Sferturi la Cincinnati: Simona Halep vs Lesia Tsurenko 6-4; 6-1

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 august 2018, 06:15

https://youtu.be/iIsjY5kItNA

Într-una din semifinalele turneului, românca evoluează împotriva Arynei Sabalenka (Belarus)

Adversara dovedește, la Cincinnati, un vârf de formă sportivă, ajungând în penultima fază a competiției după ce a învins 4 (patru) tenismene cu „greutate”: Johanna Konta (39 WTA), Karolina Pliskova (8 WTA), Caroline Garcia (5 WTA) și Madison Keys (13 WTA)…

Simona Halep joacă pentru semifinale în Cincinnati

Publicat de Nicolae Tomescu, 17 august 2018, 20:00

Simona Halep vs Ajla Tomljanovic 4-6; 6-3; 6-3

Amânată (a început miercuri, dar a fost întreruptă la scorul de 4-6; 6-3; 4-3 pentru româncă, timpul efectiv de joc adunând două ore și 14 minute), de mai multe ori, din cauza vremii potrivnice tenisului, partida și-a consumat finalul în „doi timpi și trei mișcări” (de la 4-3 și 30-15 la 6-3 în setul decisiv)…

optimi

Simona Halep vs Ashleigh Barty 7-5; 6-4

Mai greu decât la Montreal (după nicio săptămână)… Nu iau în discuție doar durata meciului (o oră și 27 de minute, la Cincinnati, față de o oră și 11 minute în Canada), ci toate schimburile de mingi…

în sferturi – partidă programată mâine dimineață (ora 4:00, a României) / dacă ne raportăm la diferența de fus orar, acum este trecut de 13:00 în orașul american, 7 ore în urma țării noastre /

Simona Halep vs Lesia (Viktorivna) Tsurenko

Fără a transforma informația în spaimă, nu trebuie uitat că Lesia Tsurenko (Ucraina, 29 de ani, locul 44 WTA), a eliminat-o pe Garbine Muguruza (24 de ani, locul 9 WTA), deținătoarea trofeului; sportiva din Spania, pe care Halep ar fi putut să o întâlnească în faza sferturilor de finală, a fost învinsă /scor 2-6; 6-4; 6-4 (în două ore de joc)/…

Tot atât de adevărat, în 2018, Mihaela Buzărnescu (căreia îi doresc să-și împlinească visul, în pofida accidentării de la „Rogers Cup”), a învins-o, de două ori (la Hobart și Doha), pe ucraineancă; aș putea să risc o trimitere la sentimentul inconștient de nepotrivire perceput de tenismenele țării vecine atunci când se confruntau cu Buzărnescu (Svitolina a pierdut, la rându-i/Birmingham și Roland Garros/, fiind aproape de a se înclina, în fața Mihaelei, inclusiv la Montreal)…

„Europa League”/playoff: CFR Cluj și FCSB, calificate

Publicat de Nicolae Tomescu, 17 august 2018, 15:24

FCSB vs Hajduk Split 2-1 (0-0) / în tur 0-0 ; scor general: 2-1

https://youtu.be/4_UixqD9JoU

*

CFR Cluj – Alashkert 5-0 (2-0) / în tur 2-0 ; la „general”: 7-0

https://youtu.be/7WeCMFDtbww

*

CSU Craoiva vs RB Leipzig 1-1 (0-1) / în tur 1-3 ; scor general: 2-4

*

Prima confruntare din playoff este programată joia viitoare (23 august 2018), iar returul are loc peste două săptămâni (6 septembrie a.c.).

CFR Cluj o întâlnește F91 Dudelange/echipa-revelație din Luxemburg a înlăturat-o din competiție pe Legia Varșovia, cu scorul general de 4-3 (2-1 în tur, 2-2 în retur).

FCSB are ca adversară gruparea austriacă Rapid Viena; ultima a depășit-o, în turul al III-lea preliminar, pe Slovan Bratislava, cu scorul general de 5-2 (1-2 în tur, 4-0 în retur).

CFR Cluj și FCSB dispută meciul tur în deplasare, returul fiind programat (cazul ambelor echipe care reprezintă fotbalul românesc în descompunere) pe teren propriu.

Câștigătoarele din play-off acced în grupele „Europa League”.

17-18 august: Fila de calendar (câteva rânduri despre câțiva oameni)…

Publicat de Nicolae Tomescu, 17 august 2018, 14:00

*

• 17 august 1925: A intrat în panteonul scriitorilor Ioan Slavici

născut la Şiria, în judeţul Arad, s-a stabilit, mai târziu, în Bucureşti… Împreună cu I. L. Caragiale şi George Coşbuc, a editat revista „Vatra”. În timpul Primului Război Mondial, a colaborat la ziarele „Ziua” şi „Gazeta Bucureştilor”.

Slavici a exprimat păreri antisemite, afirmând în lucrarea sa Soll şi Haben–Chestiunea Ovreilor din România că aceştia reprezintă o boală, că ar trebui aruncaţi în Dunăre; articolele virulente scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieţii sale, l-au adus în situaţia de a fi citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaţionale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca sursă principală a antisemitismului hiper-violent din anii ’30-’40 ai secolului XX; alături de Slavici, au fost menţionaţi şi alţi scriitori iconici ai secolului XIX românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Haşdeu, filosoful Vasile Conta şi istoricul Nicolae Iorga…

Din cauza diverselor puncte de vedere politice exprimate în publicaţii de-a lungul timpului, Ioan Slavici a fost un „abonat” al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1921. Austro-ungarii îl considerau „spion al românilor” în Transilvania; mai târziu, Slavici „devine un spion al germanilor în România”/astfel era „gratulat” de autorităţi, din cauza convingerilor sale; critica autorităţile maghiare, dar era ataşat de împăratul austriac; susţinător al lui Carol I, care dorea o alianţă cu Puterile Centrale, Slavici se situa împotriva alianţei cu ruşii… Obosit şi persecutat, în 1925, Slavici  s-a refugiat la fiică (aceasta trăia în Panciu, aducându-i aminte de Şiria lui natală).

La 17 august 1925, scriitorul s-a stins din viaţă, fiind înmormântat la Schitul Brazi…

Ne-a lăsat moștenire Mara (1906), Din 2 lumi, Cel din urmă Armaș (1923), Din bătrâni (1902), Corbei, Din păcat în păcat, Moara cu noroc, nuvelele Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Comoara, O viață pierdută, Vatra părăsită, O jertfă vieții, Pădureanca, Crucile roșii, La crucea din sat, Spiru Călin; teatru – Bogdan Vodă, Gaspar Graziani (1888), Toane (1874); povești – Doi feți cu stea în frunte, Păcală în satul lui, Spaima zmeilor, Rodul tainic, Zâna Zorilor, Ileana cea șireată,  Florița din codru, Ioanea mamei, Petrea prostul, Limir-Împărat, Băiet sărac, Împăratul șerpilor, Doi frați buni, Băiat sărac și horopsit, Nărodul curții, Negru împărat, Peștele pe brazdă, Stan Bolovan, Boierul și Păcală; memorii – Fapta omenească. Scrisori adresate unui tânăr (1888-1889), Închisorile mele (1921), Amintiri (1924), Lumea prin care am trecut (1926, postum)…

*

Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreţ şi cobzar moldovean, care s-a bucurat de o faimă legendară, urmaş al unei vechi familii de lăutari, prin stilul creativ şi interpretativ – staroste al lăutarilor din Moldova timp de 40 de ani, a contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din îmbinarea elementelor de muzică populară românească cu elemente ale muzicii orientale, ale romanţei ruse şi elemente occidentale. A întreprins numeroase turnee prin ţările române, prin Basarabia (la Chişinău şi Teleneşti). A stârnit admiraţia lui Franz Liszt cu prilejul trecerii acestuia prin Moldova, în iarna anului 1847. Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relata, în 1874, că Barbu Lăutarul a reprodus o improvizaţie de-a lui Franz Liszt la o primă audiţie, atunci când compozitorul maghiar făcea un popas la conacul lui Vasile Alecsandri.

https://youtu.be/8_jlPDnNIvs

Se presupune că s-ar fi născut la Iaşi, în jurul anului 1780… Tatăl său era Stan Barbu, rob ţigan, starostele lăutarilor ieşeni la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Cât despre data morţii, ne consolăm deocamdată cu câteva ipoteze destul de fragile (18 august 1858). Fără îndoială, contează propagarea legendei, odată ce lăutarul devenise un fel de carte de vizită artistică a protipendadei ieşene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dacă ţinem seama că nu exista eveniment monden (cum se subliniază acum) care să se respecte, fără participarea tarafului condus de Barbu Lăutarul. Caracterul realist al creaţiei lui Vasile Alecsandri: jocul umoristic cu limbajele, – tema, eroii, conflictul / toate luate din viaţa socială / fac din Barbu Lăutarul un procedeu realist prin tipizare…

Dumitru Oprea, declaraţie de presă: Guvernarea fără onoare sădește oroare!

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 august 2018, 22:16

Frica de pușcărie i-a unit pe liderii locali, regionali, șefii de instituții deconcentrate, consilierii locali și județeni ai PSD într-o manieră de neînchipuit altădată. „La ce e bun să ai puterea, dacă nu mai poți să furi?“, s-au întrebat aceștia. Iar Dragnea le-a promis că se poate, că îi va scăpa de dosarele penale și va modifica legislația în așa fel încât să nu mai poată fi urmăriți în altele. Le-a promis liniște, că nu vor mai fi interceptați și filați în timp ce își negociază șpăgile, că vor putea să discute „comisioanele“ și să primească valizele cu bani din nou în birouri, nu ascunși prin cimitire, la lăsarea întunericului!

În fața unor asemenea promisiuni, coaliția PSD-ALDE s-a transformat într-o armată slugarnică, surdă și oarbă la orice contra-reacție din partea societății. Calculul celor două partide este foarte cinic și simplu: pierderea guvernării va fi răul cel mai mic în condițiile în care legile Justiției vor trece, pentru că vor scăpa basma curată.

Promițând triplări de pensii și salarii, în răspărul oricărei judecăți economice sănătoase, Liviu Dragnea pregătește, de fapt, intrarea în opoziție a PSD și o capcană uriașă pentru viitoarea guvernare. Neavând nici o clipă intenția de a le pune în practică, își păcălește electoratul captiv cu promisiuni de nerealizat, dar care vor fi imputate viitorului executiv, prin manipularea deja cunoscută. Dacă îngenunchierea Justiției este scopul imediat, propaganda toxică urmărește perpetuarea la putere a coaliției PSD-ALDE, după o pauză în care se va preface că este în opoziție.

File din istoria MARINEI MILITARE ROMÂNE

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 august 2018, 21:00

Memoria înseamnă să trăieşti, responsabil, nu numai alături de alţi oameni ci și în relație cu fapte, întâmplări, evenimente; acestea din urmă devin miza suplimentară a articolului de față și a celor care vor urma (nu doar de Ziua Marinei)…

În 1859, imediat după Unirea Principatelor Române, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia, pentru organizarea unei structuri navale unitare[3]; noua componentă a oștirii era denumită „Corpul Flotilei” (a avut portul Ismail[4], ca primă bază).

Prima Flotilă Militară[5] a statului modern român a fost dispusă în șase baze[6]; autoritățile s-au preocupat de dezvoltarea mijloacelor de navigație și a armamentului, astfel încât, în ajunul Războiului de Independență (1877-1878), patru unități de luptă[7] au determinat și au formulat valoarea forței.

Yachtul regal „ȘTEFAN CEL MARE”

Canoniera „Fulgerul”

Șalupa torpiloare „RÂNDUNICA”

Nava cu zbaturi „ROMÂNIA”

După Războiul de Independență[8], luându-se în calcul lungimea frontierelor fluviale și maritime de protejat[9], s-a ajuns la ideea potrivit căreia navele existente erau insuficiente și depășite ca dotare tehnică; drept consecință, guvernele României au fost favorabile dotării Marinei Militare[10]. S-a ajuns la situația în care anul 1914, ca semnificație a înzestrării Marinei Militare, însemna 40 de nave[11].

Nava-școală „MIRCEA” (1882)

Monitorul „LASCĂR CATARGIU”

Crucișătorul „ELISABETA”

În 1896, fusese promulgat Înaltul decret nr. 1093 pentru organizarea Flotilei[12]. La 14 august 1916, odată cu intrarea României în Războiul de Reîntregire Națională[13], potrivit planului de campanie, concomitent cu declanșarea ofensivei generale de eliberare a Transilvaniei, forțele Marinei Militare atacau, pe Dunăre, flota austro-ungară[14]; pe parcursul anului 1916, ele au participat la numeroase acțiuni de luptă[15]; la începutul campaniei din 1917, misiunea Marinei a privit apărarea Dunării maritime și Deltei dinspre mare și dinspre malul dobrogean ocupat de inamic[16]; către sfârșitul războiului, deși nu a mai fost investită cu misiuni operative, Marina a avut propria-i contribuție la lupta românilor pentru eliberarea teritoriului de sub ocupația străină și, ulterior, la acțiunile de consolidare a rezultatelor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Perioadă interbelică nu exclude, ci accentuează preocuparea reprezentanților monarhiei constituționale pentru organizarea și dezvoltarea unei Marine Militare moderne, care să-și dovedească eficiența în timp de război și de pace[17].

Intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a reorientat politica navală a țării[18]. Pe timpul Campaniei din Est, acțiunile în Marea Neagră au presupus mai multe etape[19].

Distrugătorul „MĂRĂȘEȘTI”

Submarinul “DELFINUL”

Prin poziția sa geografică[20], România a avut/are șansa de a-și demonstra potențialul politico-militar, deopotrivă cu dreptul și obligația de a fi deținut/mai ales de a deține, în cadrul sistemului său național de apărare, o componentă navală puternică, performantă. Rolul Forțelor Navale a constat/constă în promovarea intereselor României la mare și fluviu, atât în timp de pace, cât și în timp de război – din această responsabilitate națională au decurs și principalele misiuni[21].

După 1994[22], amplificarea și diversificarea contactelor cu flotele maritime ale statelor occidentale, îndeosebi cu cele aparținând NATO, determinau reconsiderări conceptuale și acționale[23]; a fost manifestată[24], cât se putea de clar/după anul 2000/, opțiunea României pentru aderarea la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană; aderarea la NATO, în martie 2004, a însemnat asumarea unor noi responsabilități pentru dezvoltarea securității pe continentul european – în condițiile creșterii interdependențelor, oportunităților, dar și a riscurilor la nivel global; Forțele Navale Române au intrat într-o nouă etapă, având ca obiective principale profesionalizarea personalului și modernizarea capabilităților necesare participării sporite și eficiente la managementul crizelor, la prevenirea și combaterea terorismului internațional, precum și la acțiunile de apărare colectivă desfășurate de Grupările Navale Multinaționale…

[1] Denumirea oficială de „Forțele Navale Române” a fost dată de autoritățile Republicii Populare Române și păstrată după 1989; până în 1948, denumirea era „Marina Regală Română” (înainte de 1880, „Flotila Domnească”)… După decembrie 1989, reînviindu-se tradiția apărării fluvio-maritime, a fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat în Comandamentul Operațional Naval, ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală; la fluviu au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială și ulterior în Serviciul Fluvial, subordonat Comandamentului Flotei… Comandamentul Marinei s-a restructurat, susținând aplicarea unei politici noi privind apărarea țării în noul context geopolitic, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale…

[2] Flota militară maritimă a României operează și pe mările și pe oceanele lumii – în cadrul operațiunilor NATO… După integrarea României în Alianța Nord-Atlantică (anul 2004), încadrându-se procesului de reformă a Armatei României, având principala finalitate a creării interoperabilității cu forțele armate ale statelor membre ale NATO, Statul Major al Forțelor Navale a transformat Marina Militară în prima categorie de forțe complet profesionalizată (în paranteză fie spus, eu însumi sunt în măsură „să depun mărturie” asupra gradului său de profesionalizare, prin raportare la un fapt de însemnătate din viața mea recentă – Cursul pentru jurnaliști care transmit din zone de conflict (Constanța, 18-23 iunie a.c.)…

[3] Prin Ordinul de zi, semnat la 6 octombrie 1860, generalul Ion Emanoil Florescu, ministrul de Război, dispunea – sub formă provizorie –, până la organizarea definitivă, punerea celor două flotile reunite sub un comandament unic… Pe baza propunerilor avansate în urma inspecției efectuate de noua conducere a Flotilei și a raportului ministrului de Război, prin Înaltul Ordin de zi nr.173 din 22 octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza aprobă respectivul raport și hotărăște unificarea definitivă a flotilei sub comanda colonelului Steriade…

[4] În secolul al XIV-lea, pentru o perioadă scurtă, Ismail a aparținut Țării Românești, teritoriul de la nord de Dunăre fiind una dintre posesiunile Basarabilor (până în 1812, „Basarabia” era denumirea românească a Bugeacului/un nume turcesc). De la sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a aflat în stăpânirea Principatului Moldova (fiind cunoscut sub denumirea de Smil); orașul a avut o importanță sporită în secolul al XV-lea, sub voievodul Ștefan cel Mare… Protectorat otoman, cucerită de ruși (iulie/august 1770) – mă refer la fortăreață, retrocedată turcilor prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774),  asediată, la 11/22 decembrie 1790, de armatele lui Suvorov, chiar ocupată, în 1792, prin Tratatul de la Iași, era cedată Turciei cu obligația demolării; după Tratatul de Pace la București (16/28 mai 1812), prin dispoziția imperială din 14 octombrie 1812, Ismailul a primit statutul de oraș și numele de Tucikov (Тучков) în onoarea generalului rus Serghei Tucikov (1767-1839), guvernator al Ismailului în perioada 1830-1836/a fondat localitatea, până atunci vorbindu-se doar despre cetatea Ismail… Drept consecință a Tratatului de la Paris (1856), care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), Rusia a retrocedat Moldovei o fâșie de pământ din sud-vestul Basarabiei (cunoscută sub denumirea de Cahul, Bolgrad și Ismail); Rusia nu a mai avut acces la gurile Dunării iar fortificațiile din oraș au fost demolate; după Unirea din 1859, teritoriul (redobândit în 1856 și împărțit apoi în trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail) intra în componența noului stat România (numit, până în 1866, „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei”); după Unirea Basarabiei cu România (martie/aprilie 1918), orașul Ismail a făcut parte din componența statului unitar, ca localitate de reședință a județului Ismail… La 7 august 1940, consecință a aplicării prevederilor Pactului Ribbentro-Moltov, a fost creată regiunea Ismail, formată din teritoriile aflate în sudul Basarabiei și care au fost alipite R.S.S. Ucrainene, iar Ismailul a devenit centrul administrativ regional… În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de U.R.S.S. reintrau în componența României… Dominația sovietică, apoi cea ucraineană, au transformat Ismailul în cel mai mare port la Dunăre din fosta Uniune Sovietică și din Ucraina actuală, în cel mai mare port ucrainean din Delta Dunării (navele maritime sunt în măsură să ajungă)…

POZA harta_judet Ismail

[5] Având în compunere 6 șalupe-canoniere…

[6] În porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat…

[7] Nava cu zbaturi „România”, „Ștefan cel Mare”/folosit și ca yacht oficial, canoniera „Fulgerul” și șalupa torpiloare „Rândunica” la care se adăugau patru șlepuri, alte ambarcațiuni cu vele și bărci pentru pază și patrulare (un efectiv de 246 marinari)…

[8] Acțiunile forțelor navale române au constat în misiuni de acoperire strategică a liniei Dunării și acțiuni efective de luptă, în special în cursul operațiilor de la Plevna și Vidin, contribuind direct la înfrângerea adversarului, sprijinind nemijlocit efortul ofensiv al marilor unități terestre…

[9] Realitatea nouă reprezentată de unirea Dobrogei cu România (1878)…

[10] La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-a îmbogățit parcul naval: bricul „Mircea” (1882)/prima navă-școală românească, crucișătorul „Elisabeta” (1887), monitoarele „Ion C. Brătianu”, „Lascăr Catargiu”, „Alexandru Lahovary”, „Mihail Kogălniceanu” (1906) și opt vedete fluviale; toate, împreună cu monitoarele, au constituit Flotila de Dunăre…

[11] Numai 3 (trei) datau din perioada premergătoare Războiului de Independență…

[12] Era stabilită noua structură organizatorică a Marinei, înființându-se Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Depozitul Echipajelor, Apărarea Fixă și Mobilă a Porturilor…

[13] Imediat după înaintarea declarației de război…

[14] Ordinul a fost pus în aplicare în noaptea de 14/15 august, când șalupele „Rândunica”, „Bujorescu” și „Cătina” au executat atacul cu torpile de la Rusciuc…

[15] Sprijinul acordat apărării Capului de pod de la Turtucaia, operația de forțare a Dunării la Flămânda, sprijinirea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea, acțiunile navale din Marea Neagră…

[16] Totodată, flota de operațiuni a avut misiunea să asigure transporturile de armament, hrană și muniții necesare trupelor; artileria marină și unitățile de debarcare acționau împotriva bateriilor inamice instalate la Dunăre și împotriva oricărei încercări de forțare a fluviului…

[17] În această perioadă au intrat în dotarea Diviziei de Mare distrugătoarele „Mărăști”, „Mărășești”, „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, nava-bază „Constanța”, submarinul „Delfinul”, nava-școală „Mircea”, puitorul de mine „Amiral Murgescu”, patru canoniere maritime, patru vedete rapide antisubmarine tip M.A.S. și șase torpiloare. Diviziei de Dunăre i s-au adăugat monitoarele „Ardeal”, „Bucovina” și „Basarabia”…

FOTO Distrugătorul „MĂRĂȘEȘTI”

Distrugătorul „MĂRĂȘTI”

Distrugătorul „REGELE FERDINAND”

Nava-bază „CONSTANȚA”

Nava-școală „MIRCEA” (1938)

Submarinul „DELFINUL”

[18] Executarea misiunilor impuse de desfășurarea ostilităților…

[19] Potrivit unor criterii cronologice, pornindu-se de la principalele misiuni îndeplinite

• 22 iunie-8 august 1941: apărarea litoralului prin contracararea încercărilor de atac și debarcare pe litoralul românesc;
• 8 august 1941-28 iulie 1942: forțele navale românești au asigurat, în special, protecția transporturilor;
• 28 iulie 1942-5 aprilie 1944: Marina Militară a executat misiuni de sprijin direct și indirect al acțiunilor armatei de uscat și transporturi de aprovizionare;
• 5 aprilie-13 mai 1944: forțele navale maritime au participat la operația de evacuare a trupelor române și germane din zona Odessa și Sevastopol;
• 13 mai-23 august 1944: s-au executat, îndeosebi, misiuni de apărare a litoralului maritim…
  Pentru îndeplinirea misiunilor amintite deja, insuficiența mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziționarea, transformarea și trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român (sau ale unor companii particulare de navigație) în subordinea Comandamentului Marinei Militare…
• 23 august-5 septembrie 1944: navele românești au fost dezarmate de sovietici și duse în porturile rusești din Marea Neagră…

[20] Stat european continental, stat riveran Mării Negre și al unei artere fluviale de importanță europeană – Dunărea, stat cu acces direct spre centrul Europei…

[21] Misiunile care conturau esența doctrinei navale românești la sfârșitul anilor’80 ai secolului al XX-lea: apărarea comunicațiilor maritime și fluviale proprii, asigurarea ieșirii României la mare; exercitarea drepturilor legitime ale statului român în Zona Economică Exclusivă; lovirea comunicațiilor maritime ale inamicului; interzicerea debarcării desantului maritim; participarea la apărarea Dobrogei; sprijinirea Forțelor Terestre care acționează pe litoral sau de-a lungul fluviului Dunărea…

[22] Forțele Navale Române s-au implicat în Programul „Partnership for Peace” (Parteneriatul pentru Pace)…

[23] Menite să prefigureze transformările majore care trebuiau realizate în Forțele Navale, vizaseră, pentru început, adaptarea conceptelor și structurilor la cerințele impuse de Parteneriatul pentru Pace; totodată, s-au identificat și au fost evaluate obiectivele de interoperabilitate care să contribuie la compatibilizarea structurală, tehnică și acțională a Forțelor Navale românești cu ale celor din Alianța Nord-Atlantică…

[24] Atunci când erau definite obiectivele integrării Armatei României și implicit, ale Forțelor Navale în cadrul Alianței Nord-Atlantice…

Dumitru Oprea, declaraţie de presă

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 august 2018, 12:00

În istoria noastră recentă nu a mai fost atât de evidentă miza uriașă pentru PSD-ALDE de a deține controlul asupra sistemului judiciar, perla coroanei unui regim abuziv, cu tendințe clare totalitare. De aceea, ancheta deschisă de Parchetul Militar, în urma evenimentelor din seara și noaptea de 10 august, din Piața Victoriei, va fi, într-o anumită măsură, proba dacă statul român mai este unul funcțional, un stat de drept. Procurorii militari sunt obligați să găsească adevărul, iar acesta presupune răspunsul la cele mai importante întrebări. Cine au fost cei care au provocat violențele la protestul Diasporei? Cine a comandat deturnarea mitingului într-o acțiune care să conducă la acte de violență?

Coaliția PSD-ALDE a demonstrat încă o dată că nu are același interes cu al poporului, acuzând iar conspirații privind dărâmarea Guvernului și implicarea serviciilor secrete. Însă, minciuna nu mai poate să păcălească așa de ușor cel mai activ segment al societății, cel căruia i-a ajuns cuțitul la os după doi ani de guvernare prin propagandă, nu prin acte administrative. În era rețelelor de socializare, adevărul nu mai poate fi ascuns prin propaganda unei televiziuni de stat, aflată sub control politic. Probele video de la protest cântăresc deja foarte mult în stabilirea faptelor și a vinovaților.

Implicări ale unor elemente turbulente, parcă „puse cu mâna“, în cadrul unor proteste de amploare, s-au văzut și în iarna lui 2012 și a lui 2016. Totuși, Jandarmeria nu a acționat atât de brutal cum a făcut-o în noaptea de 10 spre 11 august, când a luat decizia de evacuare a unei mulțimi de 100.000 de persoane și a aruncat cu gaze lacrimogene asupra unui număr imens de oameni! Din păcate, răspunsuri nu au fost primite nici pentru acțiunile din 2012 și nici pentru cele din 2016. Însă, așteptăm ca, măcar acum, în urma acestui odios episod al istoriei noastre democratice, să avem răspunsuri complete și la timp. Violența trebuie prevenită și, atunci când prevenția eșuează, pedepsită exemplar. Întreaga societate, toți participanții pașnici la protest, care au avut de suferit de pe urma acțiunilor Jandarmeriei, inclusiv victimele din rândul jandarmilor așteaptă ca justiția română să stabilească acum cine se face vinovat, nu peste luni și ani.

De asemenea, dacă instituțiile puse să apere poporul ajung să acționeze cu brutalitate împotriva acestuia la comandă politică, atunci vinovații trebuie găsiți și pedepsiți așa cum prevede legea. Dacă o putere crede că poate lua orice decizie împotriva poporului doar pentru că s-a întâmplat să primească un vot la un moment dat, atunci trebuie să plătească pentru faptele sale mai înainte în fața Legii, după care și în fața electoratului. Într-un stat democratic puterile se supraveghează una pe alta tocmai pentru a evita abuzurile și dictatura! August 2018 nu mai poate semăna cu Iunie 1990.

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Să scrii, peste veacuri, despre Mihai Viteazul

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 august 2018, 10:57 / actualizat: 14 august 2018, 12:06

*

Ar trebui judecat în contextul epocii şi ţinând cont de ansamblul acţiunilor lui… A legat ţăranii de glie[2]… A ţinut, în contrapartidă, piept turcilor… A  impus dări mai mari pentru a-şi întreţine armata[3]… Pe de altă parte, stăpânind (pentru scurt timp) Țara Românească, Transilvania şi Moldova a creat un precedent folosit, mai târziu, ca simbol al unităţii, discutat, la extremele contradicției, de pasionații cercetării istorice[4]…

Nu se cunoaşte, cu exactitate[5], locul naşterii sale; potrivit unor surse, Mihai Viteazul a văzut lumina zilei în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci[6]. Alte documente[7] atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti[8]… A crescut fără tată; potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti[9]… Mama era fie de viţă nobilă, fie comerciantă de rachiu[10]… Mihai Viteazul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri; a intrat în lumea comerţului şi a avut multe de învăţat; a deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană…

Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, parafând, deseori, alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea. Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Unii istorici sunt de părere că s-a căsătorit (la vârsta de 27 de ani) cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere[11]; cu descendenta unei mari familii de boieri[12] a avut doi copii[13], Florica şi Nicolae[14] (Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană[145)…

Cu adevărat, contextul internațional i-a fost nefavorabil… Puterile vecine vedeau în ambițiile sale politice o contradicție cu interesele proprii de hegemonie. Habsburgii își vedeau amenințate planurile de menținere a Transilvaniei în sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la Țara Românească. Mai mult chiar, uniunea personală a lui Mihai reprezenta o formulă puternică, capabilă să schimbe raportul de forțe din regiune. Existau însă și conflicte interne, cauzate de insubordonarea nobililor maghiari din Transilvania – care nu acceptau măsurile impuse de noul domn; de asemenea, sașii au rămas ostili lui Mihai, în urma jafurilor întreprinse de armatele sale în orașele și satele lor). Domnitorul nu reușeste să înfrângă revolta nobililor maghiari transilvăneni, sprijiniți[16] de generalul Basta și astfel pierde Ardealul. În scurt timp, Moldova reintră în posesia Movileștilor – aserviți intereselor polone[17]. Forțat să ia calea pribegiei, Mihai cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunarii lui Sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește campania de recucerire a teritoriilor românești. Prin victoria de la Guruslău (3 august 1601), voievodul valah îl îndepărtează pe Bathory; continuă prin a recupera Țara Românească, gonindu-l pe Simion Movilă de pe tron. În aceste condiții, se întrezăreau perspectivele unei noi uniri românești, perspectivă ce nu convenea împăratului habsburgic. Se pune la cale înlăturarea fizică a domnitorului român, și la 9/19 august 1601, la 3 km sud de Turda, Mihai Viteazul era ucis de un detașament de mercenari în frunte cu ofițerul valon Iacob (Jacques) de Beauri, trimis de generalul Giorgio Basta. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului și înmormântat, de Radu Buzescu, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Pe lespedea sa de piatră de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul și răposatul capu al creștinului Mihail, Marele Voievod, ce a fost domn al Țării Românești și Ardealului și Moldovei”…

[1] Potrivit lui Marius Diaconescu, dacă este văzută ca o bătălie, Călugăreni (de fapt, o ambuscadă) înseamnă succes; în schimb, Mihai Viteazul a pierdut – dacă această luptă este privită în ansamblul campaniei turceşti. Din considerentele invocate de mine în deschiderea articolului, victorie pare prea mult spus/nu orice ambuscadă reprezintă o victorie într‑un război, poate fi doar un moment în evoluţia evenimentelor. Într‑adevăr, Sinan Paşa a căzut de pe cal rupându‑şi ultimii doi dinţi, dar, atunci când s‑a ridicat înapoi în şa nu mai era nicio urmă de Mihai Viteazul pe câmpul de luptă; el s‑a retras către Valea Prahovei. deoarece Bucureştiul a fost ocupat (imediat) de turci, precum Târgoviştea; mai mult decât atât, turcii i‑au pus pe dulgheri (veniţi o dată cu armata) să fortifice cele două oraşe, pentru a nu mai cădea pe mâna ghiaurilor. Domnitorul Ţării Româneşti a stat mai bine de o lună ascuns în munţi, până ce Sigismund Báthory, principele Transilvaniei (şi stăpânul său), a venit cu oastea transilvăneană. Dacă, iniţial, au ocupat uşor principalele oraşe din Ţara Românească, otomanii s‑au retras înspre Giurgiu văzând că se apropie oastea transilvăneană (în care erau incluse şi contingentele rămăse din armata lui Mihai). Din Moldova, Razvan Vodă s‑a alăturat şi el oștirii conduse de Sigismund Báthory. Nu au fost lupte nici la Târgovişte, nici la Bucureşti, turcii au lăsat şantierele pe jumătate terminate, au plecat către Giugiu. Marea bătălie a anului 1595 s-a dat la Giurgiu, nu la Călugăreni; acolo a fost confruntarea cea mare, otomanii stăpâ­neau cetatea, iar creştinii vroiau să o ocupe pentru a o folosi ca pe un cap de pod în viitoarele campa­nii antiotomane; impactul major asupra mentalităţii turceşti a fost la Giurgiu; faptele de vitejie ale lui Mihai Viteazul au avut loc, dar marele comandant al oastei creştine era Principele Transilvaniei; efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci; otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, să câştige, să prade şi să plece mai departe în cuceririle lor; din Giurgiu au fost nevoiți să se retragă…

[2] Oamenii munceau numai să plătească impozite la „Înalta Poartă”, fără să le mai rămână ceva din recolte, fapt pentru care, căutând o protecţie,  ţăranii liberi preferă să devină dependenţi de marii boieri. Situaţia s-a înrăutăţit la sfârşitul anului 1595, prin aplicarea unei legi care a creat controversă, numită „Legătura” lui Mihai Viteazul, prin care „rumânii” erau legaţi de glie; nu se modifica situaţia economică a acestora, ci doar era consfinţită, din punct de vedere juridic, o stare deja existentă; practic, ţăranii nu mai puteau să fugă de pe o moşie pe alta, ci erau nevoiţi să rămână acolo unde se aflau deja, interzicându-li-se să-şi mai caute alţi stăpâni; o lege care servea intereselor boierilor, aceştia folosind-o din plin pentru a-şi instaura un regim puternic, bazat pe acumularea de averi… Stilul dictatorial al lui Mihai Viteazul şi măsurile lui au dus la crearea unei puternici frământări în rândurile ţărănimii, care s-a revoltat , ub diverse forme, plecând de la nesupunere şi până la alcătuirea de cete de haiduci. Unii istorici afirmă că este foarte posibil ca respectiva stare de tulburare internă, din anul 1600, să grăbească,  într-un fel sau altul, sfârşitul său. Timp de peste două secole, figura lui Mihai Viteazul nu a fost una pozitivă în istoriografia românească, rolul său important pe care l-a jucat în istorie, de unificator al românilor, fiind pus în evidență de Nicolae Bălcescu, în lucrarea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul…

[3] Campaniile militare ale domnitorului împotriva otomanilor, încununate de succes, nu i-au bucurat pe „rumâni”, aşa cum erau numiţi ţăranii ajunşi din ce în ce mai săraci, pe care Mihai Vizeazul i-a legat de glie, favorizând boierii. Marele domnitor Mihai Viteazul, numit de creştinii din Balcani drept „steaua lor răsăriteană”, sau „eliberatorul”, datorită campaniilor sale militare de succes, nu s-a dovedit un „principe” iubit de popor; nicidecum din cauza averii sale imense, obţinute într-un timp foarte scurt, din comerţul cu vite şi cu giuvaieruri (cumpărase 44 de sate, în timp ce un boier „obişnuit” avea 8-9 sate), ci a eforturilor sale de înzestrare a armatei, cu costuri imense pentru  „norodul” din ce în ce mai sărăcit. La sfârşitul secolului al XVI-lea, războaiele nu se duceau cu arme rudimentare şi armate formate, în majoritate, din ţărani, ci apăruseră tehnici moderne, respectiv puşti şi tunuri de precizie, iar soldaţii erau adevăraţi profesionişti, sau „mercenari”, plătiţi să ştie să mânuiască bine armele de foc. Mihai Viteazul şi-a dorit să fie aliniat tendițelor epocii; acest lucru a presupus costuri care s-au repercutat asupra stării ţăranilor, din ce în ce mai sărăciţi. „Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul”, scrie istoricul Neagu Djuvara în lucrarea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Pe de altă parte, „cruciadele” duse de acesta împotriva Imperiului Otoman au apărut şi pe un fond destul de apăsător prin care trecea poporul din Moldova şi Muntenia, din ce în ce mai asuprit de turci, prin birurile împovărătoare stabilite de sultanul unui imperiu aflat, la rândul său, în cădere liberă din punct de vedere economic…

[4] Spre exemplu, Ion C. Petrescu afirmă: Mihai Viteazul sau „Malus Dacus”, Dacul cel Rău, cum îl numeau pe domnitor duşmanii săi, simbolul de veacuri al ideii de Unire a Provinciilor locuite de cei de-un neam, „este singurul român comparat cu 16 personalităţi ale istoriei universale: Moise, Ahile, Hector, Hanibal, Epaminonda, Alcibiade, Temistocle, Alexandru Macedon, Caius Iulius Caesar, Belizarie, Walenstein, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, George Washington, Napoleon Bonaparte. Este singurul cruciat care nu a fost învins niciodată de turci şi nici de tătari. Primul domn al tuturor românilor, singurul român care a plănuit o alianţă cu Persia, alungarea turcilor din Europa, refacerea Daciei, refacerea Imperiului Bizantin, cucerirea Poloniei, eliberarea „locurilor sfinte”, eliberarea teritoriilor de la Nipru până la Buda, unirea celor două biserici creştine despărţite în 1054. Lui îi sunt consacrate cele mai multe pagini în manualele şcolare, în tratatele de istorie, în documentele vremii. Cel care a trecut Dunărea de mai multe ori decât orice alt domnitor român şi a ajuns victorios până aproape de Constantinopol, a avut cele mai multe bătălii, cele mai multe victorii şi cele mai multe ctitorii pe unitate de timp. Restitutor Daciae este singurul român căruia grecii i-au dedicat două poeme, iar sârbii şi bulgarii mai multe creaţii populare decât românii. Singurul român care a reuşit să spargă încercuirea şi să învingă „monstruoasa coaliţie” formată din creştini şi musulmani, este realizatorul celei mai valoroase medalii româneşti, al celei mai frumoase peceţi (sigiliul Daciei româneşti, Iaşi, 3 iulie 1600). Este primul român a cărui faimă a ajuns încă din timpul vieţii până în centrul Asiei, nordul Africii, Europei şi dincolo de Oceanul Atlantic. Cel supranumit „Regele Daciei”, „sabia creştinătăţii”, „Steaua Răsăritului”, are 234 de recorduri, premiere, realizări, şi a fost singurul român care a reuşit să schimbe planurile unui împărat german. Este singurul român care a purtat tratative directe de trei ori cu un împărat german; în timpul „glorioasei pribegii” s-au realizat cele mai multe tablouri cu chipul unui domnitor român şi cele mai multe tipărituri în limba germană. A refuzat cea mai mare sumă de bani oferită unui român pentru a trece la catolicism şi e singurul om din lume care i-a cerut unui împărat catolic să treacă la ortodoxism. „Cel mai mare erou al creştinătăţii” este singurul român a cărui stăpânire nu a fost întrecută niciodată în vest, nord-vest şi nord. De numele lui se leagă cele mai multe documente emise în ţările Europei. Singurul român care a fost numit „Dacul cel rău”; este primul român căruia un suveran spaniol i-a trimis o sabie şi care a reuşit să obţină sprijin militar de la italieni şi germani. E singurul român care a fost supranumit Viteazul încă din timpul vieţii sale şi chiar de către duşmani; este cel care a avut cea mai strălucită intrare în oraşul bimilenar Alba Iulia…

[5] În anul 1601, pe timpul unei șederi la Praga, Mihai a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care menționase pe marginea portretului aetatis XLIII, adică „în al 43-lea an al vieții”, ceea ce indică 1558 drept an al nașterii…

[6] Denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona; situată la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitatea a dispărut….

[7] Aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din „Condica episcopiei Rîmnicului”…

[8] Localitate aflată pe partea stângă a Oltului, în judeţul Vâlcea…

[9] Argumentul principal împotriva acestei variante este acela potrivit căruia Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale (a murit în urma unei boli cu evoluție îndelungată)…

[10] Există două versiuni care circulă cu privire la Teodora Cantacuzino, mama lui Mihai Viteazu. Potrivit celor mai mulţi istorici, aceasta era de neam grecesc şi se trăgea din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează iNeagu Djuvara în cartea O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. S-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului său, luând numele monahal de Teofana; a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia…

[11] Unii istorici (contemporani) au suspectat o căsătorie din interes…

[12] Nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti…

[13] Mihai Viteazul a mai avut o fiică, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor”. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale, chiar se afişa cu amantele; astfel, nu a făcut niciun secret din naşterea fiicei sale nelegitime; domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica (în vârstă de doar un an), i-a oferit acesteia din urmă un hrisov prin care îi lăsa moştenire, după moartea mamei sale, mai multe sate… Atunci când relaţia dintre Mihai Viteazul şi Doamna Stanca s-a degradat, domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie; surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul, pe vremea când a ajuns la Alba Iulia; deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor; dacă despre Zamfira unii istorici susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt aproape sigure (domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă)… Mihai Viteazul apare alături de Maria Christierna, soția lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, într-o pictură realizată de Frans Franken, la Praga; unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă; când a divorţat de acesta, succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, i-a făcut avansuri din ce în ce mai agresive; astfel, Maria Christierna s-a refugiat la curtea regală din Praga; i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory…

[14] Cel care avea să ocupe, pe perioada cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti.

[15] Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei; a fost necesară intervenţia energică a Mariei de Spania, mama lui Rudolf…

[16] La Mirăslău, 18/28 septembrie 1600…

[17] Mihai încearcă să reziste atacului polon asupra Țării Românești, însă și pe acest tron se va urca un membru al familiei Movileștilor, Simion…

Dumitru Oprea: Cu pragmatism și încredere despre oamenii Diasporei românești

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 august 2018, 20:45

Mai relevantă chiar și decât protestul în sine, o formă democratică și legitimă de manifestare, este reacția liderilor coaliției PSD-ALDE față de românii din afară. Diaspora le dă frisoane guvernanților, deoarece le amintește de victoria zdrobitoare a președintelui Klaus Iohannis în alegerile din 2014. Dacă toți acești români ar avea posibilitatea să voteze la fiecare scrutin, cei din PSD știu foarte bine că din cel mai mare partid al României ar deveni unul cu un scor relativ bun, dar insuficient pentru a mai conduce țara.

Simona Halep a câștigat „Rogers Cup”

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 august 2018, 23:47

Tenisul istovitor, presărat cu momente de spectacol unic, de tensiune nervoasă paroxistică rezultă și din câteva date statistice:

7-6 în primul set, după 4-1, 4-4, 5-6…

3-6 în al doilea…

2-0 în „decisiv”, apoi 2-2 și 40-0 pentru Stephens, 5-2 pentru Halep; la 5-3 a apărut prima minge de meci, urmată de alte două mingi de meci pe serviciul rivalei (nr. 3 mondial), „normalitatea” însemnând, de fapt, ultimul game (și ultima minge/punct făcut direct din serviciu, mingea nefiind atinsă de americanca aflată la primire)…

Simona Halep vs Sloane Stephens 7-6(6); 3-6; 6-4

https://youtu.be/9f_5fxwezPk

Români vs Români

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 august 2018, 18:06

Mulți, prea mulți, de câteva vârste (nu doar „tineri”), și-au văzut/își văd realizarea în afara patriei native. Unii dintre aceștia, „mobilizați” sau „neatinși” de politicienii opoziției, au decis implicarea în psihodrama românească și au ajuns în București, având convingerea că „legile justiției” sunt defecte[2], că mediocritatea și impostura[3] se cuvin pedepsite prin demisie/„demitere” (presiunea străzii). Le înțeleg, în mare parte, exasperarea (chiar disperarea). Nu voi fi deschis violenței de limbaj, mai ales trivialității unui slogan împrumutat parcă din subteranul galeriilor de fotbal[4]. Pe de altă parte, nu voi tolera personalizarea excesivă a puterii jandarmilor și deriva lor autoritară, eludarea regulilor sau alunecarea pe lângă acestea, „spălarea rufelor” în fața întregului Mapamond…

Ce este adevărat și ce este neadevărat în manifestările „serii nefaste” (10 august 2018)? Totul… Dacă s-a transformat în istorie, una pe care nu avem dreptul să o uităm și din care, în sfârșit, ar fi ideal să învățăm, nu face decât să confirme și așa-zisul nostru blestem. România pornise (prin destui oameni ai săi), „cu stângul”/nu invoc semne și superstiții, ci mersul anapoda; România a fost și este învrăjbită; se pot întâmpla neverosimil de multe lucruri nefirești[5], adevărul poate fi separat, neasemuit de greu, de minciună. De fapt, defectul principal ar fi că ne jucăm cu vorbele și dezlanțuim spectacole, că am transformat acest lucru în vanitate interesată. Provocați de fapte, ieșim stingheriți din orgoliu. Soarta are prea multe asemănări cu viața pentru a nu atrage atenția.

Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu ar trebui, pentru oamenii liberi, să aibă nicio valoare. Îi admir pe cei care s-au întors la ideea că nu trebuie să acceptăm verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirmăm „dogmele” unor politruci-păpușari; să le refuzăm şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, invitându-i să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Politrucii au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece); îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul; din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea); capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”; nu au respect faţă de lege[6]; nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs, a dublului standard). De fapt, apără un Sistem…

Să nu așteptăm, cu sufletul la gură, doar investigațiile Parchetului Militar. Să nu încurajăm exportul de minciună. Se cuvine reformată[7], din temelii, politica românească, inclusiv conducerea politică/politizată a instituțiilor publice. (Pe) noi înșine ar trebui să ne schimbăm… Dacă protestatarii din „Piața Victoriei” apără și competiția care presupune reguli, modernitatea de factură occidentală – care nu uită (ci susține) valori tradiționale românești[8], se ridică împotriva inculturii și gusturilor îndoielnice, luptă împotriva „junglei urbane” (fără nicio lege, în care „domnesc” șmecherii agresivi), promovează respectul față de oameni, pentru binele comun, înseamnă că demonstrațiile au încărcătură simbolică. Dacă nu, vom deveni ilustrarea maximală a unui paradox (fie el absurd)[9]: pentru a ajunge undeva, trebuie să străbatem, mai întâi, jumătate din distanţă; la fel, pentru a străbate respectiva jumătate de drum, va trebui să străbatem jumătatea jumătăţii drumului și, oricât vom înainta cu această judecată, totdeauna rămâne de parcurs o jumătate a unei jumătăţi, pe care România încă nu a străbătut-o, astfel încât ă nu vom fi niciodată în măsură să ajungem unde ne-am fi propus…

[1] Ceea ce nu înseamnă că trebuie înlăturate accentele critice, dimpotrivă, ele ar trebuie să fie întețite și, mai ales, însoțite de …

[2] Împărtășesc această convingere… Nu mai discutăm despre înglodarea clasei politice în dispute meschine, de condamnarea sau achitarea unui om, ci chiar de sensul democratizării (circumscrierii sale în noțiuni/principii ample privitoare la dreptate, organizare, echidistanță, eficiență etc.)…

[3] Nu doar lingvistică – deși ne place să invocăm, îndeosebi, „20-20” (nimic nou sub Soare, ne amintim de Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, în care un deținut ar fi rostit numarul 1753, dar gardianul nu știa cum să-l scrie iar personajul Petrini l-ar fi lămurit prin faimosul „17 cu 53”) – sau geografică (să confunzi Podgorica cu Prishtinë)… Mai grav este să faci apologia violenței, în calitate de ministru sau de parlamentar…

[4] (aici se blochează o parte a înțelegerii de care dau dovadă, mai ales că seara de 10 august a.c. a demonstrat, încă o dată, „sensul organic” al „cocalarilor”)…

[5] Se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile” pentru a conduce. O logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi astfel, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate un Sistem=o afacere de grup, să se ocupe, măcar în subsidiar, nu doar de elaborarea unei „strategii electorale”, ci și de identificarea, rezolvarea chestiunilor esențiale. Singura preocupare vizează, însă, acapararea puterii, singura „datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar „principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea… Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză...

[6] De fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând sau apărându-se calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii…

[7] Pe lângă răspunderea lor penală… Altfel, vom perpetua nepotrivirea între adeziunea proclamată la democrație și continuitatea, efectivă, a unor deprinderi retrograde…

[8] Spre exemplu, împiedicarea destructurării totale a satului (păstrarea civilizației rurale)…

[9] Zenon din Elea…

Nicolae Tomescu, redactor-șef Radio Iași

Simona Halep, finalistă la Toronto

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 august 2018, 23:00 / actualizat: 13 august 2018, 0:01

Turul al II-lea

7-6 (9); 4-6; 7-5 cu Anastasia Pavlyuchenkova

https://youtu.be/mdmr0D1xutk

*

Optimi

6-2; 6-2 cu Venus Williams

*

Sferturi de finală

Simona Halep vs Caroline Garcia 7-5; 6-1

*

Semifinală

Simona Halep vs Ashleigh Barty 6-4; 6-1

*

Finală

Simona Halep vs Sloane Stephens 7-6(6); 3-6; 6-4

https://youtu.be/9f_5fxwezPk

9-14 august 2018: Tabăra de astronomie „Să cunoaştem cerul!”, ediţia a V-a

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 august 2018, 11:41

Observatorul Astronomic şi Astroclubul „Perseus” al Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad/județul Vaslui, organizează tabăra de astronomie „Să cunoaştem cerul!”, ediţia a V-a, în perioada 9-14 august 2018 

Aceasta este destinată, în special, celor pasionaţi de astronomie şi membrilor  Astroclubului „Perseus”.

La activitate au fost în măsură să se alăture şi alţi astronomi amatori de la alte cluburi şi asociaţii astronomice din ţară. Toţi cei care au dorit să participe în tabăra de astronomie trebuiau să vină pregătiţi corespunzător genului de activitate: cort, izopren, haine groase, apă şi alimente neperisabile pentru cel puţin 2 zile.

Publicul obişnuit poate participa împreună cu membrii clubului de astronomie la observaţii astronomice; accesul este liber. Cei care doresc şi dispun de mijloc de transport personal pot să vină seara, după ora 21:00, în perioada 9-13 august 2018, să privească cerul prin instrumentele aflate în dotarea Observatorului Astronomic.

Accesul în locul taberei de astronomie se face pe ruta Bârlad-Tutova-Pogoneşti (pentru detalii, vă rugăm să consultaţi harta):

Dumitru OPREA: „Ministrul Educației caută țapi ispășitori acolo unde nu este cazul!“

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 august 2018, 11:17

Dacă acum nu sunt suficienți profesori interesați de elaborarea manualelor, vina nu este a lor, ci a Ministerului Educației.

Cărțile trebuie editate de către cei care au dovedit că au știința să o facă, nu de către niște funcționari publici dezinteresați. Aroganța cu care au fost tratați autorii manualelor școlare s-a tradus prin răspunsul lor firesc de a nu oferi manuscrisele Editurii Didactice și Pedagogice. De aceea, credem că una dintre marile manipulări legate de manualele școlare constă în pasarea întregii responsabilități către autori, în vreme ce programele școlare sunt cele care dictează conținutul acestor materiale didactice! Marja de manevră a profesorilor care elaborează manualele este una foarte redusă.

Din păcate, problemele învățământului românesc sunt mult mai grave decât le poate percepe domnul ministru. Cu atât mai puțin ar putea fi rezolvate la nişte simpozioane sau consfătuiri. Pasul firesc ar fi ca persoanele care conduc astăzi destinele învățământului să își recunoască incompetența şi să plece din fruntea Ministerului!

Mihaela Buzărnescu, la primul său titlu WTA

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 august 2018, 10:47

Buzărnescu trecuse, în primul tur, de americanca Sachia Vickery (6-3; 4-6; 6-3), în optimi de revelația sezonului Amanda Anisimova (S.U.A., 16 ani), cu 7-5; 2-6; 6-1, în sferturi a învins-o pe australianca Ajla Tomljanovic (6-1; 7-5), în semifinale a triumfat în faţa belgiencei Elise Mertens (4-6; 6-3; 6-1)…

Ziua mondială a luptei pentru interzicerea armelor nucleare

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 august 2018, 21:06 / actualizat: 5 august 2022, 15:03

Bombardamentele din anul 1945 (sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial) au presupus două atacuri nucleare; două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, au pustiit două oraşe din Japonia (Hiroshima și Nagasaki)…

Americanii au lansat prima bombă atomică asupra orașului Hirosima (ora 8:15); decizia este atribuită președintelui Harry Truman (1945-1953)[1]; ultimul avertisment a fost dat la 5 august 1945; în dimineața zilei următoare, avionul de bombardament B-29 „Enola Gay”[2], a decolat de pe aerodromul „Worth Field”/Insula Tinian, arhipelagul Mariane; bombardierul american a lansat asupra Hiroshimei prima bombă atomică (cu uraniu-235) din istorie[3]; puterea exploziei a reprezentat echivalentul a 14.000 de tone de TNT (trinitrotoluen); circa 140.000 de oameni au murit instantaneu, aproximativ 60.000 de imobile au fost distruse; Hiroshima, localitate cu aproximativ 400.000 de locuitori, a fost nimicită în proporție de 90%…

După bombardamentul din 6 august 1945, a urmat cel din 9 august asupra orașului Nagasaki…

[1] În dimineața zilei de 31 iulie 1945, pentru a convinge Japonia să  pună capăt celui de-Al Doilea Război Mondial…

[2] Comandat de colonelul Paul Tibebets (Enola era prenumele mamei pilotului)…

[3] Botezată „Little Boy” („Micuțul”)… La 8:15 și 17 secunde, bomba a explodat deasupra Hiroshimei…

*

Anterior zilei de 6 august 1945

1895: în timpul unui experiment realizat la Universitatea din Wurzburg/Prusia de atunci, fizicianul Wilhelm Roentgen a descoperit „razele X”…

1896: Fizicianul francez Henry Becquerel descoperea radioactivitatea (cercetând în laborator, timp de trei ani, proprietățile uraniului)…

1898: Marie și Pierre Curie izolau poloniul și radiul – elementele radioactive; în 1903, ei au primit Premiul „Nobel” pentru fizică, împreună cu Becquerel…

1901: Henri Alexander Danlos și Eugène Bloch lansau ipoteza că anumite boli de piele ar putea fi vindecate prin tratarea lor cu radiu; doi ani mai tarziu, ipoteza era demonstrată de Alexander Graham Bell…

1905: Albert Einstein a lansat teoria potrivit căreia materia poate fi convertită în energie…

1911: Ernest Rutherford, profesor de fizică la Universitatea din Manchester, a emis ipoteza potrivit căreia atomii au nucleu (pe orbita lor gravitează electroni)…

1913: Frederick Proescher publica primul studiu consacrat tratamentului cu radiații; el a  sugerat faptul ca injecțiile intravenoase cu radiu ar putea constitui o terapie eficientă pentru mai multe boli…

1919: E. Rutherford a descoperit protonul (în cadrul unui experiment realizat la Cambridge)…

1924: Georg de Hevesy, J.A. Christiansen și Sven Lomholt realizau prima radioterapie, în cadrul unui experiment pe animale…

1932: Fizicianul englez James Chadwick descoperea neutronul…

1933: Ernest O. Lawrence și Stanley Livingston publicau primul studiu despre „producerea rapidă a ionilor de lumină fără folosirea unui voltaj înalt”…

1936: John H. Lawrence, inspirându-se din studiul fratelui său, a oferit pentru întâia oară o întrebuințare medicală radionucleidelor artificiale/folosind „fosfor-32” pentru a trata un pacient bolnav de leucemie…

1937: John Livingood, Fred Fairbrother și Glenn Seaborg au descoperit „fierul-59”, „iodida–131” și „cobaltul-60” – substanțe care vor deveni elemente de bază ale tratamentului clinic cu radiații…

1938:  Otto Hahn și Fritz Strassman (cercetători germani) divid atomi de uraniu și descoperă reacția de fisiune; erau puse bazele programului nuclear nazist; Frederic Joliot-Curie dezvăluia faptul că, în momentul divizării, se eliberează extraneutroni, fenomen ce ar putea provoca reacția în lanț…

1940: Fundația „Rockefeller” finanța, la Universitatea Washington din Saint Louis, programul care avea să producă primii radioizotopi biomedicali…

1941: era inițiat, în S.U.A., „Proiectul Manhattan”, al cărui scop îl reprezentase construirea bombei atomice…

1942: U.R.S.S. începea propriul program nuclear…

1944: instabilitatea regimului, lipsa fondurilor, erori științifice majore, compromit definitiv șansele Germaniei de a produce arma nucleară…

1945: în cuprinsul unui test, exploda (Alamogordo, S.U.A.) bomba atomică „Trinity”…

Trei pentru eternitate (M. Preda, C. Andronescu, F. Pittiș)…

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 august 2018, 14:00

*

• 5 august 1922: S-a născut scriitorul Marin Preda 
• [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=qcNxPHWd6FM[/youtube]

În aprilie 1942, debutează, în ziarul „Timpul” (la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu), cu schiţa Părlitu’. Debutul de la 20 de ani îi dă încredere, publicând, în continuare, schiţele şi povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp. Părăseşte postul de corector la „Timpul”; pentru scurt timp, este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui Eugen Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”. În 1943, martie, îi apare Colina – în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie, același an, „Evenimentul zilei” publică schiţa Rotila. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului „Sburătorul”, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce, asupra celor prezenţi, o impresie vie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani; nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri; în nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii; ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete” (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau, mai târziu, de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri. Între 1943-1945, a fost luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945, devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi, din 1952, devine redactor la revista „Viaţa românească”. În 1956, primeşte Premiul de Stat pentru romanul Moromeţii. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se opreşte la Beijing. În 1954, se căsătoreşte cu poeta Aurora Cornu; scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum; au divorţat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat ulterior în Franţa (la începutul anilor ’70 ai secolului XX); cu cea de-a treia soţie, Elena, a avut doi fii: Nicolae şi Alexandru. Între 1960-1961, citeşte marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner (proza lui Preda are evidente afinităţi). În 1965, traduce, împreună cu soţia (Eta), romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii „Cartea Românească”, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970, traduce – în colaborare cu Nicolae Gane – romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1974, este ales membru corespondent al Academiei Române. Apare ediţia a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar, în 1977 publică Viaţa ca o pradă, un roman autobiografic care are drept temă principală cristalizarea conştiinţei unui artist. În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Naţională. Între 1975-1980 locuieşte în Bucureşti. Moare (16 mai 1980) la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS „ar fi dispărut”; familia este convinsă că moartea fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni; dispariţia a survenit în condiţii oculte; potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. În ultimii cinci ani de viaţă a fost mentor şi prieten literar al lui Cezar Ivănescu…

*

• 5 august 1998: A murit actriţa Coca Andronescu (născută în 1932).
• [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=t-vHNE2rNjk[/youtube]

S-a născut în Buzău şi a absolvit Facultatea de Teatru la Cluj, în 1953, devenind apoi actriţă a „Teatrului Naţional” din Bucureşti. S-a remarcat prin rolul episodic (O elevă) în Steaua fără nume, de Mihail Sebastian, montare de referinţă (din 1956) a lui Sică Alexandrescu. În 1957, a interpretat rolul Pyrrhei din Ovidiu de V. Alecsandri. La sfârşitul anului 1958, a jucat în Minunata pantofăreasă de Federico García Lorca, făcând din rolul Pantofăresei o creaţie memorabilă, în compania lui Mihai Fotino. În 1959, Sică Alexandrescu i-a încredinţat rolul Mirandolinei din Hangiţa, de Goldoni. Toate aceste creaţii au impus-o ca actriţă de comedie cu un simţ special al construcţiei şi al efectului artistic, temperamentală, seducătoare, spontană, uneori imprevizibilă. Coca Andronescu deţine o bogată filmografie, începând cu varianta TV a celebrului spectacol al lui Sică Alexandrescu, Bădăranii de Carlo Goldoni (1960), în care îi avea ca parteneri pe Marcel Anghelescu, Radu Beligan, George Calboreanu, Alexandru Giugaru, Constantin Rauţchi, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman, Grigore Vasiliu-Birlic, continuând cu Titanic Vals (în care interpreta rolul Sarmisegetuzei, 1964), Balul de sâmbătă seara (1968), Zile de vară (1968), Aşteptarea (1970), Comedie fantastică (1975), Singurătatea florilor (1975), Serenadă pentru etajul XII (1976), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Tufă de Veneţia (1977), Expresul de Buftea (1978), Alo, aterizează străbunica! (1981), Cine iubeşte şi lasă (1982), Hangiţa (1983, teatru TV), Muşchetarii în vacanţă (1984), Masca de argint (1985), Cuibul de viespi (după Gaiţele de Al Kiriţescu, 1986), În fiecare zi mi-e dor de tine (1987), Recital în grădina cu pitici (1987), Moartea unui artist (1989)…

*

• 5 august 2007: A murit Florian Pittiş

documentar: Nicolae Tomescu

VIDEO „Pe aici nu se trece”!

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 august 2018, 18:02

Editare: Iuliana Bubuianu

Text și concept: Nicolae Tomescu

În vara anului 1917, pe crestele împădurile ale Munților Vrancei, la Oituz, precum și în Valea Putnei, era concentrată o grupare de forțe germano-austro-ungare (comandată de marele strateg militar Mackensen); plecând din București către Focșani, feldmareșalul trăgea speranța să obțină o victorie fulgerătoare… La cererea aliaților noștri – totalitatea forțelor militare care operau pe câmpul de luptă să declanșeze ofensiva (în luna iunie), Armata I Română ocupa un sector pe Siretul inferior (între armatele a IV-a și a VI-a ruse); Armata a II-a Română staționase în zona Mărăști-Oituz; pentru distrugerea inamicului, aflat în zona Focșani-Nămoloasa, era prevăzută ofensiva de amploare din zona Mărăști, combinată cu impactul decisiv în zona Nămoloasa; la rându-i, comandamentul german avea în intenție să dea lovitura principală în sectorul Nămoloasa, alt atac de forță urmând să fie executat de-a lungul văilor Oituz și Trotuș, pentru a face joncțiunea cu armatele Puterilor Centrale din Galiția și Bucovina… În iunie 1917, luând ca sistem de referință spațiul cuprins între văile Oituzului, Trotușului și Siretului, s-a concentrat, în „Țara Vrancei”, tot ceea ce România putea să ofere la acea vreme; pe 11 iulie, devansând planurile inamice, Armata a II-a Română (și armata a IV-a rusă) au declanșat ofensiva în sectorul Mărăști, au pătruns în dispozitivul advers/pe un front de peste 30 de km (și o adâncime de 20 de km)/; marile pierderi ale dușmanului au determinat retragerea acestuia spre Munții Vrancei…

Rămâne, pentru posteritate, mențiunea din Ordinul de Zi – semnat de Generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a Române: „V-ați măsurat cu un dușman care se credea a fi cel mai tare din lume și care nu cunoaște a da înnapoi; cu avântul vostru uimitor, de la prima izbire l-ați pus pe fugă; probă sunt miile de prizonieri, numeroasele tunuri și enormele cantități de muniție ce (ei) au lăsat în mâinile voastre. Puteți să vă mândriți cu această izbândă!”…

Alertate de victoria obținută de Armata Română în bătălia de la Mărăști, trupele Puterilor Centrale au renunțat la planul inițial al unei ofensive de amploare, modificând forma principală a acțiunilor de luptă, înaintarea către obiective, cu scopul de a-i nimici (sau măcar a-i tempera) pe români, fiind obligate să mute lovitura principală din zona Nămoloasa pe direcția Focșani-Mărășești-Adjud, concomitent cu acțiunea armatei I austro-ungare la Oituz, pentru a încercui și distruge trupele române; în dimineața de 24 iulie 1917, armata a IX-a germană trecea la ofensiva împotriva armatei a IV-a ruse (aflată pe aliniament de apărare – pe Siret); copleșiți, rușii s-au repliat pe Valea Șușiței; comandantul rus solicitase marilor unități ale Armatei I Române să intre în bătălie, fără întrerupere sau la intervale scurte și regulate –, în scopul de a bloca pătrunderea inamicului către Mărășești; 6 august 1917 a fost ziua decisivă a luptelor; cât adevăr în spusele lui Dimitrie Gusti: „eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sacrificiul de sine”; așa a fost la la Mărășești… Ostașii români, prin actele de eroism, au risipit elanul ofensiv al inamicului, obligându-l să se retragă de pe întreg frontul… Rămâne, în conștiința noastră, drept întâmplare memorabilă (a zilei de 25 iulie), contraatacul faimos, proverbial, al Batalionului din rezerva Regimentului 32 „Mircea” de la Doaga și Străjescu/în cămăși, fără vestoane, fără căști, românii au azvârlit grenade, au lovit cu patul armei, cu baionete/; după amintitele fapte de vitejie, au fost introduse, succesiv, Diviziile a 9-a, a 13-a și a 10-a infanterie – din compunerea Armatei I Române, în fața efectivelor inamice care și-ar fi dorit să ocupe localitatea Mărășești (și împrejurimile acesteia), să forțeze Siretul; venise vremea eroilor români (să nu uităm „Moara Albă” și „Moara Roșie”), faptele lor de arme fiind săvârşite cu un curaj ieşit din comun; grav rănit, colonelul Radu Rosetti, comandantul Regimentului 32 „Mircea”, a refuzat evacuarea, îmbărbătându-și ostașii prin cuvintele: „Ordon regimentului să nu treacă peste corpul meu”; și compania de mitraliere a Regimentului 51 infanterie – comandată de căpitanul Grigore Ignat, a rezistat, pe cota 100, până la ultimul om, în cumplita încleștare de la Răzoare (cea mai eroică din cadrul celei de-a doua etape a bătăliei); în zona Muncelu, pe Valea Zăbrăuțului, ultima zi a operaţiunii a consemnat moartea Ecaterinei Teodoroiu; după 28 de pendulări între răsăritul și apusul Soarelui, atunci când se termina luna pe care tradiția populară o numește „Gustar” (sau „Secelar”), germanii se recunoașteau înfrânţi; Armata I română a pierdut peste 27.000 de oameni, în vreme ce Armata a IX-a germană aproape 70.000; ofensiva germană lua sfârșit, Moldova (și România) erau salvate; un mare general român, cel care oprise asaltul inamic, afirma, cu temei, că Mărăşeştiul a fost „mormântul iluziilor germane”…

Dacă Eremia Grigorescu fusese artizanul apărării de fier a românilor la Mărășești, în dimineața de 26 iulie 1917, munții care străjuiesc Valea Oituzului au devenit martorii altor bătălii crâncene – ale celei de-a treia mari confruntări de pe frontul românesc – luptele de la Oituz, purtate de ostașii Armatei a II-a Române; la Coșna și Cireșoaia, pe dealul „Sticlăriei”, vârful „Ungureanu”, Măgura Cașinului, rezistența trupelor române, contraatacurile nestăvilite, au produs pierderi ireparabile în dispozitivul advers, zădărnicind orice încercare a Puterilor Centrale de a-și deschide drum prin trecătoarea Oituz; și aici s-a înstăpânit deviza eroică, precum un jurământ, „Pe aici nu se trece”!

*

P.S.:

În calitatea redactorului-șef Radio Iași, am inițiat proiectul „Mausolee”, sub forma unui produs multimedia, inclusiv (sau mai ales) a documentarelor VIDEO care vor reuni imagini despre monumentele funerare din întreaga Românie.

Am filmat la Mărăști, Mărășești, Soveja, Focșani, Târgu Ocna, Odorheiu Secuiesc, Toplița, urmând să ajungem în Comana, Giurgiu, Mateiaș, Galați, Tulcea…

Jonglând cu banalitatea și cu geniul. Veronica Micle… Marginalii: Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 august 2018, 23:00

***

Deși a publicat versuri, nuvele, traduceri în revistele vremii și un volum de poezii, Veronica Micle, născută Câmpeanu[1] (22 aprilie 1850/Năsăud-3 august 1889/Văratec), este o imagine asediată de public mai ales pe temeiul dragostei sfărâmate în relația cu Mihai Eminescu.

Parcă o vedem stând în fața unor clipe care nu au existat vreodată… După ce, în 1852, Veronica se mută la Iași, înscrisă Școlii centrale de fete – pe care o absolvă (în 1863) cu calificativul „eminent”[2], la 7 august 1864 inocența îi este spulberată de capriciile vremurilor atunci când, la împlinirea vârstei de 14 ani, este aruncată în căsătoria cu Ștefan Micle[3]. Prea devreme, descoperă ciuma unor tablouri sociale pictate cu gesturile izolate și fixe ale obișnuitului. Între anii 1864 și 1865, participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai fracțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu[4]; viitorului academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, politician și scriitor, i se imputau „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”; Maiorescu este, în cele din urmă, achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință… În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria[5], iar în 1868 vede lumina zilei Virginia Livia[6].

În 1869, contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872, o călătorie la Viena, pentru tratament medical, este debutul poeziei unei demon numit iubire (față de Mihai Eminescu), nostalgie după copilăria pierdută și tristețe pentru însingurarea de mai târziu.

Debutează, în 1872[7], cu două lucrări în proză: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași.

Majoritatea poeziilor este publicată în „Convorbiri literare”. Colaborează, totodată, la „Columna lui Traian”, „Familia”,  „Literatorul”, „Universul literar”. În 1887, apare volumul care cuprinde poezii originale, prelucrări după Theophile Gautier și Lamartine… plus aforisme. Din perspectiva lui Eminescu, „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”. Dimpotrivă, Barbu Ștefănescu Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu, iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”. Nicolae Iorga a crezut că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”, iar, pentru George Sanda[8], „Dramei ceatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”

La 1 septembrie 1874, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași; a stat până în octombrie 1877, timp în care țipătul ființei lui pretinde o relație tumultoasă cu Veronica. În 1875, Ștefan Micle se trezește îndepărtat de la conducerea Universității, fiind numit director al Școlii de Arte și Meserii[9]. În timpul Războilui de Independență, Veronica Micle a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat, cu bani, pe invalizi să se întoarcă la casele lor.

La 4 august 1879 moare Ștefan Micle. Eminescu recunoscuse, de nenumărate ori – în scrisorile și poeziile sale, influența pe care Veronica a avut-o asupră-i. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „(…)viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește: „(…)până când am întâlnit-o n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”[10].

Până la 4 august 1879, „din amintirile lui Ioan Slavici” știm că după stabilirea la Iași (în 1874), Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare (1876), îi aflăm iubirea pătimașă… de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text, Eminescu descrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei, aflăm din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. O dată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe[11]. Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie (anul invocat) până la următorul episod al legăturii lor a fost o perioadă de frământări. Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul sufletesc: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând, În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea,Venin și farmec, Gelozie și multe altele. „Luceafărul” reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire: „Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit. Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”

Veronica preia, din nou, ințiativa și reușește să îl înlănțuie – folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovadă este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876, pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare, Perpessicius observă că „este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă”, iar, pe spatele scrisorii Veronica îl corectează (ulterior) cu anul 1879; încercarea evidentă de postdatare oferă dovada faptului că Veronica avea ceva de ascuns, anume că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle; anul real este, cu siguranță, 1876… În poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală – dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acea clipă ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între versurile scrise după august 1876 sunt câteva în care poetul afirmă, explicit, că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi[12]. Urmează o perioadă în care apar, în manuscrise, poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica[13].

Pasiunea lui Eminescu se mai domolește, hotărându-se, nu numai în acest sens, și mutarea la București (octombrie 1877). Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica, imediat după îngustarea clepsidrei, conține explicațiile comportamentului ei de până atunci. „Nu-i așa că indiferența mea ți-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferență reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afișai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârșit, toată persoana ta în prezența mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puțin stăpân pe tine însuți, încât chiar și persoana cea mai proastă știa că ești îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezmințire și să ascund față de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?” Ea îi declară, cu sinceritatea plină de cruzime a unor femei, că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorțului, pensia pe care o aștepta după moartea soțului ei fiind o compensație pentru copilăria ei sacrificată; Veronica adaugă faptul că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură de faptul că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

După moartea lui Ștefan Micle[14], legătura dintre cei redevine avânt frământat, printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie ale anului 1879 le petrec împreună, într-un fel de lună de miere. Din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească; un rol esențial (transformat în pretext sau viceversa) a reprezentat-o lipsa mijloacelor materiale. Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi Micle către Eminescu privește împrejurarea potrivit căreia marele poet îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880). Un alt reproș pe care i-l face, des, este că nu venea la Iași să o viziteze. Încântarea „lunii de miere” se risipește; Eminescu a mai ajuns la Iași în noiembrie, la serbarea anuală a „Junimii”; apoi a plecat Veronica la București să-și vadă iubitul. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele femeii. Veronica se răzbuna scriindu-i scrisori scurte, „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880), vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau  anunțându-l că îi venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Sfredelea în sentimentul chinuitor și obsedant provocat de bănuiala sau certitudinea că ființa iubită este necredincioasă; în adevăr, Eminescu reacționase, aproape instantaneu, prin scrisori furibunde. Ca replică, amenințarea cu ruperea legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile… Au existat trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879, 30 ianuarie și 19 februarie 1880)[15], pe care Eminescu a reușit să le gestioneze; primele două, prin scrisori, ultima printr-o călătorie în capitala Moldovei; la epistolele înveninate, geniul răspunde în glumă și purcede grabnic la Iași, reușind să mai amâne, cu două luni, deznodământul. Atunci când răspunde, în scris, acuzațiilor și reproșurilor repetate, explică, fără să fie orbit de fulgere, că este bolnav și obosit[16]. La primirea unor astfel de scrisori, Veronica se lăsa înduplecată pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să repornească furtuna și să acopere stelele, luând peste picior explicațiile lui Eminescu. În 30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”, hotărăște să renunțe la legătura lor. La sfârșitul lui martie 1880, îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îl acuză: numai el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile…

Rămân despărțiți, izolați, diferențiați până în decembrie 1881. Din această perioadă ni s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea fiind expediată de Veronica Micle. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880, sunt pline de amenințări și de reproșuri, mai exagerate decât până atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el un semn, fie și minuscul, de atenție. Într-o scrisoare nedatată, dar care poate fi plasată în a doua jumătate a anului 1880, Veronica Micle începe prin a-l amenința pe Eminescu că se va răzbuna deoarece poetul, în înțelegere deliberată cu Mite Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”; răzbunarea ei ar consta în publicarea unei descrieri a „Junimii”, sub titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar, pe care i-a făcut-o Eminescu însuși; iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie, deține două scrisori care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect. Veronica Micle nu a publicat niciun rând din destăinuiri, dar a spus tuturor cunoscuților ceea ce știa[17]. La sfârșitul lunii decembrie a anului 1881, merge la București pentru a-l întâlni pe Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Dar orice zvâcnire îi îndepărtează de lucrurile posibile. În stilul clasic al unor femei, stârnește gelozia poetului față de I. L. Caragiale, cu care avusese, între timp, o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise de Veronica Micle lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte tulburătoare, de fiecare dată când are de-a face cu marele dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist. Eminescu reacționează cu o violență extremă[18]. Aflat în echilibru instabil, dezvoltă iluzii periculoase: nu Veronica este vinovată în povestea cu I. L. Caragiale, totul reprezintă o consecință a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte. Perioada apropierii celor doi este foarte asemănătoare cu perioada anterioară. Trebuie spus că Veronica a manifestat mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar a continuat să îl chinuie pe Eminescu[19]. cu toane și pretenții. Într-o scrisoare din 28 martie 1882, recunoaște ea însăși faptul că, procedând de a anumită manieră, încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea (august 1882), în sensul îndepărtării sufletești, al pierderii afecțiunii, are ca fundament aceleași motive precum ruptura anterioară.

În rest? Amintiri și căutarea unor măsuri din care și-au luat rămas bun idealurile. După moartea singurei sale relații oficiale, pentru Veronica Micle s-a declanșat un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii – în scopul de a fi repartizată, ei și fetelor sale, o pensie de urmaș; în pofida promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia. În 1886, locuiește în București, la fiica sa, Valeria, studenta Conservatorului din capitala României. Cealaltă fiică a îmbrățișat cariera tatălui său, devenind profesor de fizică.

Veronica Micle donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

 ***

La 3 august 1889, se sinucide – cu arsenic – la Mănăstirea Văratec…

Văzuse lumina vieții la 3 (trei) luni după nașterea lui Eminescu… A murit la 2 (două) luni depărtare de pierderea fostului iubit…

Note, glose, comentarii, ceva scris pe marginea unui text tipărit sau a unor manuscrise… Nu am făcut nimic altceva… Finalul este pe măsura începutului… Totuși… Am încercat să înțeleg un copil care și-ar fi dorit, cu disperare, să crească în lumea celor mari. Copil care, uneori, a avut mintea unui bătrân. Inteligent și sensibil, creator de poezie, a încercat să lupte împotriva cancerului social, dar nu și-a ales bine mijloacele și oamenii (pe Eminescu, deja chinuit, l-a aruncat în plasa unui păianjen al sentimentelor). A trădat prietenia, cu o înspăimântătoare inocență, cu obscenitatea la fel de terifiantă care îi tulbura gândurile… 

Nu este oare autobiografia măruntei deșertăciuni numite viață, în care orice izbândă cheamă înfrângerea iar timpul pare că nu are niciodată răbdare?

***

[1] Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, a murit înainte de nașterea fiicei sale; mama, Ana, s-a mutat la Târgu Neamț (în 1850), împreună cu cei doi copii. Fratele, Radu, moare la scurtă vreme după evenimentul menționat.

[2] Din comisia examenului de absolvire făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle (viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani).

[3] Oficiată la Biserica Bob din Cluj… La data căsătoriei, Ștefan Micle era profesor universitar, mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

[4] Pe atunci, profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar…

[5] Pe care mama ei o alinta „Greiere”…

[6] Alintată „Fluture”…

[7] În „Noul Curier Român”.

[8] Istoric literar, editor, poet, prozator şi dramaturg contemporan nouă.

[9] În localul căreia s-a mutat împreună cu familia…

[10] O descriere obiectivă a evoluției relației dintre Veronica Micle și Eminescu poate fi obținută prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei.

[11] Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria (îi aparținea lui Eminescu): „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”

[12] Spre exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în O stradă prea îngustă.

[13] Dormi!, Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.

[14] Din 4 august 1879…

[15] Iată un exemplu despre felul în care reacționa Veronica Micle atunci când se considera neglijată și hotăra să se despartă: „D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.” Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație, îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare (un pasaj din scrisoarea datată 19 februarie 1880).

[16] În scrisoarea din 4 februarie 1880, Eminescu încearcă să o împace pe Veronica Micle, dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat, că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață. „Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza tuturor relelor mele… Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te compromite în ochii oamenilor, am pus dorințade-a fi a mea peste orice considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

[17] O mărturie a felului în care a acționat Veronica Micle: scrisoarea din 8 decembrie 1880, pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie, rugându-l să intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar, în prima parte a scrisorii, se plânge că este deznădăjduită deoarece Maiorescu l-a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

[18] După cum relatează el însuși, în scrisoarea din 28 decembrie, și după cum confirmă însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului (la Maiorescu acasă).

[19] Sunt specialişti care afirmă că toate cochetăriile Veronicăi Micle nu sunt decât răutăţi şi bârfe ale junimiştilor/o dispreţuiau pe iubita lui Eminescu pentru un conflict mai vechi al acesteia cu Titu Maiorescu – mai exact, martoră într-un proces în care autorul celebrei teorii a formelor fără fond era acuzat de hărţuirea unei eleve. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat criticului. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. „Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia, poate reală”, scrie Costin Tuchilă…

Bârlad, 4 august a.c.: manifestarea dedicată poetului Cezar IVĂNESCU

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 august 2018, 12:56

ACCESUL ESTE LIBER

Activitatea constă într-o prezentare, succintă, a vieţii şi activităţii scriitorului; momentul este urmat de lectura publică din opera lui Cezar IVĂNESCU (publicul participant fiind invitat să se implice în realizarea evenimentului prin lectură)…

Pentru al şaselea an consecutiv, Centrul „Mihai Eminescu” din Bârlad marchează ziua de naştere a lui Cezar IVĂNESCU, într-un gest simbolic de preţuire pentru contribuţia adusă de poet la sporirea patrimoniului spiritual şi cultural naţional – prin opera lăsată moştenire şi implicarea fără preget în păstrarea libertăţii de exprimare.

[1] Născut la Bârlad, pe 6 august 1941…

Vezi și https://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/cezar-ivanescu-toata-viata-noastra-trebuie-sa-fie-o-lectie-de-modestie/

In Memoriam Pantelimon Halippa

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 iulie 2018, 23:00

Pantelimon Halippa sau Pan Halippa se născuse la 1 august 1883 (Cubolta, judeţul Soroca)…

A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din Chişinău; după absolvirea seminarului (în 1904), s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi Tartu, Estonia)[1]; un an mai târziu, a izbucnit mișcarea revoluţionară şi Pantelimon Halippa s-a văzut nevoit să abandoneze amintita unitate didactică și administrativă din cadrul instituției de învățământ superior…

Revenit la Chişinău, s-a apropiat de intelectuali tineri, colaborând la revista „Basarabia”/prima publicaţie românească a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române”[2]…

S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universității (i-a urmat cursurile între 1908 şi 1912). În perioada pe care o invoc, a colaborat la revista „Viaţa românească”; aici a publicat „Scrisorile din Basarabia”. În 1908, a tipărit, la Chişinău, cu caractere chirilice, prima carte literară din ținutul de peste Prut/intitulată „Pilde şi novele”, iar, în 1912, lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”.

Revenit la Chişinău, în 1913, scoate din lumina tiparului – împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu -, ziarul „Cuvânt moldovenesc” (al cărui director a devenit). În scrierile sale, Halippa a susținut, continuu, unirea Basarabiei cu România[3]…

În 1917, a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc[4]. Anul următor /1918/ l-a găsit pe Halippa în fruntea curentului unionist[5]; era ales vicepreşedinte, apoi preşedinte al Sfatului Ţării (adunarea care, la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România). Putea fi regăsit și în primele rânduri ale Adunărilor de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei cu Patria Mamă, respectiv, a Transilvaniei cu România…

După 1918, a deţinut mai multe funcţii[6]…

Unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia[7] şi pentru unirea acestei provincii cu România, preşedintele Sfatului Ţării care a votat Unirea la 1918, cel care a ocupat funcţii de ministru în diferite guverne interbelice și a fost persecutat politic de regimul comunist (întemnițat la Sighet)[8], membru corespondent al Academiei Române[9], a murit[10] în ziua de 30 aprilie 1979…

[1] Pantelimon Halippa era cunoscut atât de social-democraţii lui Kerenski, cât şi de bolşevici; în anul 1905, pe când era student la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii din Tartu, participase la revoluţia antiţaristă şi devenise unul dintre liderii mişcării narodniciste…

[2] Fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste…

[3] Pantelimon Halippa, luptător împotriva absolutismului ţarist, a fost arestat prin ordinul lui Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. După proclamarea Republicii, după prima revoluţie din 1917, Pantelimon Halippa, în calitate de reprezentant al ţărănimii basarabene, a devenit membru al Parlamentului din Petrograd (regimul condus de social-democratul Kerenski). Pantelimon Halippa a încercat, fără succes, să negocieze cu reprezentanţii noului guvern al Rusiei recunoaşterea autonomiei Basarabiei. În ajunul izbucnirii Revoluţiei bolşevice, Pantelimon Halippa s-a întâlnit cu Lenin şi cu Troţki; Lenin, care încerca să obţină sprijinul reprezentanţilor naţiunilor asuprite din Rusia tocmai pentru a răsturna guvernul condus de Kerenski, i-a spus lui Pantelimon Halippa că este de acord cu proclamarea independenţei tuturor naţiunilor înglobate în fostul Imperiu Ţarist…

[4] După discuţiile cu Kerenski şi cu Lenin, Pantelimon Halippa a creat Partidul Naţional Moldovenesc, care milita deschis pentru Unirea cu Regatul României…

[5] Iată contextul… În Basarabia, bandele de soldaţi ruşi bolşevizaţi scăpaseră de sub control; Oltenia, Muntenia şi Dobrogea fuseseră ocupate de Puterile Centrale; singurul teritoriu liber al României era Moldova, iar Guvernul şi Casa Regală se aflau în refugiu la Iaşi…

[6] Ministru, secretar de stat pentru Basrabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator şi deputat în Parlament (1918-1934)…

În plan politic, a unificat Partidul Naţional Moldovenesc cu o serie de alte formaţiuni mai mici şi a format Partidul Ţărănesc din Basarabia. În anul 1921, Partidul Ţărănesc din Basarabia s-a unificat cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache); formaţiunea s-a unit, la rândul său, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, şi a rezultat, astfel, PNŢ; Pantelimon Halippa a rămas în echipa PNŢ până la arestarea sa de către comuniștii pro-staliniști….

[7] A scris peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum/„Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu; este autorul câtorva studii istorice: „Bessarabia do prisoedinenia k Rossii” (1914), „Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, „B. P.Hasdeu” (1939); postum, i-a fost publicat, în revista „Patrimoniu” din Chişinău, „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001); a mai semnat, în colaborar, cartea „Testament pentru urmaşi” (1991)…

Întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău (1940), a editat (în 1932) şi a condus revista „Viaţa Basarabiei” plus ziarul cotidian omonim…

[8] L-au dus pe Pantelimon Halippa, fără niciun fel de judecată, în închisoarea din Sighetu Marmaţiei; de acolo, după doi ani, a fost predat NKVD şi trimis la Chişinău, unde a fost judecat pentru rolul său în Unirea Basarabiei cu România; Pantelimon Halippa a primit o pedeapsă de 25 de ani de muncă silnică şi deportat în Siberia (după cum scriu unii dintre biografii săi); a fost readus în ţară şi închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957… După liberare, a primit domiciliu într-un demisol igrasios; în casa lui Pantelimon Halippa fuseseră instalaţi nomenclaturişti… La câţiva ani depărtare, comuniştii au încercat să-l folosească, întrucât rămânea unul dintre puţinii români care l-au cunoscut, personal, pe Lenin; Pantelimon Halippa a acceptat să relateze despre întâlnirea sa cu Lenin, punând condiţia să poată locui în casa care îi fusese confiscată; dorinţa, legitimă, i-a fost îndeplinită, însă reflectarea discuţiilor purtate cu Lenin nu i-au încântat pe manipulatori…

[9] „Desigur”, exclus în 1948; repus în drepturi în 1990…

[10] La 95 de ani, în Bucureşti, în casa de pe strada Al.Donici nr. 32…

Declaraţie de presă a deputatului PNL Dumitru Oprea

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 iulie 2018, 14:36

Un an de la moartea Marinei Scupra

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 iulie 2018, 06:00 / actualizat: 30 iulie 2018, 8:08

Marina Scupra – Iti amintesti

A fost introdusă (de compozitorul Laurențiu Profeta) în „circuitul Mamaia”, la vârsta de 15 ani și jumătate (1983), interpretând melodiile „Joc de copii” și „Buna seara, țara mea” (cu prima piesă trebuia să obțină trofeul, dar nu a avut vârsta necesară pentru a-l ridica – iată de ce s-a inventat, tot atunci, „Premiul Tinereții”). Până la Marina Scupra, nimeni nu dobândise un asemenea succes…

Dan Dimitriu i-a încredințat piesa „Drumul meu”, cu care a câștigat, în 1984, la Mamaia, secțiunea Interpretare, clasându-se pe locul al II-lea la Creație.

Marina Scupra – Drumul meu

A devenit invitata preferată a postului public de televiziune; totodată, biletele la spectacolele în care protagonistă era fata cu chipul angelic se vindeau cu multe zile înainte; s-a vorbit despre acele clipe în care Miliția trebuia să intervină pentru a o scăpa de asaltul furibund al admiratorilor. Succesul ei a trecut granițele statului condus de comuniști; comunitățile de români din S.U.A. au părut nerăbdătoare să o vadă, Marina Scupra a avut norocul să plece din țară…

Marina Scupra – Ce ai facut cu viata mea

A dispărut, brusc, din centrul atenției, atunci când i se prevestea o carieră fulminantă; pasul înapoi a fost cauzat și de maniera în care a simțit că nu mai este dorită. Dacă a fost printre cele mai vândute cîntărețe de muzică ușoară, preț de 13 ani, după 1996 a înțeles că producătorii caselor de discuri caută ceva nou, iar pe ea o consideră depășită.

Marina Scupra – Nu te intoarce-versuri Marina Scupra

Marina Scupra s-a retras, la 37 de ani, din lumea muzicală. În câteva interviuri, a declarat că îi place viața pe care a ales să o ducă și că s-a obișnuit cu ideea de a nu mai fi în prim-plan; urmărea fenomenul muzical autohton, exprimându-și opinia potrivit căreia avem foarte multe talente în rândurile tinerilor, dar i se părea anormal ca interpreții din generația ei să fie considerați niște dinozauri…

Marina Scupra – Nu stie nimeni

A vrut să se plaseze în afara situaţiilor, destul de des întâlnite în România, în care mediocritatea devine agresivă, atacă, dislocă, omoară timpul altora, aceasta pentru a atenua diferenţele, pentru a strecura pe scara de incendiu bufoni capabili să spună și să cânte indiferent ce… A vrut, dar nu cu orice preț, să vestească, să adâncească ecoul popular şi artistic al cântărilor, să reprezinte glasul tremurat al sentimentelor, extins sau transmis în suflete şi-n case…

Marina Scupra – Drumul meu -1984

Importanța primordială a Iașiului

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 iulie 2018, 19:06 / actualizat: 27 septembrie 2022, 15:01

• Iașiul revendică, pe bună dreptate, prima tipăritură de pe pământul românesc – un Liturghier (1508) tipărit de ieromonahul sârb Macarie (expus, în prezent, la „Casa Dosoftei”)…

• Sinagoga Mare, prima casă evreiască de rugăciune din România, a fost construită în Iași (1659-1670). Exteriorul clădirii este dominat de simplitate; interiorul este ornamentat și înzestrat cu obiecte de cult specifice, candelabre, sfeșnice…

• „Obeliscul cu lei”, primul monument românesc, a fost amplasat în „Parcul Copou” din Iași/noiembrie 1834, ca „semn de recunoștință față de Rusia și Turcia”, pentru  Regulamentul  Organic (1832), prima lege de organizare politică, juridică și administrativă. Monumentul din piatră, realizat de arhitecții  Johan Freywald și Mihail Singurov, conform proiectului elaborat de Gheorghe Asachi,  are o înălțime de 13 m și o greutate de 10 tone; obeliscul, înzestrat la bază cu un postament solid,  este susținut de patru lei masivi, de piatră, sculptați de Johann Semser (la Lemberg)…

• Primul Muzeu de Istorie Naturală din Principatele Române (Iași, 1834) înfățișa vizitatorilor „bogățiile pământene și subpământene ale Moldovei”, precum și „curiozități” din alte zone ale planetei noastre…

• Grădina Botanică „Anastasie Fătu” din Iaşi este cea mai veche din România. Înfiinţată/10 august 1856, la Râpa Galbenă, de medicul şi naturalistul care i-a oferit numele său (pe o proprietate cumpărată), trebuie să-i consemnăm existența până la moartea creatorului ei, în 1886, atunci când urmaşii lui Anastasie Fătu au vândut terenul… În 1873, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi a înfiinţat a doua grădină botanică, în apropierea celei vechi (de organizare s-a ocupat Dimitrie Brândză, majoritatea plantelor a fost donată de Anastasie Fătu; unele dintre plantele de atunci ne încântă și astăzi, în curtea Muzeului de Istorie Naturală)… În 1921, profesorul Alexandru Popovici înfiinţează altă grădină botanică, în spatele clădirii noii Universităţi, acolo unde erau construite şi mici sere, folosite în privința creşterii plantelor tropicale; s-a păstrat pentru mai bine de 40 de ani, până în 1963, când s-a hotărât mutarea grădinii în spaţiul actual, pe Dealul Copoului, sub supravegherea profesorului Emilian Ţopa (pentru a răspunde cerinţelor învăţământului)… Actuala Grădină Botanică din Iaşi acoperă o suprafaţă de aproximativ 100 de hectare, fiind una dintre cele mai mari din Europa…

• Nicolae Negură a înființat, la Iași, prima școală medicală cu caracter universitar/din România; „Școala de chirurgie” era inaugurată la 30  noiembrie 1859, cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan Cuza; a funcționat în localul  „Academiei Mihăilene” (activitatea didactică s-a desfășurat în limba română).  „Școala de  chirurgie” trebuie considerată precursoarea directă a Facultății de Medicină din Iași...

• Instituție modernă de învățământ[1], Universitatea din Iași a fost fondatăla 26 octombrie 1860 (7 noiembrie/stil nou). Inaugurată, în noua sa formă, cu participarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza[2], a reprezentat, de la întemeiere, un simbol național[3]. Primul sediu al anului 1860 a fost casa „Calimah-Ghika”, în respectivul sediu, clădire impunătoare din fosta „Ulița Goliei”-Iași, a ființat universitatea – până în anul 1897, când a fost inaugurată clădirea din Copou. Actualul corp A, „Palatul Universității”, construit[4] între anii 1893-1897 (și extins in perioada interbelică), inaugurat în prezența regelui Carol I și a reginei Elisabeta, este o îmbinare a stilurilor clasic și baroc, intrarea conducându-ne către „Sala Pașilor Pierduți”[5]…

• Primul teatru evreiesc din România și din lume a fost înființat la Iași/1876)… Acest lucru îl datorăm părintelui teatrului evreiesc modern,Abraham Goldfaden (în idiș אברהם גאָלדפֿאַדען)… Născut[6] cu numele de Avrum Goldnfoden, cunoscut și ca Avram (sau Avraham) Goldfaden, a frecventat, în copilărie, școala tradițională evreiască „heder”[7], dar tatăl său a ținut foarte mult ca fiul sau să primească și lecții particulare de rusă și germană, pentru a se descurca mai bine în lumea reală. Încă de copil, Avraham s-a distins prin talentul său actoricesc și muzical, știind să-i imite pe menestrelii comici de la nunțile evreiești, ca și pe cântăreții din Brod[8]. În 1857, Goldfaden a început să învețe la școala rabinică de stat din Jitomir (pe care în 1866)[9]. Poetul, dramaturgul, regizorul, actorul evreu de limba idiș și ebraică, autor a 40 de piese de teatru rămâne, totodată, autorul primei piese în limba ebraică jucată în Statele Unite ale Americii[10]… Festivalul „Avram Goldfaden” este organizat la Iași; iar Obeliscul amplasat pe locul Teatrului evreiesc „Pomul Verde”/ în Parcul din fața Teatrului „Național”-Iași, desemnează un monument[11] dedicat memoriei primului teatru profesionist din lume în limba idiș…

• Primul teatru național românesc a fost construit in Iași (1894-1896)[12]. Era inaugurat la 1 decembrie 1896, concomitent cu uzina electrică a teatrului[13]. În 1956, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, Teatrul Național a primit numele de „Vasile Alecsandri”[14]…

• „Bojdeuca lui Ion Creangă”, din cartierul Țicău (Iași), în care a locuit povestitorul[15], este prima casă memorială din România[16]; căsuța, având două camere dispuse de o parte și de alta a unui antreu, a devenit muzeu memorial la 15 aprilie 1918[17]. Bojdeuca are, desigur, propria-i istorie. Iniţial, locul pe care era construită fusese proprietatea Bisericii „Buna Vestire” din Iaşi, care l-a vândut cu o taxă anuală de 10 lei lui Constantin Vasiliu; acesta a construit căsuţa cu trei odăi, acoperite cu stuf şi o fântână în curte în anul 1842; după opt ani, la 2 iunie 1850, a vândut-o numitului Popovici. Un alt proprietar al bojdeucii a devenit preotul Ghenovici, care a vândut-o Mariei Ştefaniu. Noua proprietăreasă a închiriat-o familiei Vartic. La bojdeucă, scriitorul s-a gospodărit ca la mama acasă. Şi-a aranjat un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacăboierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lângă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare/scaunele mici şi veselă precum la Humuleşti. Bojdeuca este descrisă de Creangă într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din 1887: „De veţi avea răbdare, că bunătate totdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voiu răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea Plîngerei, strada Ţicăul de Sus No. 4, (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroiu pîn’ la genunchi, cînd sînt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dînsa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuiesc eu de vreo 18 ani, e de vălătuci şi povîrnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi răzîmată de vreo 24 de furci de stejar şi acele putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începînd de pe la Maiu şi sfîrşind pe la Octombrie cînd este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins”. Aici s-a cunoscut și s-a împrietenit Ion Creangă cu Mihai Eminescu, aici și-a scris opera: Povești, Povestiri, Amintiri din copilărie…

*

• Prima societate științifică românească/„Societatea de Medici și Naturaliști” a fost înființată la 18 martie 1833/Iași, cu sediul în clădirea unde, în 1834, se inaugura Muzeul de Istorie Naturală…

• George Emil Palade, primul român laureat al Premiului „Nobel”, copilul genial născut în Iaşi, studentul briliant, medicul energic (precum un ventricul al unei inimi tinere), remarcat la distanţă de-un ocean şi-un continent, confirmat – la Stockholm –, a explicat balanţa organică subtilă a eliminării şi arderii deşeurilor microscopice, drept consecință – balanţa energiei vieţii… Nucleul biologiei celulare construise, cu răbdare şi devotament, reputaţia celui mai bun „cercetător american în biologia celulară, născut-român”[18]. Niciodată nu a renunţat la cetăţenie; vorbea îndulcit moldoveneşte, ca în dulcele târg (pe Strada „Sărăriei”)… Multidisciplinar, perfecţionist, şarmant, s-a dispensat de tot ce era redundant, de tot ce era întâmplător, tot ce putea să distragă. A călătorit pe o şosea pustie, ca şi cum n-ar fi văzut în stânga şi în dreapta, cu ochii aţintiţi la idealul propus… În 1974, echipa formată din Albert Claude, Christian de Duve şi George Emil Palade a primit premiul „Nobel” pentru Fiziologie sau Medicină… În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare (încă din 1961, era membru al Academiei de Ştiinţe din S.U.A.)… La 12 martie 1986, Ronald Reagan, președintele S.U.A, i-a decernat „Medalia Națională pentru merite deosebite în domeniul științei”… George Emil Palade s-a înveșnicit, la 7 octombrie 2008, în San Diego-California. Mai avea o lună şi ar fi împlinit patriarhala vârstă de 96 de ani. Incinerat (fără vreun impediment mediatic), cenuşa i-a fost împrăştiată, de copiii săi, în Masivul Bucegi; de pe Vârful cu Dor…

• Prima femeie profesor universitar din România, Elena Pușcariu-Densușianu (1875/născută, ce-i drept, în Făgăraș-1966), a organizat și a condus, în calitate de medic, prima Clinică de Oftalmologie (Iași, 1920) de la Spitalul „Sfântul Sipiridon”, fiind totodată, la nivel mondial, prima femeie profesor universitar la o clinică oftalmologică…

• Prima femeie medic chirurg din România, Marta Trancu-Rainer/născută în Târgu Frumos/, absolvent al Facultății de Medicină din Iași, a efectuat intervenții chirurgicale în timpul Primului Război Mondial (salvând sute de vieți); a devenit membră a Academiei de Medicină din România (1935) și membră de onoare a Societății de Biologie din București…

• Ella Negruzzi/născută în Hermeziu, județul Iași/, absolvent al Facultății de Drept la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1913), a fost prima femeie avocat din România/prima femeie avocat admisă în barou; a activat pentru acordarea drepturilor social-politice ale femeilor, implicându-se, alături de intelectuali români, în „combaterea fascismului și războiului”, pledând „pentru libertate și independență națională”…

• Grigore Cobălcescu (1831/născut în Iași-1892) a fost primul profesor de geologie și mineralogie/de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”/; membru al Academiei Române (1886), creatorul școlii românești de geologie, inițiatorul cercetărilor geofizice din România, a editat primul manual de geologie[19], a elaborat prima lucrare științifică de  geologie[20], ambele in limba română…

• Eduard Gruber (1861-1896) a fost primul cercetător din România în domeniul psihologiei artei, primul român care a obținut titlul științific de doctor in psihologie/la Leipzig (1893); la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași  a înființat primul laborator de psihologie experimentală din România (1893)…

• Autorul primului tratat de chimie fizică din Romania/publicat[21] la Iași/, Petru Bogdan, a fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, membru al Academiei Române, întemeietorul școlii de chimie-fizică din România (1913)…

• Primul laborator de electricitate din România, înființat în Iași, în anul 1910, la Facultatea de Științe (transformată, în 1913, sub numele de Institutul Electrotehnic), era organizat de Dragomir Hurmuzescu (1865-1954), membru al unor societăți științifice europene/Germania, Franța/ membru al Academiei Romane (1916) și membru fondator al Academiei de Științe din România…

• Iași (februarie) 2012 – prima hologramă 3D într-un muzeu memorial din România îl reprezintă pe Mihail Kogalniceanu (în interpretarea actorului Nicolae Urs); înregistrarea poate fi vizionată și audiată în cadrul Muzeului Memorial „Mihail Kogalniceanu”…

• Prima operetă românească, „Baba Hârca” (text, Matei Millo), a cărei muzică a fost compusă de violonistul, profesorul, compozitorul, șeful de orchestră, Alexandru   Flechtenmacher (1823, Iași-1898, București)[22], a fost prezentată, în premieră, la   „Teatrul Mare” din Iași (sediul inițial, din Copou), la 26 decembrie 1848…

• Primul român membru al Academiei Regale de Științe din Berlin, cărturarul Dimitrie Cantemir/26 octombrie 1673 (născut la Silișteni în ținutul Fălciu)-21 august 1723/ (printre cei mai iluștri reprezentanți ai umanismului, precursor al iluminismului românesc, atras de studiul filosofiei, muzicii – inventase primul sistem de notare utilizat în muzica turcească, cunoscător al limbilor orientale –printre puținii care au avut privilegiul de a cerceta documente din arhivele otomane, autor al unor lucrări de istorie, geografie, politică, folclor, satire, ode, fabule, epopei, unul dintre precursorii beletristicii românești moderne), a susținut romanitatea, unitatea de limbă și de neam a românilor…

[1]Continuatoarea simbolică a vechii „Academii Vasiliene”, înființată de Vasile Lupu/în 1640… Aceasta a fost urmată/la 1707, de  „Academia Domnească”, fondată de Antioh Cantemir… De o manieră directă, Universitatea din Iași se trage din „Academia Mihăileană”, fondată/în 1834/ de Gheorghe Asachi…

[2] Poartă numele domnitorului, din 1942…

[3] Simion Bărnuțiu, Petre Suciu, Ștefan Micle (transilvăneni), s-au aflat printre primii profesori ai universității ieșene…

[4] Potrivit planurilor arhitectului Louis Blanc…

[5]  Decorată cu picturile lui Sabin Bălașa…

[6] (24 iulie 1840, Starokostiantîniv/Ucraina –  9 ianuarie 1908, New York/S.U.A.)…

[7] vezi Nicolae Tomescu, Hasidism şi Haskala: faţete ale identităţii evreieşti (I)

[8] A primit porecla de „Avrumele Badhen”/Avrumele măscăriciul…

[9] La absolvire, a devenit profesor, poet și om de teatru amator; nu a practicat, niciodată, profesiunea de rabin…

[10] În 1908, la înmormântarea lui Avram Goldfaden s-au adunat 75.000 de oameni, fiind oprită circulaţia pe străzile New-York-ului…

[11] La 27 decembrie 1976, s-a dezvelit bustul lui Avram Goldfaden, amplasat în fața „Pomului Verde” și în dreapta Teatrului Național din Iași. La data de 15 octombrie 2002, în prima zi a Festivalului Internațional de Teatru „Avram Goldfaden”, organizat de Teatrul Național și dedicat memoriei celui care a întemeiat la Iași primul teatru evreiesc din lume, a fost dezvelit un obelisc amplasat chiar pe locul unde a funcționat, din august 1876, grădina celebră. Obeliscul a fost realizat prin grija Consiliului Județean Iași, fiind amplasat exact peste drum de Teatrul Național și de bustul lui Avram Goldfaden. La acest eveniment au participat acad. prof. dr. Răzvan Theodorescu – ministrul (de atunci) al Culturii și Cultelor, Sandu Mazor – ambasadorul (din 2002) al Israelului în România, regizorul american Moshe Yassur, Harry Eliad – director al Teatrului Evreiesc de Stat din București (decedat zece ani mai târziu) ș.a. Cu prilejul dezvelirii obeliscului, Răzvan Theodorescu s-a referit în alocuțiunea sa la „personalitatea marcantă a acestui cetațean al lumii, Avram Goldfaden, care a dat, împreună cu artiștii de la «Pomul verde», atât de mult culturii române. Gestul de a dezveli acest obelisc și de a organiza un festival special care să-l omagieze este unul de restituire istorică”. Pe obelisc este amplasată o placă de marmură pe care se află următoarea inscripție: Aici a ființat primul teatru evreiesc din lume (Pomul Verde) întemeiat în 1876 de Avram Goldfaden. Consiliul Județean Iași, octombrie 2002…

[12] Conform planurilor celebrilor arhitecți vienezi Fellner și Helmer…

[13] Marcându-se, astfel, începutul iluminatului electric în Iași…

[14] Începutul și sfârșitul celui care a „dăruit” numele său teatrului din Iași? Deși locul şi anul venirii pe lume rămân sub semnul întrebării, poetul însuși scrie, în cartea Suvenire din viaţa mea. Notă (datată: Mirceşti, 1856): „Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova”… La scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat din Bacău în Iaşi… Și-a petrecut copilăria în Iași, la Mircești – acolo unde tatăl său avea o moșie și unde Alecsandri a revenit pentru a-și găsi liniștea… Înscris la pensionul francez, unde a studiat alături de Matei Millo (de care l-au legat prietenia și admirația, pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice), și-a continuat studiile la Paris (bacalaureatul, 1835)… În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași… A devenit unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând (împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negri) Dorințele partidei naționale din Moldova/principalul manifest al revoluționarilor moldoveni… Alecsandri a reuşit să se refugieze în Ardeal, unde a colaborat la redactarea programului politic „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” (de la Braşov), apoi la Cernăuţi, unde se întrepătrunde cu viața revistei „Bucovina” a fraţilor Hurmuzachi; retras în exil/„Scumpă țară și frumoasă, O! Moldovă, țara mea! Cine pleacă și te lasă E pătruns de jale grea”/, împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu, înfiinţa revista „România viitoare”, susţinând cauza unionistă a românilor… În 1854 („Periți, neguri dese! Iată dulce stea! Pei, străinătate! Iată țara mea”), apare sub conducerea sa „România literară”; membru onorific al societății „Junimea” (din 1863), membru (din 1867) al Societății literare române, devenită Academia Română… Numit, în 1858, ministru de Externe (caracter provizoriu al funcției), aflându-se chiar pe lista persoanelor luate în calcul pentru scaunul de domnitor/„Hai să dăm mînă cu mînă Cei cu inima română Să-nvârtim hora frăției Pe pământul României”), după alegerea lui Cuza primea titlul definitiv de ministru de Externe; trimis nu numai în Franța, Anglia, Piemont – pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii, ci și ca ambasador la Paris, s-a întors la Mirceşti în 1878 (la conac scria o parte a operei sale; de fapt, se stabilise aici și a rămas până la sfârșitul vieții /„Luncă, luncă, dragă luncă! Rai frumos al țării mele, Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te încinge cu-al său braț dismierdător”/ chiar dacă perioade îndelungate a fost plecat din țară în misiuni diplomatice)… Primea, în 1881, Premiul Academiei pentru Literatură… La 22 august 1890, era răpus (la Mircești) de cancer hepatic şi pulmonar…

[15] Din iulie 1872, până la moartea sa (31 decembrie 1889)…

[16] Primul muzeograf, care a prezentat Bojdeuca primilor vizitatori, avea dreptul să locuiască în mica bucătărie din stânga intrării, împreună cu bunica lui, cu soția și copiii…

[17] Casa este înscrisă în Lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04328. Restaurări s-au produs în 1942 și 1985…

[18] În  colaborare cu Keith Porter, a editat revista „The Journal of Cell Biology”, cea mai importantă publicație științifică în domeniul biologiei celulare (1955)…

[19] „Elemente de  geologie pentru clasele gimnaziale” (1859)…

[20] Calcarul de la Rapidea” (1862)…

[21] În patru volume, 1921-1929…

[22] Alexandru  Flechtenmacher a compus muzica și pentru alte creații dramatice, scrise de Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Constantin Negruzzi, cât și melodia imnului „Hora  Unirii”, pe versurile lui Vasile Alecsandri, la Unirea Principatelor Romane (1859)…

„Anotimpurile”… In Memoriam Antonio Vivaldi

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 iulie 2018, 09:20 / actualizat: 28 iulie 2018, 13:28

Importanța creației lui instrumentale, simbolizate (ideal) de seria celor patru concerte – inspirate de anotimpuri, vine din autoritatea cu care Vivaldi a știut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli[1], pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede); solist el însuși, Vivaldi, practica, printr-o mare naturalețe, această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția…

Îmbrățișând, de timpuriu, calea preoției, a fost supranumit și Il Prete Rosso (Preotul Roșu), datorită/din cauza culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Atins de o maladie cronică despre care se presupune că ar fi fost astm, s-a îndepărtat, încet, de îndatoririle sale ecleziastice (din 1703), consacrându-se compoziției și învățământului. În ciuda sănătății precare, a început să călătorească, tot mai mult, ca virtuoz și compozitor la Roma (în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei), probabil la Dresda și în Darmstadt, cu siguranță la Amsterdam – unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale, la Florența, Praga și… la Viena. Uitat de prieteni și rude, a murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află, în prezent, clădirea centrală a Universității Tehnice din capitala Austriei…

Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă (Haydn, Mozart, Beethoven). Realizările în domeniul creației instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor), ci asupra muzicii baroce, în ansamblul ei; se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian, care a revoluționat și a animat întreaga creativitate muzicală barocă venețiană și europeană…

[1] Primul compozitor important care folosea termenul de concerto grosso a fost Arcangelo Corelli (1653-1713)… Există două forme distincte de concerto grosso: concerto da chiesa (concert de biserică, alternează părți rapide și lente) și concerto da camera (concert de cameră, are caracter de suită, fiind introdusă de un preludiu și incorporând forme de dans populare); distincțiile s-au schimbat de-a lungul timpului… După moartea lui Corelli, era publicată o colecție de 12 concerti grossi compuse de cel invocat. La scurt timp, compozitori precum Francesco Geminiani și Giuseppe Torelli au compus concerte în stilul lui Corelli…

Concertul cu un singur solist (poartă dialogul cu orchestra) a apărut în urma definitivării primelor două tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), care se impune ca deschizător de drumuri în istoria concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestră, ajunge la alternanța de trei mișcări, o parte lentă, cantabilă, fiind încadrată de două părți cu mișcarea rapidă – forma impusă în desfășurarea concertului solistic până în zilele noastre…

Comunicat de presă: Sprijin educațional pentru copiii din mediul rural

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 iulie 2018, 11:43

270 de copii cu risc de abandon școlar, cu cerințe educaționale speciale sau provenind din medii defavorizate vor beneficia din această toamnă de sprijin social și educațional prin proiectul “Educația – o responsabilitate a tuturor”, derulat de Fundația Serviciilor Sociale Bethany. Proiectul este cofinanțat din Programul Operațional Capital Uman 2014 – 2020 și își propune să diminueze rata părăsirii școlare timpurii și să stimuleze integrarea în mediul școlar a copiilor cu vârste cuprinse între 2 și 14 ani, prin activități dedicate copiilor, părinților acestora, a cadrelor didactice și a comunității, în ansamblu.

Vizate sunt comunitățile rurale din județul Iași, satul Liteni, comuna Belcești și satele Vlădeni și Broșteni, comuna Vlădeni, unde elevi din clasele primare și de gimnaziu vor beneficia, în cadrul programului Școală după Școală, de sprijin de specialitate la disciplinele matematică și limba română, de mese zilnice, dar și de activități recreative și de dezvoltare a abilităților de viață independentă, pe tot parcursul anului școlar.

Pe lângă activitățile din cele două centre, Fundația Bethany își propune în cadrul proiectului să stimuleze integrarea copiilor în mediul școlar, prin organizarea de tabere care să încurajeze rezultatele bune la învățătură, prin organizarea de concursuri școlare, prin implementarea unor programe de creștere a abilităților și competențelor școlare, dar și prin implicarea părinților în procesul de îngrijire și de educație timpurie a copiilor. Vor fi organizate ateliere unu la unu părinte-copil, va fi implementat un program de educație parentală și vor fi acordate subvenții pentru copiii aflați în situații vulnerabile.

Alături de cei 270 copii și 150 de părinți ce urmează a fi integrați în activitățile educaționale, proiectul vizează și 65 de cadre didactice care vor beneficia de cursuri pentru dezvoltare profesională și de sprijinul unei rețele intercolegiale.

Proiectul “Educația – o responsabilitate a tuturor” se derulează pe o perioadă de 30 de luni (30 aprilie 2018 – 29 octombrie 2020) și beneficiază de o finanțare nerambursabilă de 2.184.718,49 lei din Programul Operațional Capital Uman 2014-2020. Rezultatele vizate: 140 de copii din comunități defavorizate, cu risc de abandon școlar sau cu dizabilități, înscriși în clasele primare și gimnaziale vor beneficia de programul “Școală după școală”; 70 de copii din învățământul antepreșcolar și preșcolar, cu risc de părăsire timpurie a școlii, vor beneficia de servicii educaționale gratuite; 110 copii vor beneficia de programe personalizate pentru dezvoltarea de abilități și competențe specifice și pentru o mai bună integrare în mediul școlar; 150 de părinți din cele două comunități rurale vor fi implicați în programe care să crească implicarea lor în procesul educațional al copiilor și să reducă astfel riscul de părăsire timpurie a școlii în rândul elevilor; 65 de cadre didactice vor avea parte de activități de instruire și de suportul unei rețele de sprijin intercolegial.

Pentru informații suplimentare vă rugăm să ne contactați la: diana.paius@bethany.ro, 0722 335 689, Diana Păiuș – manager de proiect.

*

Despre Fundația Serviciilor Sociale Bethany

Fundaţia Serviciilor Sociale Bethany este o organizaţie non-guvernamentală care urmăreşte îmbunătăţirea vieţii persoanelor dezavantajate, în special a copiilor, a tinerilor şi a familiilor acestora, oferind servicii sociale şi promovând practici profesioniste în asistenţa socială. Cu 24 de ani de activitate în România, programele fundației vizează activități de terapie recuperatorie pentru copiii cu dizabilități, proiecte de încurajare a educației în mediul rural și, în general, promovarea unor practici profesioniste în lucrul cu copiii care provin din medii dezavantajate (centre de plasament, familii defavorizate). Nu în ultimul rând, Fundația Serviciilor Sociale Bethany promovează voluntariatul și filantropia ca modalități de implicare în viața comunității. Mai multe detalii se regăsesc pe www.bethany.ro,  www.facebook.com/FundatiaBethany.

Cu ocazia Zilei Mondiale de Luptă împotriva Hepatitelor

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 iulie 2018, 11:34

Asociaţia Pacienţilor cu Afecţiuni Hepatice din România (APAH-RO) marchează Ziua Mondială de Luptă împotriva Hepatitelor prin mai multe acțiuni de testare și informare desfășurate în toată țara.

La nivel internațional, mesajul acestui an este ”Find the missing millions”, toți cei implicați în lupta pentru eliminarea afecțiunilor hepatice dedicându-se identificării mijloacelor adecvate pentru diagnosticarea persoanelor infectate. Hepatitele reprezintă boli infecțioase, de cele mai multe ori asimptomatice, fapt care generează pericole majore întrucât cei afectați pot transmite virusul în orice moment.

APAH-RO și-a asumat acest rol, de facilitare a diagnosticării, încă de la înființare. În luna mai, anul acesta, asociația a demarat o campanie de testare în rândul persoanelor defavorizate din mai multe regiuni ale României. Din cele 420 de teste efectuate s-au descoperit 11 pacienți cu hepatita C, 20 de pacienți cu hepatita B (1 pacient cu hepatita B+D). Acțiunile de testare s-au desfășurat în județele: Suceava, Cluj, Giurgiu și Brașov. Peste 50% din cei testați sunt persoane cu venituri reduse sau fără asigurare medicală. Obiectivul APAH-RO a fost acela de a identifica ”miile de pacienți” care intră cu greu în circuitul medical din diverse motive – accesul redus la servicii medicale, lipsa asigurărilor medicale, lipsa unei educații privind prevenția etc. În România, aproximativ 600.000 de români trăiesc cu hepatită cronică C, iar aproximativ 800.000 au hepatită cronică B.

”Țara noastră a făcut pași importanți în gestionarea problematicii hepatitelor. În 2009, cu ocazia lansării asociației, pacienții cu hepatită aveau acces la tratament pe baza listelor de așteptare. La nouă ani distanță, trebuie spus că apreciem eforturile autorităților în ceea ce privește asigurarea tratamentului și intensificarea acțiunilor de diagnosticare. Markerii virali au fost introduși în pachetul de analize de bază, prescris de către medicii de familie. Ca parte a prevenției, ne dorim să existe continuitate în asigurarea vaccinului împotriva hepatitei B, iar pentru pacienții cu hepatita C, contractul cost-volum-rezultat să fie încheiat și implementat cât mai repede și să aibă acces la tratament toți pacienții, indiferent de stadiul bolii,” a declarat Marinela Debu, preşedinte APAH-RO.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), hepatitele virale B și C reprezintă provocări majore, afectând 325 de milioane de oameni. Aceste afecțiuni generează cancer hepatic și provoacă anual 1,34 milioane de decese deoarece cel puțin 60% din cazurile de cancer hepatic au la bază testarea târzie, respectiv accesul la tratament pentru hepatitele B și C în stadii avansate ale bolii.

De aceea, cu ocazia Zilei Mondiale de Luptă împotriva Hepatitelor, OMS se concentrează asupra ‘Testării și Tratării Hepatitelor’ pentru a putea fi atins obiectivul de eliminare până în 2030.

APAH-RO încurajează românii să meargă la medicul de familie și să ceară trimitere pentru analiza markerilor virali. Împreună cu Societatea Națională a Medicilor de Familie, asociația a militat ani de-a rândul pentru introducerea acestor analize în pachetul de bază deoarece numai o campanie de testare la nivel național poate avea un real impact în atingerea obiectivului de eliminare.

În același timp, doar prin implementarea conceptului ”test&treat” se vor vedea rezultate în cea mai scurtă perioadă, atât din punct de vedere medical, dar și financiar. Odată ce un pacient este depistat, sistemul românesc trebuie să-i asigure tratamentul necesar, altfel continuă să rămână un factor de risc pentru întreaga societate.

***

Despre APAH-RO

APAH-RO este o entitate neguvernamentală, înfiinţată în 2009, la initiaţiva unui grup de pacienţi din întreaga ţară. Cu sloganul „Pentru drepturile tale!”, organizaţia militează pentru creşterea gradului de depistare şi accesul la tratament. Organizaţia militează pentru creşterea accesului la tratament a pacienţilor cu afecţiuni hepatice, desfăşurând activităţi de informare şi sprijin în rândul pacienţilor cu afecţiuni hepatice, a membrilor familiilor, întruniri cu scopul de a sensibiliza în ceea ce priveşte importanţa depistării cât mai rapide a hepatitelor cronice virale şi a importanţei tratamentului făcut la timp, ţinând cont strict de recomandările medicilor.

***

Stimată dnă Presedinte Marilena Debu,

In numele MS si al dnei Ministru personal vă transmit acest comunicat cu ocazia zilei de 28 iulie – Ziua Mondială de luptă impotriva Hepatitei

Încep prin a vă transmite felicitările doamnei ministru Sorina Pintea pentru organizarea acestui eveniment precum si pentru toata activitatea legată de lupta împotriva hepatitei virale a pacienților români. Prezența  organizatiei dvs este extrem de importantă alături de decidenții din sanatate – Ministerul Sănătăți, CNAS precum si alături de mediul academic medical, care au acelasi deziderat, acela de a găsi soluțiile cele mai eficiente in lupta impotriva hepatitelor virale si ale consecintelor acestora – ciroza si cancerul.

După cum stiți, în ultimii ani Ministerul Sănătății (impreună cu CNAS) a indeplinit anumite obiective importante propuse, legate de diagnosticul si tratamentul pacientilor cu hepatita virala B sau C; si, chiar in aceste zile continuă sa ducă la indeplinire urmatoarele ținte in lupta impotriva hepatitelor virale, având ca obiectiv ceea ce OMS a propus prin planul sau european – eradicarea infectiilor cu virusurile hepatitice B si C pină în anul 2030.

Conducerea MS, dna Ministru personal, este angajată ferm in indeplinirea acestor angajamente, având aplecare de la începutul mandatului atât către palierele de preventie primară si secundară ( ex campanii de constientizare/ promovarea vaccinării) cât si cele legate de tratament, inclusiv cele legate de transplantul hepatic.

Fără a fi un bilanț, dar  făcând o succintă retrospectivă aș dori să vă prezint câteva dintre acțiunile Ministerului Sănătății din ultima perioadă,și  aș aminti:

1. Anul 2015 pentru prima dată pacientii români infectati cu virusul C – 5800 de pacienti – au acces la terapia cu antivirale directe, al căror cost este acoperit în totalitate din FNUASS
2. 2016-2017 continuă tratamentul pacientilor infectati cu virusul C lărgind accesul acestora precum si numărul celor care beneficiază: 12 000 – pacienti cu ciroză decompensată, personalul medical, pacienti cu stadii moderate de fibroză, etc
3. 2017 actualizarea protocolului de tratament al pacientilor infectati cu virusul B pentru a crește calitatea serviciilor medicale si accesul pacientilor la tratament. Criteriile de eligibilitate si criteriile de urmărire aeficacității tratamentului au fost imbunătătite
4. 2017-2018 MS face eforturi de a asigura permanent accesul la vaccinarea impotriva hepatitei B a tuturor nou-născutilor si cu prioritate a celor născuti din mame cu AgHBs pozitiv
5. 2017 MS demarează procedurile pentru obtinerea finantarii europene a unor proiecte de depistare precoce a infectiilor hepatitice B, C, D
6. 2018 demarează proiectul de depistare precoce a hepatitelor virale, proiect care se incadrează in obiectivul propus de OMS privind eradicarea infectiei până în 2030. Acesta se va desfasura pe o perioada de 5 ani si va acoperi regiunile cunoscute cu prevalenta cea mai mare a bolii.
7. 2018 cresterea accesului la tratament al pacientilor infectati cu virusul C:
   1. diversificarea solutiilor de tratament antiviral
   2. creșterea numarului de pacienti tratati
   3. ameliorarea criteriilor de eligibilitate la tratament in sensul cresterii acccesului pacientilor cu grade scăzute de fibroza si a grupelor speciale de pacienti – dializati/ transplant de organe solide ex rinichi
8. 2018 cresterea accesului la diagnostic a pacientilor.MS impreună cu CNAS au prevazut in Contractul Cadru al serviciilor de sănătate2018-2019 ca analizele pentru depistarea infectiei cu virusul B/C sa poată fi efectuate de către orice asigurat pe baza recomandării medicului de familie, fără nici o contribuție personală.
9. 2018 cresterea calitatii seviciilor medicale. MS impreună cu CNAS au prevazut in Contractul Cadru al serviciilor de sănătate 2018-2019 ca serviciile pentru diagnosticarea si stadializarea bolii hepatice a pacientilor infectati cu virusul B sau C, să se poată efectua în spitalizarea de zi fără contribuție personală. Deasemenea, investigatii importante pentru diagnosticul si urmărirea acestor pacienti, cum ar fi viremia, sunt acoperite integral din FNUASS.

În final as aminti planurile pe care MS le-a demarat si le va finaliza in viitorul apropiat, care vin sa indeplinescă ceea ce Ro s-a angajat – cresterea accesului la servicii de sănătate si cresterea calitatii serviciilor medicale precum si angajamentele de aderare fată de planul de eradicare al OMS

1. Planul National de luptă impotriva hepatitelor virale urmat de un plan de actiuni dupa modelul OMS – va fi finalizat in scurt timp
2. Măsuri viguroase pentru prevenția si controlulinfectiilor virale B si C- ex: creșterea acoperirii vaccinale in cazul infectiei B către adultii din grupele de risc ex pacientii dializati/ personalul medical.
3. Găsirea unor solutii impreună cu asociatiile de pacienti/ cu societatea civilă pentru extinderea accesului la tratament a pacientilor consumatori de droguri iv (cei neasigurati si fără acte de identitate)

Inchei prin a vă mulțumi din partea echipei MS pentru implicarea civică si devotamentul față de cauze sociale cum este accea a luptei impotriva bolilor transmisibile.

Experientele statelor dezvoltate europene si nu numai, arată ca nici un guvern, intr-o lume atât de frământată de inegalităti nu reușește indeplinirea obiectivelor sociale si de sănătate fără implicarea societății civile reprezenată prin ONG-uri dintre care asociatiile de pacienti fiind dintre cele mai eficiente si mai active.

Vă invit să fiți parte a luptei pentru sănătate alături de cei care făuresc politicile, pentru că dreptul la sănătate pentru un popor se câstigă prin muncă si responsabilitate.

Oana Grigore – purtător de cuvânt – Ministerul Sănătății

Cronica unei implicări imaginare (reporter într-o zonă de conflict)

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 iulie 2018, 22:28

Cele mai dificile proceduri de selecție, antrenamente care nu contenesc, ani de zile și numeroase week-end-uri departe de casă (în timp ce prietenii din copilărie și din școală își trăiesc viața)… Toate acestea pentru un singur scop: să fii operativ în misiunile speciale ale forțelor speciale… Din câte am înțeles (dacă am înțeles) bucuriile profesiei sunt mai puțin legate de a intra în luptă și de a obține o lovitură de adrenalină; simt mândria și onoarea de a servi în cea mai bună unitate militară; se simt norocoși, au cei mai buni prieteni din lume – care își vor da viața pentru a-i salva, fără nici cea mai mică ezitare…

Atâta timp cât le stai în cale și ei nu simt că meriți un tratament special (deși n-au nicio problemă în a accepta asemenea realitate, corespondenții de război sunt, oricum, indispensabili), își spun că în viață întâlnești o mulțime de lucruri neplăcute, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să le faci…

Înțeleg de ce este important să te protejeze, ce ar trebui /sau ar putea/ să se întâmple, faptul că oamenii din România ar dreptul să cunoască, în general, realitățile războiului și să învețe despre ceea ce se întâmplă într-un anumit conflict – de o manieră specifică și în timp real…

Știu ce este bine. Știu ce este drept. Nu au nevoie de distragere. Își îndeplinesc îndatoririle cu integritate și onoare. Nu au nevoie de o etichetă care să încurce succesul misiunii. Ei înțeleg că luptă, nu merg la un bal-mascat…

În ultimii ani, am văzut că relația dintre militari și jurnaliști este, mai curând, contradictorie. Unii ar putea vorbi despre un reporter de investigație care devine (aproape) soldat și apoi se întoarce în sala de conferințe după ce „turul său de serviciu” a devenit (ușor) confuz. Pe de o parte, nu poți da vina pe presă, nu poți ignora mass-media, nu-i poți ține pe jurnaliști „afară”, măcar și pentru actul de a sublinia și de a „raporta” asupra punctelor slabe ale unor probleme de securitate națională (în timp, astfel de „povești”, greu de citit, nu reprezintă doar o știre, ci se constituie în primul pas necesar efectuării schimbărilor necesare pentru a remedia respectivele probleme). Am trăit exemplul clasic al cerințelor pe care le  „cântăresc” editorii atunci când gestionează acoperirea subeictelor legate de război; cum să echilibrezi sensibilitatea față de familia soldatului rănit sau mort cu nevoia de a aduce realitatea războiului în mintea și conștiința cititorilor/telespectatorilor? Răspunsul? Nu poate exista nicio regulă fermă, deciziile trebuie să fie luate de la caz la caz[2]…

Așa-numitul jurnalism încorporat[3] a dobândit o faimă proastă în Irak și Afganistan. Expresia, oricum filtrată de cel care vă scrie, a venit să evoce o imagine a presupusei camaraderii și a corespondenței fals independente către mentorii militari care „hrănesc” jurnaliștii cu informații absurd de optimiste privind cursul războiului. Sunt nedrepte destule acuzații împotriva sistemului de „încorporare” a jurnaliștilor (acuzația privește, îndeosebi, armata americană sau britanică)[4]. Există însă un dezavantaj, mai subtil, al „încorporării”: îi determină pe reporteri să vadă conflictele irakiene și afgane, în primul rând în termeni militari, câtă vreme cele mai importante evoluții sunt politice sau, dacă sunt militare, nu au decât prea puține de-a face cu forțele străine…

În anumite clipe, veteranii nu ar permite reporterilor să se deplaseze împreună cu ei, din mai multe motive: munca militarului poate fi clasificată chiar deasupra secretului strict, mai mult, respectivii nu par preocupați de niciun fel de imagine; sunt alții care cred că reporterii încorporați în lumea „ciclului de știri de 24 de ore” reprezintă o greșeală (interpretarea că o agendă poate depăși cerința simplă a „raportului”; poate că nu au probleme cu libertatea presei, doar atunci când împiedică siguranța și securitatea camarazilor de arme[5])…

În vremuri de răstriște, ar fi interesant să-i chestionăm pe cei întorși acasă: cum privesc ei reporterii, cât de „fiabile” li se par însemnările lor, câtă încredere pot investi oamenii obișnuiți în relatările de pe front? Eu unul aș fi vrut să cred că, prin toate mijloacele, este nevoie de ce scriem, că militarii citesc și recitesc fiecare rând din cronicile de pe câmpul de luptă sau de la punctele fierbinți; desigur, nu fiecare corespondent de război are talentul și curajul lui Y, dar, în general, corpusul reporterilor de război joacă un rol semnificativ în chestiunile militare[6] (chiar mai important, pe alocuri, decât munca unei prese libere în viața civilă)…

Ar trebui, totuși, să respecte pe cineva dispus să se arunce într-un astfel de pericol, chiar și pentru meseria lui. Este, din orice unghi de incidență, o treabă periculoasă; adevărat, niciun reporter din România nu a fost ucis (niciunul nu a fost rănit grav) în războaiele din Irak și Afganistan… A apărut noua situație a Siriei, iar editorii sunt nevoiți să adopte decizii dificile; dacă pare necesar, atunci să ne sprijinim principiul pe a prezenta cât mai mult posibil (cât mai multe informații); țara noastră se implică, oarecum[7], în acest război; militarii (nu numai ei) au nevoie de mass-media pentru a aduce informații, imagini, pentru a întregi contextul de care este nevoie în scopul „ măsurării”, pe deplin, a poziției României (altfel, am fi orbi)…

[1] Participasem (iunie 2018) la Cursul pentru jurnaliști care transmit din zone de conflict și am admirat entuziasmul Forțelor Navale dinaintea acțiunii; priveam în jur la toate unitățile de sprijin și „minunam” uitătura – sute de oameni, al căror singur scop era să ajute; angajamentul lor este esențial pentru succesul misiunii; rădăcinile înfipte în conștiința lor îi aveau pe jurnaliști în centrul preocupărilor…  Apoi, când am urcat pe fregata „Regele Ferdinand”, atunci când am intrat în avionul sau elicopterul care ne aducea către/la locul acțiunii, ușor speriați, ne-am dat seama că antrenamentul și compania prietenilor noștri au efectul cel mai calmant asupră-ne; specialii (FOS) funcționează ca o mașină bine unsă; ei înșiși sunt aproape surprinși de ce capabilități dovedesc. Tensiunea se instalase pe măsură ce ne apropiam de țintă, îndoielile înșelătoare ne dădeau târcoale: „Chiar suntem bine pregătiți? Am uitat ceva? Ce-ar fi dacă …?”; ne-au salvat fețele încrezător ale tovarășilor noștri, speciali și în comportament și în atitudine; iată de ce am aruncat gândurile negre…

[2] Consider că videoclipul și fotografiile mele au fost luate la o distanță suficient de respectuoasă, ascunzând imaginile cu adevărat deranjante (inclusiv pentru a nu-mi fi provocat durerea fizică și psihică cauzând durerea fizică și emoțională); în plus, beneficiul de a avea o poveste puternică a fost atât de mare în ceea ce privește înțelegerea noastră despre ceea ce se întâmplă, încât pare corect să conchidem că nu ar fi trebuit să existe  „o a doua întrebare” despre judecata știrii…

[3] Pentru mulți, „jurnalistul încorporat” este varianta răsturnată a rapoartelor din Primul Război Mondial, când mizeria îngrozitoare în tranșee a fost prezentată ca „o serie de progrese planificate în mod judicios de către generalii britanici”…

Cum ar gândi un militar-adept al „jurnalismului încorporat”? „Nu vreau un reporter atașat la unitatea mea; nu pentru că am de gând să fac ceva ilegal, dar există lucruri care au interpretare greșită pe baza reporterului, care poate să nu înțeleagă operațiunile militare. În plus, este o persoană căreia trebuie să-i acorzi atenție deosebită păstrării sale în viață. Dacă mă concentrez pe ceva, trebuie să fie misiunea și soldații mei. Dacă mi s-a ordonat respect eticheta cu un «jurnalist încorporat», el va fi tratat cu respect și bine protejat. Înțeleg valoarea unor rapoarte care provin de la acești jurnaliști”…

[4] Irakul și Afganistanul au produs, în esență, războaie de gherilă; șeful gherilei poate (chiar trebuie să) evite lupta împotriva forței principale a inamicului – în schimb, atacă în cazul în care adversarul său este slab poziționat sau nu dispune de trupe suficiente. Ce derivă din realitatea respectivă? „Corespondentul încorporat”, susținut de unitățile militare americane sau britanice, este în măsură să rateze sau să interpreteze greșit etapele cruciale ale conflictului…

[5] „O echipă de știri civile în «ograda» mea?”, se întreba X, parcă pentru sine; „Nu-mi place. Distrage atenția soldaților mai puțin «condimentați» cu practica războiului, care sunt excitați de prezența ancorei de știri și găsesc totul amuzant. Este în detrimentul concentrării, a cărei importanță în luptă nu pot să o subliniez destul; vorbind despre concentrare, aceasta îndepărtează accentul firesc pus de comandanții mei pe misiunea principală, îi schimbă sensul în «Nu-i lăsați pe jurnaliști să moară odată cu rolul lor de difuzare»; îmi adaugă o responsabilitate față de oameni care sunt incapabili să se întoarcă, să contribuie la misiune, să se apere ei înșiși; adaugă oameni în echipa mea, slab echipați și instruiți pentru a menține un comportament adecvat operațiunii; ne pierde timpul/singurul «bun» care ne lipsește întotdeauna/în pregătire, briefing, încetinește mișcarea… Sigur, în calitate de cetățean al unei țări democratice, vreau reporteri care să «acopere» zonele de conflict, să «raporteze»/chiar și criticând, dar ca soldat, în calitate de comandant, nu aș vrea să accept situația numai din considerente tactice…”

[6] Deoarece unii militari tind să escamoteze (în sensul de a evita, cât mai abil cu putință, situații delicate)… Printre lucrările istoricului israelian Uri Milstein se află și o lucrare despre „minciunile” pe care soldații le spun în timpul investigațiilor privind eșecurile, în încercarea lor de „a se curăța de vină” și/sau de a schimba direcția unei săgeți asupra altcuiva; se spune, cred eu întemeiat: „O victorie are mulți părinți. Înfrângerea este întotdeauna un orfan.” Scriu în special despre acei soldați care au ce să ascundă, dar și despre cei care mărturisesc că „nu suportă reclama”, dar niciodată nu uită de ocazia imortalizării în aparatul foto, adoptând o poziție eroică, spunând cât de mult le displace atenția oficialului de știri. Există, cât se poate de adevărat/în contrapartidă, reporteri și reporteri…

[7] „Jane’s Defence Weekly”, publicație respectabilă din domeniul militar, indica (în 2016) faptul ca Romania este „țara de plecare” pentru un export masiv de muniție și de armament (3.000 de tone), în colaborare cu S.U.A., prin intermediul „Military Sealift Command”; armamentul respectiv ar fi avut ca destinație Iordania și Turcia, care nu foloseau/folosesc, în cadrul forțelor armate, niciunul dintre „reperele specificate în lista de încărcare”; dar ambele destinatare „sunt cunoscute ca adăpostind, pe teritoriul lor, baze de antrenament ale opoziției siriene, tot în parteneriat cu S.U.A.” Singura explicație logică a respectivelor livrări? Guerillele siriene, care încearcă anumite lucruri şi văd, din mers, cum funcţionează, „s-ar fi bucurat de exportul masiv de muniție și de armament”…

A murit Ilie Micolov

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 iulie 2018, 16:18

Ilie Micolov a provocat admiraţie, a stârnit vâlvă pe scena muzicală românească…
Născut pe 2 iulie 1950, la Suceava, a avut o copilărie desprinsă (până la un punct) din poveştile lui Ion Creangă; respectând proporţiile, peisajul social al universului copilăriei a fost „Casa pionierilor” (cercul de teatru, dansuri) apoi activitatea fizică a cărei practică presupune antrenament metodic (în atletism, hochei, motocros); când avea 12 ani, a pornit pe drumul care duce la învăţarea tainelor chitarei. Amintirile lui interferează cu amintirile Sofiei Vicoveanca – Ilie Micolov nu împlinise 10 ani atunci când tatăl său, şofer pe autobuzul ansamblului „Ciprian Porumbescu”, i-a adus-o în cale pe cea pe care artistul îndrăzneşte să o numească „sora mai mare”…

Având parcă destinul artistului care îmbătrânește, dar a cărui voce rămâne veşnic tânără (în playlist-urile radio-urilor), obosit, doborât de boală, singur şi, întrucâtva, uitat de majoritatea prietenilor, aparent şi de cei care suspinau, altădată, la auzul vocii inconfundabile de bas bariton, oricum părăsit de Statul care nu dovedeşte vreo implicare în susţinerea valorii, Ilie Micolov ne va „alinta”, chiar dincolo de ultimele sale clipe de viaţă, cu „Dragoste la prima vedere”… „Pe cărarea vieţii / Trec câte o dată / Cu speranţa vagă / De-a te întâlni / Ne cunoaştem parcă /De o viaţă întreagă / Neavând puterea / De a ne vorbi…”

Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 iulie 2018, 23:46

Primul avion militar[1], proiectat de Aurel Vlaicu şi realizat de Arsenalul Armatei[2], a zburat la 17 iunie 1910; un an mai târziu (1911), erau brevetaţi primii ofiţeri în calitate de piloţi; în 1912, s-a creat prima şcoală de zbor; prima lege de organizare a aeronauticii avea să apară[3] în 1913… În 1915 a luat fiinţă Corpul de Aviaţie, diviziunea devenind armă de sine stătătoare… În 1917, fusese înfiinţată Direcţia Aeronauticii din Marele Cartier General român[4]… În anul 1923, a prins contur Inspectoratul General al Aeronauticii din Statul Major General… În 1932, a luat fiinţă Subsecretariatul de Stat al Aerului din Ministerul de Război… La 16 noiembrie 1936, funcționa – în premieră – Ministerul Aerului şi Marinei…

În perioada 1941-1945, Aviaţia şi Artileria antiaeriană române au participat la toate campaniile purtate de armata noastră în cel de-Al Doilea Război Mondial[5]…

În 1950, aviaţia militară a primit denumirea de Forţele Aeriene Militare… Intervalul 1951-1960 însemna – pentru dotarea Forţelor Aeriene Române – intrarea în ecuație a avioanelor cu reacţie, a elicopterelor, staţiilor de radiolocaţie şi rachetelor sol-aer[6]… În 1972, aviaţia civilă era trecută în subordinea MApN[7]… În anul 1977, Forţele Aeriene Militare sunt redenumite/Aviaţia Militară/[8]…

Decembrie 1989 a reprezentat, din perspectiva Forţelor Aeriene, debutul proceslui de reorganizare… În 1993, s-a înfiinţat Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, devenit/în anul 2000/ Statul Major al Forţelor Aeriene[9]… Semnând aderarea la Parteneriatul pentru Pace (1994), România își apropia dezideratul integrării în structurile euro-atlantice…

Capacitatea de luptă a Forţelor Aeriene Române a căpătat altă valoare prin programe de modernizare a tehnicii existente; recent, a fost demarat principalul program de înzestrare al Armatei României[10];..

Principalele misiuni ale Forţelor Aeriene Române constau în asigurarea suveranităţii spaţiului aerian al României, asigurarea transporturilor aeriene, cooperarea cu statele aliate în cadrul misiunilor de menţinere a păcii, participarea la înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale sau în cazul unor situaţii de urgenţă…

Forţele Aeriene Române au participat la mai multe misiuni sub drapelele NATO şi Uniunii Europene[11]; altă direcţie, care a devenit parte integrantă a activităţii Forţelor Aeriene Române, o constituie misiunile de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă[12]; s-au efectuat, totodată, misiuni de zbor pentru evacuare medicală a bolnavilor în stare gravă către centre medicale de urgenţă, deopotrivă acţiuni de colectare şi transport al alimentelor şi materialelor de necesitate imediată[13]…

Forţele Aeriene Române, structură omogenă, suplă şi dinamică, desemnează componenta modernă, consistentă, performantă din punct de vedere tactic, operativ şi strategic a Sistemului Naţional de Apărare.

[1] Iată de ce, în Calendarul Tradiţiilor Militare (apărut în 2010), se menționează că 1910, pentru Aviaţia militară română, este anul de început al provocărilor…

[2] La 2 noiembrie 1909, Aurel Vlaicu a fost angajat ca inginer diurnist în cadrul Arsenalului Armatei din Dealul Spirii. I-a fost pus la dispoziţie un atelier cu sculele şi lucrătorii necesari pentru construirea avionului. Duminică, 30 mai/12 iunie 1910, cu acest aparat – intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul A. Vlaicu No. I – a început efectuarea primelor rulaje la sol şi iniţierea în tainele pilotajului (pe câmpul de la Cotroceni, în spatele fostei fabrici de confecţii APACA, vis-à-vis de Regimentul de Gardă); după mai multe încercări nereuşite, în după-amiaza zilei de vineri, 4/17 iunie 1910, în urma unui rulaj de câţiva metri, avionul A. Vlacu No. I, pilotat de creatorul său, a decolat şi a zburat circa 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, după care a aterizat uşor; urma încă o încercare nereuşită; abia a treia încercare a dus la o parte a rezultatului scontat, atunci când, pe baza consultărilor cu cei din jur, Aurel Vlaicu a folosit în alt mod profundorul. Visul lui Vlaicu se împlinise, România a devenit a treia ţară din lume, după Statele Unite ale Americii şi Franţa, pe teritoriul căreia s-a zburat cu un aparat original, inventat, construit şi pilotat de un cetățean al ţării respective…

[3] /Vezi site-ul http://www.roaf.ro/…

[4] Aeronautica română participând la marile bătălii desfășurate în sudul Moldovei (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz)…

[5] Pot să asigur și continuitatea precedentelor articole (ele au reflectat activitatea Forțelor Navale)…

Concluziile trase, în urma participării Marinei Române la cel de-Al Doilea Război Mondial și a conflictelor navale postbelice, au subliniat importanța Marinei Militare în strategia de apărare a României: apărarea națională bazându-se, în egală măsură, pe toate componentele sale articulate într-un organism funcțional, Marina și Aviația exercitând controlul spațiului maritim și aerian, trupele de uscat obținând decizia pe teren…

[6] Forţele Aeriene cunoscând, astfel, o etapă importantă de dezvoltare şi de modernizare…

[7] În subordinea căruia fusese înfiinţat Comandamentul Aviaţiei Civile-TAROM (acesta şi-a încetat activitatea în 1976, în locul său fiind creat Departamentul Aviaţiei Civile, în cadrul aceluiaşi minister)…

[8] Pe 1 mai 1977, a fost înfiinţat Comandamentul Aviaţiei Militare… Urmau clipe de glorie (trebuie consemnate, indiferent de natura regimului politic): participarea, între 14 şi 22 mai 1981, a cosmonautului Dumitru Prunariu, la misiunea Soiuz-40/împreună cu Leonid Popov, românul a dus la bun sfârșit experimente ştiinţifice, majoritatea de concepţie românească, cu aparatură realizată în România/…

[9] Are menirea să coordoneze apărarea spaţiului aerian al României…

[10] Achiziţia a 16 avioane de vânătoare F-16… Alt program important de înzestrare privește achiziţia a 7 (şapte) avioane de transport mediu-curier C-27 J Spartan (primele 6 aeronave fiind deja operaţionale în cadrul bazei de la Otopeni)…

[11] Misiunea „ALTHEA 2005” în cadrul EUFOR în Bosnia şi Herţegovina/misiuni de cercetare aeriană, transport aerian, căutare-salvare şi evacuare medicală în folosul misiunii Uniunii Europene; Serviciul de Poliţie Aeriană în Lituania, Estonia şi Letonia, în 2007, în cadrul misiunii „BALTICA 2007”; misiunea KAIA (conducerea Aeroportului Internaţional Kabul) în 2006 şi în perioada 2011-2012;

[12] Transporturile de persoane şi materiale, zborurile cu destinaţie umanitară ş.a. Exemple: operaţiile executate în Libia (anul 2011), pentru evacuarea cetăţenilor români şi străini aflaţi în zonă de conflict, zborurile pentru transport de echipament şi materiale în Turcia pentru ajutorarea populaţiei afectate de cutremur, misiunile din Spania, Germania sau Muntenegru…

[13] În zonele afectate de calamităţi…

Războiul nervilor și legiferarea abuzivă

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 iulie 2018, 22:27

Trecerea în veșnicie a Reginei Maria

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 iulie 2018, 09:57

După o copilărie şi o adolescenţă petrecute în casa părintească, din Eastwell Park, comitatul Kent, Maria s-a logodit – la 16 ani – cu principele Ferdinand I, moştenitorul tronului României. S-au căsătorit la 10 ianuarie 1893, pe când principesa Maria avea numai 17 ani[1]. Un an mai târziu s-a născut primul copil al cuplului princiar: Carol al II-lea[2].

Soţia viitorului rege al României s-a implicat, de tânără, în treburile statului şi pentru binele poporului. În timpul Războiului din Balcani (1912-1913), izbucnise o epidemie de holeră[3] în tabăra românească situată aproape de Sofia. În pofida poruncilor ferme ale Regelui Carol I, principesa Maria a trecut Dunărea pentru a vedea care este soarta soldaţilor români; întoarsă la Sinaia, a obţinut acordul regelui în ceea ce privește organizarea unei tabăre de ajutor. În timpul Primului Război Mondial, îmbrăcată în haine de soră medicală, Regina Maria a organizat spitalele de campanie şi a fost prezentă printre cei suferinzi, împărţind medicamente, mâncare, pături soldaţilor răniţi pe front sau bolnavilor de tifos[4].

Maria a devenit regină în 1914, odată cu moartea lui Carol I şi cu întronizarea lui Ferdinand ca rege al României. Încoronarea oficială a celor doi a avut loc în 15 octombrie 1922, la Alba Iulia.

A făcut diferenţa într-o vreme în care rolul femeii în politică nu avea însemnătate. A fost principalul sfătuitor al Regelui Ferdinand[5]; în acest sens, rămâne antologică afirmaţia lui Charles de Saint–Aulaire, ambasadorului Franţei la Bucureşti (vremea respectivă):  „Există un singur bărbat la Palat şi acela este regina”.  Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei se datorează, într-o măsură, Reginei Maria.

A fost şi un diplomat virtuos; vizitele sale în străinătate au făcut cunoscută România, mai ales interesele acesteia; a ajuns, când era mai mare nevoie, la Conferinţa de Pace (Paris), după retragerea delegaţiei noastre, și le-a reamintit aliaţilor occidentali de sacrificiile armatei române în timpul Primului Război Mondial; a avut convorbiri cu Raymond Poincare, preşedintele Franţei, cu prim-ministrul Georges Clemenceau; vizitele neoficiale de la Paris şi Londra au avut drept consecință reunirea provinciilor istorice. În 1926, a vizitat S.U.A.[6], împreună cu principesa Ileana şi cu principele Nicolae, moment care poate fi desemnat drept apogeul popularităţii sale.

Contemporanii i-au dezvăluit amorurile[7]…

În 1935, scriitoarea şi jurnalista Berthe Vulliemin scria, în prestigioasa publicaţie franceză „Revue des deux Mondes”: „Ceea ce te izbşte mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumuseţea ei. Înfăţişarea sa, căreia i se potriveşte atât de bine termenul de înfăţişare de regină, statura ei înaltă, albeaţa de lapte a tenului ei, ovalul chipului ei, cu trăsături de-o puritate clasică, nasul mic, aquilin, buzele bine desenate şi zâmbetul atât de sincer, atât de blând, ochii de-un albastru intens, deasupra cărora sunt trase sprâncene minunate, fruntea descoperită, părul de un blond de aur, astăzi de-abia încărunțit, dar mai ales expresia privirii, în care străluceşte inteligenţa, bunătatea, încordarea şi adesea bucuria, alcătuiesc un tot de-o atracţie irezistibilă. Dar pe lângă acestea, poate şi în oarecare măsură din cauza aceasta, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare de această superioritate fără voie, cât farmec, câtă graţie în felul de-ai primi pe oameni, cât interes ştie să arate tuturor. Aci se vădeşte caracterul, intervin calităţile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât trec aproape neobservate şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, nu trădează”.

Regina Maria a fost şi o scriitoare îndrăgită[8]. Întreaga ei operă adună peste 30 de volume de povestiri pentru copii, poezii şi proză, dintre care cele mai cunoscute sunt Memoriile (apărute în anii 1934-1935, sub titlul Povestea vieţii mele). A colecţionat şi lucrări de artă ale unor pictori (Arthur Verona, Ştefan Popescu, Kimon Loghi, Cecilia Cuţescu Storck, Nicolae Vermont, Eustaţiu Stoenescu); multe dintre obiectele personale ale reginei pot fi văzute la „Maryhill Museum”, locuinţa iniţială a lui Sam Hill, om de afaceri (domeniul feroviar) din statul american Washington, cu care Regina Maria a purtat o îndelungată corespondenţă.

După venirea la putere (în 1930) a lui Carol al II-lea, a fost marginalizat rolul Reginei Maria în viaţa publică. Mai mult, a fost obligată să se autoexileze la Balcic[9], unde anturajul său era strict supravegheat şi unde i s-a interzis orice implicare politică.

Regina Maria s-a îmbolnăvit în anul 1936. La începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia şi Germania, existând bănuiala că ar fi avut cancer la esofag şi ciroză hepatică. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Regina Maria i-a cerut fiului ei, Carol al II-lea, să-i trimită un avion care să o aducă în România; monarhul a refuzat (sugestiv pentru un om care a făcut ca întreaga viaţă politică a României, între 1930-1940, să se învârtă în jurul unui organ de-al său). S-a oferit… Hitler – pentru a-i pune la dispoziţie reginei un avion sanitar; Maria a ales să vină cu trenul – în care, potrivit câtorva surse[10], ar fi murit[11]; avea 63 de ani… Paradox revoltător: trecerea în veşnicie a fost anunţată, la 18 iulie 1938 (Sinaia), de către Carol al II-lea…

Corpul neînsuflețit a fost depus la castelul „Pelișor”[12]. În ziua de 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile naționale. Respectându-se dorinţa ei, Maria nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu o roche simplă de culoare albă. Bucureştiul s-a îmbrăcat în culoare sa preferată (violet) şi i-a adus flori roşii. După sicriu a mers calul său iubit, cu cizmele regale ataşate la scăriţe, dar şi membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang înalt, politicieni şi miniştri. „A fost înmormântat un soldat… Regina Maria a fost doar un ostaş care a luptat pentru libertatea românilor”, scria unul dintre ziarele timpului. Conform dorinţei testamentare, inima i-a fost aşezată într-o casetă şi depusă la biserica „Stella Maris”, lângă vila sa din Balcic. În 1940, după ce România a pierdut respectivul teritoriu, caseta a fost adusă la castelul Bran; din 1970 se află la Muzeul Naţional de Istorie al României…

[1] Cu prilejul evenimentului, a primit o cupă de argint (se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie al României) pe care stă gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu, aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”…

[2] Care va deveni al treilea rege al României… Regina Maria şi Regele Ferdinand au mai avut trei fete şi doi băieţi: principesa Elisabeta, măritată cu regele George al Greciei; principesa Maria, care – în 1922 – s-a măritat cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei; prinţul Niculae; principesa Ileana, soţia arhiducelui Anton de Austria; micul principe Mircea, care a murit la începutul Primului Război Mondial. În urma alianţelor matrimoniale realizate de copiii ei în marile case regale din Balcani, Reginei Maria i se spunea, în glumă, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, „Soacra Balcanilor”.

[3] În iulie 1913…

[4] Pentru atitudinea sa curajoasă din timpul Primului Război Mondial, a primit titlul de „Regina– soldat”…

[5] Până la moartea acestuia (în 1927)…

[6] Traseul a inclus câteva mari orașe din Statele Unite și Canada: New York, Montreal, Ottawa, Winnipeg, câteva așezări ale indienilor din Dakota de Nord (regina fiind botezată „Steaua Dimineții”, de către tribul Blackfoot)…

[7] Bănuită că fiica sa, Maria-Mignon, a apărut ca urmare a unei relații cu locotenentul Zizi Cantacuzino, aghiotantul său (care a însoțit-o pretutindeni), s-ar fi îndrăgostit, apoi, de Waldorf Astor, un aristocrat american.

Adevărata ei dragoste pare să fi fost Barbu Știrbei, bărbat frumos, brunet, cu ochi căprui. Se spune că prințul trebuie considerat părintele autentic al ultimilor doi copii, Ileana și Mircea, care îi semănau izbitor (ceilalți aveau ochii albaștri ai reginei și ai lui Ferdinand). Din această cauză și-ar fi apropiat zilele cumplite ale pedepsei graduale aplicate de Carol al II-lea; ultimul, îl va exila pe prințul Barbu Știrbei, pentru a întrerupe frumoasa poveste de dragoste care se înfiripase. În timpul Primului Război Mondial, în viața reginei Maria și-ar fi găsit loc și colonelul canadian Joe Boyle; bărbatul, se spune, o domina complet, a devenit confident și prieten („Un om care nu are teamă de nimic și care prin forța sa extraordinară reușește în toate domeniile”), a primit de la regină înalte ordine și medalii românești. Dar Barbu Știrbei ar fi rămas, în continuare, în sufletul reginei, până la bătrânețe. Scrisorile către vechiul prieten aveau un mesaj asemănător strigătului de iubire, tristețe și speranță: „Tot dorul meu, toată tristețea mea, toate amintirile dragi, care îmi inundă din nou sufletul… Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în pază.” La rândul său, Barbu Știrbei încheia toate scrisorile înflăcărate cu cele cinci litere : i l y m m („I love you, my Marie”)…

[8] A început să scrie poveştile pe care le spunea copiilor, apoi, în anii războiului, a scris pentru soldaţi şi pentru diferite ziare…

[9] Pe atunci, în România…

[10] Cauza morții ei a generat suspiciuni și speculații. Pentru început, s-a răspândit zvonul potrivit căruia, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc între Carol și Nicolae, regina-mamă s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glontele în locul acestuia…

[11] Intrând pe la Cernăuți, trenul a primit o restricție (trebuia să se deplaseze încet, fără șocuri/mișcări bruște). Când garnitura a trecut de Bacău, cei care răspundeau de parcursul trenului au fost anunțați să mărească viteza, deoarece regina Maria murise….

[12] A fost înhumată lângă Ferdinand, Carol I și Elisabeta, la mănăstirea Curtea de Argeș…

Bârlad, 20-29 iulie a.c., prima ediție a Taberei de Creație-Pictură

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2018, 14:53

PRIMĂRIA ŞI CONSILIUL LOCAL BÂRLAD

CONSILIUL JUDEŢEAN VASLUI

COMUNICAT DE PRESĂ

În Anul Centenar al Marii Uniri, sub egida Muzeului „Vasile Pârvan”, a Primăriei şi a Consiliului Municipal Bârlad, a Consiliului Judeţean Vaslui, Municipiul Bârlad găzduiește, în perioada 20-29 iulie 2018, prima ediție a Taberei de Creație-Pictură, care reunește opt pictori consacrați, membri ai U.A.P. din România.

Este vorba de artiști care, în decursul timpului, au inițiat și au participat la numeroase expoziții personale și de grup, în țară și în străinătate. Sunt opt profesioniști care în creațiile lor, au abordat și abordează tehnici, tematici diferite, unindu-i talentul, plăcerea de a picta și dorința de a oferi semenilor frumosul. Vor fi prezenţi şi vor picta pentru bârlădeni, artiștii: Liviu Suhar, Florin Morun, Dumitru Macovei, Carmen Poienaru, Letiţia Oprişan, Ioan Oratie, Costin Neamţu şi Corneliu Vasilescu; toți au libertatea de a aborda orice subiect, Muzeul „Vasile Pârvan” Bârlad urmând să organizeze expoziții temporare cu lucrările participanţilor la Tabără.

Inițiind proiectul, patrimoniul local se va îmbogăți continuu, iar unii dintre cei mai reprezentativi pictori ai țării vor avea posibilitatea să-și promoveze propriile creații.

Cu ocazia evenimentului, artiştii invitaţi vor vizita locuri pitoreşti din zonă şi vor asista la spectacole susţinute de artişti locali, având astfel posibilitatea să se întâlnească şi să cunoască mai bine oamenii şi frumuseţile din Bârlad şi din zona de sud a judeţului Vaslui.

În cele zece zile, publicul bârlădean are posibilitatea să-i întâlnească pe artiști în diferite locuri alese de ei pentru realizarea lucrărilor pe care şi le-au propus.

Dorim ca această primă ediție a Taberei să se transforme într-o permanență, astfel încât Bârladul și bârlădenii să fie tot mai bine conectați la actul de cultură oferit de artiști importanți ai țării.

                                                                                     Organizatorii

Care este „fața Rusiei”?

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2018, 14:02

Volgograd Arena, stadionul construit pentru Campionatul Mondial de fotbal, s-a surpat în ziua finalei de la Moscova, după o ploaie (năvalnică, este drept) iar bloggerul rus Ilia Varlamov (el publică mai multe fotografii care arată proporțiile dezastrului) era îndreptățit să exclame: „(…)un stadion nou construit pur și simplu a luat-o la vale”… către Volga…

Preț de o lună, cât durase „Cupa Mondială” din Rusia, în orașul Volgograd (fostul Stalingrad) precipitațiile atmosferice (știau ele de ce) s-au „ferit” să „încurce” planurile de marketing și de PR ale regimului imperial post-sovietic; în două ore (unii spun că acest răstimp a îngăduit ploaie cât aproape într-o lună), a fost spulberat drumul nou care ducea la complexul construit; aleea pietonală adiacentă şi cea mai mare parte a pantelor din jurul stadionului s-au surpat și au alunecat în Volga…

Exteriorul arenei nu este singurul afectat; imaginile din interiorul complexului arată un stadion inundat, țevile destinate drenajului cedând sub presiune, apa începând să-și impună dominația asupra incintei stadionului…

Ultimul meci pe Volgograd Arena fusese programat pe 28 iunie, în grupe (Japonia vs Polonia); de ieri, stadionul urma să fie alocat unei echipe locale; construit între 2015 şi 2018, ar fi costat aproximativ 350 de milioane de euro (conform estimărilor presei).

Ilia Varlamov, unul dintre cei mai cunoscuți bloggeri din Rusia, susține (prin publicarea câtorva imagini preluate de pe un cont local de socializare, Typical Nizhny Novgorod) că s-a petrecut ceva similar, în urmă cu câteva zile, la Nijni Novgorod/acolo plouase torențial și un drum construit recent ar fi fost afectat de năvala apelor)…

Proiect uluitor

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2018, 12:08

Ajungem, parcă tot mai mulți și într-o măsură tot mai mare, să ne deprindem cu neobișnuitul, să nu ne mai pară nimic de necrezut, surprinzător, să nu ne zăpăcească ceva într-o asemenea măsură încât să scăpăm telecomanda (sau chipsurile) din mână…

Dumitru Oprea, declaraţie de presă: „Disputa Teodorovici-Mișa nu poate ascunde sub preș realitatea bugetară”

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2018, 11:18

„Ciuma dansului din Strasbourg” (1518)

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2018, 10:55

A pornit de la câţiva oameni care au început să danseze sub soarele arzător al verii. Cu braţele fluturând, cu trupurile mlădiindu-se şi hainele pline de transpiraţie, au dansat toată noaptea; au continuat a doua zi, cu pauze rare pentru a mânca sau a bea ceva şi, aparent, uitând de oboseala tot mai istovitoare şi de tălpile care îi usturau, au dansat zile în şir. Până să intervină autorităţile, frenezia dansului cuprinsese sute de oameni; aceștia au continuat să dănțuiască până când, spre groaza mulţimii de gură-cască, unii dintre protagonişti s-au prăbuşit şi au murit pe loc…

Potrivit unei relatări (din anii 1530) a lui Paracelsus, „ciuma dansului din Strasbourg” a început la mijlocul lunii iunie 1518, când o femeie singuratică a ieşit din casa ei şi s-a mişcat ritmic câteva zile la rând. În decurs de o săptămână, se adunaseră și alții, acaparați de acelaşi imbold irezistibil. Înstăriții care conduceau oraşul nu s-au lăsat cuprinși de amuzament; scriitorul Sebastian Brant, şi-a dedicat un capitol din bestsellerul lui moralizator, Ship of Fools, nebuniei dansului; neputând înţelege ce se petrecea, autorităţile i-au consultat pe medicii locali care au declarat că dansul este rezultatul „sângelui supraîncins” din creier; consilierii au aplicat ceea ce credeau că este un tratament adecvat – mai mult dans; au dat ordin să se elibereze o piaţă de grâne în aer liber şi au ridicat o scenă în apropiere de un târg de cai; acolo i-au dus pe dansatorii scoşi din minţi, crezând că dacă vor continua să se mişte în ritm frenetic, ei se vor vindeca în cele din urmă; autorităţile au angajat chiar şi toboşari, au plătit „oameni puternici” pentru a-i susţine pe cei care anemiaţi.

Un poem aflat in arhivele Strasbourg-ului explică ce s-a întâmplat: „În nebunia lor, oamenii dansau în continuare până cădeau din picioare şi mulţi au murit”. Consiliul a ajuns la concluzia că făcuse o greşeală; a apreciat că dansatorii căzuseră pradă furiei divine, iar nu unui atac de nebunie; au decis să-i supună unei perioade de penitenţă şi au interzis muzica şi dansul în locuri publice; dansatorii au fost duşi la un altar închinat Sfântului Vitus, dintr-o grotă (Saverne) din dealurile care domină localitatea, unde picioarele însângerate le-au fost încălţate cu pantofi roşii şi ei au fost conduşi în jurul unei statuete din lemn a sfântului; cronicile afirmă că în săptămânile care au urmat cei mai mulţi au încetat să se mai mişte nebuneşte, iar epidemia a luat sfârşit. A fost unul din cele mai ciudate cazuri de delir colectiv din istoria lumii…

Vive la France! Le «14 Juillet»…

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 iulie 2018, 09:30

Un an mai târziu, în 1790, 14 iulie este sărbătorită pentru prima dată[2] sub numele de „sărbătoarea Federaţiei”, printr-o mare adunare populară pe „Champs de Mars” din Paris. După aproape un secol, Franţa avea nevoie de simboluri care să îi amintească măreţia şi gloria de altădată. Între timp, trecuse prin experienţa războaielor purtate de Napoleon, apoi prin succesivele schimbări de regim (restauraţia Bourbonilor, monarhia din Iulie, republica, al doilea imperiu, din nou republica). După prăbuşirea imperiului lui Napoleon al III-lea, în 1870, amintirea revoluţiei devine cale de însufleţire a patriotismului francezilor, dar şi de sprijinire a regimului republican. În 1879, 14 iulie este sărbătorită semi-oficial. Un an mai târziu, în 1880, Benjamin Raspail propune un proiect de lege prin care Republica franceză adoptă ca sărbătoare naţională ziua de 14 iulie. După Primul Război Mondial, 14 iulie a fost celebrată, în 1919, cu mult fast, ca o adevărată sărbătoare a victoriei. În acelaşi spirit festiv, francezii s-au bucurat de această zi şi în 1945, la un an de la eliberarea Parisului.

La Paris, are loc tradiţionala defilare militară pe Champs-Elysées, pregătită în amănunt[3]. De asemenea, seara şi noaptea, oraşul este puternic iluminat şi se aprind artificii multicolore. Deşi steagul tricolor (roşu, alb şi albastru) reprezintă Franţa, personajul feminin Marianne[4] a rămas un simbol al Revoluţiei şi al republicii. Totodată, cocoşul galic este un străvechi simbol al spiritului francez, existând încă din antichitate[5].

[1] Bastilia mai „adăpostea” 7 (şapte) deţinuţi…

[2] Prima aniversare a acestei zile; ea va deveni, abia după aproape un secol, ziua naţională a Franţei… De această zi – de Revoluţia franceză, în general – este legat şi cântecul Marseillezei, compus în 1792, declarat imn naţional în 1795.

[3] În 1989, a fost sărbătorit bicentenarul Revoluţiei franceze (200 de ani), la care au asistat personalităţi din întreaga lume.

[4] Este vorba despre o tânără, care poartă o bonetă frigiană pe cap; numele său provine din numele compus Marie-Anne, foarte răspândit în secolul al XVIII-lea. Personajul, reprezentat pe monedele franceze şi pe mărcile poştale, constituie un simbol al Republicii.

[5] În latină, Gallus înseamnă şi gal şi cocoş… Ca simbol, a fost reluat în secolul al XVI-lea şi, mai ales, după Revoluţia de la 1789. Cocoşul apare pe o monedă de aur franceză bătută în 1899, este întâlnit chiar şi ca emblemă sportivă pe echipamentul naţionalei Franţei…

*

Cu adevărat, a fi înseamnă a gândi şi a fi gândit de alţii. Iar a trăi înseamnă să continui a gândi şi să-ţi aminteşti că ai gândit. După cum se desprinde din sondajul realizat pe străzile din Iaşi, Botoşani şi Vaslui… Am întrebat: ce reprezintă ziua de 14 iulie? Cum vedeţi relaţiile româno-franceze? Franţa şi România; România şi Franţa… Ar fi prea multe de spus despre relaţiile politice, economice, schimburile comerciale, cadrul juridic, relaţiile culturale şi tehnico-ştiinţifice. Cum sunt privite toate acestea din perspectiva unor locuitori ai Moldovei?

„Europa reprezintă mama noastră, a tuturor, avem şansa de a fi europeni, dar condiţia este să cultivăm diferenţele, să fim complementari, democraţi, să respectăm cultura celorlalţi. Astfel vom vorbi împreună despre Iorga, Cioran, Eminescu, dacă nu vom face acest lucru – lumea va fi foarte tristă, nu vom avea posibilitatea de a ne întâlni şi ne vom limita la un fast-food, intrând în jocul cretinizării – fără a vorbi, fără a ne dărui familiei, fără schimburi, fără iubire.” Sunt cuvintele lui Jacqeus Barrat, om de cultură, fost consilier al Franţei la Bucureşti… Putem continua, în niciun caz nu ne putem opri…

„România deţine o poziţie strategică extrem de importantă pentru Europa, întrucât se plasează la întretăierea unor drumuri comerciale care ţâşnesc din Europa Centrală până la Marea Neagră (realitate valabilă încă din Evul Mediu); în acelaşi timp, drumuri care vin dinspre Extremul Orient în direcţia Europei Occidentale… Importantă a fost conservarea acestor valori strategice; problema este de actualitate, cu atât mai mult cu cât România se defineşte precum o ţară latină – apropiată de ceea ce se însemană standard occidental, aflată în legătură cu Marea Neagră, cu ţările din fosta U.R.S.S., în contact cu ţările din Peninsula Balcanică…  De-a lungul istoriei, îndeosebi Moldova a jucat un rol grandios” – fostul academician francez Jean Nouzille[1] se referă la Evul Mediu, epoca lui Ştefan cel Mare… „Moldova se găsea la confluenţa drumurilor comerciale şi culturale. Rezolvându-se pentru mult timp (inclusiv chestiunile comerciale), negustorii occidentali treceau prin târgurile moldoveneşti tocmai în scopul de a stabili relaţii cu punctele de ieşire la Marea Neagră (aici s-a revelat rolul Cetăţii Albe, de la care şi spre care nu trebuia să parcurgi un drum prea lung)…” Jean Nouzille conchide: „România (sau ce anume însemna aceasta), prinsă într-o „zonă de contact”, nu a putut evita impactul cu două mari forţe: Imperiul Otoman (venind dinspre Sud) şi Imperiul Rus (venind din Nord)… Rezultatul inevitabil s-a concretizat în separarea din 1812. Moldova a fost divizată: Moldova Occidentală – care se va uni, ceva mai târziu, cu Valahia – şi Moldova Orientală (desemnată şi prin termenul: Basarabia). Avem de-a face cu două state româneşti, această realitate reclamând exemplul Germaniei – care s-a reunit după eforturi îndelungate…”

*

Ideile importante au fost deja gândite, trebuie să încercăm a le mai cugeta odată[2]…

Succesul Franţei în România se explică şi sau mai ales prin originea latină comună? Fraternitatea latină nu pare suficientă[3], efectul comun al originii fiind amplificat şi de faptul că renaşterea românilor a văzut în francezi purtătorii unui ideal politic nou, apărători ai popoarelor oprimate, creatorii civilizaţiei moderne… Influenţa nu avea nimic tiranic, oferind românilor posibilitatea de a preciza mai bine, în legăturile cu Franţa, specificul naţional. Influenţa franceză în România s-a afirmat, cu strălucire, în secolul al XIX-lea. Acţiunea a fost atât de intensă încât, la capătul a 100 de ani, România devenise – după Belgia – prima ţară în care triumfau limba şi civilizaţia franceză. Mulţi francezi au pătruns în învăţământul şcolilor româneşti, dar schimbul de cultură s-a petrecut şi invers: francezii au colaborat la pregătirea celor care vor lua calea Parisului; odată întorşi în ţară, cei despre care fac vorbire au ocupat posturi importante în viaţa publică românească devenind, în acelaşi timp, propagandiştii cei mai zeloşi ai influenţei franceze în România.

Relaţiile diplomatice dintre România şi Franţa au fost stabilite la 20 februarie 1880 (nivel de legaţie), iar la 29 noiembrie 1962 au fost ridicate la nivel de ambasadă. 

*

Astăzi, avem o lume caracterizată printr-o mare varietate de poziţii culturale. Fără îndoială, nu este posibil să gândim, să ne rezolvăm problemele cu ajutorul vechilor scheme. Nivelul societăţii, devenit un fel de filtru etnic, permite să ne îndreptăm spre aceeaşi naţiune de experienţe, tradiţii, culturi diverse; şi astfel, se conturează necesitatea găsirii unor forme noi de toleranţă, de respect, pentru alte națiuni și pentru alți oameni, pentru ideile cuiva (chiar de nivel diferit, mai articulat, de participare). Cred că pe parcursul acestui proces, poate fi recuperat sensul. Este vorba de sensul general al unei epoci…

[1] Difuzat la Radio Iași (edițiile Repere în istorie cu Nicolae Tomescu)… Jean Nouzille (care a înnobilat, pe durata existenței sale pământești, Universitatea din Strasbourg) s-a stins din viață la 13 februarie 2007…

[2] Spre exemplu, un interviu cu Hubert Vielle, fostul „redacteur en chef dans l’est de France”, la Paris…; jurnalist Radio France; fost chef d’editions la „France Culture”… 

N.T.: Atâta timp cât nu mai există informaţie neutră, nu vom putea întâlni nici un jurnalist obiectiv. Lumea presei, precum cea a oricărei puteri, este subiectivă; cu toate acestea, dorim să atingem idealul – onestitatea!

H.V.: Dacă lumea ar fi neutră, automat ar fi şi tristă; nu am întâlni nimic în afara albului şi negrului… Soarele se poate găsi în spatele norilor… Principalul obiectiv (după cum observaţi, vorbim din perspectiva celor care lucrează în presă) principalul obiectiv este să adormim mult mai greu decât o fac ceilalţi, altfel comunicarea noastră poate degenera într-una de tip sindical sau politic… Ce înseamnă, în fond, subiectivitatea? Prin translare, ajungem pe un teren nesigur, vizavi de responsabilităţi şi accesul la informaţii. Dacă vom ţine publicul în alertă, cu mijloace pe care alţii le pot considera agresive, vom obţine un public avid de alte informaţii, de subiecte care interesează pe toată lumea. Asta înseamnă subiectivitate: să pui culoare în cotidian, să eviţi culoarea gri, tocmai pentru a menţine culorile vii…

N.T.: În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine închegate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor care scriu? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor efemerului absolut? – am răsucit cuţitul întrebării, ştiind că discut cu Hubert Vielle…

H.V.: Ştim prea bine, vorbele zboară, le auzim doar cât o strângere de mână, în timp ce scrisul rmâne… Poate că de aici rezultă o forţă imanentă a presei scrise. Este dificil să facem generalizări, dar dacă urmărim cu atenţie presa din Franţa – voi susţine din nou că ea se reduce, suferă nu atât din cauza fricţiunilor interne, cât a redimensionării economice, chiar dacă îşi păstrează caracterul de presă respectabilă. Voi veni cu exemple concrete… Ele privesc ziarele „Le Monde”, „Le Figaro”, cunoscute pentru paginile care reflectă realităţile internaţionale; în privinţa hebdomadarelor, aş cita „L’Express”, „Nouvelle Observateur”, aproape adulate în România. Da, poate că scrisul păstrează puţin din simpatia publicului, dar mă întreb dacă publicaţiile nu se află într-o pierdere de viteză, tocmai ca reflex al scrisului. Este frapant, dar mă regăsesc adesea în metroul parizian având sentimentul că nu mai poţi întâlni oameni care citesc ziare; aici însă, am descoperit cititori – în Bucureşti şi în Iaşi – şi pentru faptul că poţi regăsi savoarea distribuirii ziarelor… Sunt jurnale, avem presă scrisă, dar forţa audiovizualului constă în faptul că este suficient să ai urechile pâlnie, ceea ce nu costă nimic, spre deosebire de presa scrisă mai greu accesibilă din punct de vedere financiar…

[3] Primii studenţi de-ai noştri la Paris (1802-1806) au fost moldoveni, pe numele lor George Bogdan şi Fournaraki…

Despre huțuli

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 iulie 2018, 18:24

Au migrat[2] – din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş… În judeţul Suceava, huţulii – care aveau un mod liber de a trăi[3] – locuiesc în comunele Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Moldoviţa, Ulma, Moldovița și Vatra Moldoviţei, toate din apropierea graniţei cu Ucraina; în Maramureş, au întemeiat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova, Vişeu de Sus…

Dincolo de faptul că i-a fascinat pe unii scriitori[4] și istorici[5] români, comunitatea huțulă este inclusă marii familii slave[6], predominant ruteană și ucraineană[7].

Oficial, numele de huţul[8] apare, pentru prima dată, în 1817; până atunci, erau etichetaţi impropriu – ruteni, rusneaci; huţulii s-ar aseamăna cu rutenii în ceea ce privește limba[9] şi unele obiceiuri[10], dar s-ar deosebi de aceştia prin fizionomie şi religie…

[1] Fără a fi ruși, ucraineni, polonezi, vorbind o limbă (idiom) greu de recunoscut, au învățat românește… Ioan Nistor aprecia că „patria străveche a huţulilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa Ceremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume mai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova (Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe Boul (Valea Boului, n. n), Ostra şi Gemenea” (I. Nistor, 1997)… Marele noatru istoric scria: „Patria huțanilor trebuie căutată în Munții Pocuției, de unde apoi ei se lățiră și asupra Munților Bucovinei. Aceștia adăposteau o populație română foarte rară… Astfel, ei se strecurară peste hotar, azi unul, mâine altul, până ce numărul lor spori la câteva mii de familii…” Este dificil (chiar imposibil) de susținut datarea exactă a exodului din Galiția Orientală a strămoșilor huțulilor, parte din cauza caracterului său mixt și aleatoriu, parte a greutăților cu care am putea ilustra, în zilele noastre, o demarcare etnică precisă a frontierelor vechilor state ale Europei medievale. Expedițiile militare, din arealul galițian, ale domnilor moldoveni (Ștefan cel Mare sau urmașii voievodului – Bogdan al III-lea, Petru Rareș, Ioan Vodă) ar fi dus și la o colonizare cu populație de origine ruteană în Moldova; colonizarea este probabilă și dacă ne gândim la administrarea, temporară, a Pocuției (aceiași domni la care făceam referire), garanție a împrumutului de 3.000 de ruble de argint pe care regatul polon era dator să-l întoarcă vistieriei Moldovei). Primele documente scrise ale vremii accentuează ambiguitatea etnică – ele fie întăreau anumite proprietăți, fie atestau nemulțumirea locuitorilor regiunii în legătură cu dările excesive impuse de stăpânii locurilor/fără să surprindă specificul etnic local. Oricum, se apropie de certitudine existența unei vieți de obște incipientă în arealul de astăzi al huțulilor din Bucovina… Abia după ocuparea provinciei de austrieci, noua administrație începe să ofere date clare, fiind atestate – din punct de vedere istoric – și primele sosiri masive ale huțulilor (sau huțanilor) în zonă; anumite hărți, studiile antropologice și demografice, recensămintele vremii confirmă faptul că aceștia au fost lăsați de austrieci să ocupe valea Bistriței Aurii, văile superioare ale râurilor Moldovița, Suceava, Moldova – aici (și în nordul Maramureșului) îi găsim majoritari…

În nord-vestul Bucovinei și în Maramureș, nou-veniții au găsit teritorii întinse, împădurite, nelocuite de români, drept consecință „au luat cât au putut”; astăzi, în satele de huțuli se vorbește despre modul simplu în care primele familii stabileau suprafața de pădure pe care puneau stăpânire: cercul pe care îl putea străbate și închide un călăreț într-o singură zi…

[2] Huţulii provin din Galiţia; au părăsit teritoriul regiunii invocate pentru a migra în nordul Bucovinei (din cauza birurilor, a serviciului militar istovitor, a problemelor economice, presiunea demografică prin suprapopularea regiunii Ivano-Frankivsk), dar şi deoarece polonezii, apoi austro-ungarii au încercat catolicizarea Galiţiei iar huţulii sunt ortodocşi)… Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început prin anul 1786, atunci când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro-Ungar; având drept principala ocupație păstoritul sau lucrul în calitate de zilieri pe pământurile mănăstirilor, stabilirea lor a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului al XVII-lea, graniţa dintre Moldova şi Polonia fusese desfiinţată… Primele date statistice despre huţulii din Bucovina provin de la începutul secolului al XVIII-lea; ca urmare a unui recensământ, s-a constatat că din cele 14.350 de familii, 11.099 erau românești, 1.261 formatre din ruteni şi 1.112 din huţuli; la începutul secolului al XX-lea, se estima că în Bucovina ar fi fost circa 25.000 de huţuli… În zilele noastre, datele demografice sunt mai mult decât discutabile; la recensământul din anul 2002, huțulii, nerecunoscuți ca etnie, au avut două „opțiuni”: să se declare fie ucraineni, fie români – posibil ca aproximativ 17.000 de suflete să ne apropie, ca cifră, de realitate…

[3] Comunitate izolată, de foști oameni liberi ai pădurii (care și-au câștigat faima de indivizi sălbatici, mândri, orgolioși, au creat renumita rasă de cai); dintre un ucrainean, un rutean și un român, indiferent de asemănări, huțulul a fost omul liber al padurii, proscrisul, braconierul, solomonarul (până recent, puțini au contestat etosul acestui neam; Marcel de Serres a contrazis faima lor de hoți și de tâlhari de vite, afirmând – în 1814 – despre acest popor al muntelui: „Huțulii locuiesc în Munții Galiției, nu urmează nicio religie, dar se deosebesc prin bunăvoința și dragostea lor de pace; toate încercările făcute până astăzi de a-i civiliza n-au dat roade… ” Modul liber de viaţă s-a pierdut odată cu dezvoltarea societăţii, aceasta din urmă contribuind la schimbarea felului în care au ales să trăiască huţulii; urmașii foștilor transfugi galițieni par să fi „capitulat” în fața vremurilor…

[4] Aceștia au remarcat etnia huţulă… „Huţulii duc o viaţă de pasăre pribeagă, originală şi liberă. Românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce spune oaspetele său. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt dacii slavizaţi, pe când românii care-i pricep fără să le vorbească limba sunt dacii romanizaţi. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi” (astfel îi descria Mihai Eminescu pe huţuli); „Noi, huţanii, am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele” (scria Mihail Sadoveanu în povestirile vânătoreşti reunite sub titlul Ţara de dincolo de negură); „Deprinşi cu sihăstriile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, din zonele înalte ale munţilor, au supravieţuit ageri şi vicleni într-o lume în care doar cei mai puternici au şanse. De când se ştiu, huţulii trăiesc într-o încrengătură de neam care îşi lasă moştenirea de spiritualitate şi tradiţie de la bunici la nepoţi. Poveşti stranii încrustate cu întâmplări trăite aievea, frumoase ca un toiag împodobit cu spire de alamă, cu tâlcuri ascuţite ca o gură de baltag, întâmpină nopţile lungi de iarnă şi nopţile scurte de vară, deopotrivă. Firescul şi naturalul se împletesc, dând naştere unei armonii desăvârşite” (Casian Balabaşciuc, Stranii povestiri huţule)…

[5] Amintesc și prezumțiile lui Nicolae Iorga (1938)/„Sigur este că sunt niște mari bețivi, niște stricați fără pereche și că mor după cârpe roșii”/, studiile istorice și lingvistice care au alimentat o teorie populară a originii române a huțulilor, opusă altor păreri, unele dintre ele tot românești/argumentate științific, încercau să demonstreze originea pur slavonă a acestora; alte opinii – descinderea din civilizațiile celtice vechi sau slavizarea unor triburi de uzi, cumani, mongoli – adâncesc controversele studiilor asupra etniei huțule, extinse pe teritoriul a patru țări/ Ucraina, Polonia, Slovacia, România/; în aproximativ același areal locuiesc alte trei populații alpine – boikii, lemkii si goralii – fiecare cu origini la fel de controversate… Istoricii Ion Nistor, R.F. Kaindl, G.V. Asbot, A.Ficker, E.Kolbenheuyer, precum şi lingviştii Ion Patruţ, Vintilă Mihăilescu, Corneliu şi Aspazia Reguş, Ion Robciuc, Ion Lobiuc, Timofie Macovei, le-au atribuit huţulilor o origine incontestabil slavă, în timp ce L. Wierzbecki, George Bogdan Duica, B. Auerbach se pronunţă pentru o categorică deosebire a huţulilor de ruteni, adică de ucraineni; Dimitrie Onciul i-a considerat urmaşi ai cumanilor slavizaţi; A. Basmakov i-a socotit de origine caucaziană, scitică; Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cartea sa Din istoria Bucovinei (Editura Academiei Române/1993), trimite la George Nimigeanu, Huţanii din Bucovina, abordarea multidisciplinară, documentată, completă şi argumentată, privind numele, originea, aşezarea geografică, ocupaţiile, istoricul populaţiei, concluziile studiilor istorico-geografice, antropologice şi etnografice; cercetările antropologice, începute de J. Weisbach, continuate de Kopernicki, susțin că datorită izolării geografice, huţulii, şi-au menţiunt, într-o mare măsură, puritatea arhaică a rasei lor; culoarea negricioasă a feţei lor şi părul închis la culoare depaşeste 84% la bărbaţi şi 75% la femei, culoarea ochilor corespund culorii  pielii: bruneţii au, adesea, ochii negrii sau căprui, blonzii au ochi albaştri. Cercetatorul Fedir Vovk susţine: „rasa brunetă la ei a început să se amestece cu cea blondă nu demult”, şi „n-a avansat prea departe” (1904, la data cercetărilor). Iată cum se poate vorbi despre huţuli bucovineni din raioanele Vijnita şi Putila a regiunii Cernăuţi, huţuli galiţeni din raioanele Verchovena, Kosiv, Kolomeia, Nadvimea, Iaremcea a regiunii Ivano-Frankivsk, raionul Rachiv a regiunii Transkarpatia (Ucraina), iar în Romania de comunele Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Breaza, Moldova-Suliţa, Carlibaba, precum și cele 3 (trei) sate de pe valea Vişeului, judeţul Maramureş, respectiv Bistra, Crasna şi Valea Vişeului. Denumirea  satelor: Rusca, Ruşii pe Boul (acum Paltinu), Ruşi-Moldoviţa, Ostra, Cruhla, Bistra, Crasna, Ploscii, Dubivsca, Bobeica, etc. ar fi un sprijin pentru teoria potrivit căreia în aceste localităţi a locuit sau locuieşte o populaţie de origine slavă…

[6] Conceptul de huțul este atât de diluat, încât certitudinea de a fi român pare să fi devenit fundamentală pentru comunitate; încercările de dialog cu alt sens încep și se termină: „Suntem o corcitură”…

[7] „Huţulii din Carpaţi ca şi toţi ucrainenii, ţin de tipul dermatoglific est-european… grupurile antropologice locale (Subkarpatia, Bucovina, Transkarpatia) sunt aproape identice unul cu altul şi constituie variantă a tipului antropologic carpatic, ce intră în componenţa slavilor de est şi de vest, de ev mediu şi din zilele noastre…” (lucrare despre huţuli „Hutulscina Istoryko-etnohraficne doslidzenja” Kiev 1987 / în română, „Huțulscina. Cercetări istorico-etnografice”)…

[8] Etimologia cuvântului „huțul” sau „huțan” nu este, la rându-i, prea sigură: „cel care se leagană”, „cel care umblă cu pușca prin pădure” (potrivit cercetărilor sociologilor Paul H. Stahl și Paul Petrescu), „nomad, migrator” sau o derivare lingvistică pentru cei care susțin descinderea huțulilor din neamul turcic al uzilor…

Nicolae Iorga, cu toate derapajele sale cunoscute, a scris că numele derivă din cuvântul „huţ”, peiorativ dat de populaţia de la şes, care se ocupa cu agricultura, celei de la munte, care se ocupa cu păstoritul. Acest cuvânt este analog celui de „moţ” (rom) şi „cut”, pe care străinii l-au transformat în huculy“ (N. Iorga, 1935). Cuvântul trebuie să-şi fi menţinut în părţile nordice nuanţa de „huţ”, iar spre sud şi vest cea de „moţ”, asemenea cuvântului Vorona care are forma aceasta spre nord, cea de Voroneţ spre vest şi Vrancea spre sud. Gh. Nimigeanu conchide: numele de huţani” este dat de populaţia de la şes acestor munteni; la început, numele de „Huţ”, de unde derivă şi cel de huţul, a avut sens peiorativ, dar cu timpul acest înţeles s-a ameliorat şi s-a extins asupra întregii populaţii muntene, care prezintă anumite caractere distincte faţă de alte populaţii cu care vin în contact; cu atât mai mult este întărită această părere cu cât muntenii din alte părţi, Moţii din Apuseni, şi-ar trage numele din cuvinte care la început au avut sens peiorativ (I. Nistor, 1997). La acea vreme, populaţia „nu corespundea mărimii existente a terenului”, mulţi „ţărani îşi vindeau o parte a imaşurilor şi păşunilor străinilor” (T. Bălan, 1929)…

[9] Conform Dicţionarului Explicativ, „huţúl”, -ă, huţuli,-e, persoană care face parte dintr-o populaţie slavă din regiunea muntoasă de la izvoarele Siretului şi Ceremuşului şi care vorbeşte un dialect ucrainean; huţan (2). 2. Adj. Care aparţine huţulilor (1), privitor la huţuli (din ucraineanul „hucul”).

Opinia celor mai mulți lingviști şi istorici este că huţulii sunt de origine slavă, vorbesc un dialect al limbii ucrainene, dar păstrează în limba lor influenţe germane, polone şi, în ultimul timp, românești; fenomenul poate fi explicat: germana a fost limba oficială a Imperiului habsburgic, polonezii au fost vecini şi, petru o perioadă limitată, au stăpânit teritoriile Moldovei de Nord, unde locuiau huţulii, românii aveau dreptul asupra teritoriilor Carpaţiilor păduroşi, unde locuiau împreună cu huţulii. După decembrie 1989, Mugur Andronic, arheolog, expert la Complexul Muzeal Bucovina, laureat al Academiei Romane, în lucrarea sa Huţulii – o minoritate din Bucovina, pe baza unor izvoare scrise, a încearcat să lămurească unele aspecte istorice, arheologice, antropologice şi lingvistice ale acestui grup etnic; Andronic a preluat concluziile lingvistului I. Pătruţ, care a studiat dialectul huţul din valea superioară a Sucevei, constatând că nu există nici o trăsătură fonetică romanească în graiul huţul…

Alții consideră că limba huțulă, fără alfabet scris, este unică, diferită de ucraineană și de dialectul rutean, cu influențe poloneze și împrumuturi românești vechi (se identifică multe elemente romanice), mai ales pentru inventarul pastoral: stepyn (stapan), cobán (cioban), vátax (vataf), bryndza (brânză de oi frământată), zyntyca (jintiță); limba huțulă este pe cale de dispariție, fiind vorbită, între fruntariile României, din ce în ce mai rar de segmentul tânăr, deopotrivă supusă schimbărilor provenite din limbile română și ucraineană (studiată în școală drept limba străină a majorității elevilor huțuli) – rezultă și posibilitatea de a învăța un dialect modificat, în pericol de a fi confundat cu limba ucraineană… R. F. Kaindl, fost profesor de istorie la Universitatea din Cernăuţi/în perioada austriacă, susţinea că huţulii sunt „sciţi romanizaţi şi apoi slavizaţi”; acest lucru fiindu-i neclar, revine, susţinând că ar fi „rămăşiţele slavizate ale sciţilor, goţilor, cumanilor sau mongolilor” sau că „ar descinde din români şi ruteni”, mulţumindu-se la urmă să constate că „prin vorbă, aşezări, moravuri şi obiceiurile de toate zilele sunt slavi (Viena, 1891, citat de I. Nistor, 1997). Kalužniacki (citat de I. Nistor, 1997) atribuie huţulilor origine cumană, derivând numele „huţul” din „(g)uzi”-cumani  slavizaţi în zona Carpaţilor Nordici, lucru puţin probabil în condiţiile în care cumanii, popor de stepă, nu s-ar fi putut adapta traiului la munte; în favoarea acestei ipoteze ar pleda cultul huţulilor pentru cal, singurul şi indispensabilul mijloc de locomoţie al locuitorilor de stepă. Bazându-se pe toponime, terminologie pastorală, port şi acel ton valah, valachischer klang, care se întâlneşte la huţuli şi români, se afirmă că strămoşii huţulilor au fost o populaţie care vorbea româneşte, dar numele derivă, totuşi, de la uzi (cumani). În aceeaşi ordine de idei a încercat Korzeniowschi, la 1845, să deducă numele de huţul de la „koculi” = nomad, derivat din „kociovati”/a nomadiza; huţulii înşişi considerau o injurie la adresa lor, susţinând că apelativul se aplică numai cailor huţuli, huţanii supărându se când li se spunea pe nume (secolul al XIX-lea); la acea vreme, ei îşi spuneau „ruski liudi” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovinţi” (locuitori ai piscurilor de munte). Într-un studiu asupra relaţiilor lingvistice ruteano-române, publicat în 1926, Jan Janow susţine: „particularităţile idiomelor huţule arată că huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţiuni româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică (poloneză) care, sub presiunea popoarelor din răsărit (slavii de est), s-au desprins din trunchiul populaţiei lehitice ce tindea spre apus şi s-au abătut în Carpaţi”. Pare a fi posibil, dovadă că substratul românesc, din respectivul conglomerat etnic, s-a păstrat în limba huţulă şi în toponimia munţilor de pe valea Ceremuşului (Bucovina de Nord care, după ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940, „devenise” teritoriu sovietic şi, după 1991, ucrainean), a Moldovei şi a Sucevei superioare. Kalužniacki notează: „Sigur rămâne numai faptul că strămoşii huţulilor erau un popor de limbă română”, susţinând originea lor daco-getică sau română. Elementele lingvistice (glugă, cheptar, zgardă, bărbânţă, bouar, vataf, fiu, flăcău, bucată, arcan, colibă, urdă, chiag, armăsar, brânză, jintiţă, păcurar şi alte multe cuvinte cu originea în păstorit, ocupaţie tradiţională a locuitorilor regiunii românești), din spaţiul locuit de huţuli, constituie argumente pentru ideea anteriorității românești în detrimentul sosirii slavilor. Denumirile de munţi, râuri, sate (Izvor, Măgura, Feredeu, Chicera, Lucina, Arşiţa) sunt, de asemenea, româneşti. „E adevărat că numărul cuvintelor româneşti din graiul huţulilor e destul de mare. Fără îndoială că însemnata influenţă românească, lexicală asupra graiului huţul nu poate fi urmarea numai a unui contact lateral, între români şi huţuli. Îndeosebi multe numiri topice de origine românească de care sunt pline regiunile locuite de huţuli arată în mod categoric urme de aşezări româneşti în acele locuri… Graiul huţul face parte integrantă din grupul graiurilor ucrainene carpatice” (I. Pătruţ, citat de T. Bănăţeanu, 1975). Legăturile huţulilor cu românii atestă preluarea unor elemente lexicale româneşti de către huţuli încă din secolul al XI-lea (T. Bănăţeanu, 1975) – împrumuturi pe care le-au făcut huţulii de la români, niciodată invers. Dezvoltând ideea, observăm că, în plan etnografic, influenţele româneşti sunt foarte puternice (şi dinspre Moldova, şi dinspre Transilvania). Acelaşi mod de viaţă explică asemănările în domeniul etnografic. Tipul de casă, inventarul păstoresc şi terminologia pastorală le aflăm şi în Ucraina, dar nu şi la alte populaţii slave din nord şi est (T. Bănăţeanu, 1975). După cercetări aprofundate, Ioan Nistor, apreciază că patria străveche a huţulilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice. De acolo huţanii au trecut pe la începutul veacului al XVII-lea, apa Ceremuşului spre a se aşeza în Carpaţii Moldoveneşti şi anume mai întâi la Câmpulung Rusesc (Dovhepole) şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila în sus ei au sălăşluit în Putila, Dihtenet, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut valea Sucevei la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au coborât, cu o bifurcaţie la Cârlibaba, iar cu alta pe Moldova (Izvoarele Sucevei) în jos până la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe Boul (Valea Boului), Ostra şi Gemenea” (I. Nistor, 1997)…

[10] Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele bucovinene; cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun…

Conform criteriilor UE, „China nu este o economie de piață”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 iulie 2018, 11:56

Mai mulți deputați au cerut Comisiei să propună, rapid, o nouă măsură pentru contracararea dumpingului. Alții însă au subliniat că UE trebuie să transmită un semnal clar că nu recunosc R.P. Chineză drept o economie de piață.

Comisarul european Vytenis Andriukaitis i-a asigurat pe deputați că pe agenda de priorități a Comisiei criza industriei oțelului ocupă un loc important. Nu poate fi „negat” următorul fapt: în cazul Chinei, nu se poate vorbi despre o economie de piață, de aceea Comisia va lucra la „o nouă abordare” care va include un sistem puternic de apărare comercială și va asigura respectarea regulilor WTO; această abordare poate să fie modelată după modelul Statelor Unite ale Americii, care calculează marjele de dumping (de la caz la caz).

Colegiul Comisarilor va dezbate acest subiect ”înaintea vacanței de vară”, a promis Vytenis Andriukaitis…

În numele președinției Consiliului, Jeannine Hennis-Plasschaert afirmă că subiectul va fi discutat la Consiliul de afaceri externe pe teme comerciale.

Parlamentul a votat și o rezoluție…

Înregistrarea declarațiilor:
Jeanine HENNIS-PLASSCHAERT, Președinția olandeză a Consiliului
Vytenis Povilas ANDRIUKAITIS, Comisarul pentru sănătate și siguranță alimentară
Daniel Caspary (PPE, DE)
Gianni Pittella (S&D, IT)
Emma Mcclarkin (ECR, UK)
Marietje Schaake (ALDE, NL)
Helmut Scholz (GUE/NGL, DE)
Reinhard Bütikofer (Verzi/ALE, DE)
David Borelli (EFDD, IT)
Marine Le Pen (ENF, FR)

Contribuabilul român în fața corupției endemice!

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 iulie 2018, 09:53

Ca de obicei, cu doar câteva zile înaintea datei limită pentru depunerea declarației unice, site-ul ANAF funcționează cu mare greutate, contribuabilii acuzând încercările repetate, fără succes, de completare și depunere online.