de decernare a Nobelului pentru literatură, era însoțit de Alexandra Ionescu Tulcea (soția lui, în dreapta prezentării power-point), matematician specialist în sisteme dinamice şi teorie ergodică…

[1] Persoană importantă (de obicei, dintr-un mediu privilegiat, bogat, aristocratic), cu reputație și poziție înaltă în societate, care petrece o cantitate de timp semnificativă prin participarea la diverse adunări sociale aflate la modă…

[2] Compusă de Claude Romano (pseudonimul artistic folosit de George Sbârcea), cântecul nemuritor lansat în 1937, interpretat în duet alături de Lulu Nicolau…

[3] Numele ei figurează pe o listă de pasageri ai vaporului President Grant, sosit în New York pe 3 octombrie 1941…

[4] Primul film în care a jucat fiind „Chemarea dragostei”, în regia lui Jean Mihail. A avut apoi rol principal într-o ecranizare a piesei „Trenul fantomă”, semnată de Arnold Riedley. A jucat și în filmul „O noaptea la Casablanca” în 1946, în regia fraților Marx…

[5] Necrologul său a fost scris de redacția „The New York Times”…

[6] Fiind co-director alături de actorul Hubert de Malet, la Théâtre de Paris și Théâtre Marigny…

[7] Frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară și politică (de toate nuanțele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d’Estaing, precum și mulți alții, se numărau printre cei care o priveau și o ascultau fermecați…

[8] Este înmormântată într-un splendid cavou în marmură, pe o alee lăturalnică, aproape de ieșirea din Cimitirul Père-Lachaise din Paris…

[9] A fost căsătorită cu producătorul de muzică Ahmet Ertegun, considerat unul dintre cei mai prolifici din industrie, fiind cel care i-a descoperit, printre alţii, pe Led Zeppelin, The Rolling Stones, Eric Clapton şi Phil Collins. Ertegun a murit în 2006, în urma unei leziuni la creier…

Sankt Petersburg, poarta Rusiei către Europa

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 ianuarie 2017, 12:44

O istorie extraordinară[1], tradiţii culturale care au inspirat literatura şi muzica, palate magnifice[2] şi poduri baroce (în centrul istoric), o reţea de canale navigabile[3], muzee, în frunte cu Ermitaj-ul[4]…

Întemeiat de țarul Petru cel Mare[5], din dorința de a avea o „carte de vizită” pe care să o prezinte lumii[6], o „capitală-fereastră” către Europa, este, totodată, cel mai important port al Rusiei la Marea Baltică, aici fiind ancorate navele flotei comerciale și militare…

[1] Câteva momente? În februarie 1837, a murit Aleksandr Pușkin, poet și dramaturg, unul dintre marii creatori ai literaturii ruse… Pseudonimul Lenin (se numea, în realitate, Vladimir Ilici Ulianov), conducătorul revoluției din 1917, a patronat orașul timp de 67 de ani…

[2] Palatul Menshikov / ridicat în 1710 (pentru a fi reşedinţa guvernatorului Alexandru Menshikov), primul din piatră, numit, iniţial, Palatul Ambasadorilor, construcţia barocă, conformă planurilor arhitecţilor italieni Giovani Fontana şi Maria Fontana, era foarte modernă (dacă ne raportăm la acele timpuri) şi, pe lângă splendidele saloane unde se organizau ceremonii de încoronare, cine oficiale sau sărbători, pe lângă apartamentele de lux ale familiei princiare pline de opere de artă, avea şi băi, o fabrică de pâine şi ateliere ale meşteşugarilor care lucrau pentru palat. În 1727, Prinţul Menshikov a fost acuzat de trădare şi delapidare; a fost alungat, iar palatul a fost tranformat pentru ţarul Petru al II-lea (actualmente, găzduieşte Universitatea de Stat)..

Palatul de Vară, construit inițial din lemn (în 1714), de arhitectul Francesco Bartolomeo Rastrelli, pentru a fi reşedinţa ţarului Petru cel Mare, a fost transformat la comanda Împărătesei Elisaveta Petrovna (în 1744) într-un palat baroc mai mare şi mai bogat, cu peste 160 de camere opulent decorate. Lângă palat a fost construită şi o biserică – unde se încoronau ţarii, trezoreria, mai multe fântâni, s-a adăugat, în timp, şi o clădire a Operei. La două decenii distanță, Palatul de Vară a rămas nelocuit deoarece noua împărăteasă, Ecaterina cea Mare, a cerut construirea unei noi reşedinţe, mai opulente. S-a transformat, oarecum, în ruine în timp, fiind înlocuit (în 1825) cu marele Castel Sfântul Mihail, care a devenit noua reşedinţa imperială (găzduieşte în clipa de față Muzeul Rus)…

Simbol al oraşului este marele bulevard Nevski Prospect, cu o lungime de 4,5 km, trasat în primii ani de existenţă a oraşului; începe de la Amiralitate, în preajma Palatului de Iarnă, se termină la podul Alexandr Nevski, unde au fost înălţate, în secolul al XVIII-lea, marile palate. Celebrul arhitect Rastrelli a ridicat, în jurul anilor 1750, trei reşedinţe nobiliare: Palatul Anicikov (astăzi, palat al copiilor), Palatul Stroganov (astăzi este Muzeul Figurilor de Ceară), Palatul Voronțov (transformat în şcoală militară). Chiar la stânga Palatului Ermitaj se înalță Palatul de Marmură, construit de Antonio Rinaldi în stil neoclasic, la comanda Contelui Orlov. Tot în stil neoclasic s-au construit şi Palatul Taurid, al Prinţului Potemkin, folosit inclusiv ca sediu pentru primul Parlament (Duma). Întreg centrul oraşului Sankt Petersburg este protejat de UNESCO, la toate argumentele înfățișate adăugându-se Palatul Iusupov, Palatul Razumovski, Palatul Şuvalov (unde a fost omorât Rasputin), Palatul Elaghin (de pe insula cu acelaşi nume), alte zeci de palate, biserici, vile sau reşedinţe mai puţin impunătoare…

[3] A doua metropolă a Rusiei, Sankt Petersburg se înșiră pe 42 de insule care comunică între ele prin intermediul a 400 de poduri. 1/10 din teritoriul orașului este ocupată de artere navigabile, lungimea totală a canalurilor și a râurilor fiind de 300 de km…

[4] Pe Cheiul Palatului, în cea mai frumoasă parte a oraşului… Primul Palat de Iarnă a fost construit în 1711 şi reconstruit, de mai multe ori, după moartea lui Petru cel Mare, de Domenico Trezzini şi Francesco Rastrelli, terminat în 1762. A fost locuit, pentru prima dată, de Împărăteasa Ecaterina cea Mare, care a adăugat şi o clădire formată din două aripi unite printr-o grădină suspendată numită Ermitaj, concepută ca loc de destindere şi conversaţie printre sere cu plante exotice, păsări şi animale mici. Cele 225 de picturi de Rembrandt, Rubens, Van Dyck, Raphael, Holbein, Titian, cumpărate de la un negustor de artă berlinez – pentru a decora noua clădire, au constituit prima colecţie a Ermitajului, 1764 fiind considerat anul fondării marelui muzeu. Primelor picturi li s-au adăugat, în timpul domniei Ecaterinei, alte peste 4.000 de tablouri ale vechilor maeştri, aproape 40.000 de cărţi şi zeci de mii de nestemate gravate, desene, monedei, medalii, care au creat colecţii pe măsura prestigiului strălucitoarei curţi imperiale. Giganticul palat în stil baroc şi neoclasic, încărcat de bogății, era demn de o familie ce stăpânea un imperiu de peste 22 de milioane de kilometri pătraţi şi era dovada a puterii si bogăţiei Imperiului Ţarist. Palatul are 250 metri lungime şi 30 metri înălţime; întreaga faţata a fost decorată cu statuete înalte de peste 3 metri. Inițial, a avut 1.500 de camere; suportând modificări succesive, unele camere au fost unite pentru a se construi galerii bogat ornamentate cu decoraţii de lemn şi tencuiala aurită. În 1837 un incendiu a distrus mare parte din interior, dar restaurările făcute de Giacomo Quarenghi, în stilul eclectic al timpului, au adus palatului şi mai multă grandoare. Palatul imperial putea găzdui şi 10.000 de oaspeţi; la masa din sufragerie puteau lua loc 1.000 de persoane. În Marea Biserică a Palatului aveau loc, cu mare fast, nunţile din familia Romanov, iar în marile săli de ceremonie se puneau la cale baluri fastuoase; la ultimul mare bal, care a început în 11 februarie 1903 şi a durat trei zile, familia imperială a îmbrăcat costume de secol XVII, aduse special de la Kremlin. Aici  s-a scris istoria Rusiei ţariste, cu nunţi şi baluri imperiale, intrigi politice sau amoroase, încercări de asasinare a ţărilor. Asaltul forţelor bolşevice, din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, asupra Palatului de Iarnă a însemnat începutul Marii Revoluţii Socialiste şi sfârşitul Imperiului Ţarist; patrimonul Ermitajului s-a mărit, în cea mai mare parte prin rechiziții, colecţiile Ermitajului şi cele private au fost declarate bunuri naţionale , tot ceea ce a fost mai preţios în palatele din Sankt Petersburg sau Moscova a intrat în muzeu. În Al Doilea Război Mondial, Palatul de iarnă a fost distrus, pe timpul asediului, dar a fost reclădit şi restaurat (cu caracter de permanență) din cauza instabilităţii solului mlăştinos şi umidităţii provocate de apropierea de râul Neva. Iniţial, doar Micul Ermitaj era clădirea care purta acest nume, astăzi vorbim despre un complex de clădiri construite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, care cuprinde Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj şi Teatrul Ermitajului, împreună cu o mare parte din Palatul de Iarnă. În ultimii ani, au fost alipite complexului o parte a clădirii Statului-Major şi Palatul Mensikov. Ţarii au adunat în Ermitaj tablouri, artefacte, mobilier şi tapiserii, bijuterii şi obiecte din aur, icoane religioase, artizanat, costume şi veşminte ruseşti, inclusiv din garderoba lui Petru cel Mare, porţelanuri, ceasuri, desene, gravuri şi litografii, adesea la întâmplare, primând uneori cantitatea, nu calitatea. Ambasadorii trimişi la Londra, Paris, Roma, Milano sau Amsterdam au achiziţionat, la licitaţii sau din ateliere particulare, colecţii integrale de sute de tablori sau obiecte de artă olandeză, flamandă, italiană, franceză sau engleză pe care le-au adus în Rusia (nu exista conceptul de patrimoniu naţional, au contat doar tenacitatea şi resursele financiare ale ţarilor), pentru ca în zilele noastre să fie vizionate de aproape 4 milioane de vizitatori anual…

[5] Oraşul a fost fondat în data de 27 mai 1703 şi botezat Sankt Pieter Burkh, cu numele olandez al sfântului său protector, Sfântul Petru, pe teritorii recuperate de la suedezi în timpul Războiului Nordului. Pe aceste locuri am fi întâlnit Fortăreaţa Nyen, construită de coloniştii suedezi, iar prima construcţie a oraşului a fost tot o fortăreaţă, numită Sfinţii Petru şi Pavel, ridicată pe insula Iepurelui de pe malul drept al Nevei într-o poziţie stragică pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă. Fortăreaţa a devenit închisoare, numită chiar Bastilia ţaristă; aici au fost încarceraţi şi ţareviciul Alexei – fiul lui Petru cel Mare, Maxim Gorki, Fiodor Dostoievski, Alexander Ulianov (fratele lui Vladimir Lenin); în 1917, a fost unul din posturile de comandă bolşevice la asaltul asupra Palatului de Iarnă (astăzi este muzeu, iar zona şi plaja din faţă fortăreţei au devenit un plăcut loc de relaxare pentru locuitori şi turişti). Pe malul Nevei s-a construit apoi o biserică şi prima locuinţă a lui Petru, Domik Petra Velikogo, o căsuţă modestă din lemn cu acoperişul de şindrilă, cu doar două încăperi şi un pridvor, unde a locuit şase ani pentru a supraveghea construirea oraşului (căsuţa poate fi vizitată de turişti). Au fost secate mlaştinile şi oraşul s-a întins în toate părţile, sub conducerea inginerilor germani şi a arhitecţilor italieni, în frunte cu Domenigo Trezzini, cu munca ţărani iobagi de pe întreg teritoriul imperiului (se spune că, pentru ridicarea monumentalului oraş, au murit aproape 100.000 de şerbi). Familii de vază au fost silite să se mute în oraş şi să-şi construiască reşedinţe; după doar zece ani de la fondare, în 1713, Sankt Petersburg a fost proclamat capitala imperiului. În zonă nu era piatră pentru ridicarea palatelor, totul se construia la început din lemn până când ţarul a interzis zidirea clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului şi i-a obligat pe toţi meşterii pietrari să vină să lucreze în noua capitală. Petru cel Mare a vizitat Parisul (în 1715) şi, impresionat în special de Luvru, Grădinile Tuileries, de Domul Invalizilor, l-a chemat pe arhitectul şi peisagistul francez Jean-Baptiste Leblond pentru a construi la Sankt Petersburg, i-a conferit titlul de arhitect general al oraşului şi enorma alocaţie de 5.000 de ruble. S-au creat pepiniere şi magazine pe malurile Nevei, ateliere de sculptură, stucatură, tapiserie, străzile au fost iluminate cu petrol lampant şi a fost construit marele Palat Aprakin, despre care vizitatorii spuneau că ar face gelos şi un rege. Palatelor în stil baroc li s-au adăugat catedralele, Academia de Ştiinţe şi Universitatea. Petru cel Mare a murit ca Împărat şi Autocrat al întregii Rusii în 1725, după 43 de ani de domnie impetuoasă, cu războaie, reforme şi încercări de a moderniza Rusia, supravieţuind trădărilor şi mai multor atentate. La 10 martie 1725, corpul lui Petru cel Mare a fost depus într-o capelă de lemn, special construită pentru ţar, dar şase ani mai târziu şi-a găsit odihna veşnică în marea Catedrala Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, devenită simbol al oraşului (astăzi, marea catedrală adăposteşte şi mormintele altor împăraţi ai Rusiei). După moartea țarului, capitala a fost mutată, din nou, la Moscova, iar în timpul domniei Anei Ivanovna oraşului i-a fost redat statutul de capitală (timp de zece ani, începând din 1914, oraşul s-a numit Petrograd). Un deceniu de război mondial, revoluţia şi războiul civil intern, foametea şi revoltele populare, dar şi o inundaţie devastatoare, au ruinat oraşul. Clădirile magnifice au rezistat, însă sufletul marii civilizaţii a pierit odată cu elitele oraşului care fie au murit, fie au plecat în exil. În 1918, Moscova a devenit din nou capitală; în data de 24 ianuarie 1924, la trei zile după moartea lui Lenin, Petrogradul a fost redenumit, în onoarea sa, Leningrad, pentru că numele de Sankt Petersburg amintea de Imperiul Ţarist; rebotezarea oraşului trebuia să fie simbol al schimbării de sistem politic şi social. Cel de-al Doilea Război Mondial a devastat oraşul, care a rezistat 900 de zile blocadei naziste. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991, majoritatea populaţiei a fost de acord cu revenirea la numele original, Sankt Petersburg; tot atunci au fost rebotezateşi 39 de străzi, şase poduri, trei staţii de metrou şi şase parcuri…

[6] Locuitorii săi l-au botezat Petrograd; pentru ruși, care – din 1914 – au luptat împotriva Germaniei, vechiul nume avea o rezonanță „prea germană”…

Viață în culori neobișnuite

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 ianuarie 2017, 11:33

Următoarele 25 de fotografii desemnează imagini pe cât de neobișnuite, pe atât de originale; nu au defecte, detaliile sunt apropiate de perfecțiune, în mod natural binecuvântate cu stropi unici de culoare…

Nu spunea Franco Angeli? Culorile au aripi…

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=sgcbxhyvycM&feature=youtu.be[/youtube]

Trotuarele sediului Salubris-Iași se cer curățate

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 ianuarie 2017, 09:44

Nu iau în discuție precipitaţii căzute, intervenţii lente, blocaje în trafic, cozile întinse (la ore de vârf) pe principalele artere de circulaţie… Par a fi de domeniul altor zile… Vreau să înțeleg răspunsul la întrebarea: De ce un trotuar din „coasta specialistului” nu arată igienic, curat, sănătos, adică… salubru?

Top 30… compoziții de muzică clasică

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 ianuarie 2017, 08:22

Muzica cultă, savantă sau (mult mai des întrebuințat) clasică cuprinde totalitatea realizărilor muzicale proprii reprezentanților culturii înalte într-un spațiu geografic, de-a lungul unui interval însemnat de timp. Elaborarea de muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiție. Astfel, autorul este cunoscut prin numele lui (sau măcar printr-un pseudonim) și deține o cunoaștere temeinică a teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparține. Deși fundamentate pe tradiție, muzicile culte sunt întotdeauna receptive la inovație sub o formă sau alta; în stadiile sale înaintate de evoluție, o muzică cultă poate nega chiar și o parte din legile sale fundamentale în scopul de a realiza noul. Astfel, supraviețuirea unei muzici culte impune păstrarea unei baze cât de restrânse privitoare la practica creației și a interpretării. În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată muzica ecleziastică și de concert dezvoltată în Europa vestică (perioadele: Renașterea/circa 1400-1600; Barocul/1600-1750; Romantismul/1827-cca.1910) și, apoi, răspândită în alte spații geografice (denumirea de muzică cultă se aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate de tradiția vest-europeană, care, în schimb, respectă normele mai sus amintite ale culturii înalte – spre exemplu, muzica cultă indiană, cea otomană, cea japoneză ș.a.m.d)…

*

Psihologii și psihiatrii sugerează conectarea simțurilor la muzica clasică. „Mozart Effect” (efectul Mozart), introdus de dr. Alfred A. Tomatis (folosea muzica lui Wolfgang Amadeus Mozart drept stimul auditiv pentru pacienții pe care îi trata în legătură cu anumite stări psihice), și-a dovedit, în timp, puterea miraculoasă (reduce tensiunea acumulată chiar în cazul oamenilor care, de regulă, nu preferă genul muzical invocat). Ascultați un vals sau o rapsodie… În chip miraculos, veți dobândi calmul necesar pentru a găsi soluții…

Chiar dacă din clip lipsesc Liszt, Rachmaninoff, Chopin ș.a., preferința pentru muzica de calitate nu poate ține cont doar de educația clasamentului (relativ), ci, mai ales, de inteligența ascultării (efecte benefice). Într-o dimensiune superioară a argumentelor, nu există obstacol pentru a beneficia de efectele muzicii „grele”, nu este valabilă ideea potrivit căreia ai, neapărat, nevoie de o educație muzicală; ultima favorizează un contact mai lesnicios, dar oamenii inteligenți apreciază genul, indiferent de cultura lor muzicală…

Trepte care duc către… „Luceafăr”

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 ianuarie 2017, 06:00 / actualizat: 15 ianuarie 2017, 8:04

Oricum/oricare ar fi percepțiile, integrala operei lui Eminescu şi-a găsit împlinirea după 100 de ani de la moartea poetului. Niciun popor nu şi-a permis să aştepte atât de mult cu o valoare naţională, fapt care îl determinase pe Constantin Noica să afirme: „Românii au două păcate: primul este că nu-l cunoaştem noi înşine pe Eminescu; al doilea, că nu-l facem cunoscut lumii aşa cum se cuvine.”

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=uyVFbpTKRCE&feature=youtu.be[/youtube]

*

La 15 ianuarie 1850 (există și argumente în favoarea afirmației potrivit căreia trebuie invocată data de 20 decembrie 1849), s-a născut, în Botoșani, al șaptelea copil din familia Eminovici…

Se pare că Mihai și-a petrecut primii ani din viață la Botoșani… Copilăria a fost plină de farmecul Ipoteștilor… Începând cu anul 2000, finisajul exterior şi interior al casei, mobilierul expus – parte original, parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea – reînvie atmosfera celor treizeci de ani (1848-1878) în care familia poetului a locuit la Ipoteşti, în casa construită de căminar odată cu mutarea definitivă la moşia din sat. 

Eminescu nu înseamnă doar Ipotești… În centrul istoric, lângă Biserica Uspenia, locul unde a fost botezat poetul, a existat o casă – cea în care a fost adus pe lume copilul Mihai/astăzi, un imobil degradat… Actuala Primărie adăpostea (pe la 1860-1865) Tribunalul districtului Botoșani; Eminescu a fost copist, câteva luni ale anului 1864. O casă retrocedată… doar atât? În 1868, într-o sală amenajată pentru spectacole de teatru, am fi găsit trupa condusă de Mihail Pascaly, avându-l ca sufleur pe Mihai Eminescu… Locuind, doar un an, în casa surorii sale Harieta (două camere de pe strada Pușkin), Eminescu a fost îngrijit în ultima parte a vieți. Ce amintește de acest loc? Plăcuța atârnată…

A frecventat școala primară greco-orientală din Cernăuți și gimnaziul din localitate, dar și-a întrerupt studiile (1863), inclusiv pentru a deveni copist (1865) în administrația din Botoșani /… mai târziu, sufleor și traducător în trupa lui Mihai Pascaly…

A continuat studiile la Cernăuți, având grijă de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul…

Tot în 1866 începe colaborarea la revista „Familia” din Budapesta… Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu…

A absolvit numeroase cursuri (1872), la Viena (peste doi ani, la Berlin), întorcându-se în Botoșani… Începuse colaborarea la revista ieșeană „Convorbiri literare”. Stabilindu-se în Iași, Maiorescu l-a numit director al „Bibliotecii Centrale” și revizor școlar pentru Iași, pentru Vaslui, deopotrivă cu faptul că a publicat în ziarul conservator „Timpul”…

documentare și concept: Nicolae Tomescu; ilustrație-montaj: Erika Engel și Cătălin Bîșcă

*

Eminescu recunoscuse, de nenumărate ori – în scrisorile și poeziile sale, influența pe care Veronica Micle a avut-o asupră-i. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „(…)viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește: „(…)până când am întâlnit-o n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”[1]. Până la 4 august 1879 (moartea soțului Veronicăi), „din amintirile lui Ioan Slavici” știm că după stabilirea la Iași (în 1874), Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare (1876), îi aflăm iubirea pătimașă… de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text, Eminescu descrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei, aflăm din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. O dată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe[2]. Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie (anul invocat) până la următorul episod al legăturii lor a fost o perioadă de frământări. Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul sufletesc: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea,Venin și farmec, Gelozie și multe altele. „Luceafărul” reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire: „Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit. Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia, din nou, ințiativa și reușește să îl înlănțuie – folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovadă este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că „este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă”, iar, pe spatele scrisorii Veronica îl corectează (ulterior) cu anul 1879; încercarea evidentă de postdatare oferă dovada faptului că Veronica avea ceva de ascuns, anume că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle; anul real este, cu siguranță, 1876… În poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală – dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acea clipă ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între versurile scrise după august 1876 sunt câteva în care poetul afirmă, explicit, că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi[3]. Urmează o perioadă în care apar, în manuscrise, poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica[4].

Pasiunea lui Eminescu se mai domolește, hotărându-se, nu numai în acest sens, și mutarea la București (octombrie 1877). Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica, imediat după îngustarea clepsidrei, conține explicațiile comportamentului ei de până atunci. „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară, cu sinceritatea plină de cruzime a unor femei, că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată; Veronica adaugă faptul că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură de faptul că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ștefan Micle[5], legătura dintre cei redevine avânt frământat, printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie ale anului 1879 le petrec împreună, într-un fel de lună de miere. Din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească; un rol esențial (transformat în pretext sau viceversa) a reprezentat-o lipsa mijloacelor materiale. Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi Micle către Eminescu privește împrejurarea potrivit căreia marele poet îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Un alt reproș pe care i-l face, des, este că nu venea la Iași să o viziteze. Încântarea „lunii de miere” se risipește; Eminescu a mai ajuns la Iași în noiembrie, la serbarea anuală a „Junimii”; apoi a plecat Veronica la București să-și vadă iubitul. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele femeii. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte, „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau  anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Sfredelea în sentimentul chinuitor și obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că ființa iubită este necredincioasă; în adevăr, Eminescu reacționase, aproape instantaneu, prin scrisori furibunde. Ca replică, amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile… Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880)[6], pe care Eminescu a reușit să le gestioneze; primele două, prin scrisori, ultima printr-o călătorie în capitala Moldovei; la epistolele înveninate, geniul răspunde în glumă și purcede grabnic la Iași, reușind să mai amâne, cu două luni, deznodământul. Atunci când răspunde, în scris, acuzațiilor și reproșurilor repetate, explică, fără să fie orbit de fulgere, că este bolnav și obosit[7]. La primirea unor astfel de scrisori, Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să repornească furtuna și să acopere stelele, luând peste picior explicațiile lui Eminescu. În 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor. La sfârșitul lui martie 1880, îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îl acuză: numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile…

Rămân despărțiți, izolați, diferențiați până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea fiind expediată de Veronica Micle. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, mai exagerate decât până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn, fie și minuscul, de atenție. Într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată în a doua jumătate a anului 1880, Veronica Micle începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna deoarece poetul, în înțelegere deliberată cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”; răzbunarea ei ar consta în publicarea unei descrieri a „Junimii”, sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar, pe care i-a făcut-o Eminescu însuși; iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie, deține două scrisori care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Veronica Micle nu a publicat niciun rând din destăinuiri, dar a spus tuturor cunoscuților ceea ce știa[8]. La sfârșitul lunii decembrie a anului 1881, merge la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Dar orice zvâcnire îi îndepărtează de lucrurile posibile. În stilul clasic al unor femei, stârnește gelozia poetului față de I. L. Caragiale, cu care avusese, între timp, o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise de Veronica Micle lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte tulburătoare, de fiecare dată când are de-a face cu marele dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist. Eminescu reacționează cu o violență extremă[9]. Aflat în echilibru instabil, dezvoltă iluzii periculoase: nu Veronica este vinovată în povestea cu I. L. Caragiale, totul reprezintă o consecință a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte. Perioada apropierii celor doi este foarte asemănătoare cu perioada anterioară. Trebuie spus că Veronica a manifestat mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar a continuat să îl chinuie pe Eminescu cu toane și pretenții. Într-o scrisoare din 28 martie 1882, recunoaște ea însăși faptul că, procedând de a anumită manieră, încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea (august 1882), în sensul îndepărtării sufletești, al pierderii afecțiunii, are ca fundament aceleași motive precum ruptura anterioară…

*

În aprilie 1888, după îngrijirile primite de la sora sa, Harieta, a plecat dinspre Botoșani către București (însoțit de Veronica Micle), pentru ca, în februarie 1889 să fie internat, din nou, la „Sanatoriul Caritas” și să aducă veșnicia zilei de 15 iunie 1889…

[1] O descriere obiectivă a evoluției relației dintre Veronica Micle și Eminescu poate fi obținută prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

[2] Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria (îi aparținea lui Eminescu): „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

[3] Spre exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă.

[4] Dormi!, Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

[5] Din 4 august 1879…

[6] Iată un exemplu despre felul în care reacționa Veronica Micle atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă: „D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare (un pasaj din scrisoarea datată 19 februarie 1880).

[7] În scrisoarea din 4 februarie 1880, Eminescu încearcă să o împace pe Veronica Micle, dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat, că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață. „Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele… Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorințade-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

[8] O mărturie a felului în care a acționat Veronica Micle: scrisoarea din 8 decembrie 1880, pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie, rugându-l să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar, în prima parte a scrisorii, se plânge că este deznădăjduită deoarece Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

[9] După cum relatează el însuși, în scrisoarea din 28 decembrie, și după cum confirmă însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului (la Maiorescu acasă).

Povestea României. Județul Vâlcea

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 ianuarie 2017, 11:35

Legenda amintește de „valea lotrilor” (hoților), cetele de haiduci găsindu-și adăpost în adâncul pădurii, după un „jaf la drumul mare”, undeva în trecătoarea Oltului sau dincolo de aceasta, peste creasta muntelui; nu am avut nici timp, nici interes pentru a verifica dacă ei se afundau pentru împărțirea prăzii și pentru a o dosi în peșteri și grote. Barajul Vidra este amplasat pe râul Lotru, în cheile Vidra, la 30 km amonte de stațiunea Voineasa. Între Lotru și Călimănești, la Cozia, defileul Oltului separă masivul cu același nume de culmile altor munți; marginea Masivului Cozia este atât de fragmentată, încât versanții abrupți cad direct în apele lacului de acumulare de la Turnu, iar calea ferată a trebuit să străpungă un șir de tunele în culmile prăpăstioase ale Coziei. Transalpina, cel mai înalt drum rutier din România, atinge altitudinea maximă în Pasul Urdele (2.145 m); șoseaua  traversează Munții  Parâng, de la N la S, paralel cu Valea Oltului și Valea Jiului.

*

„Drumul Regelui” , sau Transalpina, şerpuieşte pe crestele Parângului, de la Novaci (Gorj) până la Sebeş (Alba), dezvăluind o privelişte de vis. Transalpina străbate judeţele Alba, Gorj şi Vâlcea pe o distanţă de 148 de kilometri, iar în punctul cel mai înalt, în Pasul Urdele, şoseaua atinge cota de 2.145 de metri, depăşind, cu peste 100 de metri, Transfăgărăşanul. Calea accesului peste munţi, către Transilvania, a fost construită în timpul romanilor, având o importanţă strategică, modernizată, parţial, în perioada interbelică, prin dispoziția Regelui Carol al II-lea. După 1989, când a început construcţia vilelor la Rânca, zidurile de sprijin ale drumului au fost desfiinţate, din cauza faptului că piatra a fost folosită la ridicarea clădirilor…

Povestea României. Județul Tulcea

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 ianuarie 2017, 11:35

Delta Dunării reprezintă teritoriul cuprins între prima bifurcaţie a marelui fluviu (Ceatalul Chiliei), mărginit la est de litoralul Mării Negre, la nord de braţul Chilia, la sud de complexul lacustru Razim Sinoie. Peste 1.830 de specii de copaci și plante, peste 2.440 de specii de insecte, 91 de specii de moluște, 11 specii de reptile, 10 specii de amfibieni, 320 de specii de păsări, 44 de specii de mamifere, multe dintre ele fiind declarate specii unice și monumente ale naturii, 133 de specii de pești… Din punct de vedere geografic, cea mai umedă zonă a Europei, cea mai joasă și mai nouă regiune de câmpie, unde domnesc suprafețele cu înălțime mică în raport cu nivelul 0 al Mării Negre…

Farul din Sulina, construit în perioada Comisiunii Europene a Dunării, păstrează inscripțiile meșterilor implicați iar farul observator parcă ar vrea să continue filmările pentru Toate pânzele sus. Între braţele Chilia şi Sulina se găseşte pădurea Letea, monument al naturii, cea mai veche rezervaţie naturală a României (declarată din anul 1938), specii de plante rare, cum ar fi viţa sălbatică, liana (atinge limita cea mai nordică de răspândire din Europa), plante de origine mediteraneană, care conferă pădurii un caracter tropical. În contrast, Munții Măcinului desemnează zona cea mai înaltă a Podişului Dobrogean, în apropierea limitelor vestice ale Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Enisala este eprezentativă pentru peisajul de litoral fosil al Mării Negre, dinaintea închiderii lagunelor litorale, și constituie un punct de perspectivă unic în ţară, de unde pot fi observate aproape toate tipurile de peisaj din Dobrogea…

Povestea României. Județul Timiș

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 ianuarie 2017, 11:25

De fapt, Iași – Suceava – Maramureș – Bistrița Năsăud – Cluj – Alba – Hunedoara – Sibiu – Brașov – Covasna – Harghita – Neamț – Iași ar oferi, mai curând, impresia unei curbe plană închisă, pentru care suma distanțelor oricărui punct al său la două puncte fixe pare întotdeauna constantă. Curba aproape perfectă ar fi reprezentată de trasele Suceava – Neamț – Bacău – Vrancea – Buzău – Prahova – Dâmbovița – Argeș – Vâlcea – Gorj sau/și Botoșani – Iași – Vaslui – Galați – Brăila –, fascinantul „ocol” Tulcea – Constanța –, Ialomița – Ilfov – București – Călărași – Giurgiu – Teleorman – Olt – Dolj – Mehedinți, de aici, în ambele situații invocate, „cercul se închide” prin Caraș Severin – Timiș – Arad – Bihor – Sălaj – Satu Mare – Maramureș – Bistrița Năsăud…

Nu voi ezita, pentru județul Timiș, să recomand Catedrala Ortodoxă din Timişoara (sau Catedrala Mitropolitană), un veritabil simbol al oraşului-stare de spirit, Piaţa Unirii, în stil baroc (găzduieşte importante obiective turistice precum Domul romano-catolic, Castelul Huniazilor (cea mai veche clădire din Timişoara, construită între anii 1443-1447 din porunca lui Iancu de Hunedoara, pe ruinele unui vechi castel din secolul XIV)…

Povestea României. Județul Suceava

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 ianuarie 2017, 12:32

Romain de Tirtoff (Roman Petrovich Tyrtov)… necunoscutul faimos…

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 ianuarie 2017, 11:28 / actualizat: 10 ianuarie 2017, 10:23

În 1907, cunoaște Parisul; se mută în capitala Franței, între 1910-1912, pentru a urma o carieră de designer. Decizia survine în ciuda obiecțiilor tatălui său, care a vrut ca fiul să continue tradiția familiei și să devină ofițer de marină. Romain, asumat ca pseudonim – pentru a evita dezonorarea familiei –, a lucrat pentru Paul Poiret (1913-1914). În 1915, asigura primul său contract, substanțial, cu revista „Harper Bazaar”; și-a lansat, astfel, o carieră ilustră, care a inclus proiectarea de costume și decoruri. Între 1915-1937, ERTE a proiectat peste 200 de huse pentru „Harper Bazaar”, iar ilustrațiile sale au apărut, de asemenea, în publicații:„Illustrated London News”, „Cosmopolitan”, „Home Journal feminin”, „Vogue”…

Faima lui ERTE rămâne, probabil, prin raportare la creațiile sale elegante de modă, care surprind în perioada Art Deco. Unul dintre primele succese a privit proiectarea de îmbrăcăminte pentru dansatorul francez Gaby Deslys. Delicatele sale desene și modelele sofisticate, pline de farmec, sunt ușor de recunoscut; ideile și arta influențează moda în secolul al XXI-lea. Aceste costume, desene sau modele (de program)/seturi, au fost prezentate în „Ziegfeld Follies” (din 1923), în mai multe producții „Folies Bergere” și „George White”. Pe Broadway, celebra cântăreață francez Irène Bordoni a purtat desene sau modele ERTE. În 1925, Louis B. Mayer l-a adus la Hollywood pentru a proiecta seturi și costume pentru filmul (mut). Au existat multe probleme legate de script-uri, așa că ERTE a primit și alte sarcini (pentru filme precum „Ben-Hur”). În 1920, a proiectat decorul și costumele filmului „The Restless Sex” (finanțat de William Randolph Hearst), în care a jucat Marion Davies. De departe, a desăvârșit cunoașterea de sine și a cunoscut cea mai bună imagine prin „Simfonia în negru”; reprezentând o femeie oarecum stilizată, înaltă, subțire, îmbrăcată în negru, care ține în lesă un câine negru, această imagine influentă a fost reprodusă și copiată de nenumărate ori. ERTE a continuat să lucreze, pe tot parcursul vieții sale, la proiectarea unor reviste, spectacole de balet și opere. Dacă și-a inceput activitatea de printuri în ediție limitată, a trecut la bronzuri și, în același timp, la artă ușor de purtat. Cu doi ani înainte de moartea sa, ERTE a creat șapte modele (limitate) de sticlă, o ediție pentru „Courvoisier”, pentru a arăta diferitele etape ale procesului de producere a coniacului, de la distilare la maturare. În anul 2008, prin ediția a opta și ultima a sticlelor „Courvoisier”, Erte proiectate „Grande Champagne coniac”, datând din 1892, lansat și vândut pentru 10.000 $ bucata. Lucrările sale sunt expuse în colecțiile Muzeelor „Victoria și Albert”, „Metropolitan de Artă”, din Los Angeles County of Art („LACMA”); o colecție poate fi întâlnită la „Museum 1999” din Tokyo…

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=E45mYbBWO9w&feature=youtu.be[/youtube]

Dansați Milonga?

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 ianuarie 2017, 10:06

Cea mai obişnuită formă de a practica tango în grupuri mai mari este milonga… Cele mai multe persoane vin aşteptându-se să danseze cu un număr de parteneri diferiţi. Pentru unii, milonga este cel mai bun mod de a-și perfecţiona dansul şi de a experimenta magia dansului de tango la niveluri superioare.

Câteva reguli de bază asigură funcţionalitatea, oferind o structură şi un ritm întregii nopţi. Fără această structură minimală, milonga devine prea haotică, oamenii se incomodează unii pe alţii începând să danseze şi oprindu-se,  adesea având dificultăţi în a invita sau a fi invitat la dans.

Invitaţia

Bărbatul invită femeia (oarecum justificat de faptul că bărbatul conduce în dans). Din punctul de vedere al rolurilor tradiţionale, pare mult mai acceptabil pentru un bărbat decât pentru o femeie să încerce şi să fie refuzat (spre exemplu). Dintr-o perspectiva modernă, obiceiul pare inechitabil. În Argentina a fost dezvoltat un mod de a face invitaţia cu privirea. Dacă niciunul dintre cei doi nu îşi mută privirea când îşi întalnesc privirile, bărbatul înclină, întrebător, capul, ceea ce funcţionează ca o invitaţie discretă. Doar când femeia afirmă dorința de a dansa, bărbatul merge spre ea şi o acompaniază pe suprafaţa de dans (permite femeii să invite pentru că şi ea este la fel de liberă ca bărbatul să iniţieze contactul vizual).

Există doar două dificultăţi cu respectivul tip de invitaţie. Una este că toată lumea trebuie să o cunoască, altfel privirile şi înclinările capului pot fi (uşor) interpretate greşit. Cealaltă este că încăperea trebuie să fie aranjată corespunzător; trebuie să fie suficient de mică pentru ca persoanele să poată avea contact vizual peste suprafaţa de dans sau trebuie să reprezinte un spaţiu suficient pentru ca oamenii să se poată plimbă jur-împrejur. Cu toate acestea, în ansamblu, invitaţia cu privirea contribuie foarte mult la funcţionarea fără incidente a unei milonga şi în special oferă şanse egale de a alege pentru bărbaţi şi femei.

Tande şi cortine

Tradiţional, muzica la milonga este redată în seturi care se numesc tande, separate de scurte fragmente de muzică non-tango numite cortine. Sunt, de obicei, patru tangouri într-o tanda şi doar trei valsuri sau milonga. Toate cântecele dintr-o tanda sunt, în mod obişnuit, interpretate de aceeaşi orchestră. La sunetul cortinei toată lumea părăseşte suprafaţa de dans. Toate obiceiurile au scopuri precise pentru funcţionarea milonga. Setul de patru tangouri este perioada optimă de timp în care un cuplu poate avea o experienţă de dans plină de satisfacții. În timpul primelor două melodii, partenerii se adaptează treptat, devenind mai liberi şi mai expresivi în ultimele două melodii din set. O tanda nu este foarte lungă; chiar dacă dansezi cu cineva care nu este prea îndemânatic, va fi doar o porţiune minoră a serii. Se presupune că toată lumea părăseşte suprafaţa de dans la sfârşitul tandei, nu mai este nevoie ca cineva să decidă când să întrerupă dansul. Dacă nu ar exista cortine, unul dintre parteneri ar trebui să fie primul care decide că vrea să ia o pauză şi asta ar arăta clar cine se bucură mai mult de experienţa dansului. Cortinele previn o asemenea situaţie (de dorit să se părăsească suprafaţa de dans la sunetul cortinei, chiar dacă unii vor dansa din nou cu acelaşi partener). Respectarea tandelor şi cortinelor este esenţială pentru uşurinţa schimbării partenerilor – în acest mod toată lumea devine disponibilă (în acelaşi timp). Altfel, două persoane pot schimba întotdeauna partenerii la momente diferite, neavând şansa să danseze unul cu celelalt sau măcar să descopere că celălalt vrea să danseze cu el. Un alt motiv privește posibilitatea de a nu vrea să dansezi Pugliese cu aceeasi persoană cu care ai dori să dansezi D’Arienzo. Dansatorii experimentaţi fac distincţie între orchestre şi aşteaptă să vadă ce orchestră va cânta înainte de a-şi alege partenerii…

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=M-35NJPNaQ8[/youtube]

Deszăpezirea se aplică și la periferie?

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 ianuarie 2017, 20:41 / actualizat: 9 ianuarie 2017, 15:24

*

PERIFERÍE (adesea, figurativ) desemnează un ținut, o regiune, un cartier, o zonă, un punct… situate la margine în raport cu centrul (sau cu un punct de referință)…

Oare a nu trimite utilaje de deszăpezire la întretăierea străzilor ieșene Aviației și Avionului (după cum Aurel Vlaicu părea, astăzi, uitată și părăsită) reprezintă atitudinea sau sentimentul de stimă, de considerație, de prețuire deosebită a autorităților locale față de… definiția din dicționar?

Dimensiunea culturală a nepregătirii…

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 ianuarie 2017, 12:55

„Vinovați” sunt și oamenii din presă… „Buletinele” (scrise sau vorbite) condensezează „catastrofele universale” într-­o listă de titluri (îmi plac, îndeosebi: Paralizați de ninsori extreme, Ger năpraznic… Frigul pune stăpânire pe toată România – în locul unei exprimări mai domoale: Nopți de ger după codurile de viscol). Desigur, jurnaliștii exagerează pentru a avea subiecte incitante. Vremea bună și normalitatea în exprimare nu fac prima pagină. Mesajul? Vremea imprevizibilă transformă prognozele în „specii” cu grad mare de improbabilitate. Dacă un lucru poate merge rău, acesta va merge, cu necesitate, tot mai rău.

Mecanismele mentale par a fi (chiar sunt) alibiurile nepregătirii[2]… De ce sunt pregătiți să fie nepregătiți? De ce nu sunt pregătiți pentru lucrurile care urmează, în mod inexorabil? De ce sunt nepregătiți pentru acțiuni temeinic fixate în calendar? Răspunsul trebuie căutat în dominantele culturale; ele au imprimat tipul de acțiune cu orizont mic de timp, din cauza tarelor unei culturi de supraviețuire; orizontul mediu sau lung al proiecțiilor activităților devine lipsit de realism, chiar disfuncțional; cultura românească de supraviețuire rezolvă chestiunile curente, problemele imediate, este alimentată de anomia socială, de dezordinea normativă de la nivelul vieții sociale, de la nivelul instituțiilor/organizațiilor; în condiții de instabilitate, de inconstanță în funcționarea instituțiilor, acolo unde unele reguli sau norme sunt încălcate criminal, anormalitatea tinde să ia locul normalului; nu îți faci proiecții, nu îți propui să acționezi pe termen lung…

Cât de greu este să ne apucăm de construcția României „lucrului bine făcut”? Când ne vom bucura pentru faptul că ninge, pentru celelalte miracole pe care le invocăm, mereu şi mereu? Când nu vom intra în panică, repudiind, cu îndârjire, căderile splendide de alb, gândindu-ne la cât de nepregătiţi suntem, când vom discuta, cu nostalgie, despre iernile în care înzăpezeam prin case iar şcolile trăgeau obloanele (învinse de căderile de nea)? Când vom înlătura catastrofa sistemului centralizat de încălzire? Când vom rezolva problemele oamenilor fără adăpost, ale câinilor fără stăpân? Și celelalte, și celelalte… Când  ne vom îngădui să fim extaziaţi, cu nasurile lipite de geam, tresărind că ne-a fost dăruită o iarnă demnă de amintirile copilăriei?

[1] Lucru prea bine știut, în România ninge aproape în fiecare an. Iernile dezvoltă, în general, caracteristici mai „pline”; normal ar fi să avem parte de zăpadă, de gheață, de polei. Cu toate acestea, politrucii ne-au obișnuit cu sintagma „Iarna ne-a luat pe nepregătite, chiar atunci când prima ninsoare vine mai târziu, prin ianuarie. Este alimentată senzația potrivit căreia suntem în fața unei calamități naturale. Adevarat, presa contribuie la un gen de isterie, dar autoritățile parcă au nevoie de „un veac de singurătate”, în care să se dezmeticească, să li se confirme (de undeva) că este iarnă (iar aceasta „nu-i ca vara”), că ninge, s-a produs polei, s-au blocat drumurile…

[2] Uneori, ale unui soi de conspirație aparținând celor care ajung la putere și care se folosesc de capriciile vremii pentru a-­și motiva propria incompetență, chiar mai mult – epurările cu iz politicianist. Nepregătirea a fost cultivată cu intensitate; scena politică este înțesată cu tot felul de „mirați”, care nu dau semne să înțeleagă ce se întamplă, dar promit că, ajungând în funcții, vor fi mai „pregătiți”…

“Înaintemergătorul Domnului”

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 ianuarie 2017, 21:00

puterea sacră înseamnă, deopotrivă, realitate, perenitate şi eficienţă.

Următoarele rânduri nu ar trebui privite ca fiind opoziţia sacru-profan (oricum, povestea le apropie), adesea înţeleasă ca opoziţie între real şi ireal sau pseudoreal…

 *

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL a început să predice în al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii; a avut menirea să pregătească poporul pentru primirea lui Mesia, să-l descopere pe acesta şi să-l facă cunoscut lui Israel (mesajul principal pe care îl transmitea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!) SFÂNTUL IOAN l-a mustrat pe Irod Antipa, fiul regelui Iudeei Irod cel Mare, pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada (soţia fratelui). Adultera a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse oaspeţilor, îndeosebi lui Irod – la un ospăţ de ziua lui, să ceară capul lui IOAN BOTEZĂTORUL drept răsplată. Trupul lui Ioan Botezătorul ar fi fost dus de susținătorii săi în localitatea Sebastia (azi în Cisiordnia), unde ar fi fost îngropat. Împăratul roman anticreștin Iulian Apostatul (360-363) ar fi ars rămășițele lui Ioan Botezătorul, împrăștiindu-i cenușa. Capul ar fi fost salvat și dus la Alexandria (Egipt), apoi la Constantinopol, de unde a fost dus în provincia Poitou (Franţa) de către regele francon Pippin al III-lea (715-768). Din trup ar mai fi rămas nearse numai un braț și un deget.

Iată de ce sărbătorile închinate SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL includ, totodată, zămislirea (23 septembrie), naşterea (24 iunie/excepție făcută acestuia, întrucât sfinții și martirii sunt comemorați în ziua morții lor, ca zi a nașterii în Împărăția Cerurilor) şi tăierea capului (29 august).

*

În ziua marelui praznic închinat Soborului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la sate şi la oraşe, de secole, se păstrează unele tradiţii:

La biserică se sfinţesc bucate şi vin alb. La slujba închinată praznicului, gospodinele aduc la biserică mai multe bucate pregătite în acea gospodărie: pâinici, colaci cu stafide şi unşi cu miere, cozonaci, brânză şi ouă. De asemenea, se sfinţeşte vinul care se bea la masă, de obicei doar vin alb. Se împart pachete cu mâncare şi vin alb, în primul rând săracilor şi persoanele care poartă numele de Ioan. În această zi, nu se bea vin roşu care aminteşte de martirajul Sfântului Prooroc Ioan… În familiile în care au murit rude în condiţii suspecte, se fac pomeniri la biserică: se citeşte pomelnicul cu numele decedaţilor şi se dau de pomană pachete cu bucate preferate de cei plecaţi în eternitate în mod neaşteptat… La sărbătoarea tradiţională numită „Cumetria femeilor” participă tinerele neveste. În multe zone din ţară, acestea se întâlnesc cu nevestele căsătorite de mai multă vreme. Acestea le împărtăşesc tinerelor „surate” din experienţa lor de familie, pentru a avea o căsnicie fericită şi prosperă. Finalul întâlnirii se încheie cu o petrecere la care participă purtătoarele numelui de Ioana; dar la petrecere nu se consumă băuturi alcoolice. Totodată, femeile care poartă numele de Ioana pregătesc şi împart prietenilor de familie, covrigi cu ou, o delicatesă specifică în Câmpulung Muscel, după care se bea teiată, o băutură pregătită din flori de tei, dovedită a fi un tonic pentru trup şi suflet… Din această zi, timp de trei zile, casa se stropeşte cu aghesmă mare, exceptând baia. Totodată, candela va arde în tot acest interval, pentru ca în acea familie să se ia doar decizii înţelepte, chibzuite şi discuţiile să nu degenereze în tensiuni şi în gesturi necugetate… În ziua Soborului Sfântului Ioan, oamenii trebuie să fie veseli; în căminele în care membrii familiei nu se bucură în ziua praznicului, va domina tristeţea până la sfârşitul anului… În unele regiuni, Sfântul Ion este numit „ocrotitorul pruncilor”, deoarece acesta îi apără pe copii de rele şi are grijă ca aceştia să nu moară nebotezaţi… În ziua acestui praznic, pe 7 ianuarie, mai ales în mediul rural, există obiceiul de a se organiza „o masă a moaşei” satului. Aceasta colindă pe la „nepoate”, la mamele care au fost ajutate să nască, şi sunt invitate la petrecere. Fiecare femeie aduce moaşei câte un plocon, iar moaşa rupe dintr-un colac pregătit special pentru sărbătoarea respectivă şi împarte câte o bucată fiecărei femei. În funcţie de formă şi de mărime, bucata primită prevesteşte dacă femeia care primeşte bucata de colac va mai avea sau nu va mai avea copii, dacă va avea fete sau băieţi…

*

Dacă slujitorii bisericii îl cinstesc pe Ioan Botezătorul ca pe cel mai mare dintre sfinţi, după Fecioara Maria, iar iconografia ortodoxă îl reprezintă în icoana numită Deisis, rugându-se împreună cu ea, ca mijlocitori pentru păcatele oamenilor,

conform statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din MAI, aproape 400.000 dintre românce se numesc Ioana, aproximativ 150.000 – Ionela, peste 20.000 – Ionica, mai mult de 10.000 – Nela. Se numesc Ioan peste 500.000 dintre bărbaţii care îşi serbează onomastica astăzi, 7 ianuarie. Depăşesc cifra de 400.000 cei care au prenumele Ion, 300.000 pe cel de Ionuţ. Li se adaugă aproximativ 150.000 de români care se numesc Ionel şi peste 20.000 cu prenumele Nelu…

Le dorim Mulţi Ani Fericiţi! 

Muzeul Național Bruckental

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 ianuarie 2017, 18:40

*

Construit între anii 1778-1788 (destinaţia îniţială privește reşedinţa baronului Brukenthal, ca spaţiu dedicat colecţiilor acestuia), Palatul Brukenthal este cel mai vizitat muzeu din Sibiu. Faţada clădirii palatului păstrează blazonul familiei Brukenthal. Saloanele baroc, spaţii de recepţii şi serate muzicale, păstrează piese originale: sobele în stil rococo şi neoclasic, tapetul de mătase roşie, cel de hârtie pictat în stil oriental, candelabrele din sticlă de Murano, piese de mobilier transilvănean de secol XVIII; toate sunt elemente originale și pot fi privite la muzeul din Piaţa Mare…

Galeria de Artă este alcătuită din expozitii permanente: Galeria de artă naţională, Cabinetul de Stampe, Colecţia de Artă decorativă şi Pinacoteca Brukenthal. Se cunosc puţine detalii despre modul de formare al colecţiilor existente în patrimoniul muzeului; primele înregistrări ale pieselor achiziţionate apar abia după anul 1770. Fondul vechi al colecţiei include gravură europeană din secolele XVI-XVIII. Baronul Samuel von Brukenthal a început să colecţioneze stampe la Viena, primele documente privind achiziţiile sale datând din perioada 1775-1786. Interesul colecţionarului s-a îndreptat, în primul rând, către gravura de interpretare, după marii maeştri ai Renaşterii şi Barocului, ce completau colecţia sa de pictură europeană. Colecţia cuprinde aproape 1.000 de stampe din şcolile germană, austriacă, flamandă, olandeză, italiană, franceză, engleză şi elveţiană. Alte 2.000 de planşe, incluse în albume, ilustrează colecţii faimoase ale secolului al XVIII-lea (de la Paris, Viena, Dresda, Roma, Dűsseldorf şi Londra). Nume importante din colecţia Brukenthal? Albrecht Dűrer, Marcantonio Raimondi, Agostino Carracci, Hendrick Goltzius, Egidius Sadeler, Boetius şi Schelte Bolswert, Cornelis Galle, Lucas Vorsterman, Jan Saenredam, Cornelis Bloemaert, Jacques Callot, Antoine Masson, Claude Mellan, Robert Nanteuil, Giambattista Piranesi, Giovanni Battista Tiepolo…

Calendarul realizat de Martin Hochmeister / pe anul 1790 / menţionează, printre atracţiile oraşului, pinacoteca ce număra 800 de tablouri şi era dispusă în 13 săli ale Palatului Brukenthal. Colecţiile muzeului au fost îmbogăţite prin achiziţii şi donaţii. Primul catalog tipărit al pinocotecii, de fapt catalog-manuscris al galeriei, a fost editat în anul 1844 şi semnat de pictorul Franz Neuhauser jr. Inventarul arată o pinacotecă formată din 1.070 de tablouri şi adăpostită în 15 încăperi de la etajul al doilea. În prezent, în sălile Palatului Brukenthal – devenit un veritabil Muzeu de Artă – se află exponate din Galeria de Artă Naţională.

Palatul găzduieşte şi Biblioteca Brukenthal, care însumează aproape 300.000 de unităţi (manuscrise, carte străină rară, carte românească veche, transilvanice, carte curentă, reviste de specialitate).

Colecţia de pictură europeană a Baronului Samuel von Brukenthal deţine un număr de aproximativ 1.200 opere ale principalelor şcoli de pictură europeană din secolele XV-XVIII: flamandă-olandeză, germană, austriacă, italiană, spaniolă şi franceză. Şcoala flamandă şi olandeză este reprezentată prin maeştri formaţi în renumitele centre de pictură de la Bruxelles, Amsterdam, Anvers, Gant, Bruges, Leida, Utrecht, opere impresionante semnate de Marinus van Reymerswaele, Frans Floris Van Vriendt, Jan Fyt, Hendrik ter Brugghen. Şcoala germană şi austriacă cuprinde peste 430 de tablouri; alături de nume ilustre ale Renaşterii germane târzii, precum Lucas Cranach cel Bătrân sau Schwab von Wertinger, colecţia muzeului găzduieşte numeroase opere ale unor pictori ai secolelor XVII-XVIII: portretişti precum Christoph Pauditz, cunoscut elev al lui Rembrandt, Jan Kupetzky și Martin Meytens, peisagişti apreciaţi ca Anton Faistenberger, pictori de scene religioase şi mitologice precum Hans von Aachen, Peter Strudel, Frans C. Sambach, dar şi maeştri ai naturii statice ca Georg Hinz, Franz W. Tamm sau Maximilian Pfeiler. Şcoala italiană, deşi ilustrată printr-un număr relativ mic de opere în raport cu celelalte şcoli (în jur de 200 de pânze), are o pondere importantă prin prezenţa unor lucrări ale cunoscuţilor artişti: Alessandro Botticelli, Tullio Lombardo, Tiziano Vecellio, Paris Bordone, Sebastiano Ricci, Alessandro Magnasco. Reprezentative rămân şcolile: veneţiană, genoveză şi napoletană.

Colecţia de artă naţională a Muzeului Brukenthal se datorează dorinţei şi interesului curatorilor muzeului, din secolul al XIX-lea, faţă de realizările artiştilor locali; aceasta cuprinde piese de pictură, grafică, sculptură, mobilier, argintărie, poţelan, sticlărie etc. din secolul al XV-lea până în perioada contemporană. Colecţia de pictură transilvăneană, una dintre cele mai reprezentative de acest fel din România, conţine un mare număr de portrete din secolele XVI-XVIII, importante mai ales din punct de vedere istoric şi documentar; din colecţie fac parte Portretul lui Lucas Hirscher al pictorului braşovean Gregorius, considerat primul portret laic din istoria picturii naţionale, portretul comitelui Mathias Semriger aparținând pictorului de origine slovacă (activ în Transilvania) Jeremias Stranovius, portretul Annei Maria Huttern şi portretul lui Johann Gottlieb Fabritius ale lui Johann Martin Stock, cel mai apreciat pictor sibian al epocii, portretul istoricului Hans Eder al artistului de origine vieneză, stabilit la Sibiu, Franz Neuhauser… Colecţia de artă modernă şi contemporană este dedicată principalelor momente ale evoluţiei picturii româneşti, numelor de referinţă: Nicolae Grigorescu, iniţiatorul picturii româneşti moderne, Theodor Pallady, considerat cel mai reprezentativ pictor interbelic, Hans Mattis Teutsch, primul pictor abstract, Corneliu Baba şi Alexandru Ciucurencu – iniţiatori ai şcolii contemporane româneşti de pictură. Colecţia de grafică transilvăneană, care întruneşte peste 3.000 de desene, acuarele şi gravuri, este o importantă sursă de documentare referitoare la evenimentele istorice şi culturale ale Transilvaniei din secolele XVIII-XIX. Colecţia de artă decorativă a Muzeului Brukenthal deţine o importantă colecţie de acest gen; cuprinde altare, sculpturi, argintărie laică şi de cult (secolele XV-XVIII), sticlărie, covoare orientale şi mobilier, piese de o valoare artistică deosebită, ale căror stil şi tehnică probează apartenenţa lor la spaţiul central-european; multe dintre piesele de argintărie sunt considerate capodopere ale artei din zona Transilvaniei; din secolele XVI-XVIII, se păstrează, alături de vase liturgice, diverse piese de argintărie laică şi obiecte de podoabă, în realizarea cărora meşterii argintari transilvăneni au introdus forme şi motive decorative folosite în cele mai renumite ateliere europene; colecţia deţine 10 piese din creaţia celui mai renumit argintar sibian, Sebastian Hann (activ între anii 1675-1713), cea mai cunoscută fiind Cana lui Mathias Semriger (datată: 1682)…

Regina Maria a Iugoslaviei

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 ianuarie 2017, 06:00

născută Marie de Hohenzollern-Sigmaringen / 6 ianuarie 1900, Gotha – 22 iunie 1961, Londra) / în familia regală a României,

cunoscută și ca Regina Marija (a fost soția regelui Alexandru I al Iugoslaviei), 

dobândind – prin naștere – titlurile de principesă a României și principesă de Hohenzollern-Sigmaringen, 

era numită Mignon, spre a fi deosebită de mama sa, Maria de Edinburgh, fiică a prințului Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, fiul Reginei Victoria

(tatăl Mariei era principele moștenitor Ferdinand al României)…

Iată arborele genealogic:

Top (2016) al clipurilor video virale

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 ianuarie 2017, 20:35

Multe încercări de a realiza “clipuri virale” și în 2016… Se pare că toate cele prezentate mai sus au respectat reguli de producere a unui video de succes:

1. Trebuie să trezească emoții
2. Trebuie să reprezinte imaginea brand-ului tău, fără a fi excesiv promoțional
3. Trebuie să ai un plan de marketing
4. Trebuie să depui și alte eforturi de branding și de marketing…

Povestea României. Județul Sibiu

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 ianuarie 2017, 13:33

Sibiu (Cibinium, Villa Hermani, Hermanstadt), unul dintre orașele reformei luterane, unde a trăit, pentru a exista în posteritate, marele umanist Nicolae Olahus, reședința administrativă a județului cu același nume ne-a confirmat înțelepciunea din cuvintele „Experiența este ceea ce faci cu ce ți se întâmplă”. Drept consecință, am măsurat, din cap până în picioare, Turnul Scărilor (construit în secolul al XIII-lea), Piața Măcelarilor, Turnul Vechii Primării, Universitatea saxonilor transilvăneni, Biserica Franciscană, Turnul Tâmplarilor, Turnul Blănarilor…

Muzeul Național Bruckenthal strălucește prin fosta colecție privată a baronului Samuel von Brukenthal (consilierul reginei Maria Tereza și guvernatorul Transilvaniei, către sfârșitul secolului al XVIII-lea); ferice de noi, cinste celor care și-au amintit că nu au dreptul să uite, ba chiar sunt datori să dezvolte, punctul trei al testamentului: „Întrucât biblioteca, tablourile, gravurile, naturalia, mineralele și colecția de numismatică se vor afla sub incidența dispozițiilor speciale(…) se va putea plăti un bibliotecar și personal de îngrijire, accesul la bibliotecă, la pinacotecă, la colecțiile de minerale și numismatică să fie posibil în casa mea din Sibiu, destinată păstrării acestora, în anumite zile și la anumite ore”.

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=22b1aUUPPFQ&feature=youtu.be[/youtube]

Când întâlnești unele sate-antiteză, ruinele și măreția respiră pe străzi, prin stil și mărime, prin forma caselor, moștenirea bisericilor fortificate (săsești)…

Suntem oameni… La câteva ore distanță de intrarea în Sibiu și după ce am înțeles visul generos pe care von Brukenthal l-a balansat către omenire, am scotocit  buzunarele unei didascalii agreabile: nu se cuvin neglijate întâlnirile fortuite, destinațiile pe nepregătite, aventura propusă de soartă  şi, uneori, purtătoare de soartă. Pare util, cu alte cuvinte, să parcurgi România într-un mod „organizat”, dar nu trebuie să-ţi refuzi prospeţimea unor opţiuni libere, dictate de „neprevăzut”. Nevoiți, prin propria alegere, să depășim orașul Avrig, nu am uitat de Gheorghe Lazăr, considerat fondatorul învățământului în limba națională din Țara Românească și de Samuel von Brukenthal. În pofida orei înaintate, ca un cuțit al reflecțiilor ce nu pot fi reprimate, ne-am întins caii putere asupra Transfăgărășanului. Muntele a reacționat cu blândețe, lăsându-ne să trecem dincolo de strâmtoarea legilor sale. Rareori ni s-a întâmplat să privim un lac și să-l asemuim mării întemeietoare. Bâlea a răspuns întrebărilor legate de cunoaștere (lac glaciar, la altitudinea de 2.040 m, 360 m în lungime și adâncimea de 11,35 m); la altele ne-a dat să înțelegem că tăcerea ar ajuta lumea să-și deschidă brațele…