Trebuia evitat 27 august 1991?

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 august 2016, 06:00

„Prea puţin am reuşit să facem după 1989 pentru speranţele românilor. Ei au crezut în partide politice care nu-şi onorează promisiunile. Răul se fixează. Binele se uită. Vine răzbunarea”… S-ar modifica şi una din cele zece porunci[1]… De fapt, ar fi cazul să învăţăm deviza pe care alţii au împărtăşit-o întreaga viaţă: argo ergo sum/acţionez, deci exist. Drama nu este a ţării, drama este a noastră; devine personală atunci când nu este generalizată. Unii cred că primul lucru de făcut este să sancţionăm politicianismul din ambele capitale; pentru aceştia, diagnosticul nu suportă vreun compromis – până în prezent, nu avem clasă politică, avem „activitate de clan”. Să încercăm, după atâţia ani de derută, înnobilarea activităţii politice din tot spaţiul românesc, prin ştiinţă şi cultură, readucerea valorilor în prim-plan? Putem scoate Ţara din impasul reîntregirii[2] prin intermediul oamenilor de cultură şi al pragmaticilor oneşti?

*

Din 1985 până în 1990, cât timp a „explodat” perestroika lui Gorbaciov (unii afirmă că ideea a aparţinut KGB-ului), glasnosti devenise ineficient, „restructurarea” se transformase într-o noţiune parazitară. Pentru a susţine lupta împotriva conservatorilor, a nostalgicilor, a revanşarzilor, Gorbaciov a permis în „provincii” – adică în fostele republici sovietice – să se clădească o mişcare cu o „bază democratică largă”. Basarabenii s-au încadrat în această mişcare, deturnând-o (din aparenţă către esenţă), au încercat (parţial, au reuşit) să o transforme în mişcare de eliberare naţională. Aşa au procedat şi balticii, caucazienii, ucrainenii… Toţi au urmărit ieşirea din captivitate şi destrămarea Imperiului Sovietic. Au primit semnalul în 1989, când consemnăm prima undă seismică – destrămarea lagărului socialist, culminând cu reunificarea Germaniei; potrivit unei concepţii geostrategice şi geopolitice, urma a doua undă seismică – destrămarea U.R.S.S., apoi dezagregarea oricărui imperiu, inclusiv cel rusesc. În Uniunea Sovietică nu s-a conturat o luptă a democraţiei, ci un triumf (semi-provocat) al naţiunilor. Desigur, nu putem nega nici „forţele occidentale”, presiunea lor, dar, până la urmă, tot atât de adevărat este că basarabenii au ignorat o parte din vocile care le recomandau „să nu destrăme U.R.S.S., pentru a nu-l torpila pe Gorbaciov”. Legea este implacabilă: fiecare imperiu se naşte pentru ca, mai târziu, să dispară.

*

1990 nu a generat fenomene similare în spectrul politic din Chişinău, nu s-au conturat, de pe atunci, trei tabere. Baricadele se ridicau (oarecum) inconştient, latent, erau mai mult conceptual-istorice. În iunie 1990, basarabenii nu puneau problema suveranităţii, în august s-a ridicat chestiunea independenţei (potrivit câtorva concepţii relativ argumentate, 27 august 1991 trebuia evitat). Pe atunci, imaginea lui Mircea Snegur era una ademenitoare; domnia sa vorbea despre Putna, despre Iaşi, cu toate că Mircea Druc îi propusese să meargă cu căruţa balticilor, pe linia comportamentală a acestora, să se apropie de România şi, la momentul oportun, să decreteze reconfirmarea actului Unirii din 1918. Snegur nu s-a regăsit în planul de acţiune al balticilor, a mers la Alma-Ata şi a intrat în CSI. Dacă basarabenii ar fi avut un mesaj limpede, proeuropean, prooccidental, prounionist, Europa i-ar fi acceptat…

*

În 1991, odată cu proclamarea Republicii Moldova[3], existenţa a două state româneşti a permis altora să consacre nedreptatea şi să determine o cu totul altă atitudine vis-a-vis de posibila reîntregire.

https://www.youtube.com/watch?v=td_HiWVx25w

*

Sunt unii oameni care consideră că actualele frontiere cu Ucraina reprezintă o linie de demarcaţie, provizorie, atâta vreme cât românii nu pot renunţa la motivaţia istorică şi la drepul de continuitate ca un fel de contrapondere la integrarea deplină în organismele occidentale; ei nu resping ideea că sacrificiul istoric ar fi necesar pentru apărarea identităţii etnice, lingvistice, culturale, religioase a românilor care locuiesc în Ucraina, invocând faptul că o condiţie primordială viza respectarea, de către ţara vecină, a propriei sale legislaţii privind minorităţile naţionale. Prilej pentru a „coordona” linia strategică privind relaţiile cu Ucraina şi Republica Moldova… Dintr-o asemenea perspectivă, între Bucureşti şi Chişinău nu pot fi încheiate tratate de bază, politice. Pot fi încheiate convenţii, înţelegeri, programe, proiecte, strategii de integrare economică, de conlucrare regională etc. Dacă te gândeşti la tratate de bază, atunci este ca şi când Chişinăului i s-ar cere să perfecteze un tratat cu Tiraspolul (cinci raioane din stânga Nistrului s-au declarat stat, fie şi nerecunoscut de comunitatea internațională, spre deosebire de cele şase judeţe capturate de sovietici în 1940, şi vor tratat politic). Astfel s-a procedat în 1991, când, la sugestia Moscovei şi a Kievului, Mircea Snegur a efectuat o vizită-fulger la Bucureşti, a vorbit în Parlament, a trecut pe la Putna, s-a întors la Chişinău, câştigând alegerile… pentru a intra în CSI. Desigur, la 2 martie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dar faptul nu a condus la nimic românesc, dimpotrivă, s-a întîmplat fenomenul din 1993, când s-a întins o mână lui Sangheli, omul care câştiga alegerile peste câteva luni şi se debarasa de România.

*

La Chişinău, forţele politice s-au conturat cât se poate de limpede: un „bloc” pro-sovietic, pro-rusesc, panslavist, anti-românesc,anti-unionist, anti-occidental, în frunte cu Partidul Comunist; adepţii nu şi-au ascuns resentimentele faţă de românism şi nostalgia faţă de refacerea Uniunii Sovietice; oricum, PCRM rămâne, în pofida câtorva aparențe, un bloc politic important, legiferat în condiţi democratice.

Al doilea „bloc” era (încă mai este) format din cei care nu vor nici cu ruşii, nici cu românii, sunt adepţii Moldovei Mari; avem de-a face cu un aspect grotesc şi periculos al naţionalismului, „Moldova Mare” fiind, până mai ieri, alimentată atât de Kiev, cât şi de Moscova. Nu sunt forţe declarate, care sugerează necesitatea fructificării antagonismului dintre Iaşi şi Bucureşti, spre exemplu. Aceşti oameni gândesc în următorii termeni: „Dacă s-a destrămat Cehoslovacia, apărută odată cu România”, de ce nu s-ar destrăma şi ţara noastră după acest model? Dacă nu se întâmplă nimic după o asemenea schemă, poate interveni modelul iugoslav – „ungurii să meargă, prooccidental, în Transilvania, Valahia să se petreacă cu turcii, noi să refacem Moldova Mare a lui Ştefan, într-o confederaţie estică”.

Grosso modo, al treilea bloc politic a fost/este format din forţele unioniste, originare din Basarabia şi din Ţară.

Există două state, nu două naţiuni. Bine ne-ar sta să fim prosperi pe ambele maluri ale Prutului, dar nu totul derivă din condiţia economică. Chiar dacă este greu să legi de ideal orice clipă a existenţei, încerc să mă adresez şi altora, legaţi mai mult de cotidian. Recunosc, avem două state, însă chestiunea care se tot vehiculează sperie până şi „blocul” adepţilor Moldovei Mari; aceştia conştientizează necesitatea sincronizării, panica i-a cuprins, întrucât, metaforic vorbind, nu trebuie să rămână prea mult în urma României. Am pornit, fie şi poticnindu-ne, către integrarea europeană. Procesele se cereau sincronizate: pe de o parte, integrarea europeană, pe de alta, integrarea teritorială, politică, a spaţiului românesc. Ce s-ar fi cuvenit, din perspectivă politică? Armonizare, ajutor acordat atât Bucureştiului, cât şi Chişinăului, pentru integrare concomitentă.

*

Integrarea tuturor românilor (din punct de vedere economic, cultural, religios) ar fi trebuit definită ca prioritate a politicii externe româneşti; acestei priorităţi i se putea subordona integrarea europeană şi euroatlantică a României. Nu a fost motiv de mare inspiraţie ca Prutul, preschimbat repede din Pod de Flori, să devină frontiera de răsărit a Uniunii Europene. Dacă ideea obsedantă privea securitatea şi stabilitatea în zonă, nu pare indicat să tragi cortina de fier pe Prut, să ridici un nou zid al Berlinului. Chiar nu contează cum judecă o parte a societăţii civile româneşti apropierea sau depărtarea celor două state, separate inclusiv prin ceea ce se discuta că ar putea fi ratificat – tratatul de bază româno-moldovean…

*

Trebuie să recunoaştem: nici în 1990, nici în clipa de faţă, destui români dintre Prut şi Nistru nu au fost şi nu sunt unionişti; nu toţi se ghidează după principiul continuităţii istorice şi a dreptului istoric. Majoritatea, cu părere de rău, este „situativă”, conjuncturală, oportunistă, sau – fără a o acuza – trăieşte după cum bate vântul (acest lucru este valabil nu doar pentru românii dintre Nistru şi Prut, ci şi pentru cei conduşi de Bucureşti). Cert este că, în 1990, se constituise un grup de intelectuali, cei din mişcarea de eliberare naţională, Uniunea Scriitorilor, diverse „pături sociale”, foştii deţinuţi politici, cei care s-au sacrificat, preţ de decenii, pentru ideea naţională; grupul dorea unirea cu Ţara, ar fi vrut „să repete gestul lui Mihai Viteazul”, Unirea de la 1859, Marea Unire de la 1918, să elimine consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov. Dar „masele” nu erau pregătite, deoarece basarabenii nu au avut probleme (drastice) de ordin social. Ei luptau atunci pentru limbă şi alfabet, revendicările erau naţionale şi nu sindicale. Au trecut anii… Şi s-a produs fenomenul invers: tot mai mult, „masele” păreau să înţeleagă faptul că s-a comis o greşeală atunci când Basarabia a evitat („ajutată” de România) integrarea în Ţară…

*

Nu vreau să-mi reprim un ultim gând… Sunt tot mai puțini românii, aflați pe ambele maluri ale Prutului, care se doresc aidoma eroilor dintr-o epopee sau care cred că evenimentele contemporane lor presupun curaj. Prea firava înțelegere față de revendicări îi va face și mai puțin curajoși. Oricum, alții, interesați sau deloc bravi, le vor reaminti: ajungând cu lecturile în dreptul lui Don Quijote, fabricarea morilor de vânt trădează plăcerea de a fi trântit la pământ…

[1] Potrivit lui Mircea Druc, ar trebui să spunem: nu mă iubi aşa cum sunt, dar vreau să merit iubirea aproapelui meu!

[2] Desigur, nu m-am implicat in enumerarea si descrierea tuturor „căilor” angajate în campaniile de creare a României Mari. Pentru experții în domeniu, va fi ideea centrală a trecerii de la simplu la complex.

[3]Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document care face referiri la „istoria milenară” și „statalitatea neîntreruptă” a românilor de la est de Prut în spațiul istoric și etnic al etnogenezei acestora, consacră, pentru spațiul de la est de Prut, denumirile oficiale: limba română, popor român. Acest act fondator al Republicii Moldova din 27 august 1991 este marcat drept Ziua Națională a Republicii Moldova sau Ziua Independenței. Declarația a fost adoptată și semnată de 278 deputați. Actul original a ars în timpul protestelor din 2009 la Chișinău, dar un document identic a fost restaurat în 2010. Declarația de independență a Republicii Moldova susține, în mod clar și direct, suveranitatea Republicii Moldova pe teritoriul Transnistriei, deoarece este „o parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru”. Cu toate acestea, Declarația de independență a Republicii Moldova este ea însăși un argument împotriva suveranității Republicii Moldova asupra Transnistriei, așa cum îl denunță acordul de la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. și Guvernul Germaniei, „nulă și neavenită” fiind doar uniunea formală între cele două teritorii…