Tot mai „asimptomatic”
Publicat de Iuliana Bubuianu, 23 iulie 2020, 08:30 / actualizat: 23 iulie 2020, 9:40
Cu părere de rău (dar și „de bine”), recunosc capacitatea mea redusă în a oferi o perspectivă asupra oricărei epidemii despre care se știu atât de puține lucruri; oricum, nu îmi propusesem să devin „vraci”, să port „mantaua oracolului”; cred că voi amâna orice referire pseudo-științifică („noul demon”, „virusul invizibil”), până când omenirea s-ar arăta pregătită pentru înțelegere, iar virusologii și producătorii de vaccinuri (animați de interese politice) nu vor „fredona” un fel de mantră / un soi de „crede și nu cerceta[1], oricum nu suntem în stare”…
Adevărul poate ieși la iveală, păcăleala de sine nu presupune, drept „completare obligatorie”, isterizarea publicurilor…
Richard Feynman[2] nu a ezitat să afirme că omul de știință îmbină experimentele reușite cu experiențe pline de ignoranță, îndoială, incertitudine; de fapt, libertatea noastră de a ne manifesta îndoiala a luat naștere din lupta împotriva așa-numitei autorități; este ideea centrală a „vârstei rațiunii”, filosofia care îi ghidează pe oamenii capabili să deschidă „ușa” încercând descifrarea necunoscutului…
În Leviathan (cartea tipărită în 1651), Thomas Hobbes introducea conceptul de „stare a naturii” (percepută nu ca o stare arhaică a lucrurilor, care s-a produs în și prin depărtarea timpului, ci care poate să apară în orice clipă); ori de câte ori se destramă stabilitatea politică, aceasta poate fi înlocuită de anarhie; încă nu s-a ajuns la confirmarea spuselor lui Hobbes, „nu avem socoteala timpului; (…)nicio societate”, deși se lucrează (amintesc unele „forme”, precum întâlnirile chinuite sau interzise, călătoriile care suspendă drepturi și libertăți individuale – cu banii tăi băgați în buzunarele altora, niciun eveniment sportiv cu sentimentul durabil al normalității ș.a.m.d.); surprindem manifestări (inițiale) a ceea ce Hobbes numea „războiul tuturor împotriva tuturor”[3]; el continuă să surprindă esența „stării naturii” în termeni memorabili: „Și ceea ce este cel mai rău dintre toate, frica continuă și pericolul de moarte violentă; și viața omului, solitară, săracă, urâtă, brutală și scurtă”…
COVID-19 a insuflat frica în formă continuă[4]. Lumea trece prin experiența întreruperii[5]. Virusul, ca amenințare globală (eu unul am susținut și susțin expresia „pandemia de panică”), a oprit/oprește Planeta și induce teamă. Sute de mii de oameni mureau de foame, cataclismele provocau moarte și suferință, dar cea mai mare parte a omenirii putea urmări totul de la distanță; acum, virusul îi vizează, chipurile, pe toți[6]; devine, totodată, o chestiune religioasă, chiar spirituală; durere, doliu, dubii, mânie; în calitatea credinciosului, trebuie să suporți ceva imposibil de bănuit, până deunăzi, în creația lui Dumnezeu; unii sau alții văd în coronavirus o pedeapsă divină; rezultă,mai degrabă, o imagine trunchiată asupra divinității. De la începutul anului 2020, Covid-ul devine și o întrerupere, o limitare. Modul în care religiile abordează reglementările de combatere a pandemiei demonstrează, inclusiv, pozițiile lor față de imperativele modernității (spre exemplu, în cultul mozaic, rabinii-șefi din întreaga lume au cerut, printr-un apel fără precedent, „să se respecte reglementările naționale pentru combaterea coronavirus-ului”)…
Într-o lume orientată către acțiune, îndrumările pentru abordarea crizei sunt, oarecum, imposibile (vezi și articolul meu Același „asimptomatic”). O mare parte din ceea ce trebuie să facă publicul larg pentru a ajuta „profesioniștii cu atribuții și competențe medicale”, în primele linii ale managementului pandemiei, implică să nu facă nimic; a compune tulpina psihologică a inacțiunii privește dificultatea de a trăi în ignoranță. Știm prea puțin. Nimeni nu poate spune când sau dacă lucrurile se vor normaliza – orice ar însemna acest lucru în „lumea post-Covid-19”. Nu există niciun vaccin, ceea ce înseamnă că nu avem nicio garanție a faptului că „eforturile de retenție” nu vor continua la nesfârșit sau vor deveni periodice/comune în cazul reluării regulate a vieții/. Pare suficient ca să înnebunești; unii încearcă să gestioneze situația citind știri (vezi și articolul meu „Asimptomatic” (început de nuvelă); mesajul copleșitor este că povestea zilelor s-a dovedit „prea mare” pentru a fi înțeleasă cu adevărat; desigur, disperarea nu este o modalitate de a face față și, cu siguranță, nici situațiile (stările) de urgență sau de alertă care nu au sfârșit (pre)vizibil. Apelează circumstanțele la mai multe modelări epidemiologice sau la filozofie? Întrebarea – „ce ar trebui să fac?” – este, până la urmă, o variantă a primei întrebări filozofice, și anume, „cum ar trebui să trăiesc?” Dacă avem nevoie de o pauză în fața acestui coșmar (postmodern, de informații fără răspunsuri), ar trebui să luăm în considerație doar „flexarea mușchilor filozofici” și lupta cu adevăruri paradoxale?
[1] Potrivit istoricilor, citatul îi este atribuit filozofului grec Celsus (secolul al II-lea); în scrierile sale, susţin unii dintre cercetători, Celsus îi acuza pe creştini de manipularea unor oameni simpli şi creduli, care pot fi păcăliţi uşor; acestora li se prezintă o religie nouă şi atractivă, cu scopul de a-i converti; deducţia făcută de Celsius provine din versetul atribuit lui Ioan (20:29), unde Isus i se adresează lui Toma: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut”… Sintagma a fost și este combătută de teologi: „Ateii şi liber cugetătorii spun că îndemnul «crede şi nu cerceta» s-ar găsi în Sfânta Scriptură. Desigur că dacă îi punem să ne arate locul respectiv nu îl vor găsi nicăieri, deoarece această expresie nu există în Biblie, dar s-a înrădăcinat. Totuşi, găsim în Scriptură un pasaj cu acest îndemn, dat în următorul duh: «Cele mai grele de tine nu le cerca şi cele mai tari decît tine nu le cerceta. Cele ce ţi s-au poruncit ţie, acestea cugetă, pentru că nu-ţi sunt de treaba ţie cele ascunse. Întru prisoseală lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât înţelegerea omului s-au arătat ţie. Căci pre mulţi au înşelat gândul lor, şi în socoteală rea au lunecat cugetele lor» (Înţelepciunea lui Isus Sirah, III, 20-23)”…
[2] Laureat al Premiului „Nobel”…
[3] Cum ar fi țările care se desfășoară agresiv pe piața mondială pentru asigurarea echipamentelor de protecție…
[4] Am putea spune că, din fericire, tot Hobbes ne învață că nu suntem sortiți pierii, că este posibil să scăpăm de „starea naturii” iar singura cale de a supraviețui privește cooperarea socială. Cum traducem în zilele noastre? O stare de egalitate? Suntem, cu toții, muritori (de acord, până aici) și la fel de vulnerabili? Par aceste lucruri adevărate prin raportarea lor la „religia COVID-19”? Virusul, prezentat ca fiind „de nivel superior”, nu ar distinge între naționalități, etnii, genuri, clase sociale, religii, limbi; toți suntem „expuși la risc” și, din „egalitatea fundamentală”, se ițește o altă realitate – „doar munca în echipă și solidaritatea vor învinge acest dușman invizibil”; te întrebi însă dacă așa ceva este posibil prin distanțare, prin „legiferarea ne-muncii” sau prin opusul acesteia/distrugerea câtorva fundamente economice (șomajul crește și multe afaceri sunt „în genunchi”)? Falsificăm un nou contract social, în care (aproape) toată lumea este de acord să facă un sacrificiu pe termen scurt, înțelegând că va fi mai bună datorită acestuia pe termen lung? De ce am avea încredere în Organizația Mondială a Sănătății și în experții noștri în sănătate publică? De ce să garantăm pentru politicienii de aici și de pretutindeni? Cooperarea socială pare fragilă, mai ales într-o lume în care egoismul este considerat „virtute” iar lăcomia este răsplătită „imperial”…
[5] Teologul Johann Baptist Metz (1928-2019)/catolic, în privința confesiunii religioase/, a preluat, cu decenii în urmă, de la filozoful Sören Kierkegaard (1813-1855), cea mai scurtă definiție a religiei: întrerupere… Din perspectiva lui Metz, ctitor al noii teologii politice, suspendarea temporară a desfășurării acțiunii celor aflați în suferință, deopotrivă avertismentul adresat unei religii prea laicizate – dispuse să continue pe aceeași cale, pot fi deslușite în și prin îndemnul: Nu vă aranjați prea confortabil cu Dumnezeul vostru. Întrerupeți. Reculegeți-vă…
[6] Se merge prea departe… Conform Hotărârii nr. 34/06.07.2020 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență, „lista statelor exceptate de la recomandarea măsurilor de carantină/izolare (zonă verde)”, în vigoare de la 07.07.2020, „definește” ZONA VERDE/„Excepția se aplică persoanelor asimptomatice care sosesc în România”… Cu alte cuvinte, „pe Pământ avem doar bolnavi de COVID-19”, unii mor, alții suferă și sunt internați, alții sunt izolați, cei care „se plimbă” sunt asimptomatici…
