Dumitru Oprea: „Mai are România șanse să devină o destinație preferată de turiștii străini?”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 septembrie 2018, 21:54

„Suntem siguri că până acum ați reuşit să analizați principalele vulnerabilități ale infrastructurii turistice din România și să propuneți soluții pentru atragerea unui număr mai mare de turiști din afara țării. Dacă voucherele de vacanță au generat o creştere a numărului de turişti interni, vecinii bulgari au, numai pe litoralul lor, circa 4 milioane de străini anual. Asta în timp ce în România au venit abia 2,7 milioane de străini, în 2017, dintre care cei mai mulți pentru afaceri. Nu trebuie să fii ministru al turismului pentru a analiza evoluția din străinătate și pentru a determina lacunele din România. Motivele pentru care agențiile internaționale de turism nu sunt interesate să promoveze țara noastră sunt evidente: infrastructură de transport precară, lipsa unei strategii clare privind crearea imaginii de țară, prețuri care, uneori, sunt mai mari chiar față de unele destinații de lux din Europa“, afirmă parlamentul ieșean.

În acest context, paralamentarul ieșean solicită Ministrului Turismului să prezinte instrumentele de promovare folosite în acest an pentru atragerea turiștilor străini, să detalieze măsurile implementate de când ocupă funcția de ministru. De asemenea, Dumitru Oprea consideră că sunt importante acțiunile pe care urmează Ministerul să le deruleze pentru reducerea decalajului dintre performanțele litoralului din Bulgaria și cele ale litoralului din România.

Neagoe Basarab: „Lumea e o groapă care este plină de cursele morţii”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 septembrie 2018, 21:44

Însușirile i-au facilitat ascensiunea rapidă în Sfatul domnesc (la vârsta de 19-20 de ani) deținând funcția de postelnic sau statornic în timpul domniei lui Radu cel Mare[2]. După ce, în locul lui Mihnea cel Rău, coaliția Craiovești-turci[3] l-a ridicat în scaun pe Vlad cel Tânăr[4], încercând să se apropie de regatul maghiar, recunoscându-i supremația regelui Vladislav al II-lea, în 1511, Vlad cel Tânăr a urmărit să se distanțeze de Craiovești și de aliații acestora, turcii. Conflictul domnului cu Neagoe, extins la toți Craioveștii, a căpătat prima expresie concretă, evidentă, după data de 28 noiembrie 1511, când toți membrii respectivii familii au fost excluși din sfatul țării[5]; după o intensă, rapidă și temeinică pregătire a oștirii lor, susținută de cea a otomanilor, Craioveștii au trecut la acțiune; Neagoe[6] a fost ales în calitate de comandant al armatei lor; campania s-a desfășurat[7] în ianuarie 1512. Triumful Craioveștilor a echivalat cu un important succes turcesc în Țara Românească; candidatul turcilor pe tronul Țării Românești și boierimea servilă au făcut posibilă subjugarea teritoriului intereselor turcești. Începutul domniei lui Neagoe Basarab, modalitatea prin care acesta a ajuns la cârma voievodatului muntean, politica internă și externă desfășurată pe parcursul domniei sale, conturează concluzia că independența politică a Țării Românești a fost pe cale de dispariție (politica Craioveștilor de venind, de fapt, ,,politica întregii țări”)[8].

După Neagoe[9], urmaşii din familia sa (urmaşii boierilor Craioveşti) şi-au spus Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească.

Domnia a însemnat pentru Ţara Românească un anume echilibru social-politic, facilitat în parte de tulburările care se manifestau în teritoriile vecine[10]. Neagoe şi-a îndreptat atenţia către organizarea internă a ţării[11] (continuând, în această privinţă, cele mai bune tradiţii ale predecesorilor). Stabilitatea politică din vremea lui Neagoe Basarab s-a răsfrânt pe plan demografic; țara a cunoscut o creştere demografică, ceea ce a antrenat o sporire a veniturilor[12]. Faptul i-a înlesnit lui Neagoe Basarab să realizeze opera de construcţii şi de ctitorii fără precedent. A ctitorit biserica mănăstirii Curtea de Argeş[13].

Supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu)[14], „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit (15 septembrie 1521) după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat la Curtea de Argeş…

[1] Neagoe Basarab și-a format cultura „în atmosfera vieții cărturărești de la Bistrița”; astfel, pe lângă învățătura de carte bisericească slavonă, domnitorul muntean și-a desăvârșit formația sa intelectuală, artistică, prin inițierea în arta militară și politică, dar și prin însușirea manierelor feudale de curte sub trei voievozi, la curtea domnească…

[2] Deopotrivă în timpul lui Mihnea cel Rău; pe vremea lui Vlăduț devenise comis… Absența lui Neagoe Basarab din Sfatul domnesc, în perioada 1495-1501, este pusă pe seama faptului că a lipsit din țară (istoricii presupun că domnitorul ar fi călătorit în Ungaria și la Constantinopol, pentru a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic)…

[3] Reprezentați prin Mehmed beg, pașă de Nicopole… A obţinut tronul, cu ajutorul acestui bey, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (23 ianuarie 1512)…

[4] Frate cu Radu cel Mare, numit (din cauza/datorită vârstei), „cel Tânăr” sau Vlăduț (1510-1512); obligat puternicei familii a Craioveștilor, căreia îi datora poziția sa, Vlăduț i s-a arătat recunoscător, redându-i toate dregătorile și moșiile de care fusese păgubită… Neagoe, câștigătorul principalei biruințe contra lui Mircea și apoi a lui Mihnea, a fost ridicat la dregătoria de comis, superioară celei deținută anterior, de postelnic; a apărut, pentru întâia oară în calitate de comis, ca martor într-un hrisov domnesc scris la Curtea de Argeș/la 24 aprilie 1510 și pentru ultima dată, în altul, la Buzău/datat 28 noiembrie 1511…

[5] Imediat, Craioveștii au plecat din nou în sudul Dunării, la Mehmet beg, care le putea oferi ajutor militar și protecție în numele sultanului. De acolo, în siguranță, au luat legătura cu rudele lor – Ibrahim pașa, Mustafa pașa – ca și cu prietenii lor din rândul turcocrației, cerându-le ajutorul și a cordul în vederea unei acțiuni împotriva lui Vlăduț. Procedeul a fost înțelept, întrucât au putut evita să fie acuzați de rebeliune împotriva Înaltei Porți, așa cum a încercat s-o facă, fără a reuși, Hasan, beilerbeiul Rumeliei, prin scrisoarea adresată sultanului. Tot pentru a obține un sprijin larg al turcocrației, pentru a nu-i oferi un pretext în vederea unei expediții cu consecințe incalculabile, împotriva Țării Românești, inclusiv pentru a se întări militar, însuși Barbu-banul s-a dus la Vidin și a cerut ajutorul comandantului garnizoanei din cetate, Hasan beg Mihaloglu. Obținându-l, a realizat o sporire a forței de șoc a armatei pribegilor…

[6] Era la începutul maturității, energic, capabil, talentat în mânuirea armelor, în manevrarea trupelor pe câmpul de luptă, calități care îi garantaseră reușita în confruntarea cu fostul domn, Mihnea cel Rău…

[7] Tot iarna, asemenea aceleia care-l adusese pe Vlăduț pe tron; platforma de gheață care acoperea Dunărea a servit oștenilor veniți din sud pentru o trecere ușoară a frontierei; Vlăduț, înștiințat despre amblele preparative ale dușmanilor lui s-a pregătit de război și a așteptat în fruntea oastei domnești; lupta s-a dat la 23 ianuarie 1512, „într-o dimineață geroasă, la Văcărești, den jos de București”: „Acolo, bătându-l l-au și prinsu viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București. Trupul lui l-au dus la mănăstirea frățâne-său, la Deal, de l-au îngropat lângă frate-său Radul vodă”… În „Letopisețul Cantacuzinesc” se arăta că „victoria lui Neagoe Basarab împotriva lui Vlăduț s-a datorat și trădării unor mari boieri din apropierea domnului: Calotă vornicul și alți boiari au viclenit de cătră Vlăduț vodă și i-au tăiat capul lui”, deoarece „nimeni din Ardealul unde, noul voievod, menit în câțiva ani unei înălțări regale, Ioan Zapolya, era reprezintat prin Nicolae Turöczy, nu alergase în ajutorul nenorocitului tânăr”…

[8] Parafrazându-l pe academicianul Ștefan Ștefănescu, putem afirma că politica internă și externă a Țării Românești, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, stă sub semnul unor „frământări interne și căutări pe plan extern ale unei formule de echilibru între Imperiul Otoman și puterile creștine.”

[9] Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor, Neagoe şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând, potrivit opiniei lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”…

[10] Faptul că sultanul Selim îşi avea îndreptată atenţia îndeosebi asupra problemelor din Asia şi Africa i-a permis lui Neagoe să lichideze, în bună măsură, incursiunile turceşti la nordul Dunării… A refăcut, totodată, forţa militară a Ţării Româneşti; în 1517, oştii Ţării Româneşti (de altfel, şi celei moldoveneşti), i se rezerva un rol însemnat în cadrul proiectatei cruciade împotriva turcilor; în 1520, Neagoe îi informase pe braşoveni că, dacă ar fi nevoie, va interveni în sprijinul Ungariei cu 40.000 de ostaşi călări şi pedestraşi, că va folosi prilejul sfinţirii unei biserici (pentru a aduna şi a trece în revistă oastea)… În vremea lui s-a fixat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, acţiune care anunţa timpuri moderne, apariţia noţiunii de frontieră… Neagoe Basarab a întreţinut relaţii bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filo-otomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze orgoliul și interesele Semilunii, conştient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârşitul predecesorilor săi; relaţiile cu Moldova n-au fost prea fericite, Neagoe sprijinind mai mulţi pretendenţi la tronului acestei ţări…

[11] În domeniul economic, administrativ, cultural, politic, Neagoe a luat măsuri „progresiste”, s-a străduit şi a reuşit, într-o măsură, să redea Ţării Româneşti strălucirea de odinioară, s-o readucă, cu tact diplomatic, în rândurile statelor europene care puteau să-şi spună cuvântul şi de la care se aşteptau acţiuni cu alte semnificaţii decât caracterul local… Neagoe Basarab a înnoit domeniile vieţii de stat şi a manifestat receptivitate pentru ceea ce Renaşterea europeană însemna în viaţa popoarelor…

[12] Domnia a fost (relativ) fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” („Istoria Ţării Româneşti”); preocupările sale au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii; acestea au dus la creştere demografică, la sporirea veniturilor, la o anume bunăstare…

[13] Biserica „Sfântul Gheorghe” şi cea a Mitropoliei din Târgovişte…

[14] A susţinut apariţia „Evangheliarului”, conceput de Macarie, şi „Viaţa patriarhului Nifon” a lui Gavril Protul (care relatează inclusiv despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab); a scris sau dispus întocmirea operei „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1517-1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu)…

13 septembrie 1848, Dealul Spirii… Atunci când sufletul a triumfat…

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 septembrie 2018, 21:15

A fost ultima confruntare dintre forțe (exclusiv) românești și tucești[3]. În 1848, s-a consumat penultima[4] ocupație otomană a Bucureștiului…

Intrarea în Bucureşti a trupelor de invazie a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoană – printre care şi Compania de Pompieri – încleştarea din Dealul Spirii. Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primise ordin/în ziua de 12 septembrie 1848/ din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze (13 ale lunii) subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane[5] ce ar fi urmat să preia cazarma din zonă. Lucrurile au cunoscut o întorsătură dramatică…

Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie[6]. Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu[7]; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din Dealul Spirii, convinşi de iminenţa unui conflict armat cu otomanii[8]. Încleştarea propriu-zisă s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri[9] şi unul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă; în pofida superiorităţii numerice, turcii au fost cuprinși de panică; otomanii au reuşit doar să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor; ultimii au pornit împotriva tunurilor inamice; după o scurtă luptă au capturat gurile de foc, pe care le-au întors mpotriva duşmanului[10]. Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei muniţiei, tunurile au fost abandonate. Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pașa, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând, în schimb, „libera ieşire din cazarmă” – angajament care nu a fost respectat de otomani…

A căzut la datorie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri[11]. Şi-au pierdut viaţa 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (înhumaţi în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Plevenei), au fost și peste 100 de răniţi. O parte din pompieri[12] s-a retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru (de la Râureni). După dizolvarea acesteia, pompierii, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu[13]…

Recunoştinţa transformă trăirile simple, spontane, în lucruri (aproape) sacre… În anul 1860, Primul Parlament, apreciind sacrificiul eroilor din 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, a acordat participanţilor pensii pe viaţă şi prima medalie românească (PRO VIRTUTE MILITARI); în 1863, atunci când oştirea română primea noile drapele, Alexandru Ioan Cuza a ales ziua de 13 septembrie pentru festivitate…

[1] Denumirea Dealul Spirii a fost dată după numele doctorului Spirea, pe numele său complet Spiridon Kristofi, ctitor al bisericii construite (înaintea anului 1765) pe respectivul deal, cu ajutorul rudei sale Hristofi, fost ceauș spătăresc (devenit căpitan de lefegii)…

[2] Tânăra armată română modernă fusese constituită imediat după Pacea de la Adrianopole (1829)…

[3] Au mai fost lupte în cuprinsul Războiului pentru Independență, dar atunci oștile României se găseau în coaliție cu armata rusă…

[4] Cea din urmă a fost în 1916-1918, în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puterile Centrale; inamicii noștri din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv capitala București…

[5] Formată din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Paşa…

[6] Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor…

[7] Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. Fiul lui Grozescu Căminarul şi al Smarandei (mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care murise în 1784, nu înainte de a lăsa moştenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti). Cu o asemenea origine, a urmat cursurile Şcolii Primare Greceşti din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la Bucureşti, unde a făcut parte din primele generaţii de tineri care au studiat în limba română. La vârsta de 15 ani, în Miliţia Naţională ca aspirant la gradul de ofiţer; în 1840, a primit gradul de sublocotenent şi a fost trecut la Batalionul 1 din Regimentul 2. În anul 1844, Pavel Zăgănescu era unul dintre primii ofiţeri care conduceau nou înfiinţata companie de pompieri din Bucureşti; s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu (23 martie 1847) ce a mistuit peste 1.500 de clădiri din București.  În acelaşi an, a fost avansat la gradul de locotenent, un an mai târziu a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Capitalei. Adept al ideilor lui Nicolae Bălcescu, pe care l-a cunoscut şi cu care a dezbătut de multe ori probleme ale revoluţiei, Pavel Zăgănescu a luat parte la anihilarea acţiunii contrarevoluţionare a coloneilor Solomon şi Odobescu. La 23 aprilie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de parucic (locotenent) „pentru activă împlinire a datoriilor slujbei”…

[8] Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: „Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri.”

[9] Sublocotenentul Dincă Bălsan…

[10] Pe timpul luptei din Dealul Spirii, pompierii au dovedit vitejie, curaj şi dibăcie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă, spirit de sacrificiu în confruntarea inegală cu trupele otomane covârşitoare…

[11] Dimitrie Papazoglu a înscris, „spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi aflați în luptă”:

„Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare. (13 septembrie 1848: Bătălia de la Dealul Spirii în viziunea lui Dimitrie Papazoglu)”…

[12] În frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu…

[13] Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion…

Aurel Vlaicu: „Nu, sufletul omului n-a rămas încătuşat de pământ când ştiinţa deschide drumul văzduhului”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 septembrie 2018, 21:00

După absolvirea claselor primare la şcoala din localitatea natală, a continuat studiile gimnaziale la Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie[1] şi a terminat studiile preuniversitare la Liceul German din Sibiu[2], unde a susţinut examenul de bacalaureat (în toamna anului 1902). Cu toate că dispunea de posibilităţi financiare modeste, Aurel Vlaicu a dorit să-şi continue studiile pentru a se perfecţiona în domeniul construirii aparatelor de zburat. După ce a învățat două semestre la Universitatea din Budapesta, văzând că nu sunt condiţii pentru realizarea visului său – o maşină zburătoare –, s-a înscris în toamna anului 1903 la Ludwig Maximilians Universität din München, pe care a absolvit-o în anul 1907, obţinând diploma de inginer[3]; a urmat efectuarea stagiului militar într-o unitate de marină austro-ungară din portul Pola şi apoi, angajarea sa, cu sprijinul prietenului şi fostului său coleg de facultate, inginerul Oskar Orsinus, nepot al fabricantului de automobile Oppel, la fabrica acestuia din oraşul Rüsselsheim. Întrucât era interesat de proiectul conceput de Aurel Vlaicu, fabricantul german s-a arătat dispus să-l sprijine, cu condiţia să-i cedeze toate drepturile[4].

Revenit, la sfârşitul anului 1908, în comuna natală, Aurel Vlaicu a reuşit să realizeze planorul „A. Vlaicu 1909”, aparat cu care a efectuat o serie de zboruri demonstrative[5]. Într-o duminică din vara anului 1909, pentru a obţine viteza necesară lansării în siguranţă a planorului, a folosit pentru tractare un atelaj format din trei cai, sistem unicat pe plan mondial[6].

La 2 noiembrie 1909, Aurel Vlaicu a fost angajat ca inginer diurnist în cadrul Arsenalului Armatei din Dealul Spirii. I-a fost pus la dispoziţie un atelier cu sculele şi lucrătorii necesari pentru construirea avionului[7]. Duminică, 30 mai/12 iunie 1910, cu acest aparat – intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul A. Vlaicu No. I – a început efectuarea primelor rulaje la sol şi iniţierea în tainele pilotajului[8]; după mai multe încercări nereuşite, în după-amiaza zilei de vineri, 4/17 iunie 1910, în urma unui rulaj de câţiva metri, avionul A. Vlacu No. I, pilotat de creatorul său, a decolat şi a zburat circa 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, după care a aterizat uşor[9]. A urmat încă o încercare nereuşită şi abia la a treia încercare, atunci când, pe baza consultărilor cu cei din jur, Aurel Vlaicu a folosit în alt mod profundorul[10]. Visul lui Vlaicu se împlinise, România a devenit a treia ţară din lume, după Statele Unite ale Americii şi Franţa, pe teritoriul căreia s-a zburat cu un aparat original, inventat, construit şi pilotat de un cetățean al ţării respective.

Aurel Vlaicu nu urmase însă niciun curs de pilotaj; a trebuit, în cursul lunilor iulie-august 1910, să execute numeroase zboruri pentru a putea cunoaşte mai bine posibilităţile aparatului său şi pentru a se putea perfecţiona în tainele pilotajului. Pentru a putea participa la manevrele de toamnă ale armatei noastre, Aurel Vlaicu a transportat aeroplanul său cu trenul de la Bucureşti la Slatina, unde l-a montat pe un câmp din faţa gării, aparatul fiind gata de zbor în ziua de 26 septembrie 1910. După cinci luni de zboruri intense, avionul A. Vlaicu No. I începuse să dea semne de oboseală, iar motorul nu mai prezenta siguranţa necesară pentru navigaţia aeriană, drept care s-a renunţat la el, aparatul fiind depozitat în hangarele de la Cotroceni (după moartea lui Vlaicu nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu el). În aceste condiţii, Aurel Vlaicu a început construirea aparatului A. Vlaicu No. II, o variantă îmbunătăţită a primului aparat, având elicele în întregime din lemn. Acest aeroplan era cel mai uşor, mai uşor de mânuit şi mai stabil dintre toate avioanele realizate până atunci. Cu aparatul A. Vlaicu No. II, construit în atelierele Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucureşti, Aurel Vlaicu a început, în primăvara anului 1911, o nouă serie de zboruri demonstrative, efectuând un turneu prin principalele oraşe din ţară.

În acest context, se cuvine reliefată participarea sa la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu şi zborul efectuat de Vlaicu în ziua de 16/29 august 1911, zbor admirat de cei peste 30.000 de participanţi la eveniment. Zborul lui Vlaicu de la serbările ASTREI poate fi considerat un moment de referinţă pentru inginerul român şi pentru istoria aeronauticii române. „Gândacul”, cum a fost denumit aparatul zburător creat de Vlaicu, reuşise să cucerească inimile tuturor românilor, rămânea ca acest aeroplan să se facă remarcat şi peste hotare. Ocazia prielnică a fost oferită de Expoziţia şi Concursul Internaţional de Aviaţie organizat în mica localitate Aspern, de lângă Viena, între 23-30 iunie 1912; pentru a putea participa la acest concurs, Vlaicu neavând brevet de pilot a fost nevoit să facă, în zilele de 19 şi 20 iunie, mai multe zboruri demonstrative pe baza cărora Federaţia Aeronautică Internaţională şi Aeroclubul Austro-Ungariei i-au acordat, la 22 iunie 1912, brevetul internaţional de pilot cu numărul 52.

În vara anului 1913, Aurel Vlaicu a participat ca voluntar la cel de-al Doilea Război Balcanic[11]. Obţinea succese în toate direcţiile. Mai rămânea o singură năzuinţă de împlinit ca să se poată declara pe deplin mulţumit: stabilirea unei punţi aeriene între românii de pe ambele părţi ale munţilor Carpaţi. Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a hotărât să facă şi această încercare temerară, mai ales că deja mai mulţi piloţi îşi manifestaseră intenţia de a realiza un zbor peste Carpaţi. În acea zi fatidică, Aurel Vlaicu a decolat, la ora 15:20, pentru ultimul său zbor. Deasupra localităţii Băneşti, judeţul Prahova, aeroplanul său credincios l-a trădat. Potrivit anchetelor ulterioare şi informaţiilor legate de starea de sănătate a lui Vlaicu, s-a conchis asupra faptului că inventatorul român a suferit un atac de cord în timp ce era în zbor, la manşa avionului[12].

Miercuri, 4/17 septembrie 1913, însoţit, pe străzile pavoazate cu drapele tricolore îndoliate ale Bucureştilor, de credinciosul său aeroplan A. Vlaicu No. I (scos special din hangarele armatei pentru acest ceremonial), precum şi de o mulţime imensă, venită să omagieze pe acest adevărat erou naţional al aeronauticii române, trupul lui Aurel Vlaicu a fost dus la Cimitirul Bellu şi înhumat în parcela de onoare…

[1] (unde predarea se făcea în limba maghiară)…

[2] (cu predare în limba germană)…

[3] Din perioada petrecută la München sunt mai multe relatări referitoare la realizarea de către Vlaicu a unui model zburător, care a impresionat pe profesorii Şcolii Politehnice Regale Bavareze şi care ar fi fost reţinut pentru îmbogăţirea patrimoniului universităţii…

[4] Lucru cu care, inginerul român nu era de acord, după cum reiese şi dintr-o scrisoare adresată la 5/18 noiembrie 1908 lui Virgil Simionescu, profesor la liceul din Lugoj: „Acum vreau să mă apuc de maşina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da parale să fac maşina, dar mai bucuros aş da invenţia ţării româneşti. Vezi de îmi recomandă pe cineva cu parale ori fă-mi o legătură bună. Altfel pun nemţii mâna pe invenţie şi tu ştii că o invenţie mai ideală şi mai folositoare ca maşina de zburat nu este” („Ilustraţiunea Naţională”, iunie-iulie-august 1913)…

[5] La unul dintre ele ­luând-o şi pe sora sa mai mică, Valeria, care a devenit astfel una dintre primele femei din lume care a zburat cu planorul…

[6] Peste doi ani, referindu-se la acest moment, în articolul intitulat „Impresii din văzduh” publicat într-un număr al revistei „Flacăra”, Aurel Vlaicu declara: „Impresia cea mai puternică am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Binţinţi în Ardeal. Blėriot nu trecuse încă Canalul Mânecii. Primul meu aparat era tot din lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice şi aparatul s-a ridicat la vre-o 15 metri înălţime, după ce a alergat câţiva metri pe pământ. De atunci, de câte ori mă sui în aparat, zbârnâiala motorului mi-aduce aminte de aeroplanul fără motor şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind din bice”…

[7] 2.000 de lei pentru achiziţionarea materialelor necesare şi, la Paris, a fost comandat un motor rotativ tip Gnôme de 50 CP. Piesele componente şi montajul aparatului au fost gata în iarna anului 1910, dar avionul a fost pregătit de zbor abia la începutul verii, din pricina întârzierii cu care a sosit motorul din Franţa…

[8] Pe câmpul de la Cotroceni (în spatele actualei fabrici de confecţii APACA, vis-à-vis de Regimentul de Gardă…

[9] Un prieten al lui Aurel Vlaicu, profesorul Gheorghe Murgoci, unul dintre apropiaţii A.S.R. prinţul Carol, îşi amintea că l-a informat pe acesta despre posibilitatea de încercare a aparatului în zbor, drept care şi-au dat întâlnire pe câmpul de la Cotroceni: „Era o după-amiază de vară, liniştită şi plăcută. După ce Vlaicu ne-a arătat aparatul, în hangar, a dat ordin soldaţilor să-l scoată afară. Pe câmp era puţină lume în ziua aceea, pentru că nu se anunţase încercarea de a zbura; câţiva prieteni şi gazetari, mai mulţi copii din mahalaua vecină şi soldaţii de serviciu. Când Vlaicu s-a suit în nacelă a fost un moment solemn; sunt sigur că toţi aveau, ca şi mine, o tremurătură de inimă pentru viaţa lui Vlaicu şi şedeau muţi, nemişcaţi; doar principele Carol s-a apropiat de aeroplan să vadă cum funcţionează ghidonul pentru cârme. Un soldat vine şi pune motorul în mişcare. Vlaicu face semn cu mâna soldaţilor ce ţineau coada aparatului să-i dea drumul. Cu un vâjâit asurzitor, aeroplanul o ia la goană în linie dreaptă peste câmpul neted, dar nu se înalţă de la pământ”. (Gheorghe Murgoci, „Primul zbor al lui Vlaicu”, în revista „Flacăra”, anul II, nr. 48)…

[10] După cum relatează mai departe profesorul Gheorghe Murgoci: „Vlaicu pleacă în mare iuţeală; principele Carol şi cu mine ne aruncăm într-un automobil ce era la îndemână şi urmărim aeroplanul. Soldaţii şi prietenii lui Vlaicu erau înşiraţi în lungul câmpului, ca să poată vedea dacă toate roţile se dezlipesc de pământ…

[11] Fiind asimilat gradului de căpitan (fără gradaţie), executând mai multe zboruri de recunoaştere deasupra Bulgariei, fapt pentru care a fost propus să fie decorat…

[12] „Nici urmă de groază sau încleştare pe figura sa. Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa era senină, cu o sfântă expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine“, nota locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, primul sosit la locul accidentului, în memoriile sale…

Declaraţie politică a deputatului Dumitru Oprea: „Când va veni și momentul «T0» pentru școala românească?”

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 septembrie 2018, 13:17

Ca om care și-a petrecut viață profesională la catedră, în învățământul universitar, constat cu îngrijorare degradarea, de la un an la altul, a situației din învățământul preuniversitar. Soluțiile izvorâte peste noapte la probleme punctuale, în lipsa unei strategii coerente privind ciclurile gimnazial sau liceal, produc o și mai mare bulversare a unui sistem care deja a trecut prin „n“ reforme eșuate. Şcoala românească a primit prea multe directive contradictorii „de la centru“ și încearcă să supraviețuiască şi să ofere performanță în pofida tuturor piedicilor care i se pun. Pe lângă valorizarea cadrelor didactice cu experiență, un punct central în programul fiecărui ministru al Educației trebuie să fie atragerea de talente la catedră, a unor absolvenți foarte bine pregătiți, cărora să le fie încurajată inițiativa și prin intermediul cărora să se producă, în mod natural, schimbarea mult așteptată. Nu doar de salarii mai mari este nevoie (deși salarizarea debutanților este și ea un punct-cheie), dar și de previzibilitate în carieră. Un tânăr profesor trebuie să știe ce se va întâmpla în cariera sa peste 5, 10, 15 ani!

Într-o societate a cunoașterii, a cultiva de la nivel ministerial ignoranța și chiar prostia este sinonim cu subminarea unui interes național fundamental: pregătirea viitorilor adulți pentru o lume în care competența și capacitatea de a concura pe o piață liberă a muncii reprezintă criterii esențiale în succesul unei națiuni din Uniunea Europeană.
Dacă soluții individuale se vor găsi oricând, cei mai buni dintre elevi alegând, adeseori, să îşi continue studiile în străinătate și să se angajeze tot acolo, la nivel de colectivitate nu se întrezărește nici un plan concret pentru a reda școlii românești strălucirea. Politicienii puterii se înghesuie să ceară un moment „T0“ ca să nu mai intre sub incidența legii penale. Însă, considerăm că acest moment „T0“ trebuie să fie pentru educația românească.

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Preliminarii Euro 2019, U21 (tineret): România vs Bosnia 2-0 (1-0)

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 septembrie 2018, 20:55

Împotriva reprezentativei similare a Bosniei-Herțegovina, Adrian Petre a înscris (1-0), cu o deviere de mare subtilitate, din centrarea lui Ianis Hagi; ultimul menționat (fără a străluci la mijlocul terenului, pe faza de construcție) a marcat direct din corner (2-0 pentru România)…

https://youtu.be/XHiItdhZToA

România egalează Bosnia/la numărul punctelor, 18, dar are avantajul meciurilor directe/ în fruntea clasamentului grupei a opta, în condiţiile în care „tricolorii” au un meci mai puţin disputat…

Naționala antrenată de Mirel Rădoi are nevoie de 4 puncte, în ultimele două meciuri, pentru a-și asigura calificarea; jucătorii români mai au de disputat partidele cu Țara Galilor și Liechtenstein, ambele pe teren propriu (12 și 16 octombrie 2018)…

La turneul final se califică, direct, doar prima clasată în grupă; cele mai bune patru din cele nouă ocupante ale locurilor secunde dispută un play-off,în dublă manşă, pentru a stabili ultimele două selecţionate care merg la EURO.

Serbia vs România 2 – 2 (1 – 0)

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 septembrie 2018, 23:40 / actualizat: 11 septembrie 2018, 10:31

Un joc lent, fără combinații în viteză, cu trasee previzibile… Ambiția, combativitatea, spiritul ofensiv s-au stins repede la echipa antrenată de Contra… Gol dintr-un fel de grămadă („dezorganizată”)…

Din perspectiva mea, neputința se manifestă în fel și chip; în fotbalul românesc, atunci când nu poți este imposibil să mergi dincolo de propriile limite (nu pentru că nu vrei, nu pentru că nu ai ști/teorie, cel puțin/, nu pentru că îți repugnă prezența la națională, ci, pur și simplu, pentru că nu poți)…

Poate că bara lui Chipciu înseamnă începutul altor realități…

A doua repriză

Rămâneau întrebări cu atât mai multe răspunsuri; fotbaliștii „echipei reprezentative a țării” au început să (le) realizeze și să le conștientizeze, nu s-au blocat în neputință, au înțeles unele lucruri, au priceput că își găsesc rostul, că nu totul este „deșertăciune” și „vânare de vânt”… „Desigur”, în primele 45 de minute, persoana însărcinată să conducă desfășurarea întrecerii sportive a „respectat” gazdele, acordându-le „un procentaj superior de încredere”; anterior, Vladislav Bezborodov a arbitrat /în sezonul 2014-2015 al „Europa League”/ meciul Steaua-Aalborg, încheiat cu scorul de 6-0(0-0); rusul arbitrase echipa României în victoria cu 6-0(5-0), din deplasare, în dauna Armeniei (preliminariile CM); și-a reamintit câte ceva, în ziua de 10 septembrie 2018, a acordat lovitura de la 11 metri pentru România, dar, în replică, l-a lăsat să se zvârcolească pe Țucudean (fără a opri meciul) la faza golului doi al sârbilor / altă „pivotare” a vârfului Mitrović din fața unui grup inert de apărători români… Golul egalizator la 2 nu a fost gândit, ci instinctual, dar nu poate decât să ne mulțumească…

Deloc îmbietoare este imaginea sistemului nostru defensiv, incapabil să reziste unei presiuni constante (doar șansa ne-a surâs, gafele în lanț fiind sancționate, rar, de atacanții sârbi); pe de altă parte, rămânem datori și la „capitolele” construcție, posesie, luciditate…

În anul 2018 au mai rămas de jucat

11 octombrie: Lituania – România; Muntenegru – Serbia (ora 21:45)

14 octombrie: România – Serbia („Arena Naţională”, ora 16:00), Lituania – Muntenegru (ora 21:45)

17 noiembrie: Serbia – Muntenegru (ora 16:00), România – Lituania (ora 21:45)/stadion „Ilie Oană”-Ploieşti

20 noiembrie: Serbia – Lituania, Muntenegru – România (ora 21:45).

Filă de calendar: 11 septembrie…

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 septembrie 2018, 20:34

*

• 11 septembrie 2001: A murit textierul Angel Grigoriu (născut în 1925), component al formaţiei Trio Grigoriu

Fraţii Grigoriu, originari din Brăila, pe numele lor George, Angel şi Cezar au format trupa românească de muzică uşoară, Trio Grigoriu, înfiinţată, în 1946, la Bucureşti.

Trioul a interpretat, mai întâi, jazz, apoi muzică uşoară. Compoziţiile proprii, semnate de George Grigoriu, pe versurile lui Angel Grigoriu, au apărut de la finele anilor 1950 şi s-au bucurat de un succes foarte mare la public. Subiectele abordate în cântece sunt atât „obligatorii”, propagandistice, impuse de conducerea socialistă a ţării, cât şi altele naive, distractive. Astăzi, Trio Grigoriu este cunoscut, mai ales, prin piesele Broscuța Oac (1957) şi Macarale (1961)…

*

11 septembrie 2001. Marginalii…

Dacă „navigăm” pe Internet, căutând cuvântul compus „anti-americanism”, obţinem mii de texte pe această temă. Este vorba, în cea mai mare parte, nu de analize, de anumite deconstrucţii ale anti-americanismului, ci de teoretizări ale aversiunii faţă de americani. Sinistră ironie, am spune, pentru o naţiune care a inventat Internetul… De altfel, folosirea tehnologiei americane împotriva S.U.A. este una din temele recurente în textele celor care şi-au făcut din resentiment o „adevărată credinţă”. Explorarea surselor anti-americanismului, fie acestea politice, culturale, psihologice, sociale etc., se transformă în una dintre marile provocări la care analiştii se străduiesc să răspundă. Chiar dacă s-a scris foarte mult, profunzimea fenomenului nu este complet şi rafinat investigată.

Mai important, nu există antidoturi eficiente pentru contracararea expansiunii. Să ne oprim asupra unui singur aspect: afinitatea ideologică dintre anti-americanism şi conspiraţionism. În trecut, imaginarul comploturilor universale era dominat de figura evreului; despre evreu s-a crezut că manipulează, din spatele scenei, oameni şi lucruri. Printr-un sincretism nebulos, s-a creat un Leviathan iudeo-american care „conduce lumea”. Conspiraţionismul este un monism: găseşte o singură cauză pentru toate lucrurile. Din acest motiv nu mai avem americani, ci „americanul”, nu există evrei, ci „evreul”. Nu se mai vorbeşte de S.U.A. şi despre Israel, în fapt, doi actori politici bine individualizaţi, despărţiţi uneori de dispute politice, ci doar despre o alianţă diabolică întărită pentru a domina lumea.

Confuzia între indivizi, jocul metonimic dintre individ şi stat, îi ajută pe radicali şi terorişti să dezvolte o ură nediferenţiată şi distrugătoare, orientată atât împotriva statului cât şi a indivizilor. Teoriile conspiraţiei sunt gnoze, de aceea sunt populare. Creează impresia unei cunoaşteri rapide, profunde şi definitive. Cel care demască un complot iudeo-american crede că a înţeles realitatea în profunzimea sa, că a descoperit principiul teist după care se întâmplă lucrurile. Alianţa americano-sionistă este făcută responsabilă pentru toate relele din lume şi, mai ales, pentru sărăcia lumii ne-occidentale. Conspiraţionismul este un populism nu doar pentru că simplitatea îl face accesibil mulţimii, ci şi pentru că apelează, mai curând, la emoţii, sentimente, decât la raţiune. Anti-americanismul se traduce într-un set de idei rudimentare recurente, mai mult, într-un evantai de aversiuni, complexe de inferioritate, frustrări.

Modalitatea în care este interpretată globalizarea de către mişcările radicale lucrează în folosul coagulării acestui scenariu conspiraţionist. Dacă lumea tinde către o singură scenă, înseamnă că – prin conformitate cu „reţeta orchestraţionistă” – există un singur „păpuşar-şef”. În context, calitatea Statelor Unite ale Americii de singură superputere a prezentului dobândeşte implicaţii culturale extrem de periculoase.

Americanii nu au creat scenariul, dar s-au lăsat incluşi cu rol prescris şi imposibil de modificat. Anti-americanismul, ca ideologie, îndeplineşte funcţii vitale pentru anumite comunităţi sau grupuri. În destule momente, S.U.A., sub imperiul visului de a răsturna şi înlătura vechea logică, nu s-au gândit să-şi apropie problema, nici să o aprofundeze. Măcar unde are valoare principiul contradicţiei…

rubrică realizată de

dr. Nicolae Tomescu, Redactor Şef Radio Iaşi

Întrevederea vicepreședintelui Senatului României/Alina Gorghiu, cu Bedda Mahdjoub/ministrul algerian pentru Relația cu Parlamentul

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 septembrie 2018, 13:40

Alina Gorghiu a salutat, în numele instituției și al său personal, prezența la București a înaltului demnitar algerian și a subliniat rolul diplomaţiei parlamentare în dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Algeria în beneficiu reciproc.

Întrucât cele două state au un sistem parlamentar bicameral, discuţiile au prilejuit un schimb de opinii cu privire la reprezentativitate, practică parlamentară, structură, exercitarea funcțiilor de control parlamentar. În cadrul dialogului, un interes major a vizat sistemul judiciar  din Algeria, comparativ cu cel din România.

În context, Bedda Mahdjoub, ministrul algerian pentru Relația cu Parlamentul, a subliniat progresele țării sale în acest domeniu, ce includ și implementarea legii referitoare la brățările electronice și a celei care dă dreptul oricărui cetățean algerian să depună plângere la Consiliul Constituțional. Totodată, domnia sa a discutat și despre consolidarea și dezvoltarea legăturilor bilaterale româno-algeriene și în alte domenii de interes, de exemplu, turismul.

La finalul discuției, Alina Gorghiu a pledat pentru potențialul deosebit al unui eventual schimb de experiență și de bune practici în domeniul legiferării cu parlamentarii algerieni.

La întrevedere au mai participat Taous Djellouli, ambasador al Republicii Algeriene Democratice şi Populare, Fatima Remili, ministru plenipotențiar al Ambasadei Algeriei la București, Marcel Alexandru, ambasadorul României în Algeria, Viorel Ilie, ministrul român pentru Relația cu Parlamentul…

American Councils for International Education anunță deschiderea unei noi runde de candidaturi pentru bursele FLEX 2019-2020

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 septembrie 2018, 13:31

Programul de schimb de experiență FLEX este finanțat de către Departamentul de Stat al Guvernului Statelor Unite ale Americii și a împlinit 25 de ani de existență la nivel global. Din 2015, FLEX există și în România și oferă liceenilor ocazia de a trăi în cadrul unei familii americane și de a studia într-un liceu american, pe parcursul anului școlar 2019-2020. Participarea la Programul FLEX este GRATUITĂ iar bursa oferită este completă. Până în prezent, 49 de liceeni români, din diferite județe ale țării, au locuit și învățat în Statele Unite ale Americii, în state precum Iowa, Texas, Colorado, California, Ohio, Pennsylvania sau Florida. Programul se adresează în egală măsură și liceenilor cu dizabilități, care sunt invitați să urmeze aceeași procedură de înscriere.

Programul FLEX a fost creat de Congresul Statelor Unite ale Americii și presupune un schimb de experiență, pe perioada unui an școlar, pentru liceeni, în S.U.A. Obiectivul programului este de a promova înțelegerea reciprocă între cetățenii Statelor Unite și cei ai țărilor din regiune, pentru ca liceenii să învețe mai multe despre SUA și să le prezinte americanilor țările lor de origine. Fiecare bursier va locui, timp de un an, alături de o familie americană și va studia într-un liceu american, având toate costurile acoperite prin program.

Pentru ediția 2019-2020, România va beneficia de 35 de burse. În prezent, alți 35 de liceeni români se află în SUA și urmează a reveni în țară anul viitor.

Criterii de eligibilitate:

Competiția este deschisă liceenilor care îndeplinesc TOATE condițiile:

• au cetățenie română;
• sunt născuți între 15 iulie 2001 și 15 iulie 2004;
• sunt, la momentul înscrierii, în clasele a IX-a, a X-a sau a XI-a;
• studiază limba engleză în liceu;
• îndeplinesc criteriile pentru a obține viza SUA și nu au stat în SUA mai mult de 3 luni în ultimii 5 ani.

Candidaturile se depun doar online, în perioada 1 septembrie – 16 octombrie (ora 23:59) 2018.

Aplicația este disponibilă aici: https://ais.americancouncils.org/flex

Informații complete despre program sunt disponibile pe website: http://americancouncils.ro/programe/flex/, iar pe pagina de Facebook @FLEX România pot fi regăsite poveștile foștilor bursieri…

9 septembrie… o cronologie a valorilor

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 septembrie 2018, 22:20

9 septembrie 1896: A intrat, definitiv, în galeria oamenilor care nu sunt uitați, Matei Millo, actor şi cântăreţ, autor de texte dramatice, unul dintre pionierii teatrului românesc…

• A desfăşurat, la Iaşi şi la Bucureşti, o activitate de actor, director de scenă, autor dramatic, conducător de trupă şi director de teatru, precum şi de profesor. Matei Millo a fost un fervent susţinător al repertoriului naţional şi un interpret strălucit al comediilor lui Vasile Alecsandri. A cultivat, în teatrul românesc, interpretarea realistă, reacţionând împotriva stilului declamator. Concepţia artistică a lui Matei Millo a influenţat, cu forță, teatrul românesc de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Ca autor dramatic, a scris comedii satirice. Jocul lui Millo se caracteriza printr-un fin simţ de observaţie, sobrietate, capacitate de nuanţare, minuţiozitate în caracterizarea variată a personajelor, umor şi vervă neobosită. Printre rolurile care i-au asigurat popularitatea se numără travestiurile Chiriţa, Mama Angheluşa, Ciubăr din Despot-Vodă, Barbu Lăutaru de Vasile Alecsandri, Shylock – Neguţătorul din Veneţia de Shakespeare, Sancho Panza din Don Quijote de Cervantes, Baba Hîrca...

  *

• 9 septembrie 1885, 9/21: S-a născut matematicianul Victor Vâlcovici.

A urmat şcoala primară şi liceul la Brăila (actualul Colegiu Naţional „Nicolae Bălcescu”), fiind des întâlnit în coloanele „Gazetei matematice”, în calitate de rezolvitor de probleme, apoi de colaborator. A devenit student al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Spiru Haret şi Gheorghe Ţiţeica. A obţinut rezultate excepţionale, deschizându-i-se o carieră universitară, printr-o bursă la Universitatea din Göttingen. Lucrarea sa de doctorat Mişcări fluide discontinue cu două linii libere, care corespundea preocupării ştiinţifice ale epocii, a atras atenţia specialiştilor şi a fost des citată în scrierile referitoare la aceste fenomene. Rezultatele sale în legătură cu schema considerată, numită în lucrările de specialitate „schema Vâlcovici-Birkhoff”, au fost expuse în detaliu de Umberto Cisotti, apoi reluate de Garet Birkhoff. Reîntors în ţară, Victor Vâlcovici a preluat catedra de matematică la Universitatea din Iaşi, unde i-a succedat lui Dimitrie Pompeiu. În 1921, în urma înfiinţării Şcoalei Politehnice din Timişoara, graţie stăruinţelor lui Traian Lalescu, Vâlcovici devine profesor la Timişoara şi este ales rector al noului centru de învăţământ superior tehnic. Cu simţul datoriei împlinite, lăsând la Timişoara un institut înfloritor, Vâlcovici se stabileşte ca profesor de mecanică, în 1930, la Universitatea din Bucureşti, activând până în 1962, când a fost ales membru al Academiei Române. În 1965 a devenit membru titular al Academiei…

                              *

• 9 septembrie 1991: A murit Henri H. Stahl, sociolog, jurist şi istoric.

Începând cu anul 1925, s-a implicat activ în acţiunile de cercetări monografice iniţiate de Dimitrie Gusti; până în 1955, a luat parte la toate campaniile monografice de studiere a satelor româneşti. A fost asistent la catedra de sociologie şi director al „Fundaţiilor Culturale Regale”. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice, cu precădere din domeniul sociologiei rurale, dar şi de metode de investigaţie sociologică sau sociologia oraşelor. În 1939, a fost numit director al statisticii administrative la Institutul de statistică. În 1943, s-a înfiinţat catedra de sociologie rurală, unde a devenit conferenţiar; ulterior, a preluat şi catedra de sociologie generală. În 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, studiul sociologiei este interzis, iar activitatea lui Henri H. Stahl este curmată (brusc). După război, a urmat o perioadă dificilă. A fost nevoit să lucreze ca desenator tehnic la Institutul de Urbanism, mai mult – scos la pensie în 1956. Abia în 1966, odată cu relaxarea presiunii ideologice, este rechemat în învăţământ. În aceste condiţii, Stahl a putut să urmărească din nou preocupările sale şi, prin urmare, a trecut din nou la organizarea cercetărilor monografice. Drept rezultat a publicat lucrări importante de sociologie şi sociologie istorică. În 1969, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice şi membru al Academiei Române. În 1990, a fost ales membru titular al Academiei. A fost cavaler al Legiunii de Onoare. A murit în 1991, la vârsta de 90 de ani…

*

„Am ucis oameni în războaie şi am provocat oameni la duel pentru a-i ucide. Am pierdut la cărţi, am trăit pe spinarea ţăranilor şi, mai mult decât atât, i-am pedepsit, am trăit în destrăbălare şi am dezamăgit oameni… aşa am trăit timp de 10 ani”, mărturisea Lev Tolstoi -*28 august(sv)/9 septembrie (sn) 1828, Iasnaia Poliana – 7 noiembrie (sv)/20 noiembrie (sn) 1910, Astapovo. Treptat, a găsit puterea de a părăsi stilul monstruos de viaţă şi de a se desprinde chiar din mediul său aristocratic (a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale)… Operele lui Tolstoi – reprezentant strălucit al realismului mondial – nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit experienţe proprii, prin situaţii desemnate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de oameni apropiați/altele care îi exprimă idei, sentimente, crâmpeie din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Ceea ce primează la Lev Nicolaevici Tolstoi sunt experienţa personală şi studiul psihologic.

Două subiecte l-au atras precum un magnet, anume viața și moartea; au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. A lăsat omenirii o moștenire literară incredibilă: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și Pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o bogată corespondență. Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar mai ales Rusia din perioada 1861-1905. În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a meditat la rezolvarea problemelor legate de viața poporului…

Portugalia vs România 1-2, meci pentru calificarea la Campionatul European din 2019

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 septembrie 2018, 00:48

Reușitele le-au aparținut lui Cicâldău (minutul 52) și Ivan (minutul 59), respectiv Carvalho (minutul 84).

https://youtu.be/h-N9Iom-z3c

https://youtu.be/Sic8ohZwunA

La ultima fază a meciului, Portugalia a ratat o lovitură de penalitate (Radu a apărat penalty-ul dictat de arbitru în minutul 9  al prelungirilor)…

Dacă înving în toate cele trei meciuri rămase în dispută, toate pe teren propriu, jucătorii pregătiți de Mirel Rădoi se califică la Euro 2019…

România – Muntenegru 0-0

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 septembrie 2018, 00:22

Tiparele unor figuri ale expresivităţii populare permit recombinări şi substituţii, inovaţii comice şi spectaculoase… „Curci bete”, asta aș folosi pentru meciul de ieri seară…

Dumitru Oprea către ministrul Agriculturii: „Se justifică demisia de onoare”

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 septembrie 2018, 20:40

În aceste condiții, deputatul PNL Dumitru Oprea solicită Ministrului Agriculturii planul strategic pe care l-a a avut în vedere pentru combaterea pestei porcine africane, precum şi măsurile concrete aplicate pentru a împiedica răspândirea acestei maladii pe teritoriul ţării noastre.

5 și 6 septembrie… O cronologie a valorilor…

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 septembrie 2018, 20:50

• 5 septembrie 1929: S-a născut Catinca Ralea, realizator de emisiuni radio-tv, traducător, regizor de film, actriţă. A fost fiica filosofului şi esteticianului Mihai Ralea şi soţia lui Emanoil Petruţ. A urmat cursurile secundare în Statele Unite ale Americii, devenind absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti. S-a impus ca reporter şi redactor de radio şi televiziune. Ca traducător, a debutat, în 1957, cu Jurnalul Annei Frank, piesă de Frances Goodrich şi Albert Hackett. A publicat interviuri, traduceri şi comentarii – mai cu seamă în revista „Secolul 20”. Din 1953, a lucrat la Secţia engleză a Redacţiei emisiunilor pentru străinătate din Radiodifuziunea Română, în calitate de crainic, redactor, apoi şef de secţie. „Profesionistă a întrebarii”, a fost apreciată pentru fineţea, eleganţa şi ineditul cu care îşi croia interviurile cu unele dintre marile personalităţi ale vremii: Saul Bellow, William Saroyan, Alvin Toffler, Iris Murdoch, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy, Barbara Walters, Christian Barnard… Personalitate cu un farmec cuceritor, înzestrată cu o inteligenţă ascuţită şi cu o exprimare limpede şi atrăgătoare, Ralea a stăpânit cu succes arta radiofonică; în reportaje şi emisiuni, a fost comentată informaţia culturală, se stabileau conexiuni, se sugerau contexte. Între traducători, Ralea ocupă un loc de seamă prin echivalenţe perfecte ale expresivităţii moderne. A transpus, pentru cititorul român, fie coerenţa stilistică din proza lui D.H. Lawrence – prin contrapunctări de ritmuri, nuanţe şi tonalităţi, fie limbajul şi stilul colocvial, cu multe repetiţii şi expresii specifice limbii “engleze-americane”, proprii lui J. D. Salinger, fie stilul baroc al lui Lawrence Durrell din Justine şi Balthazar, transpunerea acestor prime două romane din Cvartetul din Alexandria, publicată postum, în 1983, reprezentând şi încununarea carierei sale de traducător (ciclul va fi încheiat, în 1984, de Antoaneta Ralian prin tălmăcirea romanelor Clea şi Mountolive). În Bucureşti există o stradă care îi poartă numele, iar la Societatea Română de Radiodifuziune o sală de reuniuni este numită în cinstea Catincăi Ralea.
• [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]www.youtube.com/watch?v=YLLeggGkBOY[/youtube]

*

• 5 septembrie 1931: S-a născut actorul Constantin Codrescu.

Până în 1989, a desfăşurat o activitate teatrală importantă, însoţită de multiple apariţii la televizune. Timp de 45 de ani a fost colaborator permanent al redacţiei „Teatru” la Radiodifuziunea Română.

S-a remarcat în interpretarea personajului Ghiţă, rol principal din La moara cu noroc.

În timpul activităţii didactice universitare – Institutul de Teatru din Târgu Mureş –, a participat la înfiinţarea secţiei române. Ulterior, a fost director al Teatrului „Maria Filotti” din Brăila şi al Teatrului din Sfântu Gheorghe (judeţul Covasna), unde s-a dovedit a fi un veritabil pionier al teatrului românesc. A colaborat, îndeaproape, cu Vlad Rădescu. Prietenia a debutat la Târgu Mureş, în 1978, cu spectacolul de teatru Omul care aduce ploaia de Richard Nash şi a continuat cu rolurile Piotr şi Alioşa Karamazov din Frații Karamazov după F.M. Dostoievski, premieră regizată chiar de maestrul Constantin Codrescu. A mai montat, ca regizor, multe spectacole în teatrele din ţară, după plecarea de la „Teatrul Mic” din 1976, în timpul directoratului lui Dinu Săraru. În 2008, ca actor, a colaborat cu Teatrul „George Ciprian” din Buzău, unde a interpretat rolul principal din Inimă de boxer, alături de mult mai tânărul Dan Bordeianu, spectacol în regia lui Mihai Manolescu.

*

• 6 septembrie 1956: A luat sfârşit, la Tel Aviv, zbuciumul lumesc al lui Abraham Leib Zissu, prozator şi eseist.

În timpul regimului legionar şi antonescian (1937-1944), a fost interzis ca publicist şi scriitor şi închis, pentru o vreme, la Târgu Jiu. A fost eliberat în 1944. A reînfiinţat Partidul Evreiesc, al cărui preşedinte de onoare fusese înainte de război. A reactivat secţia Congresului Mondial Evreiesc din România şi a condus Executiva Sionistă din ţară. În 1950, pentru activitatea sionistă, a fost condamnat la închisoare pe viaţă; eliberat după şase ani, beneficiind de graţierile ce au avut loc după moartea lui Stalin, a emigrat, în 1956, în Israel, unde a murit câteva luni mai târziu.

*

• 6 septembrie 2006: A murit istoricul Paul Cernovodeanu.

S-a născut în anul 1927. Absolvent al Şcolii Superioare de Arhivistică, licenţiat în istorie al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Bucureşti, a susţinut teza de doctorat cu tema Relaţiile Angliei cu Ţările Române în cadrul politicii sale orientale din perioada 1660-1714. A desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale ştiinţifice la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a fost director adjunct (între 1990-1997). Începuturile în domeniul muzei Clio sunt tumultoase. A început activitatea ştiinţifică în 1948, la Institutul de Istorie al Academiei R.P.R., dar a fost înlăturat în 1952, pe considerente politice. Pentru patru ani a fost trimis „la munca de jos”, la Uzinele Vulcan, aoi la Sfatul Popular. Abia în 1964 a revenit în cercetare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, unde a parcurs toate treptele până în 1997, când s-a pensionat. O preocupare constantă a academicianului Paul Cernovodeanu a fost Gheorghe Magheru şi familia sa. Monografia Pe urmele Magherilor, publicată în 1983, a fost scrisă cu ajutorul lui Vlad Magheru, strănepotul generalului. Paul Cernovodeanu s-a specializat în istoria medie şi modernă, a elaborat, singur sau în colaborare, peste 300 de lucrări, studii şi articole, apărute în ţară şi peste hotare. Amintim: Documente privind istoria oraşului Bucureşti, Călători străini în Ţările Române, England’s Trade Policy in the Levant 1660/1714, Dimitrie Cantemir, Historian of South-East European and Oriental Civilization, Cavalerii Apocalipsului. Calamnităţile naturale în trecutul României (până la 1800), În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu. (1688-1714). A colaborat, ca autor şi coordonator, la elaborarea volumului VI din Istoria Românilor. Totodată, Paul Cernovodeanu a fost ales ca membru al mai multor instituţii de specialitate din ţară şi străinătate, membru de onoare al Academiei Romane (din anul 1999). În septembrie 2006, Paul Cernovodeanu, un istoric de prim rang al ultimei jumătăţi de secol, a părăsit această lume.

emisiune de istorie realizată de Nicolae Tomescu și care l-a avut drept invitat pe Paul Cernovodenu

*

• 6 septembrie 2007: A murit tenorul italian Luciano Pavarotti.

Celebrul tenor, în vârstă de 71 de ani, suferea de cancer la pancreas…

Legendă a muzicii de operă, Pavarotti s-a născut la Modena, în nordul Italiei, pe 12 octombrie 1935. Era unicul fiu al unui brutar pasionat de canto şi al unei muncitoare la o fabrică de ţigări. A studiat cu tenorul Arrigo Pola şi cu maestrul Ettore Campogalliani. A debutat pe scena sălii de operă din Reggio Emilia, în 29 aprilie 1961, cu aria lui Rodolfo din La Boema de Puccini. În februarie 1965, a cunoscut succesul în Statele Unite, alături de soprana Joan Sutherland, în Lucia di Lammermoor. Cele mai gustate concerte ale sale îi privesc pe Placido Domingo şi Jose Carreras. A fost singurul cântăreţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de înregistrări. Pavarotti a cântat pentru ultima dată la „Metropolitan Opera” din New York, pe 13 martie 2004. Atunci a fost aplaudat timp de 12 minute pentru rolul Mario Cavaradossi din Tosca de Giacomo Puccini…

https://youtu.be/TU5roitYI1s

Dumitru Oprea, declaraţie politică: Pentru masacrarea justiţiei, pesediştii nu şi-au permis mai mult de „Ziua Cuţitelor Scurte“

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 septembrie 2018, 22:01

Ședinţa CExN a fost mai importantă decât orice altă şedinţă de guvern prezidată, de faţadă, de Viorica Dăncilă. Aceasta a avut rolul de a pregăti asaltul final din această toamnă şi de a-l momi pe liderul ALDE cu fantoma candidaturii comune la alegerile prezidenţiale de peste un an. Vioricăi Dăncilă i s-a ordonat să pună pe ordinea de zi a executivului, în cel mai scurt timp, Ordonanţa de urgenţă privind amnistia şi graţierea. Numărul actelor normative care urmează să intre în dezbatere parlamentară sau pe drumul scurt al OUG-urilor pare ameţitor şi amestecă subiecte extrem de variate: de la serviciile de informaţii, securitatea naţională și până la legea lobby-ului ş.a.m.d.

În faţa rebeliunii publice, adevărat solitare, a Gabrielei Firea, spectaculoasă pentru media ca intensitate şi savoare, riscăm să trecem cu vederea că transformarea statului român după chipul şi asemănarea baronetului PSD continuă cu paşi repezi. Ba, mai mult, prin „ţipetele“ din spatele uşilor închise ale CExN PSD, Liviu Dragnea este somat să îşi folosească mai departe toată influenţa asupra celor puşi în funcţii guvernamentale ca aceştia să lucreze, dacă se poate, de 10 ori mai repede pentru îngenuncherea statului de drept. „Marea prăduială naţională“ încă mai este împiedicată de câteva legi şi câteva instituţii, care încearcă să îşi respecte independenţa, fapt de netolerat pentru baronii unui partid care deja i-a tolerat prea multe lui Liviu Dragnea, doar pentru că a apucat să le promită multe speranţe deşarte.

Pentru noi, românii, care încă mai sperăm în revenirea la o normalitate democratică şi instalarea unei puteri care să nu mai îndepărteze România de domnia legii, urmează o toamnă neagră. Ţine doar de vigilenţa şi determinarea noastră de a merge şi noi „până la capăt“ în protejarea ţării de coaliția PSD-ALDE, una care, prin faptele sale, îşi pierde legitimitatea puterii cu fiecare oră care trece.

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Borsec, mărire și decădere

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 septembrie 2018, 13:12 / actualizat: 4 septembrie 2018, 15:18

Astăzi, oamenii le complac într-o stare avansată de degradare (pare caz fericit atunci când se mai disting numele acestora, la câteva dintre ele tencuiala și geamurile lipsesc cu desăvârșire); construcții care au amplasamente demne de laudă și sunt înzestrate cu o arhitectură excepțională, se străduiesc (dincolo de oameni) să reziste în lupta cu iernile necruțătoare și, mai ales, cu nepăsarea autorităților…

Desigur, imaginea dezastrului este edulcorată de căsuțele mai bine întreținute…

Apa minerală „Borsec” a fost prima apa îmbuteliată în Europa, pe o linie tehnologizată. De peste două veacuri, în jurul izvoarelor minerale de la Borsec (a căror apa este distribuită în multe zone ale lumii) s-a dezvoltat o stațiune balneo-climaterică renumită.

Punct și de la un capăt… Stațiunea nu are strălucirea de altădată, deși ascunde comori pe care merită să le (re)descoperim; există lucruri pe care ni le amintim, indiferent de timp, dar, acum, te trezești parcă speriat de ceea ce se întâmplă; trăim cu Borsecul de altădată pentru că nu am renunțat, i-am oferit o nouă șansă (întrucât merită) atunci când toți politrucii și slugile lor nu vor să mai creadă (din interes sau dezinteres interesat)…

Puncte de suspensie și, din nou, în trecut… În anul 1803, vienezul Valentin Gunther ajungea la Borsec pentru un tratament cu ape minerale; ar fi vrut să vindece boala incurabilă de care suferea. Întors în Austria, i-a propus unei rude să arendeze micul cătun din curbura sud-estică a arcului carpatic și să vândă apa minerală naturală. Un an mai tarziu (1804), „Gunther Zimmetshausen și Eisner” porneau către Borsec și începeau negocierile privind arendarea, în completarea unor cercetări pentru construcția unei fabrici de sticlă necesare îmbutelierii apei minerale[2]. În 1806, primele sticle „Borsec” (apă captată de la izvoarele 1 și 2) ieșeau pe poarta fabricii, multe dintre ele luând calea Vienei. Treptat, devenea cunoscută în întreaga lume[3], datorită apelor minerale bogate în calciu, magneziu, sodiu[4]…

*

Nu-mi pot imagina că acea parte din noi a murit sau că va muri… Trebuie doar să decidem ce vrem să fim… Orice am crede, stațiunea Borsec se află (încă) în amintirile noastre, o putem vedea; să avem încredere în acest loc, chiar dacă nu toți au dovedit că renunță la orbire și decădere… Cei mai mulți nu au altundeva să plece… Cu atât mai grav este faptul că alții nu sunt în stare să conducă înăuntrul României, pentru ca povestea țării să continue…

[1] În Roma antică, villa desemna, inițial, o casă la țară (aristocrații le dețineau). Ideea și funcția unei vile au evoluat considerabil. După căderea Republicii romane, Villa rustica au devenit mici complexe agricole, din ce în ce mai fortificate în Antichitatea târzie, fiind, uneori, transferate către Biserică – pentru a fi refolosite ca mănăstiri; treptat, în Evul Mediu, au evoluat în casele elegante de la țară. În limbajul modern, „villa” se poate referi la diferite tipuri și dimensiuni de locuințe, împărțite în urbane și rustice…

[2] Negocierile s-au încheiat prin contractul de arendare (pe 28 de ani); cei doi au decis să se mute, la Borsec, pentru a începe construcția fabricii de îmbuteliere. Anul 1805 consemnează faptul că localitatea intrase în plin proces de dezvoltare: ridicarea fabricii a însemnat, totodată, drumuri construite, locuințe pentru specialiștii în sticlă aduși din Polonia, Bavaria, Bohemia, Austria…

[3] Deși în primul an de funcționare a fabricii au fost îmbuteliate 3 milioane de litri de apă minerală, procesul nu definea fiecare zi în parte, ci doar pe acelea însorite – conținutul de dioxid de carbon atingea nivelul maxim. În 1873, apa minerală „Borsec” a fost medaliată la Târgul Internațional desfășurat în Viena (supranumită, ulterior, „Regina Apelor Minerale”)…

[4] În 1953, Borsec s-a transformat într-o stațiune balneo-climaterică de dimensiuni impresionante, fiind recomandată, în special, celor care suferă de dureri musculare, articulare, reumatice, afecțiuni cardiovasculare, dermatologice, ORL, endocrinice; dispune și de o mofetă (la „Scaunul Rotund”), reconstruită la începutul anilor 2000…

4 septembrie… O cronologie a valorilor

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 septembrie 2018, 00:00

Toate scrierile lui Bacovia (inclusiv articolele, însemnările subiective, prozele lirice, interviurile) au fost tipărite, într-o ediţie integrală, însoţită de desenele făcute de poet, în seria „Opere fundamentale”(2001), sub îngrijirea lui Mircea Coloşenco…

© Nicolae Tomescu

*

• 4 septembrie 2002: A murit actorul Cornel Vulpe (n. 1930).

Ultimul dintre spectacolele la care a participat a fost Pălăria după Eugene Labiche, în regia lui Horaţiu Mălăele. Cunoscutul actor a fost o sursă de bucurie atât pentru publicul larg, care l-a putut urmări în mai multe pelicule româneşti, cât şi pentru copii, de dragul cărora a acceptat colaborarea cu Radiodifuziunea Română şi cu Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti. La vârsta de 72 de ani a suferit un atac cerebral; actorul nu şi-a mai înfruntat destinul în ziua de 4 septembrie a anului 2002, lăsând în urma lui multă tristeţe.

*

• 4 septembrie 1824: S-a născut Anton Bruckner, compozitor şi organist austriac (m. 1896).

Anton Bruckner a început studiile muzicale în apropiere de oraşul natal, devenind maestru de cor şi organist. În anul 1856, s-a stabilit la Linz, unde a ocupat postul de organist al bisericii. Opera Tristan şi Isolda (1865) a lui Wagner l-a impresionat atât de tare, încât a devenit unul dintre cei mai extuziaşti wagnerieni din Europa. După acest moment a început să compună 3 mise şi Simfonia nr. 1. În anul 1868, cu ajutorul dirijorului Curţii de la Viena, a fost detaşat la Catedra de orgă şi teorie a Conservatorului din Viena, unde, trei ani mai târziu, a devenit profesor. Călătorind la Paris şi Viena ca organist, şi-a prezentat lucrările conducerii Filarmonicii din Viena (i-au fost respinse, „calificându-se” Simfonia nr. 1 drept sălbatică, Simfonia nr. 2 – fără sens, iar Simfonia nr. 3 – greu de interpretat). Singura care a primit o apreciere favorabilă a fost Simfonia nr. 4. Simfonia a V-a a trebuit să aştepte 19 ani până să fie prezentată publicului, iar Simfonia nr. 6 nu a fost interpretată în timpul vieţii autorului. S-a bucurat de un real succes, abia cu Simfonia nr. 7. După prezentarea acestei lucrări, creaţiile sale încep să fie promovate în Germania. Spre sfârşitul vieţii, calitatea muzicii sale a fost recunoscută, Bruckner primind numeroase onoruri de la guvernul austriac. Cu toate acestea, i s-a cerut să rescrie Simfonia nr. 8. Bruckner a mai compus şi cea de-a 9 simfonie, dar, din păcate, aceasta a rămas neterminată.

Muzica lui Bruckner, cu arcuirea ei gotică, rămâne o muzică de catedrală, o muzică a credinţei. Esenţa muzicii lui Bruckner a constat în prelucrarea lentă, inexorabilă, solemnă, a armoniilor sale. Compozitor şi organist, Anton Bruckner simbolizează renaşterea muzicii culte…

Alexandru Paleologu: „Unii oameni dispreţuiesc tot ce sunt incapabili să înţeleagă”

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 septembrie 2018, 21:52

În 1944, a ajuns referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului[2]; între 1946 și 1948 era atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României[3]. Dat afară din diplomație, în 1948, de Ana Pauker, Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar și fascist[4]. Urmărit de Securitate, s-a ascuns[5] sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese. În 1959, arestat în lotul[6] Noica-Pillat, a suferit o condamnare la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani degradare civică[7]; grațiat în 1964, ieșea din închisoare la 24 iunie (anul respectiv) / La 19 mai 1997, Curtea Supremă de Justiție a reabilitat 21 de intelectuali, printre care Constantin Noica, Alexandru Paleologu și Nicolae Steinhardt, acuzați – în 1960 –, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și crima de trădare de patrie, fiind condamnați la pedepse care cuprindeau între 7 ani de închisoare corecțională cu confiscarea totală a averii și 25 de ani de muncă silnică…

Reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, „Secția Artă Veche”, devine (1967) secretar literar la Teatrul „C. I. Notarra” din București și membru al Uniunii Scriitorilor; între 1970-1976, a fost redactor la Editura „Cartea Românească”.

Scriitor, eseist[8], critic literar, diplomat[9], om politic[10], Alexandru Paleologu rămâne unul dintre puținii intelectuali români care, după ce a colaborat cu Securitatea, a recunoscut[11]; după 1990, a fost primul caz de recunoaștere și asumare publică și explicită[12].

[1] Familia s-a mutat din Lesbos în Țările Române, la începutul secolului al XVIII-lea… Înrudirea cu împărații Bizanțului nu poate fi nici confirmată, nici infirmată; strămoșul direct dovedit al lui Alexandru Paleologu era un medelnicer, Mihai Nicolae Paleologa, venit din insula Lesbos/Mitilini. Catagrafia oficială de toți boerii Țării Românești la 1829 îl menționează astfel: „Mihail Nicolae Paleologa n. Mitilini, 58 ani, medelnicer, șade în Buc., n-are nicio stare”; potrivit tradiției de familie, venise împreună cu tatăl său în suita domnitorului Alexandru Ipsilanti; medelnicerul Mihalache Paleologu a fost printre fondatorii Ordinului avocaților (la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX). Prin diverse înrudiri, Paleologu ar fi fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu…

Medelnicerul Mihalache (Mihai) Paleologu a avut, printre alți descendenți, pe fiul Nicolae Paleologu, ajuns până la rang de serdar (mort în 1874). Fiul acestuia, Mihail (Mișu) Paleologu (1848-31 decembrie 1903) și-a susținut doctoratul în drept la Paris (1869), cu teza De curatoribus furiose et allis extra minores dandi; a fost consilier la Curtea de Casație și director al ziarului Timpul, în două perioade: 1883-1884, respectiv 1889-1890. Bunicul lui Al.Paleologu a avut două căsătorii, din cea de-a doua, cu Eugenia Haciulea (1850-1932/origine macedoneană), rezultând doi copii, Mihail și Cleopatra. Mihail era tatăl scriitorului (1884-1956), fost deputat PNL, secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu (după divorț, Elena s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol); Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu – a treia soție i-a dăruit al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru…

[2] La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu (începutul lunii octombrie 1944) într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti…

[3] La Ministerul de Externe a fost angajat în urma unui concurs de admitere…

[4] Autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani conține și următorul text scris Al. Paleologu: „În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc. în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic.” (Tudorel Urian, Viețile… p. 146).

[5] În orașul Câmpulung Muscel…

[6] Arestările, în respectivul lot, încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, ultimul (în ianuarie 1960) fiind Nicolae Steinhardt. În total, 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani muncă silnică… Paleologu a fost arestat pe 8 septembrie 1959 (ora 2:00), obligat să-și strângă câteva lucruri, urcat într-o dubă și dus la închisoarea „Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București)…

[7] Pentru motivul „uneltire” contra regimului comunist… Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare București a fost condamnat „pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale”. La interogatoriul lui Alexandru Paleologu, în cadrul procesului „C. Noica, C .Pilat… ”, Paleologu a declarat: „(…)eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii” (vezi: Prigoana. Documente ale procesului C. Noica… p.363). În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Paleologu a declarat: „Când i-am mărturisit [lui Steinhardt] prima oară – pentru că lui i-am mărturisit, înainte de apariția mărturiei mele publice din volumul Sfidarea memoriei-, mi-a replicat: Eu eram sigur demult de lucrul acesta, mă așteptam, dar nu m-am ferit de tine nicio clipă…”

[8] Eseistul s-a format la școala lui Paul Zarifopol, căruia i-a îngrijit mai multe antologii, fiind cunoscut mai ales prin volumul Bunul simț ca paradox. În antologia Spiritul și litera sunt adunate câteva dintre eseurile sale despre literatura română, precum Tema duelului la Camil Petrescu. Volumul Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu propune unica interpretare  ezoterică din literatura critică românească a romanului Baltagul…

[9] Numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989, a fost demis în iunie 1990 pentru faptul că simpatiza cu „golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar „ambasadorul golanilor”), dar și datorită vederilor sale monarhiste…

[10] După 1990, a devenit membru al Partidului Alianței Civice înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales, între 1992 și 1996, senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator PNL de Vrancea (1996-2000) și apoi de București,.
În 1990, a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris. Din 1992, a fost președinte al Consiliului Fundației Societatea Civilă…

[11] Dinainte de 1989…

[12] Mărturia va fi publicată (1995) într-un volum / Sfidarea memoriei / de convorbiri cu Stelian Tănase… Și-a cerut, public, iertare pentru ceea ce va numi „o obnubilare a inteligenței”. Racolarea sa ca informator s-a petrecut în condiții de detenție la Botoșani (1963), sub presiunea șantajului, bătăilor și umilințelor…

*

Viața este cu atât mai interesantă cu cât are parte de întruchipări diverse, autentice, pline de conținut și de sensuri adevărate. În înfățișarea aspectelor, comode sau incomode, scriitorul are soluțiile lui, reporterul pe ale sale. Deși specifice, ultimele nu vin (întotdeauna) în contradicție cu cele dintâi…

*

Nicolae Tomescu, În căutarea indiscrețiilor, Editura CERMI, Iași, iunie 1999, pp. 108-113.

Interviu cu Alexandru Paleologu (14 martie 1919-2 septembrie 2005)

N. Tomescu: Vorbiţi interogativ despre adevăr, într-o vreme în care neadevărul cuprinde adesea societatea românească. Bănuiţi ceea ce este adevărat? Pentru dumnea­voastră, adevărul există dar nu poate fi cunoscut?

Alexandru Paleologu: Dacă punem o majusculă, formând un concept absolut, adevărul există şi nu poate fi cunoscut. Toată tradiţia filosofică, de la Bacon la Kant inclusiv, şi-a pus problema posibilităţii cunoaşterii adevărului, dacă adevărul poate fi aprehendat pe temeiul unor idei înnăscute (teza platoniciană) sau pe temeiul unor idei achiziţionate prin simţuri (teza empirismului englez). Într-un sens, căutarea s-a epuizat odată cu Kant, Hegel fiind cel care a făcut din această problemă „o afacere” de teză – antiteză – sinteză (deci, iarăşi teză), o linie de partid, în ultimă instanţă. De la Hegel pleacă ideea partidului unic şi a secretariatului general; deşi pare surprinzător, problema este o consecinţă a filosofiei lui Hegel. Cu asta am terminat. în aceste condiţii, adevărul nu mai există, există doar acel „adevăr” dictat de secretarul general.

N. Tomescu: Dacă am şti ce este adevărul, am şti ce este bine şi ce este rău. Elaborarea începe la nivelul comportărilor şi al practicilor din societate. Aici devine din ce în ce mai greu să desprinzi condiţiile prealabile ale descoperirii adevărului… Chiar dacă nevoia de adevăr există, ea nu este suficientă!

Alexandru Paleologu: Nevoia de adevăr priveşte ideea pe care omul şi-o face despre necesitatea unei stele polare, a unei siguranţe plasată undeva, dacă nu într-o certitudine terestră, măcar într-o manieră pernicioasă de a propune adevărul. Din această perspectivă, adevărul este ceea ce constituie posibilitatea de a constata, de a confirma că un lucru anumit este sau nu adevărat. Pentru unii, nu are importanţă ideea de adevăr ca temă filosofică (epuizată şi anemiată de altfel), ci unica soluţie în această chestiune. Iar unica soluţie care poate fi luată cu seriozitate în discuţie este credinţa, „la foi”: crezi în Dumnezeu, deci crezi că există adevărul. Acest adevăr există, el reprezentând arbitrul ultim şi suprem. Nu scapi de adevăr…

Ideea că de adevăr nu se scapă o au cei care concep o instanţă dincolo de propria lor trăire şi propria lor limită individuală. Ceilalţi au iluzia că de adevăr se scapă. De pildă, pentru noi este limpede că şi Stalin şi Hitler, iar astăzi (n. n. – mai 1994), în mod foarte evident, domnul Iliescu au crezut – pentru ultimul este valabil timpul prezent – că de adevăr se scapă. Domnul Iliescu are convingerea că poate scăpa de adevăr prin toate manevrele care, de patru ani, se desfăşoară cu implicaţii din ce în ce mai complicate, din ce în ce mai întortocheate, de minciuni legate între ele, devenite indisociabile; prin aceasta, domnia sa crede că poate crea o atare pâhlă, un atare mâl sau ghemuri de gunoi încât să nu mai fie posibil ca adevărul să poată fi aprehendat şi declarat.

N. Tomescu: Dacă mijloacele noastre de cunoaştere a adevărului sunt limitate, trebuie, oricum, să acceptăm un joc, riscul fiind binevenit. Pe un alt plan, ce fel de riscuri credeţi că pândesc societatea românească?

Alexandru Paleologu: Riscurile sunt mari. Este posibil să aibă loc o izbucnire violentă. Nu sunt semnale că ea ar fi iminentă, dar iminenţa unei violenţe nu este niciodată constatată. în orice moment poate izbucni o acţiune violentă a societăţii din cauza intolerabilităţii condiţiilor de existenţă, de viaţă socială la care s-a ajuns. Teoria că mămăliga nu face explozie a fost infirmată o dată. Iar acum, s-ar putea infirma şi a doua teorie care doreşte să acrediteze ideea următoare: dacă mămăliga a făcut o dată explozie, a doua oară nu mai face. Repet: nu trebuie exclusă ideea unei izbucniri violente…

Mai puţin probabil, se mai poate declanşa un mecanism electoral care să răstoarne actuala putere, dar eu nu văd cum aceasta din urmă va accepta rezultatul unui scrutin defavorabil. Mai întâi că va face orice, nu se va da înapoi de la nimic, de la nicio mârşăvie, de la nicio crimă pentru a forţa alegerile, a face fraudă la numărătoare, a utiliza violenţa pentru intimidare. Am putea asista la nişte crime fără limită… Afară de amintitele mijloace, s-ar putea recurge la „experienţa” Noriega: Noriega a fost învins în alegeri şi a adus „gărzi patriotice” civile care se erijau în apărătoare ale adevărului, ciomăgind populaţia pe stradă cu nişte răngi de fier. Chiar şi această soluţie aplicată nu l-a împiedicat pe Noriega să ajungă, în cele din urmă, puşcăriaş în America. Destinul de puşcăriaş este previzibil pentru domnul Iliescu (n. n. – mai 1994). Afară de cazul când cineva, unica persoană de pe planetă având această calitate, îl va graţia (ceea ce probabil că va face). Este vorba de Rege, unica fiinţă de care domnul Iliescu se teme în mod dement…

N. Tomescu: Domnule Paleologu, violenţa a fost privită de cei care nu iubeau adevărul drept formula panaceu. Un om de cultură consideră violenţa ca „soluţie” bazată pe autoritate, pe suspiciune şi aversiune, putându-se ajunge la situaţii limită. Nu vă cer să invocaţi genealogia deciziilor instituţionale, geneza tezelor care au devenit lozinci şi au dus la consecinţe tragice. Vă întreb: cum putem să nu mai trăim circumstanţe în care unii oameni – indiferent de culoarea lor politică – să fie persecutaţi pentru adevăr, în numele adevărului? În întrebarea mea se regăsesc (sau aş dori să se regăsească) trimiteri la toate formele de persecuţie…

Alexandru Paleologu: Dacă întrebarea dumneavoastră priveşte, predilect, societatea românească, răspunsul meu se simplifică. Circumstanţele sunt negative, persecuţia devine un mijloc folosit împotriva celor care susţin adevărul. Evident că există suficiente mijloace de a sancţiona pe cel ce se încumetă să nu evite adevărul: există accidente de circulaţie, există circumstanţe în care cineva poate fi iradiat, există agresiuni de altă natură (de exemplu, o devastare a domiciliului – cum s-a văzut de doua ori în cazul domnului Raţiu). În consecinţă, putem lua în discuţie gesturi care fără să fie direct ucigaşe sunt de natură să descumpănească adversarul şi să-l pună în postura de a se gândi la formule mai prudente. Desigur, sunt diverse riscuri, dar dacă ni le reprezentăm la început, rămânem pe mai departe descumpăniţi şi intimidaţi. Riscul trebuie asumat fără să te gândeşti la el prea mult. Mai târziu însă, poate că nimeni nu se va gândi să folosească violenţa, situaţia actuală e de altă natură…

N. Tomescu: În ce constă întruparea dorinţei dumneavoastră de a nu accepta neadevăratul? Doresc să menţionaţi drumul posibil pe care ar putea merge România şi românii spre adevărat…

Alexandru Paleologu: Eu nu am decât o singură soluţie pe care o preconizez din 1989. O preconizam şi înainte, dar nu-i vedeam şansele în real, din cauză că în epoca respectivă, deşi căderea lui Ceauşescu începuse să fie previzibilă, nu se prea întrevedea ce ar urma căderii dictatorului.

La 28 ianuarie 1990, în avionul cu care mă deplasam spre Paris, pentru a-mi lua în primire postul de Ambasador, am declarat unor tineri jurnalişti de la „Liberation”: „Je suis royaliste!”. Iată, deci, prima propoziţie pe care am articulat-o! Pentru România nu există nicio altă soluţie decât instaurarea Regalităţii. Atunci, în ianuarie 1990, luam misiunea mea diplomatică ca pe una pro­vizorie în care fusesem trimis de un regim provizoriu. Fiind provizoriu, regimul nu putea constitui decât preludiul unei adevărate restaurări a ordinii constituţionale reale din 1923. Evident că asta m-a făcut să intru imediat în contradicţie cu puterea, dar eu nu văd altă soluţie. Un moment! M-am exprimat nefericit afirmând că nu întrevăd altă soluţie. Este unica soluţie pentru noi! Şi nu numai pentru România, ci şi pentru Bulgaria, Grecia, Albania, Serbia (însă, problema esenţială ne priveşte pe noi, românii). Unica soluţie în Europa de răsărit este reconstituirea Regatelor sud-est europene, care reprezintă varianta modernă a ceea ce a fost Europa completă, Europa întreagă a celor două versante imperiale: occidental şi răsăritean. Răsăritul a fost şi el imperial în varianta bizantină şi în varianta kieveană. Nu mă sfiesc să mă refer la „Imperiul” Kievului pentru că acela nu a făcut parte din imperialismul rusesc de mai târziu. Era o putere politică creştină, civilizatorie şi în perfectă completare cu universalismul creştin al zonei bizantine a Imperiului European. Regatele sud-est europene sunt varianta modernă şi democratică a ceea ce a fost Imperiul Creştin şi Universalist Bizantin.

Această realitate trebuie restaurată. Prioritatea este reprezentată de Regatul României, dar acest Regat poate fi (probabil: va fi!) semnul ce vesteşte crearea, în lanţ, a situaţiilor favorabile restaurării dinastiilor europene fără de care Europa nu e întreagă. Europa este acum mutilată, adusă la jumătatea ei occidentală, iar această jumătate nu mai este nici măcar europeană, pentru că Europa occidentală a fost cea care a proclamat până nu demult acel odios şi cretin slogan „Better red than dead” (Mai bine roşu decât mort – n.a.). Noi, în răsăritul Europei, nu am acceptat niciodată această soluţie. În răsăritul Europei oamenii au murit sau şi-au pierdut libertatea, sănătatea, au fost torturaţi, dar au suportat multe pentru a nu abandona valorile europene. Adică noi am făcut închisoare pentru limba franceză, pentru Racine, pentru Balzac, pentru Dostoievski, pentru Dante, pentru Platon! Noi am făcut închisoare pentru toate aceste valori! Fără ideal, românii ar fi pierit; occidentalii nu piereau fără aşa ceva, lor puţin le pasă, ei şi aşa se prevalează de o moştenire care nu le mai aparţine. Iar noi, trebuie să dăm astăzi o lecţie de limbă franceză şi de istorie a Franţei, francezilor…

Dumitru Oprea, declaraţie de presă: România, ruptă de realitate și fără respect față de diplomația românească

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 septembrie 2018, 09:40

Președinția rotativă a UE ar trebui să consfințească atașamentul nostru definitiv la valorile europene și la democrația de tip liberal.

Din păcate, comportamentul actualei puteri, centrat pe grijile și nevoile unor baroni, a urmărit punerea în scenă a unor spectacole mediatice interne și ignorarea totală a contextului internațional în care ne aflăm. Uniunea Europeană este sub imperiul reacțiilor negative din unele state, care generează provocări majore liderilor de la Bruxelles. Care este răspunsul României în fața acestor provocări, în afară de a deveni, alături de Ungaria sau Polonia, un „stat-problemă“, un stat în care reformele sunt reversibile, prin atacarea independenței instituțiilor judiciare și instaurarea unui regim tot mai autocrat?

Reuniunea diplomaților români din străinătate a plasat țara, din nou, într-o situație delicată. Coaliția PSD-ALDE a oferit membrilor corpului diplomatic un tablou fake news, cu adevăruri spuse pe jumătate sau cu mistificări grosolane. Liderii actualei puteri le-a transmis ambasadorilor români să elimine „intoxicarea” cancelariilor lumii cu știrile despre lupta împotriva corupției în România. A apela, în calitate de reprezentant al puterii legislative și executive, la un astfel de discurs propagandistic în dialogul cu diplomații de carieră, bine conectați la tot ce se întâmplă în lume, demonstrează fie că ești total rupt de realitate, fie că s-au atins cotele maxime ale disperării pentru a deține controlul politic total.

Dacă în interiorul țării coaliția PSD-ALDE a făcut praf capacitatea administrativă a României, nu putem lăsa ca acest lucru să se întâmple și pe plan extern, acolo unde s-au depus eforturi uriașe pentru asigurarea coerenței și predictibilității parteneriatelor noastre strategice. Nu avem dreptul, în fața cetățenilor români, să călcăm în picioare și să distrugem munca unei întregi generații de diplomați, din cauza unor lideri cu probleme penale și condamnări definitive!

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Play-off Europa League: CFR Cluj, rușinea fotbalului din România

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 august 2018, 21:50 / actualizat: 13 iulie 2021, 22:35

De fapt, avem nevoie de argumentație: scorul general al meciurilor CFR Cluj vs Dudelange (din Luxemburg)

2-5

0-2 în Luxemburg; 2-3 la Cluj

Rezultatul este consacrat, pentru posteritate, la patru zile după ce Dudelange a pierdut în campionat, pe teren propriu, cu 1-4, în fața necunoscutei Mondorf-Les-Bains…

CFR Cluj poate fi caracterizată, fără a greși, rușinea fotbalului din România (oricum, virusul mediocrității s-a infiltrat, adânc, în fenomen/conducerea federației și a ligii, președinții de cluburi, jucători/, fără ca vreunul din cei menționați să fi murit de… rușine)

*

FCSB vs Rapid Viena 2-1 (2-0)

în tur a fost 1-3, Rapid Viena se califică cu scorul general de 4-3

(VIDEO) Profesor Radu Alin (din Târgu Ocna), despre marile campanii militare ale anului 1917

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 august 2018, 20:38

Profesor Radu Alin (din Târgu Ocna)

despre operațiile militare ale anului 1916, marile campanii ale anului 1917 și eroismul unor ostași

Fragment al filmului „Mausoeul din Târgu Ocna”/proiectul „Mausoleele României”, inițiat și realizat de Nicolae Tomescu – sub forma unui produs multimedia, inclusiv (sau mai ales) a documentarelor VIDEO care reunesc imagini despre monumentele funerare din întreaga Românie…

„Muzeul este un cântec”/interviu cu Lucia Condrea (VIDEO)

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 august 2018, 20:23

Ce fel de om, ce fel de român nu se bucură de existenţa unui muzeu care adăpostește elemente ale civilizaţiei tradiţionale? Ce fel de om poate fi acela care nu vrea ca imaginea strămoşului să aibă un „loc de odihnă”? Ce fel de om poate trăi fără memorie?

Poate că societatea s-a schimbat mai mult decât omul; cei pe care i-am cunoscut în copilărie, sunt, astăzi, greu de definit pentru alții, aşa cum greu de înţeles (din ultima perspectivă) sunt noţiunile de dăruire, talent, cumsecădenie, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat…

Dominată de credinţa în Dumnezeu, în valorile artei și în valabilitatea acesteia, de respectul pentru oameni, prin tehnică şi magie, muncă şi rugăciune, prin bucurie, Lucia Condrea și-a dăruit[1], ne-a dăruit, un muzeu ca un cântec, precum o respiraţie…

Numele, simplu şi direct, nu indică o „sărăcire” a vreunui domeniu, nici o derogare poetică de la ceea ce numim, în mod obişnuit, etnologie, ci luminează, cu precizie, „Arta Condrea”[2]… Până a o releva, m-am gândit să interacționăm cu explicații-fundament care să demonstreze vechimea, puterea, frumuseţea şi organicitatea unei tradiţii…

Descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui, Muzeul „Lucia Condrea” dezvăluie 15 modalități de lucru[3]…

Tehnicile create în „Arta Condrea”:

• grafica în tehnica batik-ului (alb-negru);
• ceara colorată în relief;
• dantelării – vechile cusături românești transpuse pe ou;
• tehnica lucrărilor de antichitate, lucrări de autor de o mare complexitate în care interferează arta maură (marocană) și arta huțulă;
• vechi cusături huțule transpuse pe ou folosind ceară de albine și pigmenți naturali;

Lucia Condrea scoate la iveală ceea ce sufletul său a păstrat cu atâta grijă: scene din viața satului tradițional, obiceiuri, povești (huțule)… Inspirația tainică joacă un rol important; artista vorbește, mai mult, despre coerența, acuratețea, frumusețea sufletului și motivelor tradiționale decât despre povestea etnologică a unor obiecte neînsuflețite…

În muzeu, obiectele de mare valoare au și funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; dificil, la fel cum este ca omul să scape de propriile sale clişee; în fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect; familia Condrea crede că mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile unei trăiri în duhul lucrurilor și omeniei…

Ceva, diferit de dorinţa expresă de a convinge, se transformă într-un act de mărturisire, într-o muzeografie mărturisitoare… Crearea unei atmosfere care se adresează inimii; desigur, în primul rând este vorba de valoarea artistică, deopotrivă de moștenire…

Inițial, am privit creațiile ca pe un „citat” din „Arta Condrea”; nu ţineam cont de faptul că lipseşte, în propria-mi viziune, legătura esențială; treptat, am văzut cerul, pământul, apa, pădurile, munţii, norii etc… Obiectele interacţionează cu locul; succesiunea ouălor pictate de Lucia Condrea în lumea tradiţională a Moldoviței seamănă, mai mult, cu o naştere a cântecului; exponatele[4] conţin „zgomotul” naturii, satului tradițional (nicidecum pe cel al maşinii care ne-a purtat din Iași), reflectă lumea în toată amploarea, sunt trăite, simţite, din nevoie adevărată şi din dragoste… Nu există riscul imposturii atunci când se îndepărtează, oarecum, de tradiţional, întrucât doar îl intercalează cu elemente ale modernismului; în Muzeul „Lucia Condrea”, nicăieri nu își face apariția kitsch-ul (formă, decoraţie, împodobire – pragul de la care o formă decorată devine lipsită de justificare interioară)…

Alte tehnici create în „Arta Condrea”:

• diversificarea cromaticii;
• lucrări abstracte, moderne (pe un ou se pot observa frânturi din zeci de exponate);
• cubism în 3D/nu reprezintă distrugerea realismului, pune sub semnul îndoielii doar realismul iluzoriu, care reproduce ceea ce vedem…
• motive de pe covoare, scoarțe (covor cu urzeală de lână sau bumbac și băteală din lână), lăicere (covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc, la țară, lavițele și pereții), macaturi (cuvertură de lână, de bumbac etc. /cu desene/; scoarță sau covor care se pune pe pereți), transpuse pe ouă;
• motive zoomorfe;
• motive de pe ștergare; motive de pe lasetă (cordon îngust, drept sau rotund, utilizat la confecționarea unor dantele/obiect de decorație interioară lucrat cu acest cordon); *motive croșetate

Complementar rugăciunii şi transcendentului, Muzeul „Lucia Condrea” reflectă întregul, se referă la constante ale vieţii, la credinţe, momente importante ale vieţii, la biserică și familie, la dezrădăcinare, alienare, regăsire…

Muzeul „Lucia Condrea”, din Moldovița (județul Suceava), mărturie a integrării datinilor, credinţelor şi obiceiurilor în elementele culturii spirituale, reprezintă alegerea mea profesională în privința a ceea ce nu este „trecător”, pentru ceva care durează… Voi merge, și de acum înainte, în direcția „organismelor” eficiente, elastice şi deschise către lume, a traseelor vii de iniţiere….

[1] Din anul 1993, a funcționat în locuința proprie; în vara anului 2007 era inaugurat, în mod oficial, muzeul care îi poartă numele…

[2] Cu ocazia vernisajului expoziției personale, din 11 mai 2007, de la „Sala Gotică” a Mănăstirii „Trei Ierarhi”-Iași, etnologul Ion H. Ciubotaru susținea că ,,lucrările artistei Lucia Condrea reprezintă o noutate absolută în acest domeniu iar (însușirea de a fi noi) se va numi «Arta Condrea»”…

[3] Prima, tehnica batik-ului, este cea tradițională – de la care a pornit Lucia Condrea pe drumul său și a perfecționat-o… Celelalte 14 modalități de lucru îi aparțin, având tot tehnica batik-ului ca „obârșie”, dar ouăle tradiționale apar, mai mult, ca argumente în demonstraţii privind trăsăturile noi…

[4] Exponatele (peste 11.000) sunt așezate în 106 vitrine; ele corespund celor trei secțiuni: lucrări-unicat ale Luciei Condrea (cele mai numeroase), colecția de ouă încondeiate vechi (adunate din satele locuite de huțuli – Moldovița, Ciumârna, Breaza, Izvoarele Sucevei, Ulma, Brodina, Moldova Sulița) și colecția internațională (colecție primită din partea unor creatori aparținând celor 56 de țări – recunoscute în lume datorită tradiției păstrate în respectivul domeniu al artei)…

Între 1993-2009, Lucia Condrea a obținut mai multe premii importante – pe plan național și internațional: „Diploma pentru Premiul al II-lea al publicului”, Tours-Franța (2003, 2006, 2008); Diploma de excelență din partea Universității de Arte „George Enescu”-Iași (2007), în cadrul expoziției personale organizate de universitatea amintită plus Mitropolia Moldovei și Bucovinei, la „Sala Gotică” a Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași. Între 2008-2011, înzestrată cu „vechea trudă a creației” primea alte distincții: Diploma de excelență/„Centrul de învățământ și cercetare în turism” (Câmpulung Moldovenesc, 2008); „Diploma pentru Premiul I” la Concursul Național „Margareta de aur”, (A.N.A.T. România, 2008); Diploma și Trofeul la „Gala excelenței în Turismul bucovinean” (Suceava, 2008); Diploma și Trofeul „Prix de Lions Club” (Sala Congreselor „Leonardo da Vinci, Tours, Franța”); Distincția „Le prix du coup coeur” (Compiegne, France, 2009); Diploma de Excelență Radio Iași (2011). În următorii ani, Lucia Condrea a fost recompensată prin: Diploma de Excelență Radio Iași – „pentru cei 20 de ani de expoziții internaționale cu ouă decorate, în 11 țări ale lumii și rezultate remarcabile” (2012); Diploma și Placheta „Merit cultural”/Universitatea „Ștefan cel Mare” (Suceava, 2013); Diploma cu „Premiul presei” (Radio Iași, 2013); Diploma de merit și Trofeul/Gala „Femei de succes la superlativ” – pentru „activitatea desfășurată în domeniul Arte plastice”, Suceava, 2013; Diploma de onoare „pentru activitatea desfășurată în păstrarea și promovarea artei tradiționale autentice” (Gala „Femei de succes la superlativ”, Suceava, 2014); Diploma și Trofeul la Gala „Top 10 Suceveni” pentru „salvarea inestimabilului tezaur de tradiție folclorică a huțulilor”/Suceava, 2014; Diplomă și medalie din partea „Uniunii internaționale a polițiștilor”/2014; Diploma și Trofeul la Gala premiilor „Radar de Media” (București, 2015); Diploma de Excelență primită de la Consiliul Județean Suceava (2015); Diploma pentru Premiul de Excelență la Gala „She Business”/pentru „cel mai bun promotor cultural” (București, 2015)/premiul fiind înmânat de cosmonautul Dumitru Prunaru; Nominalizare pentru Gala „Oamenii Timpului” (Iași, 2015) și „Diploma pentru nominalizare” la secția „Arte”/Gala „Oamenii Timpului” (Iași, 2016). În anul 2014, i s-a acordat primul titlu de „Cetățean de Onoare” – pentru „promovarea comunei Moldovița prin frumos și tradiție”…

Lucia Condrea a urmat cursuri în domeniul artei – Belgia (1995), Franța (2003), cursuri de specialitate în cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași (2008), în Germania (2016)… Din 15 mai 2008, a devenit membră a „Uniunii Artiștilor Plastici” din România. În prezentări publice, colective sau individuale, a expus, în 11 țări ale lumii, ouă decorate, creații originale unicat, totalizând circa 140 de expoziții în aproape trei decenii…

Diktatul de la Viena

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 august 2018, 21:55

România a fost forțată să negocieze – cu Bulgaria/pentru Cadrilater, cu Ungaria/pentru Transilvania… În primul caz, cedarea teritoriului nu a creat mari emoții în rândurile opiniei publice; Transilvania s-a dovedit a fi nodul gordian, câtă vreme regiunea era văzută, pe de o parte, drept leagănul civilizației românești, Ardealul reprezentând, pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere (prin Trianon).

În august 1940, Ungaria face presiuni, prin note diplomatice; se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin[2]. Negocierile se împotmolesc și, în 24 august 1940, rămân fără niciun rezultat…

Ungurii încep să gândească acțiunea armată împotriva României; la 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atac asupra României. Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul de la Budapesta ia legătura cu Moscova, încercând să verifice atitudinea colosului comunist față de un conflict militar româno-maghiar; Molotov răspunde: „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”[3].

Confruntat cu propria sa viziune catastrofică, Hitler a acceptat ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar; considera arbitrajul drept cale de satisfacere a unei părți din pretențiile maghiare, însă nici statul român nu trebuia să fie lovit mortal (pentru a nu intra în colaps). Se ajunge la „soluția Viena”, cu 42.000 de kilometri pătrați cedați de România, un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care conducerea de atunci a țării noastre s-a arătat dipusă să-i cedeze[4] și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin. Linia trasată are o reflectare catastrofală în realitate – din punct de vedere economic, cele mai multe bogății rămâneau României, pe de altă parte, linia de cale ferată care mergea în „Ținutul Secuiesc” încălca, de cinci ori, linia de frontieră…

Preluarea nordului Transilvaniei, care a revenit Ungariei, s-a făcut între 5 și 13 septembrie 1940. Administrația românească a evacuat zona, s-au retras inclusiv armatele române; Ungaria a introdus, în prima fază, o administrație militară (până în noiembrie 1940). Conform prevederilor arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, precum cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă intenționa să se stabilească în cealaltă țară[5]. Au avut loc asasinate, masacre, expulzări. Din octombrie 1940 a început așa-numita politică de retorsiune[6], aplicată, de fapt, până în 1944. În vara anului 1942, situația s-a deteriorat de o asemenea manieră încât nu a lipsit prea mult să înceapă un război…

[1] În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită al doilea arbitraj de la Viena, deoarece putem vorbi despre un alt arbitraj/2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, până în 1945, decizia a fost numită arbitraj; abia după această dată începe să se discute în termenii unui dictat germano-fascist (fascisto-nazist) sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați; ulterior, s-a încetățenit termenul respectiv, pentru un arbitraj internațional cerut de statul român; există documente care demonstrează faptul că, de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări; în iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria, dar Germania era, în continuare, neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă, pe cale directă, cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică; în 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc, la Berchtesgaden, cu Hitler – acesta repetă aceeași poveste; la întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler răspunde negativ (avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea, primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia, și nu ne mai trebuie unul)…

[2] Cele două delegații, română și maghiară, erau conduse ardelenii Valer Pop și, respectiv, Andras Hory (clujean)… S-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată. Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă; acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci aproximativ două treimi din aceasta, până la linia Mureșului, în mare, dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea (inclusiv Brașovul)… Toate acestea se desprind dintr-un schimb de note diplomatice, preambulul tratativelor de la Turnu Severin. În 16 august 1940, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, deschidere largă pentru un schimb de populații; la auzul revendicării monstruoase, delegații români au un șoc, cer un răgaz de trei zile, discută, formulează contrapropunerea (prima dată, schimbul de populații, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră)…

[3] În acest context, în care U.R.S.S. declară, din nou, atitudinea condescendentă față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră; situația îl determină pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”. Inclusiv serviciul de informații german raportează că maghiarii urmau să atace pe 28 august (dimineață). Dar marea temere a lui Hitler era următoarea: în clipa în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați, poate chiar regiunea petroliferă din zona Ploieștiului/iată de ce își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică; pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere, câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o posibilă ocupație sovetică…

[4] În timpul întrevederii, din 26 iulie 1940, de la Berchtesgaden…

[5] Nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru; nu aveau niciun interes ca populația să părăsească zona; spre exemplu, pleacarea populației de origine română din Transilvania de Nord înlătura pretențiile asupra teritoriului, obstrucționa legitimitatea; guvernul ungar se folosea de maghiarii rămași în România, sperând pe mai târziu că va obține întreaga Transilvanie…

[6] Mai exact, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers… De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon; i-a expulzat, invocând expulzările făcute de guvernul român (la Simeria, 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece). Totul se răsfrânge asupra minorităților, asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei…

Dumitru Oprea, declaraţie de presă: România, bombă cu ceas înainte de preluarea președinției Consiliului Uniunii Europene

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 august 2018, 14:21

Criza majoră generată de pesta porcină este un exemplu elocvent privind incapacitatea de reacție a autorităților de la noi și lipsa oricărei strategii de a veni cu soluții. Sub ochii noștri, se desfășoară un dezastru economic, sanitar și ecologic, dar spațiul public este în totalitate ocupat de dezbaterea unor protocoale secrete și de gâlceava fără scrupule a ministrului Justiției cu oricine îndrăznește să declare altceva decât domnia sa.

O țară neguvernată precum România nu este altceva decât o bombă cu ceas. Practic, următoarea criză majoră poate să apară din orice domeniu al vieții economico-sociale, pentru care nici un minister nu poate să intervină, din moment ce este gestionat de oameni cu competențe precare. Pentru că executivul României este rezultatul unei construcții politice ale unor lideri care nu au altă grijă în afară de albirea propriilor dosare penale și oprirea unor procese aflate pe rol, prin mutilarea legislației anticorupție.

Liviu Dragnea, sub spectrul unei noi condamnări definitive și a trimiterii în judecată în alte câteva dosare grele, este într-o bătălie continuă cu România. De îngenuncherea instituțiilor și a românilor depinde viitorul lui, unul pe care și-l dorește în libertate și cu putere dictatorială asupra întregii țări. Ceasul al 12-lea a fost de mult depășit, iar comportamentul actualei puteri nu mai are nimic în comun cu democrația. Toți cei care susțin regimul Dragnea se fac în mod direct părtași la distrugerea României, înainte chiar de preluarea președinției Consiliului Uniunii Europene.

Nici un efort nu este inutil în încercarea de a opri tăvălugul. Anul viitor avem două rânduri de alegeri. Poate este ultima noastră șansă de a repune România pe calea democratică, pro-europeană și pro-atlantică.

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

IQ ridicat

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 august 2018, 22:19

Coeficientul de inteligență sau IQ (în original, acronimul expresiei intelligence quotient,) reprezintă un concept și un scor derivat din diferite teste standardizate prin care se încearcă măsurarea inteligenței. Coeficientul mediu de inteligență al unui om este 100. Cel mai mare factor IQ (cunoscut astăzi) depășește 240…

Primele teste psihometrice de măsurare a inteligenței au fost puse la punct de Alfred Binet, la începutul secolului al XX-lea…

Dacă mai era nevoie de un test /al abilității, al creativității contextuale (câtă nebunie și câtă minte încorporează, decideți dumneavoastră)…

Testul ADN

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 august 2018, 21:43

Molecula de ADN (acid dezoxiribonucleic) codifică nu doar informaţia necesară auto-replicării, ci şi informaţiile necesare construirii unui întreg organism viu. Planurile şi schiţele pentru o furnică, un delfin, o broască-bou americană sau un om – toată această informaţie – este încorporată în structura ADN-ului organismului respectiv, în cadrul unui cod molecular lung de miliarde de litere. Fiecare dintre cromozomii dumneavoastră este, de fapt, un fir unic, continuu de ADN – o moleculă enormă. Pe măsură ce această moleculă se înfăşoară sau se desface, fiecare cromozom poate varia ca formă plecând de la o formaţiune de tip filament, larg desfăşurată, atunci când îndeplineşte un anumit rol, până la o masă foarte dens împachetată atunci când se apropie momentul subdivizării celulei. Această împachetare devine atât de eficientă încât 3 picioare (1 metru) de spirală ADN sunt cuprinse în nucleul unei celule. Fiecare treaptă a scării spiralate măsoară 3.4 angstromi, reprezintă doar una dintre cele 3 miliarde de litere care compun manualul de instrucţiuni necesar creării şi dezvoltării unei fiinţe umane; paşii spiralei de ADN sunt formaţi din doar 4 molecule distincte – adenină, timină, citozină şi guanină. Ne referim la acestea folosind iniţialele lor: A, T, C şi G. Spirala de ADN are formă dublu elicoidală, un aşa-zis „helix (arc spiral) dublu”. Pentru fiecare treaptă a „scării” coexistă două dintre cele 4 baze azotate / perechi de tipul A şi T sau G şi C / dacă se cunoaşte o parte laterală a unei trepte a scării, în mod automat cealaltă este cunoscută la rându-i. Pas cu pas şi preţ de 3 miliarde de litere se dezvăluie astfel „formula”, „codul” necesar apariţiei unei fiinţe umane. Existenţa acestui cod minuscul, scris moleculă cu moleculă în interiorul fiecărei celule, desemnează, în sine, o descoperire epocală.  Recent, oamenii de ştiinţă au făcut şi mai mult, „citind” (altfel spus, decodificând) acest cod, examinând literă cu literă şi înregistrând ori memorând, sub diverse forme, genomul uman şi codurile genetice ale altor vieţuitoare. Molecula de ADN poate fi asemănată deci cu o „scară răsucită ori spiralată”. Treptele acestei scări constau, cum am menţionat şi anterior, din patru molecule diferite – adenină, timină, citozină şi guanină – A, T, C, G. Aceste patru molecule reprezintă „literele” care formează codul genetic. Pas cu pas, aceste litere alcătuiesc formulele care definesc fiecare organism viu. Formula asociată unei fiinţe umane – genomul uman – conţine peste 3 miliarde de litere.  La nivel genetic noi, oamenii, suntem cu toţi aproape identici. Deşi diferenţele între genele oamenilor sunt neînsemnate prin comparaţie cu dimensiunile genomului uman, tehnologiile moderne de decodificare a secvenţelor de ADN pot detecta şi identifica aceste diferenţe. Unicitatea codului genetic al fiecărui om poate reprezenta o caracteristică ce transformă procedura de decodificare într-o unealtă foarte utilă într-o mulţime de aplicaţii, de la identificarea pe baza ADN-ului sau stabilirea paternităţii, până la medicina legală şi investigaţiile criminalistice. Specialiştii în acest domeniu pot recupera şi extrage probe de ADN din cele mai mici mostre de ţesut uman. Odată ce a fost obţinută o mostră suficientă cantitativ şi corespunzătoare calitativ, începe un proces în mai mulţi paşi, numit „electroforeză ADN„, procedură care scoate în evidenţă şi cele mai mici diferenţe la nivel molecular în cadrul unei secvenţe genetice. La început, enzime specializate sunt folosite pentru a separa chimic „firele” de ADN la poziţii specifice din structura secvenţei genetice. Procesul are ca rezultat fragmente de ADN de dimensiuni diferite pentru diferite persoane. Respectivele fragmente de ADN sunt cufundate într-un gel special la nivelul căruia este aplicat un curent electric. Fragmentele de ADN de diferite dimensiuni se deplasează prin gel cu viteze diferite la momentul aplicării curentului electric. Rezultatul este o distribuţie specifică a ADN-ului în soluţia coloidală, pe baza căreia poate fi identificat „posesorul” ADN-ului. Modelul astfel obţinut este o aşa-zisă „amprentă ADN„, unică fiecărui individ în parte…

MICHAEL JACKSON ar fi împlinit 60 de ani…

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 august 2018, 21:08

La rându-mi, nu am niciun dubiu, Michael Jackson a fost efectul paradoxal al unei lumi ludice, în care show-ul pare mai important decât însăși viaţa şi tinde să se substituie realităţii…

MP3 ……………………………………………………………………….. 23’25”

o prezentare exhaustivă, de secvențe sonore redate de pe suporturi audio (discuri de vinil, casete audio, CD, download digital) sau audio-video (DVD) care au în comun interpretul Michael Jackson (29 august 1958 – 25 iunie 2009), perioada de apariție ș.a.m.d., cu un comentariu semnat de Nicolae Tomescu

Michael Jackson ştia şi, poate, accepta faptul că se manifestă o „sete” patologică de informaţii în legătură cu viaţa mondenă. Mulţi nu ratau/nu ratează ocazia de a publica zvonuri despre „vedetele” la modă. Pe de o parte, în detrimentul chestiunilor sociale de fond, mass-media moderne au tendinţa de a propune eroi falşi, neglijându-i pe cei adevăraţi. Pe de altă parte, comercialul invadează scena profesioniştilor; mai mult, eşti ispitit de diavolul celebrităţii să ajungi la apogeu şi să pierzi simţul realităţii – investeşti în lux, extravaganţă ș.a., mori în fiecare zi înainte să treci dincolo…

Tenis de câmp: „United States Open” 2018/ediția cu numărul 50

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 august 2018, 20:30 / actualizat: 2 septembrie 2018, 19:38

Suprafața de joc este cimentul. Iar liniștea nu este „una de mormânt”[2].

Altă particularitate[3] a U.S. Open privește faptul că, în setul decisiv, se joacă tie-break – față de celelalte trei turnee de Grand Slam, acolo unde decisivul se dispută până cand se ajunge la diferență de două game-uri[4].

Turneul se desfășoară în august și septembrie, pe parcursul a două săptămâni, fiind găzduit de un complex fabulos din New York[5].

*

Niciuna dintre cele patru românce înscrise în calificări (Cristian, Ruse, Bara și Dulgheru – a pierdut ultimul tur, cu 3-6; 6-7, în fața tunisiencei Ons Jabeur) nu a reușit părtunderea pe tabloul principal la US Open…

Feminin, turul I
Simona Halep (1 WTA) – Kaia Kanepi (Estonia, 44 WTA); favorita nr. 1 a pierdut, dezonorant, cu 2-6; 4-6…

Mihaela Buzărnescu (21 WTA, favorită 21)  – Marketa Vondrousova (Cehia, 102 WTA) / meci anulat, Buzărnescu nu poate depăși (deocamdată) consecințele accidentării grave de la Rogers Cup…

Sorana Cîrstea – Alison Riske (S.U.A., 76 WTA) 6-3; 3-6; 7-5…

Irina Begu – Jennifer Brady (S.U.A., 66 WTA) 6-3; 6-3

Ana Bogdan – Marie Bouzkova (Cehia, locul 171) 6-4; 6-2

Monica Niculescu – Julia Glushko (Israel, 162 WTA) 6-3; 5-7; 4-6

Masculin, turul 1
Marius Copil – Marin Cilic (Croația) 5-7; 1-6; 1-1/*la acest scor, Marius Copil s-a retras…

*

Turul al II-lea

Qiang Wang (52 WTA) vs Irina Begu 6-3; 6-1

Ana Bogdan vs Karolina Pliskova (locul 8 mondial) 2-6; 3-6

Sorana Cîrstea vs Maria Sharapova (favorita nr. 22) 2-6; 5-7

Perechea formată din Horia Tecău și Jean Julien Rojer a câștigat meciul împotriva tandemului Sander Arends și Antonio Sancici, scor 6-3; 6-4… Campionii din 2017 s-au oprit în turul al II-lea, învinși  fiind de Radu Albotă (Republica Moldova)/Malek Jaziri (Tunisia), cu 3-6; 7-6 (8); 6-2…

Participarea românească a fost una greu de calificat (incalificabilă, pe alocuri)…

[1] Turneele de prim rang din circuitele de tenis (masculin/ATP și feminin/WTA)…

[2] Dimpotrivă, în comparație cu Wimbledon sau cu alte turnee, guvernate prin decența spectatorilor, la US Open se pălăvrăgește; situația atinge nivelul unei psihodrame (în sensul că afli ce înseamnă să înveţi prin a suporta) atunci când meciurile au acoperişul tras (zumzetul poate distruge concentrarea protagoniștilor)…

[3] Anul acesta, dincolo de creşterea premiilor şi modernizarea arenelor, sunt de remarcat două aspecte; în 2017, calificările au presupus două experimente – un cronometru, care măsoară perioada de încălzire de 7 minute şi cele 25 de secunde pe care tenismenul/tenismena aflat/ă la seviciu poate să şi le îngăduie între puncte/regula va fi aplicată în 2018 la toate meciurile; al doilea experiment, „off-court-coaching”, permitea antrenorilor din tribună să trimită anumite semnale înspre jucători, chiar intermediar punctelor/s-a luat decizia ca invocata comunicare non-verbală, între antrenori şi tenismeni, să fie permisă doar la meciurile din calificări şi cele care privesc juniorii…

[4] Desigur, după câștigarea a minimum 6 game-uri în setul respectiv…

[5] Principalele arene ale complexului sunt: „Arthur Ashe Stadium”, având o capacitate de 24.000 de locuri și „Louis Armstrong Stadium” cu 10.000 de locuri… „2018 este un an important în istoria noastră. Nu numai că vorbim despre a 50-a aniversare a turneului, dar am încheiat procesul de cinci ani de modernizare a complexului Billie Jean King. Suntem gata pentru o creştere importantă. Într-adevăr, în ultimii cinci ani s-a investit masiv în complexul care găzduieşte meciurile. Vorbim de 600 de milioane de dolari, toate lucrările s-au încheiat la timp şi niciun cent nu a venit din fonduri publice. În acest an, s-a pus un acoperiş retractabil şi pe a doua arenă, Louis Armstrong Stadium, căreia i s-a mărit şi capacitatea, la 14.000 de locuri. Noua arenă beneficiază de un sistem de ventilaţie natural, unic în lume, cu plăci de teracotă montate pe faţadă. Acoperişul se închide în şase minute, la fel ca pe arena principală Arthur Ashe. Acoperişul acesteia din urmă a fost inaugurat în 2016, după o investiţie de 180 de milioane de dolari. La US Open avem acum cea mai mare arenă de tenis din lume, Arthur Ashe (23.771 de locuri), iar terenul Louis Armstrong este cel mai mare şi mai modern dintre stadioanele cu numărul doi de la Grand Slam. Cu două terenuri cu acoperiş, turneul de la New York are asigurată o cursivitate a meciurilor pe aceste stadioane, indiferent de vreme.” (Katrina Adams, directorul competiţiei)…

https://youtu.be/H94q1YodYPY

Filă de calendar (28 august) reunind destinul a trei mari personalități/Goethe, Tolstoi, Hogáș

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 august 2018, 21:57

Din perspectiva unora, rămâne o enigmă abandonul privind rigurozitatea tipic germanică, a frazei scurte, dar melodioase ca lirică, și trecerea directă la goticul literar, specific, mai curând, lui Wallpole sau Elly Barett.

Începuse să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de circa 2000 de volume a tatălui său (Johann Kaspar Goethe, înalt funcționar de stat). Era fascinat și de teatru; în casa părintească era prezentat, anual, un spectacol de teatru de păpuși.

În anul 1763,  a asistat la un concert al tânărului Mozart, care avea (pe atunci) șapte ani.

Cu ocazia unei vizite în Sessenheim, tânărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde s-a îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile pe care i le-a dedicat acesteia, numite mai târziu Sesenheimer Lieder, au fost, prin puterea lor expresivă, începutul revoluționar al unei epoci lirice noi.

În vara anului 1771, Goethe și-a susținut disertația juridică. Nu i-a fost aprobată, deoarece conținea opinii contrare doctrinelor bisericii.

În mai 1778, cu prilejul unei călătorii (de oficiu) spre Berlin, la Ilmenau, împreună cu Ducele Carl-August, Goethe a descoperit prezența unei mine vechi de argint și a tras speranța potrivit căreia comorile ar fi în măsură să-i rezolve dificultățile financiare. Drept consecință, geologia și mineralogia i-au devenit ocupații. Încerca să lege poezia, științele naturale, filosofia și politica. Activități practice și întîlnirile cu alți oameni, sunt reflectate în operele sale poetice și literare. Lucrările poetice se bazează pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoașterii a lui Kant. Teza „noi nu putem recunoaște obiectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate” exprima tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).

În iunie 1794, Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitația; între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială (documentată în corespondența publicată în anii 1828-29), care avea să dureze până la moartea lui Schiller.

La Congresul din Erfurt (1808), Goethe a fost primit de Napoleon I, cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) și Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe să meargă la Paris și să scrie piese despre eroi…

În anul 1823, Goethe, se îmbolnăvește de inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de spiritualitate. Totuși, în Karlsbad, face cunoștință cu tânăra de 19 de ani (Christiane, soția lui, murise în anul 1816) pe care o cere în căsătorie (Ulrike von Levetzow îl respinge; anterior, Goethe o întîlnise, la Weimar, pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia; fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, aceasta a influențat puternic viața și lucrările celor doi; în pofida faptului că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decât Goethe, el s-a îndrăgostit, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori)…

La 22 martie 1832, Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte (relatate de medicul Carl Vogel) ar fi fost: Mehr Licht! (Mai multă lumină!)…

*

„Am ucis oameni în războaie şi am provocat oameni la duel pentru a-i ucide. Am pierdut la cărţi, am trăit pe spinarea ţăranilor şi, mai mult decât atât, i-am pedepsit, am trăit în destrăbălare şi am dezamăgit oameni… aşa am trăit timp de 10 ani”, mărturisea Lev Tolstoi *28 august(sv)/9 septembrie (sn) 1828, Iasnaia Poliana – 7 noiembrie (sv)/20 noiembrie (sn) 1910, Astapovo.

Treptat, a găsit puterea de a părăsi stilul monstruos de viaţă şi de a se desprinde chiar din mediul său aristocratic (a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind, în cele din urmă, exponentul intereselor țărănimii patriarhale)…

Operele lui Tolstoi – reprezentant strălucit al realismului mondial – nu sunt doar rezultate ale observaţiei obiective, ci transmit experienţe proprii, prin situaţii desemnate în opere şi trăite personal de autor, prin personaje inspirate de oameni apropiați/altele care îi exprimă idei, sentimente, crâmpeie din viaţa sa personală (Olenin din „Cazacii”, Levin din „Anna Karenina”, Andrei şi Pierre, din „Război şi pace”). Ceea ce primează la Lev Nicolaevici Tolstoi sunt experienţa personală şi studiul psihologic. Două subiecte l-au atras precum un magnet, anume viața și moartea; au fost reexaminate în fiecare nouă scriere, cu o complexitate mereu sporită. A lăsat omenirii o moștenire literară incredibilă: un roman istorico-psihologic de mari proporții („Război și Pace”), un roman social de moravuri („Anna Karenina”), un roman social („Învierea”), o trilogie autobiografică („Copilăria”, „Adolescența”, „Tinerețea”), numeroase nuvele și povestiri („Cazacii”, „Dimineața unui moșier”, „Moartea lui Ivan Ilici”, „După bal”, „Hagi Murad” și altele), drame („Puterea întunericului”, „Roadele instrucțiunii”, „Cadavrul viu”), povestiri populare, basme și istorisiri pentru copii, articole publicistice, de critică literară sau literatură științifică (studii despre probleme de artă, articole pe teme politico-sociale, tratate etico-religioase etc.), un jurnal intim și o bogată corespondență… Lev Tolstoi a oglindit în opera sa Rusia de la începutul veacului al XIX-lea (războiul împotriva lui Napoleon), dar, mai ales, Rusia din perioada 1861–1905. În cei aproape 60 de ani de activitate pe tărâm literar, Tolstoi a cercetat realitatea rusă și a meditat la rezolvarea problemelor legate de viața poporului…

*

Nu s-a considerat niciodată scriitor talentat şi nu a suferit, devorator, din cauza lipsei de receptare a publicului. Se poate vorbi despre o aversiune faţă de scriitorii care preţuiau, în prea mare măsură, estetismul literar şi care nu scriau decât atunci când le erau împlinite condiţii de ultimă oră. Drept consecință, apare autoaprecierea un mojic (om prost crescut) al literaturii. „Ca în foarte multe lucruri, e şi în literatură un soi de mojicie. Ei bine află, iubite cetitorule, că, spre marea dumitale mirare, nu mă sfiesc a-ţi face cunoscut, că, în literatură, sunt cam mojic; şi aceasta nu din pricina alcătuirii mele sufleteşti, ci numai din împrejurări care nu atârnă de voinţa mea. Nu ştiu dacă dumneata pui sau nu mănuşi când faci literatură, eu însă, care n-am făcut şi nici nu am de gând să fac vreodată înaltă şi subţire literatură de salon, am redat oamenii şi lucrurile, aşa cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie şi poate prea bine să strâmbe din nas finul estet X şi mult mai sensibilul decadent Y; eu îmi păzesc treaba şi, cu acelaşi deliciu, cu care un Lucullus s-ar aşeza înaintea unui ospăţ vitelian de limbi de canar şi de mrene îngrăşate cu carne de rob, mă aşez şi eu înaintea unui mojdei, a unei mari, fierbinţi şi oacheşe mămăligi, a unor ciuperci fripte pe cărbuni la umbra pădurilor sau a unui epic borş cu carne de oaie nu tocmai fiartă…“ (Prefaţă la Opere, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1956, pp. 420-421) Crezul literar poate fi înțeles la începutul unui fragment intitulat Amintiri din copilărie. „La urma urmei tot e mai bine să scrii despre ale tale decât despre ale altora; căci dacă, mai cu seamă, ai condei cinstit, apoi, în loc de o dată, îţi trăieşti viaţa de două ori; şi tot e mai bine să ţi-o trăieşti de două ori decât o dată. Căci viaţa asta oricât ar fi ea de amărâtă şi zbuciumată, dar tot se cheamă că te-ai încălzit la lumina soarelui, te-ai răcorit în suflarea vântului, te-ai răsfăţat în verdeaţa şi în florile primăverilor, te-ai îmbătat de şoaptele pâraielor şi ai visat la umbra pădurilor… Cu atât mai rău pentru cel care şi-a petrecut viaţa ca culbecul (melcul)! Ce voiţi să vă spună unul ca acela? Că şi-a dus casa-n spate de la naştere până la mormânt? Asta n-ar plăti două parale… Eu, însă am de gând să scriu cum am umblat pe picioarele mele…“ (Amintiri din copilărie, p. 422)

S-a născut la Tecuci (19 aprilie 1847) în familia preotului Gheorghe Dimitriu. Înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș (porecla bunicului dinspre tată), din inițiativa învățătorului, a urmat Academia Mihăileană (1860-1869/generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu ș.a., de care l-au legat prietenii durabile). După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din Iași. A fost numit profesor, în urma unui concurs, la gimnaziul comunal din Piatra Neamț (la puțină vreme, ajungea director).

S-a căsătorit (17 ianuarie 1871) cu tânăra și sfioasa Elena (căreia scriitorul îi adresa apelativul „Elencu”), fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț.

A debutat, în 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei. La 3 iulie 1882, Calistrat Hogaș a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din ciclul Amintiri dintr-o călătorie.

Un conflict de proporții cu autoritățile locale (care patronau gimnaziul) l-au determinat să se mute, în 1878, pentru doi ani, la gimnaziul din Tecuci și un an la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. A revenit, în 1881, în calitate de director și profesor la Piatra Neamț, devenind un apropiat „amic” al lui Ion Luca Caragiale, aflat (octombrie 1881-martie 1882) în județul Neamț, ca revizor școlar. Alt conflict cu autoritățile locale, în 1886, implicând și conotații de viață personală,l-au îndemnat să se transfere, ca profesor și director, la gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta de a se stabili la București.

La 31 ianuarie 1882, a trăit bucuria nașterii celui de-al șaptelea copil, o fetiță botezată Sidonia.

Hogaș s-a apropiat de casă, stabilindu-se la Roman (1891); locuia într-o vilă din apropierea Liceului „Roman-Vodă”. În 1899, întreaga familie, cu excepția fiului Aetiu (care studia la București), s-a mutat la Iași.

În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista „Viața Românească”. În 1912, la editura „Viața Românească” a început tipărirea primei ediții a volumului Pe drumuri de munte.

Ieșit la pensie, a continuat să predea până la 40 de ore pe săptămână. În 1915, scriitorul se mută la Piatra Neamț (unde locuiau deja soția și fiica Cecilia).

În 1921 a apărut prima ediție pentru public a cărții Pe drumuri de munte. În 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia îi fusese refuzat (1915) premiul „Adamachi” al Academiei Române, i se conferă postum cel dintâi premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români.

Calistrat Hogaș se stinge din viață (28 august 1917), la Roman, în mijlocul nepoților dăruiți de fiica cea mare, Cleopatra Silberg. La împlinirea a 42 de zile (8 octombrie 1917), este reînhumat la Piatra Neamț…

Rudy Rosenfeld, spre veșnică aducere aminte

Publicat de Nicolae Tomescu, 25 august 2018, 21:06 / actualizat: 26 august 2018, 17:47

Rudy Rosenfeld se născuse la Cernăuţi/4 august 1941…

A debutat la vârsta de 18 ani, cu rolul Efimcic, din spectacolul „Tinereţea părinţilor”[1].

Inima i-a dat ghes către TES[2], deși a fost dedicat, deopotrivă, teatrului şi filmului, mărturie fiind spectacolele şi producţiile cinematografice de răsunet[3]…

A jucat alături de nume mari ale Teatrului Evreiesc de Stat[4].

Distins cu Ordinul Naţional „Pentru Merit în grad de Ofiţer”, în urmă cu aproximativ două săptămâni, își găsise, oricum, locul în galeria marilor personalităţi ale teatrului…

Îmormântarea actorului Rudy Rosenfeld s-a produs duminică 26 august 2018/„Cimitirul Sefard” din București…

אלוהים יסלח לו

[1] De Boris Gorbatov, în regia lui David Esrig…

[2] Roluri importante realizate de Rudy Rosenfeld la TES: Allen în „Cum se cuceresc femeile”, de Woody Allen, regia Adrian Lupu (1985); Michael Sand în „Castelana”, de Lea Goldberg, regia Ludmila Szekely Anton (1990); Şimale în „Lozul cel mare”, de Şalom Alehem, regia Harry Eliad (1993); Reb Azriel în „Dibuk”, de S. Anski, regia Cătălina Buzoianu (1994);  Rabbi Löw în „Golem”, de H. Leivik, regia Cătălina Buzoianu (1997); Frank al V-lea în „Frank al V-lea sau Povestea unei bănci particulare”, de Friederich Dürrenmatt, regia Kincses Elemer (2002); „Dumnezeul răzbunării”, de Shalom Ash, în regia lui Alexander Hausvater…

[3] „Actorul şi sălbaticii” (1975), „Bătălia din umbră” (1988), „Marea sfidare” (1990), „Golem” (2001), „Nunta mută” (2008)…

[4] Sevilla Pastor, Dina König, Lia König, Mauriciu Sekler, Isac Havis, Samuel Fischler, Mano Rippel, Seidy Glück, Sonia Gurman, Eugenia Balaure, Leonie Waldman Eliad şi Theodor Danetti…

Bogdan Petriceicu Hasdeu (Tadeu Hâjdeu): „Iubeşte şi ajută neamul(…)”

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 august 2018, 21:50

A urmat studiile la Harkov[1], în Imperiul ţarist, deoarece la jumătatea secolului al XIX-lea nu existau şcoli cu predare în limba română în Basarabia (gubernia rusească în care se născuse). După războiul Crimeei, fiind urmărit de poliţia ţaristă, pentru că manifestase convingeri democratice şi se ridicase împotriva absolutismului şi panslavismului, s-a refugiat în Sudul Basarabiei, alipit Moldovei de către marile puteri ostile Rusiei. A fost magistrat, la Cahul, însă a preferat să plece…

Când a trecut Prutul, în 1857, pentru a se stabili în Iași, renunțând la cetățenia rusească, B.P. Hasdeu nu avea prea multe opțiuni pentru a se face cunoscut. Nu l-a ajutat conștiinta ascendenței nobiliare a familiei sale[2], tânărul „prinț” fiind privit cu răceală. A urmat îndemnurile tatălui său, a îmbrățișat ideea Unirii Principatelor; s-a îndreptat, instinctiv, către cercul unionist[3]. În următorii ani, s-a consacrat activității didactice și organizării „bibliotecii naționale” (pe care a înzestrat-o cu 4.000 de volume), deopotrivă muncii științifice[4]. A fost înlăturat din învățământ (mai 1863); i s-a intentat un proces „de încălcare a moralității”, pentru câteva fraze „echivoc frivole” din „romanțul” „Duduca Mamuca”[5]; deși a fost achitat de instanța de judecată (iunie 1863), acțiunea abuzivă de înlăturare de la catedră, la care se asociase și Mihail Kogălniceanu[6], a rămas în vigoare. Fără niciun mijloc de subzistență, tânărul B. P. Hasdeu accepta propunerea lui Alexandru Odobescu, noul ministru al Instrucțiunii Publice, de a se muta la București: numit (din august 1863), la rugămintea lui Vasile Alecsandri, membru în Comisia Documentală a Monastirilor Închinate. În 1867 a fost ales deputat la Bolgrad (Cetatea Albă); totodată, a tipărit ziarul „Traian”[7]. Din 1873, devine profesor de Filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. În 1887, publică[8] „Revista nouă”…

Activitatea ştiinţifică a lui B.P. Hasdeu, personalitatea culturală cea mai proeminentă (ca erudiţie) din secolul al XIX-lea, a fost considerată fenomenală, de domeniul colosalului. este Una dintre laturile predilecte a fost pasiunea pentru documente, pentru izvoare[9]; descoperă, de la 14 ani, vocaţia[10] pentru istorie şi limba română – acestea nu l-au mai părăsit până la moartea sa. Munca de cercetare a fost precedată de investigarea şi depistarea de noi şi noi surse (inedite); a reușit să publice, cât mai mult, din documente şi din lucrări. Recunoaşterea şi aprecierea activităţii ştiinţifice, din partea contemporanilor, era ilustrată prin numirea sa[11], pe 15 mai 1876, în funcţia de Director General al Arhivelor Statului din Bucureşti, instituţie pe care a condus-o până la 1 aprilie 1900[12].  Alt aspect privește calitatea de editor-documente şi director al revistei „Arhiva Istorică”, preocuparea de a face cunoscută publicaţia (atât în ţară cât şi în străinătate). Hasdeu a acordat atenție sporită și bibliotecilor care adăposteau documente şi manuscrise (mai ales cărţi vechi)[13]/le considera surse documentare valoroase…

Capodopera prozei lui B. P. Hasdeu nu este reprezentată nici de Ioan Vodă cel Viteaz[14], nici de Ursita[15], ci de drama istorică Răzvan și Vidra…

Hasdeu nu a fost de acord cu exagerările etimologizante ale şcolii latiniste, prin care se dorea înlăturarea din limba noastră a tuturor elementelor nelatineşti, în special a slavismelor[16]. Este primul cercetător român care observă similitudinea dintre constituirea popoarelor şi cea a limbilor acestora, completând elementul de bază[17], stratul latin al limbii române cu unul autohton/dac şi cu altul slav…

A scris[18], în 1889, propriul său epitaf: „Pe monumentul funebru de la cimitir acolo unde se lasă locul gol pentru epitaful meu, să se scrie: 1838-anul morţii… Bogdan Petriceicu Hasdeu, fiul lui Alexandru, nepotul lui Tadeu, tatăl Iuliei[19], ca fie-sa, ca tatăl său, ca bunicul său, credea cu tărie în solia omenirii, în dreptatea lui Dumnezeu, în nemurirea sufletului. A muncit, a suferit, a iubit, trecut prin încercări şi călit prin ispită se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând: la ai săi. Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo”…

[1] Harkiv, al doilea oraș ca mărime din Ucraina actuală…

[2] Tadeu Hasdeu (1838-1907) şi-a luat pseudonimul literar B.P. Hasdeu de la domnitorul Ştefan Petriceicu (1672-1674) – din care se trăgea după mamă (Elisabeta Dauksza). Tatăl său, Al. Hâjdeu, care fusese şi el scriitor, i-a dat primele învăţături – în casa părintească din Cristineşti, de lângă Hotin/vechea cetate a lui Ştefan cel Mare…

[3] Reprezentat de Constantin Hurmuzachi, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu… Se pare că primul succes ar fi fost înregistrat prin câștigarea simpatiei lui Anastase Panu, unul dintre cei trei caimacami numiți de puterile garante. Cu ajutorul lui, inclusiv cel financiar, ar fi scos prima revistă intitulată simbolic „România”. Alte păreri înclină către varianta potrivit căreia banii necesari publicației ar fi provenit de la tatăl său, prezent cu un articol iscălit cu pseudonimul Alexandru Hotineanul. Numele revistei „România” era scris cu litere latine, deși în corpul săptămânalului predomina alfabetul de tranziție, în care literele chirilice aveau importanța lor. Apărut la 18 noiembrie 1858, periodicul nu a rezistat mult (pe 16 ianuarie 1859 și-a încetat apariția, odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza)…

[4] Articole și studii docte publicate în „Foaia de istorie română” (1859) sau „Foița de istorie și literatură” (1860)…

[5] Publicat în periodicul „Lumina”, în foileton (prima jumătate a anului 1863)…

[6] Nu va uita evenimetul brutal și nedrept, transformându-l în punctul de cotitură al relațiilor cu V.A. Urechia, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu…

[7] Transformat în „Columna lui Traian”…

[8] Împreună cu Barbu Ştefănescu Delavrancea, Al. Vlahuţă, Gh. Dem. Ionescu-Gion… Revista s-a bucurat de o viață relativ scurtă (şapte ani)…

[9] În 1882, Mihai Eminescu aprecia activitatea lui B. P. Hasdeu (iubitor şi editor de izvoare): „Ceea ce dezgroapă prin aceste documente istorice şi lingvistice nu sunt doar materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul poporului românesc de pe care se înlătură păturile suprapuse de ruine şi barbarie”. Recunoscând rigoarea ştiinţifică cu care Hasdeu publica documentele, M. Eminescu mai scria: „Fără îndoială, unul din meritele domnului B. P. Hasdeu este de a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naţionale. Întrunind cele două calităţi ce caracterizează inteligenţele geniale: memoria şi judecata – cunoscând o sumă de limbi vii, istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră, manifestare uniformă a unui singur geniu naţional, al geniului poporului românesc”. În 1884, B. P. Hasdeu îl recomanda pe Mihai Eminescu pentru ocuparea postului de arhivist la Direcţia Generală a Arhivelor Statului. din Bucureşti, „posedând”, scria protagonistul nostru, „cunoştinţe foarte serioase în istorie şi paleografie română”…

[10] A avut o atracţie nestăpânită faţă de tainele istoriei, un cult al documentului… Atunci când a urmat liceul din Chişinău, când a început să iubească izvoarele istorice, mărturisea: „M-am ocupat în primul rând de adunarea materialului pentru istoria ţării mele. Cu insistenţă şi stăruinţă depusă am reuşit în curs de doi ani să strâng aproape toate izvoarele tipărite şi o mulţime de manuscrise”… În noiembrie 1884, declara, încă o dată, pasiunea pentru izvoarele istorice şi pentru arhive: „Jurnalele au publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne deputat” (de Craiova). „E minciună. De Arhivă nu mă las decât o dată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau demisia din deputat. Dacă Camera va refuza, atunci rămân şi deputat şi arhivist”…

[11] (Decretul nr. 841)…

[12] Pagină extraordinară din viaţa lui B.P. Hasdeu: „(…)cea mai frumoasă misiune a arhivelor este aceea de a înlesni pe bărbaţii de ştiinţă în cercetările lor istorice”. Cercetarea în arhive şi biblioteci s-a concretizat prin călătoriile de studii întreprinse (1868) la Viena, Budapesta (a existat și a doua etapă, caracteristică anului 1877), Műnchen, în Serbia (reveniri în 1869 și 1877), Boemia, Franţa…

[13] 24 de ani s-a ocupat B.P. Hasdeu de fondul de carte şi organizarea Bibliotecii Arhivelor Bucureşti, a sucursalei arhivelor Iaşi. A scris zeci de memorii pentru obţinerea de fonduri şi a cumpărat, personal, sute de cărţi din librăriile europene (printre acestea se aflau şi ediţii de documente, coligaturi, elzeviruri, cronici, gramatici, albume de paleografie, lexicoane, atlase). A iniţiat şi schimbul de publicaţii, mai ales cu cărţile sale, pentru a aduce, la Biblioteca Arhivelor, alte cărţi valoroase…

[14] Nuvela istorică are foarte multe în comun, prin deznodământul tragic al vieţilor protagoniştilor, cu tehnica aproape monografică despre domnia lui Mihai Viteazul descrisă de Nicolae Bălcescu, din cauza antitezelor romantice dintre trecutul glorios şi prezentul decăzut, ascensiunea şi căderea bruscă a domnitorului etc.

[15] Roman istoric neterminat, în care acţiunea se petrece pe timpul lui Ştefan Tomşa (veacul al XVI-lea, atunci când Moldova atinsese maximul înfloririi sale de la Petru Rareş încolo). Discursul epic este mai realist, deşi apare suspansul într-o proporție mai mare, prin intruziunea miraculosului în destinul personajelor. Opera i-a apărut într-un volum postum, după ce fusese tipărită, într-o primă formă, la ziarul „Buciumul” (1864), apoi în „Revista literară şi ştiinţifică” (1876)…

[16] Cunoştea limba rusă, cercetase slavona (limba vechilor cărţi bisericeşti)…

[17] Hasdeu observă importanţa pentru evoluţia limbii a substratului şi a adstratului, prin care limba noastră neolatină posedă, de o manieră accentuată, amprenta romanităţii sale orientale…

[18] Când mai avea de aşteptat încă 8 ani până la izbăvire…

[19] Destinul Iuliei nu a fost unul obișnuit; personalitatea ei extraordinară avea suflul geniului; mintea sa era, cu adevărat, sclipitoare: la varsta de 2 ani și jumătate se familiarizase cu alfabetul, la 4 ani știa să așeze cuvintele pe foaie (nu doar în limba română, deopotrivă în franceză și germană), la 8 ani a absolvit școala primară, apoi debuta literar, la 11 ani a terminat gimnaziul „Sfântul Sava” (concomitent, cursurile conservatorului muzical din București), la 16 ani devenise studentă a Universității din Sorbona (a absolvit în 1886, pe când avea 17 ani)… Nu și-a continuat studiile, îmbolnăvindu-se de tuberculoză şi stingându-se înainte de a împlini 19 ani (1888); impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost nimicitor, în sensul declinului ştiinţific, moral, comportamental, psihic… Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a (re)amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi… În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se” (de asemenea, că toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca eruditul să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia)…

Declaraţie de presă/Dumitru Oprea: Represiunea asupra elevilor români: manuale școlare editate de stat, cu greșeli de gâgă

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 august 2018, 21:22

1.600.000 de manuale de geografie pentru clasa a VI-a, manuale unice, au fost tipărite de către Editura Didactică și Pedagogică, noul monopol de stat în editarea de manuale, cu greșeli incredibile: Turnu Măgurele apare pe harta țării în locul localității Drobeta-Turnu Severin, Marea Moartă în locul Mării Roșii ș.a.m.d. În apărarea sa, conducerea Ministerului Educației Naționale „își exprimă încrederea că erorile regretabile, de tipul celor din manualul de Geografie, nu sunt recurente“. Așadar, nimeni de la Ministerul Educației nu știe cu precizie ce alte gogomănii mai ascund manualele dedicate altor discipline, însă apelează la sentimente precum speranța (care nu are nimic în comun cu rigoarea științifică): „să sperăm că nu sunt așa toate!“.

Vina, în mod evident, nu poate să fie plasată profesorilor (sau doar lor) care au întocmit manualul. Doar centrele de copiere preiau un manuscris și îl publică așa cum a fost primit de la autorii de catrene și cimilituri! O editură profesionistă trece un manuscris printr-un proces laborios de redactare și corectură, cu implicarea nemijlocită a autorilor, cărora le sunt cerute nenumărate lămuriri. În concluzie, Ministerul Educației trăiește cu speranța (care moare ultima doar într-o lume normală, nu în România PSD-ALDE!) că greșelile flagrante din manualul de geografie nu se vor regăsi, într-o formă sau alta, în toate manualele tipărite în milioane și milioane de exemplare pentru această toamnă, necum nu își propune retragerea tirajului, retipărirea și sancționarea celor vinovați! Este, în mic, chintesența acestei guvernări de mahala: fuga de orice responsabilitate și idiocrația la putere!

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Gheorgheni și Ditrău (Harghita)

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 august 2018, 17:52 / actualizat: 24 august 2018, 21:14

© Nicolae Tomescu

*

Biserica „Preasfânta Inimă a lui Isus”[3], cunoscută, mai ales, sub numele de Catedrala Romano-Catolică (nouă)[4] din Ditrău[5], impresionează prin măreție și frumusețe; sala principală a catedralei – ridicate în stil neogotic, între anii 1908-1911[6] -, are o lungime de 56 de metri[7] și o înălțime de 23 metri; turnul principal, înalt de 75 de metri, veghează maiestuos împrejurimile și dă de veste călătorului că se apropie de destinație; catedrala dispune și de o orgă de dimensiuni impresionante, cu 23 de registre/una dintre cele mai mari din România; poarta secuiască monumentală, de la intrarea[8] în parohie, este opera sculptorului local Mezey Tamás (anul 1934)…

© Nicolae Tomescu

[1] La vremea respectivă, comunitatea evreiască număra 1.000 de membri… O parte a numelor (peste 900 de evrei din Gheorgheni, deportaţi şi dispăruţi în lagărul de exterminare din Auschwitz) este inscripţionată pe plăci memoriale plasate pe zidul interior al sinagogii…

[2] Deopotrivă cu cimitirul evreiesc (din secolul al XIX-lea)…

[3] „Jézus legszentebb szíve”…

[4] Biserica romano-catolică veche (biserica „Ecaterina” sau biserica „mică”) se află în centrul comunei Ditrău; reprezintă un monument arhitectural, conform registrului monumentelor judeţului Harghita (1992), construit între anii 1546-1557, cu o capacitate de a primi 500-600 de credincioşi; având, inițial, rolul unei biserici-cetate, porţiuni din zidul de apărare pot fi observate şi astăzi; interiorul are ornamente de stil baroc; tabloul votiv, datând din anul 1600, făcea parte din altarul original al primei biserici; a fost astupată marea fereastră gotică din peretele sudic ulterior; uşa de la intrare presupune elemente sculptate din uşa gotică originală; biserica a căzut victimă flăcărilor de mai multe ori, ultima dată în 1714…

[5] Gyergyóditró, Dittersdorf… Una dintre comunele mari, situată în nordul Depresiunii Giurgeului…

[6] Ridicarea bisericii desemnează, în privința începuturilor, anul 1908 – conform planului arhitectural al arhitectului Kiss István; piatra care s-a flosit provine de la cariera de piatră din localitatea Remetea; catedrala a fost terminată în anul 1911 și sfințită, în același an, de  Karoly Gusztav, episcopul romano-catolic al Transilvaniei…

[7] Poate să cuprindă, ocrotitor, chiar 5.000 de oameni…

[8] Din nefericire pentru mulți turiști, nu se pătrunde în interiorul bisericii decât cu înștiințarea și încuviințarea preotului, ceea ce transformă „holul” de la intrare (de unde se pot face poze în interiorul bisericii) într-un test al măiestriei artistice…

Scenariul fotbalului din România

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 august 2018, 22:56

minutul 67: gafă în lanț a apărării așa-numiților campioni ai României /Manea sare pe sub minge, Camora și Mureșan vin târziu, Turpel înscrie/

minutul 80: Sinani consolidează prima victorie a unei echipe din Luxemburg, în competițiile europene, în fața unei grupări românești

Dudelange vs CFR Cluj 2-0 (0-0)

*

minutul 4: Knasmullner înscrie după un contraatac rapid, favorizat de replierea greoaie a steliștilor (au urmat greșeli individuale incalificabile, ale lui Bălașa, Planic, Stan, Moruțan ș.a.) /1-0

minutul 39: Sonnleitner lovește mingea (cu capul), din interiorul careului mic, precum la un antrenament cu public /2-0

minutul 47: Stan centrează, Gnohere are o reluare simplă și eficientă din 6 metri / 2-1

minutul 49: minge respinsă total neinspirat de Bălgrădean, apoi incapacitatea acestuia de a para un șut telefonat /3-1

într-adevăr, FCSB a avut ocazii rarisime (două bare și alte câteva acțiuni gândite, dar prost finalizate)

Rapid Viena vs FCSB 3-1 (2-0)

Constantin (Costache) Negruzzi: „Cel ce scrie fără de chibzuință și cel ce citește fără să înțeleagă, pierd zadarnic o mare parte din viața lor”

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 august 2018, 21:39

Odată cu izbucnirea revoluţiei din 1821, a fugit[3] în Basarabia; la Chişinău, făcea cunoştinţă cu Puşkin (care îi insuflă gustul pentru literatură) şi cu un emigrant francez[4]; din această perioadă datează Zăbavele mele din Basarabia, primele încercări literare[5] ale lui Negruzzi…

După moartea tatălui său, a fost angajat copist la visterie, obișnuindu-se cu implicarea în viaţa politică[6]. Publică, deopotrivă, câteva traduceri de poezii[7] şi câteva nuvele. La îndemnul faptelor de cultură livrești[8], s-a aplecat asupra studiului istoriei, de aici rezultând Aprodul Purice[9]. Ales, în 1837, deputat de Iaşi în „Obşteasca obişnuită adunare”[10], dar și ca funcţionar superior sau în calitatea directorului de teatru (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), și-a însușit idei liberalo-progresiste. În 1840, era ales primar al Iaşiului. Nu a luat parte la mişcarea revoluționară din 1848; s-a retras din afacerile statului; a reluat soiul de dependență față de autoritate, în funcția judecătorului, apoi ca membru în Divanul domnesc (1857), pentru a ajunge, sub domnia lui Al. I. Cuza, director al departamentului finanţelor, deputat, epitrop la „Sfântul Spiridon”…

Scrierile publicate în periodicele vremii[11] au fost adunate în volumul Păcatele tinerețelor (1857); volumul cuprinde poezii, proză, opere originale și traduceri orânduite în patru cicluri[12]. Costache Negruzzi a inițiat specii literare: primul model de literatură memorialistică (fragmentul Cum am învățat românește); nuvela romantică (Zoe, O alergare de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice”[13]; prin schița portretistică din Rețeta și Fiziologia provincialului (1840), trebuie considerat primul observator social (înaintea lui Vasile Alecsandri); fabulosul și proverbialul din poveștile lui Creangă au fost prefigurate în Scrisoarea XII (Păcală și Tândală, 1842); caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu era schițat, în mare, de Costache Negruzzi; teatrul – Cârlanii, Doi țărani și cinci cârlani, Muza de la Burdujeni (jucată pe scena Teatrului „Național” din Iași)… A fost preocupat și de chestiunile care priveau studiul limbii[14], în patru scrisori intitulate Critica; manifestând interes față de creația folclorică, a grupat proverbele pe teme[15]…

Primul scriitor modern din Moldova și întemeietorul nuvelei istorice[16], deschizătorul de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului”[17], s-a stins din viaţă la 24 august 1868, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi…

[1] Cunoștințe elementare de scris și citit…

[2] Cu unul dintre dascălii greci – având renume în epocă; a învăţat româneşte de unul singur, dintr-o carte a lui Petru Maior, precum mărturiseşte în articolul intitulat „Cum am învăţat româneşte” (articol atractiv și pentru detaliile pe care le oferă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii acelei vremi)…

[3] Împreună cu tatăl său…

[4] De la care ia lecţii de limba şi literatura franceză…

[5] În anii 1821, 1822…

[6] Așa procedau toţi fiii de boieri…

[7] Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel…

[8] Scrierile patrioţilor de peste munţi…

[9] Poate fi asemuit unui protest indirect la adresa domnului şi boierilor din timpul său…

[10] Instituită de Regulamentul Organic…

[11] („Albina românească”, „Curierul de ambe sexe”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Dacia literară”, „Propășirea” ș.a.)

[12] Amintiri de junețe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică și un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină și pălămidă (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten (inaugura genul epistolar)…

[13] Apărut în 1873, anterior „Daciei literare”, fragment din proiectata epopee Ștefaniada…

[14] Pe temeiul cunoașterii limbii vorbite, a textelor vechi…

[15] Precum a făcut-o Anton Pann în Povestea vorbei…

[16] Prin Alexandru Lăpușneanul, Negruzzi a devenit un scriitor clasic; nuvela apăruse în 1840/revista „Dacia literară”, primul număr, cu titlul Scene istorice din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpușneanul/, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogalniceanu în articolul-program („Introducția”)…

[17] Cf. Al. Piru…

Despre Constantin Negruzzi în http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html

Zetea (județul Harghita): bucuria naturii împărtășită sufletului oamenilor

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 august 2018, 21:30 / actualizat: 24 august 2018, 21:11

Șoseaua șerpuiește pe marginea muntelui, acolo unde pădurile de foioase – cu frunzele ruginite – se întrepătrund cu cele de conifere – la care verdele crud nu pălește în nicio perioadă a anului; mantia care acoperă Munții Gurghiului este alcătuită din păduri de fag, stejar, alun/dominante sunt pădurile de conifere (brazi și molizi)…

Faima îi revine, pe de-a-ntregul, lacului de acumulare[3]; la 636 m deasupra nivelului mării[4], cu o lăţime de 400-800 m și o lungime de 2.600 m, acesta asigură un debit permanent de 1,2 metri cubi pe secundă/aval de acumulare pentru alimentarea cu apă a localităților de pe valea Târnavei Mari iar, la piciorul barajului, are executată o centrală hidroelectrică…

© Nicolae Tomescu

Depresiunea Giurgeului (subdivizată în /depresiunea Gheorgheni, până la pragul vulcanic de la Sărmaș/ și /depresiunea Toplița, până la gura defileului Toplița-Deda/) a evoluat în direcția evidențierii a trei trepte de relief – piemonturi laterale, lunca și terasele) are un fundament de șisturi cristaline peste care stau depozite de pietrișuri, nisipuri, chiar marne… Rama montană a depresiunii este alcătuita din roci vulcanice (magmatice neogene și cuaternare) și cristaline (din seria de Tulgheș). În rama vulcanică predomină andezitele și dioritele, izolat se găsesc bazalte; condiții favorabile de exploatare întrunesc rocile andezitice (Remetea). Rama cristalină conține sienite nefelinice și calcare cristaline (Lăzarea, Voșlabeni, Valea Strâmbă). Vatra depresiunii este alcătuită dintr-un fundament cristalin, peste care se află depozite de nisipuri, pietrișuri, argile pleistocene, cu intercalații de lignit (Jolotca). În terasele Mureșului sunt nisipuri și pietrișuri rulate (din roci de origine eruptivă și metamorfică), peste care se găsesc argile nisipoase și nisipuri argiloase deluvio-proluviale, pleistocene și holocene, cu lentile de cărbuni (Toplița, Ciumani, Suseni, Ditrău). Activitatea postvulcanică de mofetă determină mineralizarea și termalizarea apelor freatice din anumite puncte (Toplița)…

[1] Cuprinde centrul comunal Zetea și satele Subcetate, Şicasău, Izvoarele, Deşag, Poiana Târnavei…

[2] Una dintre zicalele secuiești ale zonei: „Suntem făcuți din praf, dar trăim din lemn”…

[3] Amenajat pe râul Târnava, lacul a devenit realitate după potopul din anul 1970…

[4] La 810 m deasupra nivelul mării, cetatea Zete a născut, din propria-i existență, o legendă: domnul cetăţii nu voia să devină creştin, a folosit cuvinte înjurioase, drept consecință Dumnezeu l-a pedepsit cu darâmarea cetăţii şi dispariţia lui împreună cu fiicele sale…

23 august… între istorie și politică

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 august 2018, 20:53

documentar: Nicolae Tomescu

montaj audio: Silviu Jitaru

înregistrări cu Anatol Petrencu și Pavel Parasca (din Republica Moldova)

Pactul sovieto-nazist nu doar că a pregătit şocul psihologic din vara anului 1940, el rămâne exemplul unui tratat de distrugere, împărţire şi război (fără precedent)[3].

*

La 23 august 1944, România a întors armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu[4]…

documentar: Nicolae Tomescu

Viorel Roman (Bremen/Germania)

Gheorghe Buzatu (Odihnească-se-n Pace!)

sondaj de opinie

Ion Varta (Chișinău)

Neagu Djuvara (Odihnească-se-n Pace!)

Vasile Tărâțeanu (Cernăuți)

După înlăturarea regimului comunist, actul politic de la 23 august 1944 a fost prezentat, oficial, ca o lovitură de stat condusă de către regele Mihai şi partidele istorice… Desigur, au fost și sunt alte interpretări/reinterpretări[5]; semnificaţia zilei de 23 august a rămas în continuare una dintre cele mai ideologizate chestiuni din istoria contemporană a României…

Prima aniversare a zilei de 23 august, în 1945, a stat sub semnul grevei regale[6]. Din 1948[7] şi până în 1990, 23 august a fost sărbătorită[8] drept Ziua Naţională a României, „ziua eliberarii României de către glorioasa armata sovietică şi a  doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist”[9]…

*

Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului și ale nazismului este marcată, anual, la 23 august, pentru a păstra vie amintirea victimelor deportărilor și exterminărilor în masă, precum și pentru întărirea bazelor democrației și consolidarea păcii și stabilității în Europa[10].

În România, Traian Băsescu semnase, în noiembrie 2011, decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului. Deputaţii aprobaseră, în urmă cu o lună, ca ziua de 23 august să fie declarată Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului, iar 21 decembrie să fie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului din România…

[1] Tratatul de Neagresiune Sovieto-German, cunoscut publicului larg sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov, a redefinit relaţiile germano-ruse; în sine, reprezintă o reorganizare a diplomaţiei europene de până atunci, bazată pe excluderea, mai mult sau mai puţin voită, a U.R.S.S. din afacerile continentale; spaţiul care se afla între aceste două mari puteri, respectiv Europa Central-Estică, era izolat de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara lui 1939…

[2] Pentru Hitler, situaţia părea mai complicată, având în vedere că fusese, constant, până la momentul respectiv, în declaraţii anti-bolşevice. Realismul politic a avut câştig de cauză în ceea ce îl privește pe cancelar, planurile sale de dominaţie europeană nu s-ar fi putut realiza fără acest Pact iniţial. Tratatul de Neagresiune a amânat, temporar, războiul în Est cu U.R.S.S. pentru Lebensraum (spaţiu vital), iar Germania și-a concentrat mare parte a forţelor armate la Vest, pentru a declanşa Blitzkrieg împotriva Franţei şi Angliei. Din punct de vedere strategic, Berlinul a comis o eroare fatală, care a permis Moscovei să se pregătească de război beneficiind de aparenta sa neutralitate; Hitler miza, totodată, pe efectul psihologic al suprizei semnării acestui pact asupra Occidentului, care ar fi determinat Polonia să îi ceară pace, înţelegând că nu va fi ajutată de U.R.S.S. să reziste Reich-ului…

[3] Ernst Nolte, Războiul Civil European 1917-1945: Naţional-Socialism şi Bolşevism, p. 243…

[4] În urma refuzului net al lui Antonescu de a semna armistiţiul cu Naţiunile Unite, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, România a trecut de partea Aliaţilor… Încă din luna martie a anului 1944, armata sovietică era în nordul Moldovei…

[5] Funcție de ideologii sau de interese, au pus și pun în discuţie inclusiv rolul jucat de Regele Mihai… Despre actul de la 23 august 1944 unii cred că „s-au ascuns, cu abilitate, adevăruri ale și implicații”, în majoritatea lor nefaste pentru România, că „s-a trecut cu vederea, în mod deliberat”, situația militară a României în primavara anului 1944, nu s-a spus nimic despre marea trădare de la Iași, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a (general de Corp Armată) Mihai Racoviță, „în strânsă legatură cu Casa Regală și cu Partidul Comunist”, că au fost prezentate, „în mod denaturat”, situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, tratativele diplomatice/rezultatele acestora nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a respectivelor tratative ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm (inițiate încă de la sfârșitul anului 1943), „nu s-a spus mai nimic” în legătură cu conspirația Casei Regale și a P.C.R. – pentru arestarea lui Ion Antonescu și a guvernului pe care acesta îl conducea…

[6] Putem vorbi despre desincronizări fundamentale între Regele Mihai şi prim-ministrul Petru Groza, în condițiile în care primul ceruse demisia cabinetului (iar Groza refuzase)…

[7] Regele fusese forţat să abdice, România se găsea sub influenţa sovietică, Partidul Comunist începuse o campanie propagandistică de legitimare, sărbătoarea de la 23 august avea un rol central…

[8] Cu defilări ale oamenilor muncii, sub portretele lui Marx, Lenin, Stalin. După moartea ultimului, putem vorbi de mare fast, demonstraţii militare şi coloane (muncitori, tineri, elevi, copii) cu steaguri roşii ale Partidului Comunist şi steaguri tricolore, cu enorme portrete ale „iubiţilor conducători” comunişti (cu timpul, au rămas „doar” Nicolae şi Elena Ceauşescu); pe stadioane erau programate alte manifestari omagiale, de dimensiuni megalomanice, dedicate Partidului Comunist şi conducătorului iubit (elevii, artiștii, sportivii, muncitorii din uzine participau, „cu entuziasm”, în „cinstea” cuplului dictatorial; la sfârșitul demonstraţiei, românii începeau un fel de petrecere; exista o dedublare – mergeau să „elogieze”, dar, în clipa în care simţeau că s-a terminat „procesul de adulare” se trecea la „tarafuri şi grătare” (unii oameni au rămas cu o imagine „idilică”; în plus, alții consideră comemorările unor zile istorice drept încercări ale unui popor de a se afirma)…

[9] Pe măsură ce Partidul Comunist şi regimul Nicolae Ceaușescu au început să se detaşeze de Moscova, s-au „schimbat” nu doar portretele ci și semnificația zilei de 23 august. Insurecția armată antifascistă a devenit revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă…

[10] În 2008, Parlamentul European (PE) a declarat ca respectiva zi să fie amintită drept Ziua europeană a comemorării victimelor stalinismului și ale nazismului, două regimuri care au măcinat continentul în secolul trecut. Rezoluția PE amintea că în timpul acestora au avut loc genocide, s-au încălcat drepturile și libertățile omului, au fost săvârșite crime de război și crime împotriva umanității – pe care le condamnă și își exprimă respectul pentru victimele acestor crime, precum și regretul că accesul la documentele de arhivă din această perioadă este încă limitat. Membrii Parlamentului European au subliniat că o înțelegere comună a trecutului este necesară pentru construirea viitorului comun. Marcarea zilei de 23 august ca zi internațională în amintirea victimelor totalitarismului a fost susținută și de Declarația de la Vilnius, din 2009, a Adunării Parlamentare a OSCE…

(VIDEO) Mausoleul din Mărăști

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 august 2018, 11:27

„Ei s-au stins, tot stingheri,

Ziua lor este ieri,

Dar mai au și un azi,

Doar și-au spus… camarazi”[1]

Mausoleul din Mărăști, situat[2] la NV de oraşul Panciu, adăposteşte rămăşiţele ostaşilor români căzuţi în Primul Război Mondial[3].

Pentru glorificarea eroismului, la iniţiativa unor ofiţeri şi generali[4] ai Armatei a II-a române, a fost ridicată[5] construcţia[6] al cărei subsol cuprinde criptele în care sunt depuse osemintele militarilor[7], sarcofagele cu osemintele generalilor Alexandru Averescu, Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu şi Nicolae Arghirescu; în muzeu, sunt expuse obiecte care au aparţinut generalului Văitoianu, trofee militare, hărţi, documente, fotografii din Primul Război Mondial; pe faţadă au fost amplasate 15 plăci de marmură albă, pe care s-au inscripţionat numele regimentelor şi ostaşilor participanţi la lupte.

[1] Versuri de Nicolae Tomescu

[2] Aproximativ 27 de km…

[3] În bătălia de la Mărăşti (iulie 1917)…

[4] Care au pus bazele „Societăţii Mărăşti”…

[5] „Câmpul istoric de la Mărăşti”, astfel stă scris la intrarea în sat (distrus în întregime pe timpul luptelor şi refăcut după război), pe portalul asemănător unui arc de triumf… La cota 536, acolo unde s-au purtat luptele…

[6] Proiectată de arhitectul Pandele Şerbănescu şi decorată cu basoreliefuri de Aurel Bordenache…

[7] Români, ruşi, germani, participanţi la Primul Război Mondial, în total 5.342 de eroi (identificaţi, doar 116 români şi 126 germani)…

VIDEO Mausoleul din Mărăști

Concept: Nicolae Tomescu

Foto: Nicolae Tomescu

Operator-imagine și editare video: Bogdan Zlei

Conducător auto: Dumitru Lupu

Dumitru Oprea, declaraţie de presă

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 august 2018, 21:50

A început de câteva zile „să adie“ perspectiva sacrificării ritualice a premierului Viorica Vasilica Dăncilă pentru a mai detensiona situația creată de intervenția în forță a jandarmilor în Piața Victoriei în ziua de 10 august. Nici un român care nu a fost atins de propaganda PSD-ALDE nu poate crede în explicațiile cusute cu ață albă ale ministrului de Interne Carmen Dan. Comunicatorii dezastruoși ai Jandarmeriei Române au reușit contraperformanța de a oferi aproape zilnic câte un alt motiv pentru care s-a ordonat „curățirea“ pieței. Armele clasice ale manipulării au de înfruntat acum, la aproape 30 de ani de la Revoluție, o populație informată, care poate verifica un fake news la cel mult 30 de secunde de la lansarea sa pe piață. Dincolo de orice, misiunea Parchetului General rămâne esențială în restabilirea urgentă a adevărului și pedepsirea vinovaților. Justiția apărată de cetățenii români în stradă, cu riscuri tot mai mari (după cum s-a văzut în 10 august) este datoare să conducă în ritm accelerat o anchetă fără pată.

Revenind la zvonurile privind debarcarea în această toamnă a premierului Viorica Dăncilă, ne întrebăm la ce ar folosi în mod real o asemenea mutare, de vreme ce nimeni nu mai este atât de naiv încât să creadă că domnia sa are vreo minimă autonomie de acțiune sau de… gândire. Dacă PSD își mai dorește să aibă un viitor politic, atunci singurii lideri care trebuie debarcați sunt Liviu Dragnea și echipa sa de șoc importată din fieful de la Teleorman! Altfel, așa-zișii social-democrați ne vor face o demonstrație rară de psihoză în masă și vom avea proba certă a faptului că „Daddy“ a învins orice formă de morală și conduită democratică în sânul PSD. În plus, înlăturarea Vioricăi Dăncilă de la Palatul Victoria doar pentru a mai înscăuna un alt vasal al efigiei politicianului corupt din România, Liviu Dragnea, ar duce alianța de guvernare la al treilea premier schimbat în nici doi ani. Asta dacă ar mai fi posibil și dacă Liviu Dragnea și Călin Anton Constantin Popescu Tăriceanu chiar ar mai fi la fel de uniți ca până acum și ar strânge voturile necesare pentru trecerea unui nou guvern. Lucru greu de crezut după majoritatea la limită (două voturi) cu care au trecut modificările la Codul de Procedură Penală (iar acolo miza era mai mare: salvarea pielii multor aleși locali și centrali prin închiderea de dosare!).

PSD pare că alege calea autodistrugerii. Dar, câtă vreme Dragnea și ai săi se luptă cu toți dușmanii închipuiți – statul paralel, George Soros etc. – un alt lider și un alt partid capitalizează puternic electorat tocmai din zona social-democrată. ALDE, condus de Călin Popescu Tăriceanu, se poziționează și mai radical ca discurs decât aripa provenită din PRM a PSD-ului de azi, lăsând ca faptele să fie decontate integral de Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Carmen Dan și toți miniștrii lor. Să ne reamintim că numele ALDE nu a mai încăput pe nici o plăcuță de înmatriculare personalizată în Suedia?

Prof. univ. dr. Dumitru OPREA

Deputat PNL de Iași

Constantin Jean: „Cred că natura m-a înzestrat pentru a face omul să râdă”

Publicat de Nicolae Tomescu, 20 august 2018, 22:50

A lucrat ca normator într-o fabrică din Constanța, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. A debutat ca artist la „Casa de Cultură” din localitate. La sfârșitul anului 1957, a fost primit în nou-înființata secție de estradă din cadrul Teatrului de Stat „Fantasio”; actorul a rămas angajat al acestui teatru până la pensionare.

A jucat în 67 de filme, de la începutul lui 1960. La sfârșitul respectivului deceniu, era distribuit în producțiile de succes Prea mic pentru un război atât de mare (1969, regia: Radu Gabrea), Canarul și viscolul (1969, regia: Manole Marcus), ambele având drept subiect pierderea pricinuită de apărarea cauzei politice (prin război sau ilegalism). Nu aceste roluri îl impuneau, ci partiturile comice jucate, începând din 1970, pentru seria B.D. (Brigada Diverse), în compania actorilor Toma Caragiu, Puiu Călinescu, Iurie Darie, Sebastian Papaiani și Dem Rădulescu.

În 1973, colaborase, pentru întâia oară, cu regizorul Sergiu Nicolaescu în filmul Nemuritorii. Serialul Toate pânzele sus (1976, regia: Mircea Mureșan), i-a adus un alt rol cu mare priză la public – turcul Ismail. 

Revanșa (1978), de Sergiu Nicolaescu, rămâne primul film în care Constantin Jean interpretează rolul „Limbă”. Un an mai târziu, juca în comedia Nea Mărin miliardar.

https://youtu.be/IwN8G7rn1ik

Între anii 1980 și 1990 era distribuit în comedii. După o pauză de șapte ani, a revenit pe platourile de filmare cu rolul nea Florică din lung-metrajul de debut al lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii (2006). Ultimele sale filme[3], Supraviețuitorul (2008) și Poker (2010), au fost regizate de Sergiu Nicolaescu, vechiul său colaborator.

La 7 februarie 2004, Președintele României[4] i-a conferit artistului Constantin (Cornel) Jean „Ordinul Meritul Cultural” în grad de Ofițer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „ca semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.  În 2006, a fost onorat cu „Diplomă de excelență” pentru filmul Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii…

După „experiențele” din 2009 și 2010, atunci când actorul a fost internat, în repetate rânduri, din cauza problemelor cardiace, a murit miercuri, 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța. Vestea morții a fost făcută publică de către actorul Alexandru Arșinel… Constantin Jean a fost înmormântat în „Cimitirul Central” din Constanța, în ziua de 28 mai.

[1] 21 august 1927, la Techirghiol (județul Constanța)… Multă vreme s-a crezut că anul nașterii a fost 1928; actorul însuși a menținut confuzia, necontrazicându-i pe cei care l-au „întinerit” cu un an…

[2] Reprezentanții comunității rome din Constanța declarau că Jean Constantin nu era membru al etniei și că devenise cunoscut în oraș prin condiția lui de grec. Totuși, datorită tenului său mediteranean, a fost distribuit în roluri de țigan (mai multe filme)…

[3] A apărut și în serialul Regina, difuzat de„Acasă TV”…

[4] Ion Iliescu…

Simona Halep, în fruntea clasamentului WTA (circuitul feminin de tenis)

Publicat de Nicolae Tomescu, 20 august 2018, 13:32

TOP 10 WTA (la zi)

Kiki Bertens (câștigătoarea turneului de la Cincinnati[1]) a urcat pe locul 13

…

Mihaela Buzărnescu se menține pe locul 20 WTA, Sorana Cîrstea ocupă locul 52, Irina Begu se află pe locul 58, Monica Niculescu a ajuns pe poziția a 61-a (ultima româncă în „Top 100” este Ana Bogdan/74 WTA)…

[1] Care declara, după meciul de ieri: „Simona, cred că ești un veritabil număr 1. Îmi pare rău pentru astăzi, dar ești o jucătoare fenomenală.”

Ion I.C. Brătianu: „Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea naţională”

Publicat de Nicolae Tomescu, 20 august 2018, 12:23

A fost, de cinci ori, președinte al Consiliului de Miniștri (în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova), mai mult decât oricine altcineva; a ocupat, totodată, funcția de ministru de interne (de trei ori), ministru al apărării naționale (de două ori) și ministru al afacerilor externe (de două ori)…

La jumătatea lui noiembrie 1916, atunci când trupele Puterilor Centrale se apropiau de Bucureşti, familia regală, guvernul şi autorităţile centrale s-au mutat în Iaşi, orașul devenind „capitală de război a României” (începând cu 12/25 noiembrie anul amintit). În absența unor pregătiri, adăpostirea instituţiilor centrale şi a sutelor de mii de refugiaţi a creat dificultăți (aparent insurmontabile); primarul Gheorghe Mârzescu a dovedit o capacitate organizatorică extraordinară, ieșenii au înțeles situația, fapte care au condus, în vreo câteva zile, la adăpostirea oamenilor de stat, a instituţiilor centrale – instalate în sedii provizorii[1].

Potrivit mărturiei lui I. G. Duca, prim-ministrul (1864-1927) primea găzduire în „casa Levin” din strada „Lascăr Catargi”[2]/numărul 44 de astăzi. Clădirea (cu trei odăi, biroul şi locuinţa familiei Brătianu) avea să fie martora evenimentelor şi întâmplărilor care merită istorisirea.

Când apăreau probleme (dincolo de obșnuit[3]), membrii guvernului se adunau în biroul prim-ministrului[4]. Biroul era deschis comandanţilor militari, miniştrilor români şi străini, parlamentarilor şi altor dregători (cu care se Ionel Brătianu se consulta, căutând soluţii pentru rezolvarea chestiunilor provocate de înfrângerile din prima parte a războiului); casa de pe strada Română a fost martora informațiilor[5] privind căderea, sub ocupaţie germană, a Munteniei, Olteniei, Dobrogei, a oraşelor Bucureşti, Ploieşti[6], Buzău, Brăila şi Focşani[7]. În acelaşi birou au avut loc tratativele cu trimişii ţărilor aliate[8], sosiţi la Iaşi (prin mai-iunie) pentru a vedea situaţia de pe frontul răsăritean. Tot aici s-a cristalizat înţelegerea cu ministrul Rusiei[9]; clădirea a trăit, deopotrivă, neliniştea provocată de contorsiunile armatei aliate ruse[10] – îngrijorat, Brătianu a convocat un consiliu de miniştri urgent, în puterea nopţii, la biroul său[11]; totodată, ieşirea Rusiei din război şi încheierea armistiţiului de la Brest Litowsk (22 decembrie 1917) a lăsat România descoperită în faţa armatelor Puterilor Centrale şi a obligat-o să accepte aceeaşi cale[12]; în plan intern, s-a produs demisia guvernului de coaliţie şi înlocuirea acestuia, la finele lunii ianuarie 1918, cu unul de specialişti al generalului Averescu, pentru elaborarea şi încheierea păcii (deja semnate) de Ucraina; imediat, la dorinţa reprezentanţilor Puterilor Centrale, regele a înlocuit guvernul lui Averescu cu unul filocentralist (5/18 martie 1918), condus de Alexandru Marghiloman[13]. Cred că vă imaginați una din etape: punerea la zid a lui Brătianu[14], chemări, la tribunal, ale foştilor guvernanţi, dar şi întruniri în „casa lui Mârzescu de pe Copou”[15]…

În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923. Adesea, Ion I.C. Brătianu s-a trezit cu acuzația că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice; în criza dinastică (determinată de renunțarea principelui-moștenitor/ decembrie 1925), a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a încetat din viață (în 1927), guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării; marele om politic a murit, la rându-i (avea 63 de ani); începea o perioadă de declin pentru Partidul Național Liberal…

[1] Lipseau sălile încăpătoare pentru întrunirile guvernamentale; acestea se ţineau în locuinţele miniştrilor… Liberalii se întruneau la Emil Costinescu, ministrul de Finanţe (pe strada „Gheorghe Asachi”), la primarul Mârzescu (strada „Carol”), conservatorii la ministrul D. Grecianu (tot din strada „Carol”), Parlamentul la „Teatrul Naţional”, iar Senatul în „Aula Universităţii”…

[2] Fostă Română, fostă „Karl Marx”…

[3] Era necesară unirea forţelor politice, înlăturarea neînţelegerilor şi acuzaţiilor politicianiste care dăunau intereselor ţării… În biroul des invocat s-au purtat tratative între prim-ministrul I. I. Brătianu şi Take Ionescu, reprezentantul partidului Conservator Democrat, de opoziţie, pentru formarea guvernului de coaliţie (11/24 decembrie 1916). S-au fost discuții și pentru rezolvarea reformei agrare, pe care regele Ferdinand o proclamase (la sfârşitul lui martie 1917), dar pe care unii dintre conservatori nu o agreau…

[4] Biroul avea, la mijloc, o masă înconjurată de câteva scaune… Atmosfera a fost schiţată de același I. G. Duca, ministrul Instrucţiunii, cu prilejul unei întruniri cruciale pentru soarta României…

[5] Tot aici a venit vestea cumplită a tragediei din gara „Ciurea”… În noaptea de 30 decembrie 1916, și-au pierdut viața, fiind caronizați, circa 800 de călători civili şi militari din cauza deraierii unui tren supraaglomerat, scăpat (şi aprins) la vale de Bârnova…

[6] 23 noiembrie/6 decembrie 1916…

[7] În ziua de Crăciun – 25 decembrie/7 ianuarie 1916…

[8] Albert Thomas, ministrul Apărării francez, şi Emile Wandervelde, ministrul belgian… Au mai ajuns emisari din America, Italia, Anglia…

[9] Pentru ca (aproximativ) 30.000 de ostaşi şi ofiţeri români ardeleni, prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev), să formeze un corp de voluntari capabili să lupte alături de armata română pentru eliberarea Transilvaniei…

[10] De aproape un milion de oameni, prinși în convulsiile evenimentelor (25 octombrie/7 noiembrie 1917)… Iaşiul devenise un centru important al activităţilor puhoiului condus haotic; aici soseau comisarii trimişi de la Petrograd; în gara „Socola”, unde exista un centru tehnic al armatei ruse şi un depozit de muniţie, venind un grup maximalist, cu misiunea de a intensifica mişcarea revoluţionară în Moldova, acesta preluase conducerea unităţii – în seara de 8 spre 9 decembrie 1917, întâlnirea, de pe Copou, la casa „Grigore Iamandi”, între grupul de emisari din Socola şi generalul Şcerbacev, comandantul armatei ruse din România, s-a terminat cu arestarea comisarilor bolşevici (în frunte cu Simion Grigorievici Roşal) de către garda ucraineană a generalului (apud Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice)…

[11] Atmosfera a fost schiţată de același I. G. Duca, ministrul Instrucţiunii, cu prilejul unei întruniri cruciale pentru soarta României: „Brătianu începe prin a ne povesti cele ce s-au întâmplat şi ne arată că trebuie să alegem între următoarele două alternative: sau intrăm în lupta cu bolşevicii, sau ne expunem ca peste câteva ceasuri tovarăşii lui Rochal să fie stăpâni pe laşi, pe Rege şi pe Guvern. De bună seamă, intrarea în luptă cu bolşevicii implica mari pericole: represalii împotriva românilor de la Odessa şi de la Cherson, pierderea Tezaurului nostru de la Moscova, devastări şi vărsări de sânge în Moldova, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia şi aşa mai departe. Dar, între aceste pericole, desigur mari şi grave, şi între pericolul ca tot ce reprezintă încă fiinţa legală a Statului să ajungă pe mâna bolşevicilor, el socoteşte că nu se poate sta un moment la îndoială“. (I. G. Duca, „Memorii“). S-au purtat puternice discuţii contradictorii, sfârşite pe la ora 4:30, cu hotărârea (propusă şi de miniştrii aliaţi), ca să se elimine centrul din Socola. A doua zi, o unitate militară formată din ostaşi ucraineni ajutată şi de români, înconjurau tabăra din Socola, obţinând predarea fără prea multă opunere. Se îndepărtau din ţară şi celelalte trupe revoluţionare…

[12] Una dintre condiţiile armistiţiului privea îndepărtarea misiunilor militare; sâmbătă, 24 februarie/9 martie 1918, acestea plecau din gara „Socola”, petrecându-se şi trista despărţire de generalul Berthelot…

[13] Reprezentant al politicienilor conservatori rămaşi la Bucureşti, sub ocupaţie; acesta a semnat Tratatul preliminar al păcii şi pacea propriu-zisă, impusă de învingători, cu pierderea Dobrogei şi a trecătorilor Munţilor Carpaţi; tot el va primi delegaţii Basarabiei, care aduceau – la Iaşi – actul de Unire cu România, votat de Sfatul Ţării din Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918). Emoţionat, Ion I. C. Brătianu, fost prim-ministru, adresa o telegramă Sfatului Ţării din Chişinău: „În această clipă îngrozitoare, din Chişinău au pătruns în casa noastră razele înviorătoare ale luminii. Brătianu.” (Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei)…

[14] Chipurile, autorul „dezastrului naţional”…

[15] Acolo, ex-miniştrii alcătuiseră un fel de cabinet din umbră, la care participa şi şeful lor, aşezat pe un mic fotoliu (doamna Mârzescu avea să-l declare „monument istoric”)… Câteodată, în timpul deplasării către locuinţa din strada „Română” şi „casa Mârzescu” din strada „Carol”, fostul prim-ministru se plimba pe Copou cu ochii pe înaltele grilaje, încercând să descifreze paginile de istorie, ascunsă după ele…

Simona Halep vs Kiki Bertens 6-2; 6-7(6); 2-6