Eretz Israel (Țara Israelului)

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 decembrie 2018, 15:58

Din prima excursie (în 2009), mi-am dat seama că Israelul îmbină istoria bogată şi impresionantă cu infrastructura suprapusă preferinţelor de vacanţă… Oraşe pline de viaţă… Pieţe… Rezervaţii naturale – pe care am avut plăcerea să le cunosc în 2010… Locuri sfinte…  Indiferent dacă am venit pentru pelerinaj (în 2011), pentru a mă bucura de soare, pentru a admira priveliştile, rămân fascinat de Israel…

Aș vrea să cred că povestea mea, încărcată de fotografii și filmări, nu are sfârșit; oricum, ne re-apropie un vechi proverb: „Călătorule, nu există drumuri. Drumurile se fac păşind…”

(VIDEO) Două filme documentare, trei mănăstiri-unicat…

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 decembrie 2018, 13:18

Secundele mănăstirii Comana (din județul Giurgiu) se împart în clipe infinite…

Iar următorul film documentar (realizat în județul Argeș) reprezintă răspunsul meu la întrebarea: Poate fi mănăstirea tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului și locul împlinirilor?

© Nicolae Tomescu (opere de creație intelectuală înregistrate la ORDA)

La radio, deopotrivă la televiziune, tensiunea textelor subzistă în dinamica faptelor, în stilul impus de autor… Două filme documentare ne-au apropiat de trei mănăstiri-unicat… Ar fi de preferat să ne îmbogățim spiritual, prin întâlnirea cu oameni fascinanți, cu locuri pline de istorie și de încărcătură religioasă…

Dumitru Oprea (declaraţie politică): România dorită de Dragnea și Tăriceanu, fără opoziție și societate civilă

Publicat de Nicolae Tomescu, 19 decembrie 2018, 11:20

În același timp, trebuie să încercăm să ne imaginăm cum ar fi arătat astăzi România sub PSD și ALDE, sub Dragnea și Tăriceanu, dacă partidele politice de opoziție, alături de președintele Klaus Iohannis, nu ar fi contestat legile la Curtea Constituțională, nu ar fi luat poziție față de masacrarea cadrului legislativ privind justiția. Cum ar fi arătat România sub Dragnea și Tăriceanu fără o societate civilă activă şi vigilentă, fără câteva instituții de presă care se luptă să supraviețuiască și să fie în serviciul publicului lor, nu în serviciul unor baroni politici?

Lecția Centenarului, așa cum am mai spus-o în Parlamentul României, este că românii se pot uni, pot opri prin acțiunea lor instaurarea totală a autocrației de Teleorman. Nici un efort nu este prea mare pentru a păstra democrația în România!

Democrația este costisitoare și tot timpul reversibilă dacă puterea cade, conjunctural, în mâinile unor avizi de putere şi bani! De aceea, fiecare român ar trebui să facă tot ce îi stă în putere ca democrația să rămână principiul de guvernare și pentru generațiile care urmează. La 100 de ani de Românie modernă, trebuie să ne gândim ce țară lăsăm celor de mâine!

Édith Piaf: „Moartea este un nou început”

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 decembrie 2018, 19:39

Şi-a luat pseudonimul „Piaf” (vrabie, conform argot-ului parizian), cu ocazia debutului, în anul 1935. Fiică a cântăreţei ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar, mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul Primului Război Mondial, tatăl său a fost angajat de un circ ambulant şi împărțea rulota cu Édith. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith a început să cânte la colţuri de stradă, câştigând ceva bănuţi. La vârsta de 17 ani, Édith rămânea însărcinată cu Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, a murit de meningită în anul 1935. Părăsită de „P’tit Louis”, Édith – în vârstă de 20 de ani – decade tot mai accentuat, frecventează straturile cele mai infame ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei; continua să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă mizeră.

Édith l-a cunoscut pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care a invitat-o să cânte în localul său câteva melodii, inclusiv compoziţii ale lui Vincent Scotto. Apariţia, în public, pe scena unui local, marchează debutul carierei artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de „môme Piaf”, din cauza staturii, deloc impresionante. La „Le Gerny’s”, Édith înregistra primele succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, au fost subjugați de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigura o emisiune radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia „La foule”/ Primul mare succes datează din ianuarie 1937, atunci când obţinuse un angajament la teatrul „ABC” din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrase discul cu „Mon légionnaire”/

Înzestrată cu o voce capabilă de nuanţe infinite, plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat, cu un deceniu, sensul rebeliunii şi neliniştii care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe „rive gauche” (Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim). Jean Cocteau scria piesa de teatru „Le Bel indifférent”. Despărţită de Raymond Asso, Édith începuse o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care l-a părăsit pentru compozitorul Michel Emer; ultimul a compus, pentru Edith Piaf, melodiile „L’accordéoniste” / şi „Le disque use”/ În timpul ocupaţiei germane, stabilea contacte cu mişcarea de Rezistenţă; entuziasmase publicul cu melodiile „Le vagabond” / „Le chasseur de l’Hôtel” / „Les histoires de coeur” / Totuşi, după eliberare, i s-a reproşat faptul că ar fi concertat în Berlin, la invitația autorităţilor germane. În 1944, o dragoste furtunoasă s-a dezlănţuit între Édith Piaf şi Yves Montand, tânăr cântăreţ debutant; apar împreună în concerte… În 1946, scria textul celebrei melodii „Je vois la vie en rose”/ La sfârşitul anului 1947, Édith călătorea, pentru prima dată, la New York. Aici i-a cunoscut pe actriţa Marlene Dietrich şi pe boxerul Marcel Cerdan; acesta din urmă devine amantul său, „le meilleur amant du monde”. De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primea ştirea accidentului de avion, în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru geniul sărman, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scria – în amintirea acestei iubiri – textul pentru „L’hymne à l’amour” (muzica de Marguerite Monnot)./ În 1950, s-a întors la New York pentru o serie de concerte, însoţită de Eddie Constantine, actorul şi cântăreţul american de origine ruso-poloneză; noul său amant nu-l exclude pe secretarul particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care nu ar fi întreţinut relaţii amoroase. Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apărea în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa a avut un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente, somnifere, stupefiante. Obţinea, în pofida situaţiei, succese artistice. „Jézebel”, scrisă de Aznavour, / sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. / La 29 iulie 1952, Édith s-a căsătorit cu Jacques Pills, stabilindu-se într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii. În 1953, urmează o cură de dezintoxicare de morfină. Seria turneelor din New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris, o consacră pe Édith Piaf drept stea internaţională, dar viaţa sa privată se traduce printr-o succesiune de eşecuri. În 1956, divorţa de Jacques Pills. Noul său amant era cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care l-a lansat pe scenele Parisului. În 1958, a suferit un grav accident de automobil, în urma căruia rămânea cu dureri care refac dependenţa de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, a creat melodia „Milord”, unul din marile sale succese. / La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşea, epuizată, pe scenă. Internările în diferite clinici s-au succedat cu repeziciune. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, a cucerit, din nou Parisul (1961), într-un concert din sala Olympia, cu noul său chanson, „Non, je ne regrette rien”. /

Autori de talent s-au năpustit pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgostea din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr decât ea, cu care s-a căsătorit (la 9 octombrie 1962); actul consfinţeşte un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith îşi apropiase sfârşitul.

După o cură de convalescenţă, în apropiere de Grasse, inima marii cântărețe a încetat să bată pe 11 octombrie 1963 (în aceeaşi zi, se stingea scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său). Înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris, timp de două zile, mulţimea de admiratori s-a perindat la mormânt; posteritatea i-a iertat viaţa, nu tocmai exemplară, pentru a reţine imensul talent.

Édith Piaf devenise legendă încă din cursul vieţii…

Feature: Nicolae Tomescu

România vs Olanda, pentru bronzul Europenelor de handbal feminin

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 decembrie 2018, 12:57 / actualizat: 16 decembrie 2018, 20:07

Cetățeni și Nămăești, două „laturi” ale „Triunghiul(ui) Mănăstirilor Rupestre”

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 decembrie 2018, 19:22 / actualizat: 23 decembrie 2018, 14:47

Desigur, povestirea cinematografică a anului 2018 nu poate renunța, pe deplin, la secvențe și încercări reînnoite de a spune același lucru. În 2012, între Valea lui Coman, Valea Chiliilor și râul Dâmbovița, între satele Cotenești-Stoenești, Mănăstirea „Cetățuia Negru-Vodă” îmi propovăduia iubirea contrariată de lumea care nu-și recunoaște boala; „Meteora României”[3] te privește deasupra unei creste stâncoase, la 881 m deasupra nivelului mării; biserica de acolo poartă două hramuri: „Adormirea Maicii Domnului” și „Izvorul Tămăduirii” – reținem semnificațiile: a reveni la starea normală (după o boală); a deveni sănătos; a te însănătoși; a te îndrepta; a te vindeca; a te lecui…

*

Asta am reușit la Nămăești…

Biserica a fost pictată[4] de Nicolae Vermont; este săpată în stâncă, precum schitul de la Cetățeni[5]; unele „surse” o privesc din perspectiva locului de cult al lui Zalmoxe[6]… Altarul, catapeteasma și naosul au fost sculptate în munte, singurele părți zidite fiind pronaosul și turla; privită din exterior, biserica pare crescută dintr-un bloc mare de piatră, cu peretele drept și colțuros; îmbinarea armonioasă duce la gândul potrivit căruia, dacă zidul ar deveni… abur, stânca ar rămâne orfană; vegetaţia le îmbrăţişează pe amândouă, ilustrând imaginea colţului de rai pe care a întregit-o Maica Ana Lucia Nedelea, Stareţa Mănăstirii Nămăeşti.

© Nicolae Tomescu

Stareţa Mănăstirii Nămăeşti mi-a mărturisit că principala motivaţie de a-şi dona colecţia de costume populare şi de a deschide un muzeu (în Mănăstire) a venit la îndemnul Domnului, care i-a „apărut în vis”[7]…

Existență pământească, dar și cerească, Maica Ana Lucia Nedelea, Stareţa Mănăstirii Nămăeşti (comuna Valea Mare Pravăț – din județul Argeș), mi-a (re)amintit statutul de călător care nu uită destinația, luând în grijă frumusețile naturale și ale oamenilor care clădesc, dar care ajunge să fie uimit, în același fel, de preocupările duhovnicești și sfinte… Poate că voi găsi puterea să spun și alte cuvinte despre viață, voi afla de ce trăiesc și ce trebuie să fac pentru a-mi atinge scopul pentru care trăiesc…

[1] Potrivit legendei, fondatorul şi primul voievod al Ţării Româneşti, care a trecut Carpaţii – din Făgăraş, pe la 1290, şi s-a stabilit la Curtea de Argeș sau Câmpulung, acolo unde a întemeiat un voievodat…

[2] Și cu o excepție… Legăturile cu cele mai importante centre urbane – Câmpulung (25 km) şi Târgovişte (45 km), asigurate de D.N. 72 A – recomandă un tablou contrastant: comuna Cetăţeni… Aşezată pe cursul superior al Dâmboviţei, într-o zonă subcarpatică dominată de microrelieful carstic înscris ariei monumentelor naturale protejate, cu versanţii de-a stânga şi de-a dreapta râului, presăraţi, spune ghidul primăriei, „cu gospodării frumoase, grădini îngrijite şi pâlcuri de pădure îmbinate armonios care oferă imaginea unei superbe zone turistice”, Cetățeni indică și aparenta desfășurare a acțiunii din visul românesc, succesiunea unor încercări inconștiente de a defini o viziune izolată, convenabilă; ca și cum cineva arată același tablou, cu personajele schimbate și retușate…

[3] Amintită, ca schit, încă din vremea lui Mihai Viteazu (numele ei apare în hrisoavele mai multor domni munteni)…

[4] Asemenea celei din Mănești…

[5] La Cetăţuia (lui) Negru-Vodă şi-au găsi refugiul, alături de sihaştri, voievozii Ţării Româneşti: Nicolae Alexandru Voievod, Ioan Radu Negru Voievod, Vladislav Vlaicu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Matei Basarab, Constantin Şerban Vodă, Constantin Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino şi primul rege al României, Carol I…

[6] Cât de verosimil vi se pare? Noile așezăminte de cult au luat locul celor vechi; mai mult, în misteriile lui Zalmoxe era practicată claustrofobierea în peșteri; astfel și-ar găsi explicația și „Călărețul Trac”, care avea un cult răspândit din Carpaţi până la Marea Mediterană și a fost dăltuit în stânca de la Cetățeni…

[7] A fost mai mult decât o prezentare a costumelor populare care au aparţinut bunicii ei (Ilenica Popii), rămasă orfană de mică (și crescută de preotul satului, moştenind, astfel, o parte din lada de zestre a preotesei); imaginea întregitoare ne-a arătat și două scene de nuntă, manechinele – în straie tradiţionale de sărbătoare – simbolizând bunica stareţei, mireasa, rudele ei şi cele ale ginerelui, precum şi naşii; ne-a fost înfățișat portul popular de zi cu zi, deopotrivă cu scena unui altar în jurul căruia sunt adunaţi preoţi; una dintre piesele cu o valoare inestimabilă este ia care a obţinut medalia de aur la „Expoziţia Mondială” din Paris (anul 1889); totodată, în muzeul Maicii Stareţe Ana Lucia Nedelea, sunt expuse două costume populare cusute de Paraschiva Topârceanu, mama poetului George Topârceanu…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iași

Dumitru Oprea: Măsuri privind reducerea migrării cercetătorilor români peste hotare

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 decembrie 2018, 16:38

In Memoriam Ioan Luchian Mihalea

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 decembrie 2018, 08:36

În primăvara anului 1989, Mihalea a pus bazele noului şi efemerului grup (1989/1990) intitulat „Bazar”, un fel de frate mai mic al celor două deja existente, format în exclusivitate din elevi ai „Școlii Populare de Artă” din Bucureşti – printre ei numărându-se Paula Mitrache, Mihaela Sălceanu, Nana Cnejevici, Florina Danalache, Felicia Truţia, Magdalena Cuşă, Cătălin Munteanu, Cătălin Magdalinis, Ioana Nanasi, Valentin Rupiţă etc., aflați, pe atunci, la început de carieră; cu respectivul grup participă în spectacole la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, Casa Studenților „Grigore Preoteasa”, „Sala Radio” din capitala României.

Căsătorit cu Adina Mihalea, aveau un băieţel/Ionuţ; soţia şi copilul locuiau în Piteşti, artistul îşi petrecea mare parte a timpului în Bucureşti. Continua să viseze. În data de 20 octombrie 1993, primise răspuns afirmativ din partea Consiliului Local (Sector 6) pentru construirea unui castel destinat copiilor, în parcul „Moghioroş”, dar lucrurile nu mergeau aşa cum şi-ar fi dorit. Profesor la „Hyperion”, încerca disperarea şi dezamăgirea provocate de capitalismul sălbatic post-decembrist, de faptul că că nu mai are susţinere pentru activitatea corală; în plus, se văzuse nevoit să cânte într-un restaurant, onorariul pe o săptămână fiind mai mare decât salariul lui lunar de profesor de muzică. Unii afirmă că ducea şi o viaţă secretă, de „homosexual”, construită cu mult tact, discreţie şi teamă în anii comunismului, după evenimentele din decembrie 1989.

*

Duminică, 28 noiembrie 1993, după o repetiţie încărcată de veselie, şi-a încredinţat partiturile colegilor, spunându-le în treacăt: „ (…)probabil trebuie să mi se întâmple ceva rău”. Ioan Luchian Mihalea a mers acasă, acolo unde a primit un telefon de la Gavrilă Nelu Florian; ultimul l-a anunţat că „îi va face o vizită” în cursul zilei următoare…

*

Pe 30 noiembrie 1993, dispeceratul Poliţiei municipiului Bucureşti, sesizat telefonic de comiterea unui omor, într-un apartament din „Drumul Taberei”, victima fiind cunoscutul dirijor, compozitor şi solist, a deplasat la faţa locului o echipă (procuror, medic legist, specialişti criminalişti), care avea să constate următoarele: uşa de acces era întredeschisă şi prezenta urme de sânge pe partea exterioară şi interioară, cheia fiind găsită în broască, pe interior. În primul hol al locuinţei au fost identificate mai multe pete de sânge, inclusiv o urmă de stratificare creată de un obiect de încălţăminte. În al doilea hol al locuinţei a fost găsit cadavrul artistului, prezentând urme de lovituri create de un corp ascuţit, taietor, precum şi mai multe echimoze. În dormitor lucrurile erau răvăşite, fiind descoperite mai multe urme de sânge… Dacă ar fi să credem ripvip.wordpress.com, în ziua de 29 noiembrie 1993, la 18:35, Oanță, așa cum îi spuneau prietenii, deschidea uşa apartamentului său, invitând doi indivizi în casă/îndeosebi pe Nelu Florian Gavrilă, cunoscut în cercul homosexualilor (ar fi întreţinut relaţii cu Mihalea, dar „idila” s-ar fi încheiat la începutul anului 1993 din cauza geloziei victimei, a unor neînţelegeri de natură financiară, după cum avea să consemneze poliţia) şi exprimându-şi surprinderea faţă de prezenţa lui Ionel Păun. „Mi-am pus boxul metalic pe mâna dreaptă, pe sub mănuşă şi am început să îl lovesc şi eu în faţă pe Mihalea. Ne aflam pe holul de la intrarea în casă, pe lângă uşa de la bucătărie, când Gavrilă l-a lovit ultima oară cu letconul în cap, iar Mihalea s-a dezechilibrat şi a căzut lângă uşa de la intrare cu capul orientat spre uşa de la debara. Eu l-am tras pe Mihalea de picioare prin sufragerie până în holul de lângă baie, iar Gavrilă mergea după mine. L-am lăsat pe Mihalea în holul respectiv şi l-am mai lovit de câteva ori cu pumnul în piept, iar Gavrilă l-a lovit cu letconul tot în cap. M-am dus apoi la baie şi mi-am spălat mănuşile albastre de sânge, pentru că nu puteam să plec cu ele aşa murdare. De asemenea, am dat cu apă şi pe petele de sânge aflate pe hainele cu care eram îmbrăcat. În timp ce mă spălam, Gavrilă a strigat la mine şi mi-a zis să vin la el în sufragerie. L-am văzut când a smuls un cablu de alimentare electrică de la un aparat pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea. El mi-a zis să trag de un capăt al cablului, dar eu am refuzat iniţial. Însă el a insistat şi am tras de un capăt. Cablul s-a rupt la un capăt, dar Gavrilă a adus un alt cablu pe care l-a înfăşurat în jurul gâtului lui Mihalea, dar de capetele acestuia am tras foarte puţin”, avea să declare, mai târziu, Ionel Păun. În intervalul 19:00-19:30, vecinii aud ţipetele de ajutor ale victimei, dar, în maniera plină de grotesc, de nepăsare şi de laşitate, nu intervin. La ora 19:30, criminalii părăsesc locuinţa lui Mihalea; furaseră din casa victimei un aparat video, un radiocasetofon, o cameră de filmat, o combină muzicală, un lănţişor, o brăţară şi o verighetă de aur, un ceas de mână, o geacă şi pantaloni de blugi, sumele de 400 dolari şi 30.000 lei, un portofel, o geantă de fâş de culoare neagră. Paradoxal, cei doi criminali nu erau înscrişi în cazierul judiciar, munceau, nu aveau trai parazitar, nu trăiau din furtișaguri. A doua zi dimineaţă, administratorul blocului a intrat în apartament, apoi a anunţat vecinii şi poliţia; trupul lui Ioan Luchian Mihalea a fost găsit pe podeaua din casă; cadavrul era aproape dezbrăcat, iar în jurul gâtului avea cablul folosit la strangulare.

S-a vorbit despre o întreagă reţea homosexuală, despre faptul că, din cauza numelor sonore, anchetatorii s-ar fi grăbit să închidă cazul; Ioan Luchian Mihalea (15 decembrie 1951 – 29 noiembrie 1993), înmormântat în Cimitirul „Bellu” din București, ar fi fost homosexual, supoziţie contestată de soția acestuia, susținută, insidios, de ucigașii Nelu Florian Gavrilă și Ionel Păun, condamnați la închisoare pe viață (închiși, iniţial, în Penitenciarul Giurgiu). La 8 ani de la încarcerare, Gavrilă trecea din regimul de „maximă siguranţă” (îi include pe cei cu pedepse mari), în cel „închis”; după alţi 5 ani a ajuns printre deţinuţii care beneficiau de avantajele regimului „semideschis”; se afirmă că nu a avut nicio abatere, nu a provocat/nu a fost implicat în niciun incident (dar judecătorii, care se pronunţaseră asupra cererii de eliberare condiţionată, l-au contrazis şi i-au amintit că a primit o sancţiune în 1996); transferat la Penitenciarul Găeşti, a participat la diverse activităţi educative. Miercuri, 18 februarie 2015, a fost eliberat…

Nicolae Tomescu

redactor-șef Radio Iaşi

Rusia vs România 28-22 (16-15)

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 decembrie 2018, 20:35 / actualizat: 14 decembrie 2018, 21:57

Într-adevăr, este imposibil să menții un ritm ridicat atunci când te bazezi pe 7-8 jucătoare care nu pot fi înlocuite pe parcursul competițiilor majore; Rusia dispune de 15 atlete cu calități impresionante, care susțin defensiva și ofensiva, iar Anna Vyakhireva face diferența prin genialitatea pătrunderilor sale…

România mai are de „chinuit” un meci, pentru locurile 3-4…

România vs Ungaria 29-31 (17-17)

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 decembrie 2018, 19:39 / actualizat: 13 decembrie 2018, 10:28

Poate compensa motivația unei calificări starea de oboseală, chiar evoluția puțin convingătoare din încleștările cu Olanda și Spania?

În prima parte a primei reprize, Neagu, „gura de tun” a naționalei României, în al 39-lea meci la un campionat continental, și-a făcut datoria; Pintea, „ghimpele” așezat în mijlocul defensivei adverse, și-a îmbunătățit procedeele de depășire, fără să strălucească (precum în meciul cu Spania); prin intermediul antrenorului și al minții limpezi pe care o presupune coordonatorul de joc, au fost alese câteva scheme ofensive inedite, asigurând creativitatea din atac (mai puțin colaborarea din apărare, atunci când de la 11-6 s-a ajuns la 11-9, apoi la 14-13 și 15-15, 16-16, 17-17); adevărat, Buceschi a „executat”, deseori, blocajul unguroaicelor, prin lovituri surprinzătoare; portarii nu au fost, mereu, în mijlocul acțiunii, au avut de suportat destule aruncări năprasnice (dar au primit/îndeosebi Dedu/ și goluri parabile); recuperarea mingii reprezintă un capitol la care nu excelăm, extremele nu au fost atât de explozive pe cât ne-am dori (mai mult, au făcut figurație în apărare) și, în general, nu au acea imaginație bogată care ajută echipa de o manieră decisivă…

17-17 la pauză

…

Degringolada din tabăra României a continuat în primele 10 minute ale părții secunde… 20-23… Revenirea se „traduce” prin scorul 25-26… 28-29, ultimele patru minute de suferință… Am ratat și lovitura de la 7 metri (a ultimelor secunde), mai grav este că Neagu s-a accidentat…

Cu toate emoțiile în care suntem prinși, cu întreaga speranță investită într-o calificare, nu-mi pot stăpâni seria întrebărilor: Cum poate Norvegia să înceapă o competiție prin două înfrângeri din trei meciuri, apoi să obțină victorii categorice cu Ungaria (38-25), Olanda (29-16), Spania (33-26)? Cum poate România să învingă Germania la 5 goluri diferență (29-24) și, mai ales, să surclaseze Norvegia (31-23), să aibă 4 zile de odihnă și că coboare pe povârnișul unei înfrângeri fără dubii în fața Olandei, să fie chinuită – pentru succes – cu Spania, să aibă asemenea emoții cu Ungaria (echipă construită pe „scheletul” deloc impresionantei FTC Budapesta, pentru a nu scrie despre multe alte absențe și retrageri)? Cum poate să conducă un antrenor spaniol (experimentat, de altfel) tânăra echipă „stăpânită de mari aspirații” și să spună, la ultimul time-out, că „este bine pentru noi să pierdem la două goluri diferență”? Da, România se califică (ajută „sistemul gândit”, jocul rezultatelor/hazardul, cum vreți să-i spuneți) și trag speranța că nu vom claca în fața Rusiei… Atât… S-a pierdut ascendentul marilor victorii din grupa cu Norvegia și Germania…

1. Olanda; de aici, a început așa-numitul clasament în trei… 2. ROMÂNIA 2p 60-54 (+6)/cu rezultatul MINIM (meciul cu Ungaria) de care româncele aveau nevoie pentru se califica în semifinale/; 3. Norvegia 2p 61-56 (+5); 4. Ungaria 2p 56-67 (-11)

Semifinale (14 decembrie 2018):

Rusia vs România

Olanda vs Franța

P.S.:

La actuala ediţie a Campionatelor Europene, Cristina Neagu a devenit cea mai bună marcatoare din istoria competiţiei.

Naționala de handbal feminin s-a calificat, direct, la Campionatele Mondiale/ediția 2019, programată în Japonia/.

Atât de poticnit, după grupa câștigată imperial…

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 decembrie 2018, 21:24

Meciul devenise infernal în prima parte a desfășurării sale (1-6, 3-8, 8-12), meritul jucătoarelor noastre (făcând abstracție de numeroasele greșeli personale) însemnând că au strâns rândurile și au arătat, în ultimele 30 de minute, forță de joc, dăruire, pregătire psihică și fizică.

Neagu 7 goluri, Pintea 6 („penalizată”, de arbitrele austriece, aproape de granița „fraudei” – ca și când pe semicerc nu ai voie să domini fizic, să te descotorosești de adversar etc.) , Buceschi 4, Florică 3, Ardean-Elisei 2, Geiger 2, Perianu 1, Laslo 1, Chiper 1, respectiv Gonzalez 6, Pena şi Fernandez/câte 5 reuşite – acestea au fost marcatoarele…

România are 6 puncte şi dispută ultima partidă, mâine/12 decembrie 2018/, cu Ungaria, pentru calificarea în semifinalele competiţiei.

Rusia (8 puncte), liderul grupei I, este echipa deja calificată. Primele două clasate din fiecare grupă vor intra în penultimul act al competiției (programat pe 14 decembrie), finalele pentru locurile 1-2 și 3-4 desfășurându-se peste alte două zile (la Paris, pe 16 decembrie).

„Secundele Mănăstirii Comana…” (VIDEO)

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 decembrie 2018, 13:59

Părintele Ghelasie

Ziua internațională a munților 

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 decembrie 2018, 22:32

“#MunțiiContează” (pentru Apă, pentru Reducerea Riscului de Dezastre Naturale, pentru Turism, pentru Hrană, pentru Tineri, pentru Popoarele Indigene, pentru Biodiversitate), iată tema selectată de Organzația Națiunilor Unite pentru celebrarea Zilei Internaționale a Muntelui din anul 2018.

*

Ideea de munte este corelativă cu destinul uman. Din pruncie, fiecare urcă muntele propriei vieți. Nu o dată, suntem asemuiți lui Sisif – eșecul zămislește revenirea, dorința de a acționa răscolind fără încetare. De unde vine această nevoie de Paradis? Revăzînd un pasaj din Divina Comedie, cred că am înțeles: pentru a se naște munții trebuia să existe Infernul, un soi de pâlnie care se pierde în abisuri. Munții pot fi asemuiți Paradisului imaginat de Dante, încearcă să ofere un model al lumii într-o variantă pe deplin autentică la nivel poetic, inexactă la nivel geologic, pilduitoare întrucât sugestiile sunt mai puternice decât denotațiile concrete în realul imediat. Pentru noi s-a născut muntele. Simți sentimentul unei împliniri, dar și deznădejde, angoasă, tot ce ține de un complex afectiv menit să-l arate pe om așa cum este. O ascensiune înseamnă o luptă cu limitele care nu sunt atât în afara noastră, cât înlăuntrul propriei ființe. Dacă vom reuși contopirea unor creații înălțate cu vârful către Dumnezeu și cu abisurile care se prăvălesc în interiorul nostru, avem fiecare șansa să credem în vocația de „salvator”, luîndu-ne răgazul de a urmări conturul munților în deplina lor monumentalitate. Nu trebuie să mergi departe pentru a ajunge la tine însuți/însăți, să dobândești sentimentul muntelui, deplinătatea libertății interioare. Desigur, atunci când îți propui să explici fapte de conștiință intervine responsabilitatea, mijlocitor al unor destăinuiri și părtaș la aventură, datoria morală de a comunica ceea ce vedem și simțim, semnificația celor care au ajuns pe munte. Dimensiunea culturală, aromele rafinate ale cuvântului, ideea de partener în ascesiuni creează și o solidaritate umană, motivează gesturile care duc la descoperirea unor lumi existente la scara mare a timpului. Reconstruirea lor prin act și imagine, aspirația de a descoperi și de a izbândi ne îndeamnă să nu mai fim disponibili – prea disponibili – în perceperea realității imediate pe orizontală. Dacă epuizezi orizontala, singura șansă rămâne verticala… Munții contează…

Nicolae Tomescu

Bronz pentru România la mondialul de juniori/tenis de masă

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 decembrie 2018, 18:19

Campionatul European de handbal feminin: România trebuie să confirme

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 decembrie 2018, 11:27 / actualizat: 9 decembrie 2018, 20:57

Eram prudent în alcătuirea articolului apărut duminică dimineața (titlul a fost ales în contradicție flagrantă cu puzderia de senzaționalisme care inundă Internetul)… S-a dovedit că luasem în calcul orice posibilitate:

Olanda vs România 29-24 (11-10)

*

Romania și Olanda fuseseră singurele echipe neînvinse la ediția 2018 a Campionatului European / câte 3 (trei) victorii după prima fază a grupelor… A rămas doar Olanda să se bucure, cel puțin până poimâine, de invincibilitate…

Din 2015, Olanda este obișnuită cu podiumurile turneelor finale / argint și bronz la mondiale, argint la europenele din 2016 (plus locul al IV-lea la Olimpiadă); în contrapartidă, singura medalie (de bronz) a României la un Campionat European a fost obținută în 2010…

Clasamentul celei de-a doua grupe principale:

1. Olanda     6 puncte
2. Romania   4 puncte
3. Ungaria    4 puncte
4. Germania 4 puncte
5. Norvegia  2 puncte
6. Spania      0 puncte

Oricum, naționala păstrează șanse importante la calificarea în semifinale, dacă va ști să gestioneze (cel puțin de o manieră corectă) ultimele două meciuri, cu Spania și Ungaria…

John Lennon: „Prefer ideile, nu idealurile”

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 decembrie 2018, 11:00

*

Dacă John Lennon nu ar fi reprezentat decât unul din cei patru membri ai trupei „The Beatles”, tot ar fi atins nemurirea în plan artistic. Aşa-numitul „the smart-Beatle” a adus o sclipire de inteligenţă asupra muzicii şi, mai ales, asupra trupei în ansamblul ei.

Cântece precum „Strawberry Fields Forever” /, „Norwegian Wood (This Bird Has Flown)” /, „Rain” / şi „In My Life” / reflectă o perspectivă sofisticată şi visătoare asupra lumii, care trece dincolo de anii pe care îi trăia John Lennon. Melodiile sale sugerează nu doar o sensibilitate muzicală şi literară profundă – pe scurt, un geniu – dar şi o viziune asupra vieţii, simultan reflexivă, utopică şi trist-realistă.

Ca membru al formaţiei „The Beatles”, Lennon se manifesta printr-o sinceritate care a propulsat trupa în controverse şi a contribuit la redefinirea regulilor privind comportamentul acceptabil al starurilor rock. În 1965, afirmaţia sa – „Beatles sunt mai populari decât Isus” – a făcut istorie; era mai mult o observaţie şi nicidecum o laudă, dar a dus la arderea discurilor sau la scoaterea lor din playlist-urile posturilor de radio din Statele Unite ale Americii.

John Lennon a criticat şi implicarea americană în războiul din Vietnam; odată cu progresul firesc al anilor ’60 din secolul al XX-lea, devenise un simbol tot mai important al culturii în plină dezvoltare. Întrebat în ce fel pot ajuta (cântecele sale) mişcarea de protest împotriva războiului sau cum îi ajută pe soldaţii din Vietnam/cum anume interpretează faptul că soldaţii din Vietnam cântă după John Lennon, acesta a replicat dur: „Îmi folosesc abilitatea de a compune şi de a interpreta, pentru a scrie un cântec pe care să îl putem fredona cu toţii. S-ar fi putut întâmpla ca soldaţii din Vietnam să cânte altceva, dar nu au făcut-o, sunt mândru de asta, aş fi mândru să merg acolo şi să cânt cu ei.”

Abia după ce componenţii „The Beatles” s-au despărţit, în 1970, s-a desluşit adevăratul chip din întregul miracol, cel pe care lumea îl recunoaşte ca fiind John Lennon. Fie că se angaja în activism social, fie că oferea interviuri lungi, pasionale, declaraţiile lărgeau natura discursului public pentru artişti; fie că definea un nou stil de viaţă, după cum s-a descris pe sine ca fiind „un bărbat de casă/„househusband”, fie că înregistra sau scria cântece, Lennon a ajuns să îşi perceapă existenţa drept o operă de artă, iar, din fiecare act al său, răzbătea o semnificaţie cu potenţialul de a fi adresată lumii întregi. Avea o atitudine mesianică, în combinaţie cu un permanent sentiment de incluziune şi generozitate; înzestrat cu aceste trăsături, şi-a dorit o lume în care eul său să-i absoarbă pe toţi ceilalţi şi să dizolve toate diferenţele dintre oameni, rămânând doar liniştea şi calmul specific Principiului Zen.

„Plastic Ono Band” (1970), primul album solo pe care l-a realizat după ce a părăsit formaţia Beatles, alternează cântece care, până în clipa de faţă, şi-au conservat, frumuseţea, simplitatea naturală şi emoţională. Prin cântece precum „Mother”/ sau „God”/, John Lennon s-a încleştat în lupta cu formele de manifestare ale celor mai profunde traume psihice din copilărie; traumele au avut un efect considerabil asupra sa. În timpul copilăriei petrecute la Liverpool, mama lui Lennon, Julia, intra şi ieşea din viaţa lui; astfel, eroul nostru a fost crescut de sora Juliei, Mimi, şi de soţul acesteia, George – mama lui Lennon murind, ulterior, într-un accident de maşină, pe vremea când viitorul mare artist avea doar 17 ani. În principiu, tatăl său a fost la fel de absent, abandonându-şi familia când John avea doar 5 ani şi întorcându-se doar când fiul devenise faimos (ca membru al trupei Beatles). În consecinţă, Lennon s-a luptat, întreaga sa viaţă, cu teama de a fi abandonat. Strigătul repetitiv din cântecul „Mother”/„Mama, don’t go/Daddy come home”/ desemnează nu atât o interpretare muzicală, cât mai degrabă o formă de prestaţie artistică oarecum înspăimântătoare. Şi în această privinţă, la fel ca în multe altele, Lennon a reflectat influenţa lui Yoko Ono, cea cu care s-a căsătorit în 1969, părăsindu-şi prima soţie, Cynthia, şi pe fiul lor, Julian.

Pe cel de-al doilea album al său – „Imagine” (1971)/, Lennon a simţit că poate (re)introduce câteva elemente melodice derivate din „epoca Beatles”. Pentru a-i asigura importanţa istorică a fost suficientă doar melodia care oferă şi titlul albumului, întrucât este o chemare către idealism; a oferit alinare şi inspiraţie în fiecare moment de criză socială sau umanitară, de când a fost scrisă şi până în zilele noastre.

Următorul album, „Sometime In New York City” (1972)/ reflectă integrarea artistului în drama şi zgomotul oraşului New York (în care s-a mutat cu Yoko Ono). După cum sugerează şi coperta artistică, albumul este asemănător unui ziar*un raport asupra principalelor titluri politice. Activismul urma să îi creeze probleme serioase. Administraţia Nixon, înspăimântată de ameninţarea că un fost membru „Beatles” ar putea deveni un potenţial lider şi un instrument de recrutare a celor care sunt împotriva mişcărilor războinice, a încercat chiar exilarea lui Lennon. A fost nevoie de ani întregi de lupte legale până când Lennon a obţinut, în 1976, cartea verde. Luptele politice ale lui Lennon şi-au găsit corepsondent în viaţa sa personală. El şi Yoko Ono s-au despărţit în toamna anului 1973, la scurt timp după lansarea albumului „Mind Games”/. S-a mutat la Los Angeles şi a descris cele 18 luni pe care l-au separat de Yoko Omo ca fiind „weekend-ul” său „de pierzanie”, o perioadă de indulgenţe sălbatice şi alunecări artistice. La fel ca „Mind Games”, albumele făcute în această perioadă – „Walls and Bridges” (1974) şi „Rock N Roll” (1975), sunt expresia unei căutări artistice majore, cu „rezultate în două ape”, pentru a­-şi recupera vocea. Nici unul dintre acestea nu au fost lipsite de şarm, iar punctele lor forte includ piese precum „Mind Games”; „Walls and Bridges’, „Whatever Gets You Through the Night”/un duet rock cu Elton John /care i-a asigurat lui John Lennon primul single number-one ca artist solo.

Un alt album provine din nostalgia dulce a Rock’n Roll-ului şi se constituie, prin cover-urile realizate, într-un tribut adus pionerilor muzicali ai tinereţii sale. Niciunul dintre albume nu a găsit un loc în clasamentul celor mai apreciate opere ale lui John Lennon…

În 1975, s-a contopit cu Yoko Ono; fiul lor, Sean, s-a născut în acel an. Pentru următoarele cinci „lungimi” de viaţă,  Lennon s-a retras din ochii publicului, dedicându-se familiei. Apoi, în 1908, el şi Ono s-au întors în studio pentru a lucra la albumul ce avea să se numească, „Double Fantasy”/Fantezie Dublă/ un imn dedicat vieţii comune John Lennon-Yoko Ono-Sean Lennon. Cuplul plănuia o revenire spectaculoasă, realizând interviuri majore pentru a-şi promova lansarea albumului, înregistrând cântece noi şi plănuind un turneu.

Absolut şocant, Lennon a fost împuşcat în faţa clădirii în care locuia la acea vreme. Existenţa, cuplată cu tragedia asasinării sale în 1980 (8 decembrie), l-au proiectat pe John Lennon într-o ipostază care sensibilizează, și astăzi, publicul. A fost un om complex şi dificil, fapt care, în parte, se datorează fascinaţiei pe care a exercitat-o asupra lumii.

„You may say that I’m a dreamer, but I’m not the only one,” /Poţi spune că sunt un visător, dar nu sunt singurul”, cânta el în „Imagine”/, care a devenit cel mai cunoscut cântec al său, cea mai ascultată melodie a secolului trecut şi un imn internaţional al păcii. / „I hope someday you’ll join us, and the world will live as one.”/Sper că într-o zi ni te vei alătura, iar lumea va trăi ca un întreg…

[1] Marinar-negustor aflat la mare distanță în clipa nașterii fiului său, numit John Winston Lennon după bunicul John „Jack” Lennon, și după prim-ministrul Winston Churchill. Tatăl său a fost de multe ori departe de casă, dar a trimis plăți regulate la adresa: Newcastle numărul 9, Liverpool, unde Lennon locuia cu mama sa, dar veniturile s-au terminat atunci când tatăl său nu mai dă semne de viata din februarie, 1944. Când se întoarce acasă șase luni mai târziu, s-a oferit să se întoarcă la familia sa, dar Julia (care era însărcinată cu copilul unui alt bărbat) a respins ideea. După ce sora sa, Mimi Smith, s-a plâns serviciului social Liverpool, Lennon a fost dat în grija acesteia. În iulie 1946, tatăl lui Lennon a vizitat-o pe Mimi Smith și l-a luat pe Lennon, ducându-l la Blackpool, în secret dorind să-l ducă în Noua Zeelandă. Julia l-a urmărit, împreună cu partenerul său de la acea vreme, ‘Bobby’ Dykins, și în urma unei certe, tatăl l-a pus pe copilul de doar 5 ani să aleagă între ei. John l-a ales de două ori pe tatăl său, dar în timp ce aceasta pleca, copilul a început să plângă și a urmat-o. De atunci aveau să treacă nu mai puțin de 20 de ani până când John îl va întâlni pe tatăl său din nou.

[2] Mătușa îi cumpăra volume cu povestiri scurte, iar unchiul, lăptar la ferma familiei sale, îi dăruise o muzicuță, învățându-l arta cuvintelor încrucișate. Julia îl vizitează pe John în mod regulat, și începând de la 11 ani, o vizitează și el pe mama sa (capabilă să-și învețe fiul melodii semnate Elvis Presley și să-i predea lecții la mandolină /„Ain`t That a Shame?” de Fats Domino/). Mama i-a cumpărat prima chitară în 1956 (Gallotone acustic campion) pentru care a „împrumutat” fiului ei cinci lire și zece șilingi cu condiția ca acea chitară să fie trimisă acasă la ea, și nu la Mimi, știind bine că sora ei nu suportă ideea aspirațiilor muzicale ale lui John. Mimi, sceptică în privința faptului că el ar putea fi faimos cândva, speră să crească plictisit de muzică, zicându-i mereu: Chitariștii sunt toți foarte buni, dar nu vei putea trăi niciodată din asta. În 15 iulie 1958, pe când Lennon avea 17 ani, mama lui, mergând acasă după ce a vizitat familia Smith, a fost lovită de o mașină și ucisă…

[3] Ca urmare, a fost exclus din cercul de pictură, apoi din cel de artă grafică, amenințat cu excluderea din cauza comportamentului său (într-o oră de desen, a stat în poala unui model nud). A picat un examen anual, chiar dacă a fost ajutat de către o studentă și viitoare nevastă Cynthia Powell, și a fost expulzat din colegiu înainte ca ultimul său an să se încheie…

Dumitru Oprea: România suferă și la capitolul subfinanțării sistemului medical

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 decembrie 2018, 19:51

Dumitru Oprea: Autostrada Unirii – o reușită a colaborării societății civile cu forțele politice democratice

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 decembrie 2018, 19:46

Votul covârșitor din Parlament pentru această lege a demonstrat că românii, atunci când își doresc un lucru, se organizează și își susțin proiectele profesionist, nu mai pot fi ignorați. Nu există într-o democrație o altă formulă de exercitare a puterii în afara partidelor politice care participă la alegeri și obțin voturi! La fel, nu există stat de drept și democrație consolidată fără o societate civilă autentică, dispusă să își consume energii constructive pentru a monitoriza puterea și a o trage la răspundere atunci când devine abuzivă sau își ignoră propriul popor!

Ca urmare, parlamentarii puterii nu au avut încotro și, de teamă că vor fi trași la răspundere pentru respingerea unor proiecte care asigură dezvoltarea țării, au votat în cele din urmă Autostrada Unirii. Este de la sine înțeles că în acest moment toți ochii vor fi ațintiți către bugetul de stat pe 2019, când actualul executiv va da testul minimului bun-simț de a respecta legea.

Este un caz special ca o lege să ajungă la promulgare deoarece și-au dorit-o în mod nemijlocit cei mai mulți români. În țara noastră s-a legiferat prea mult sub influența grupurilor de interese și a lobby-ului ilegal! Adesea, în Parlamentul României au ajuns oameni ușor manipulabili de către baronii politici! Este momentul ca poporul să preia din nou controlul asupra Parlamentului, prin alegerea unor oameni vrednici, trimițând în bezna istoriei actuala putere PSD-ALDE.

Felicitări moldovenilor care au demonstrat atât de multă perseverență în atingerea unui țel! Trebuie să luăm acest moment drept reper reprezentativ al democraţiei și să îndemnăm societatea civilă să ni se alăture în actul de legiferare. Doar prin transparență și urmărind țeluri comune vom reuși să răsplătim memoria celor care au făcut posibilă Unirea de la 1 decembrie 1918!

România lovește ca un tsumani 31-23 (18-12) cu Norvegia

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 decembrie 2018, 23:26

La Campionatul European de handbal feminin, România a etalat efectul devastator în primele 30 de minute ale meciului cu multipla medaliată mondială, continentală și olimpică; abordarea tactică a fost apropiată de perfecțiune (româncele nu s-au angrenat în jocul preferat al mecanismului norvegian, concentrat pe succesiunea debordantă a acțiunilor purtate, pe contrele provocate, pe rezistența în regim de viteză);18-12 la pauză; de două ori au condus norvegiencele (cu 5-4 și 6-5), apoi s-a produs desprinderea românească (12-8, 14-9, 17-10); în poartă, Dumanska avea un procentaj de 36%… Partea a doua a păstrat aceleași coordonate…

Ce mai pot scrie după cea mai categorică victorie împotriva Norvegiei (pe care România o învinsese o singură dată în ultimii 6 ani)? Esențial este și numărul punctelor (4, victorii împotriva Germaniei și Norvegiei) cu care reprezentantele noastre merg în grupele principale / acolo unde mai trebuie jucat cu Olanda, Spania și Ungaria…

Regele Mihai I al României /un an de la trecerea în veșnicie

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 decembrie 2018, 18:47

/ 5 decembrie 2017 /

(…)

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, Regele Mihai a trecut la salvarea a ceea se mai putea salva; a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944, arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. URSS a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 / până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei transformată în mijloc de șantaj al sovieticilor, regele a fost obligat, în februarie 1945, să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare (acesta din urmă s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor). În semn de protest față de abuzurile noului guvern, Mihai I a intrat în așa-numita „grevă regală”…

Regele Mihai în fața presei internaționale în timpul „grevei regale” (la 21 august 1945)

Situația a fost rezolvată în ianuarie 1946, atunci când au fost cooptați în guvern câte un ministru de la PNȚ și PNL, ceea ce a dus la reunoașterea formală a guvernului de către S.U.A. și Marea Britanie. În ciuda efortului regelui de a menține un climat democratic, în următorii ani a continuat comunizarea țării…

istoricul Gheorghe Onișoru

După decenii întregi în care istoria a trebuit să se strecoare, ca disciplină, printre nenumărate clişee ideologice, să navigheze printre adevăruri camuflate, desfigurate sau ocolite, să accepte o îndelungată asceză (care risca să producă standardizarea ireparabilă a discursului istoric), Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire (să nu uităm mărturisirea), istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de ştaif catedratic şi de exigenţe conjuncturale…

Dialog Nicolae Tomescu-Neagu Djuvara/Dumnezeu să-l odihnească/ (redifuzare)

În ianuarie 1948, Regele MIhai I a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, dar s-a izbit de un zid al obtuzității…

În iulie şi apoi în octombrie 1990, l-a primit pe scriitorul Mircea Ciobanu, la Versoix. Răspunsurile suveranului, combinate cu preţioasele documente din arhiva sa personală, au configurat o lucrare de referinţă, peisajul dinamic al schimbului de vorbe pe cale orală. Să fi însemnat Convorbiri cu Mihai I al României doar o carte biografică despre viaţa unui om fără biografie proprie?” Sau depăşirea stilului tradiţional al naraţiunii, prin tentativa (înţeleaptă) de dinamitare a structurii compoziţionale, prin contrastele acumulate cu dezinvoltură? L-am „atacat frontal” pe Mircea Ciobanu, într-o zi de mai a anului 1994. Pentru a mă lămuri. Poate, pentru a-i lămuri şi pe alţii. Lipsit de complezenţă, scriitorul s-a concentrat asupra unor teme nevralgice, refuzând să discute despre el însuşi…

Mircea Ciobanu (Odihnească-se-n Pace)

Ceea ce a făcut Regele Mihai, după 1989, a avut un efect terapeutic, purificator: a curăţat, fie și cu mari dureri, plămânii neoxigenaţi ai publicurilor autohtone şi a convertit normativitatea solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaştere, în obiect al curiozităţii…

Alexandru Paleologu (Odihnească-se-n Pace)

Chiar dacă a fost oprit de „regimul Iliescu” să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă, chiar dacă doar sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română, regelui i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți… Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai I a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României…

Discurs in Parlament (înregistrare-document)

În martie 2016, era făcut anunțul privind îmbolnăvirea regelui (cancer) și retragerea din viața publică…

Până pe 5 decembrie 2017, zi în care îl păstrăm pe Sfântul Sava[1], cu veneraţie, în calendarul Bisericii (Mihai, ultimul rege al românilor, a fost botezat în religia ortodoxă, la fel ca și tatăl său)…

Pe 16 decembrie 2017, a fost înmormântat în Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală din Curtea de Argeş…

Destinul s-a încăpățânat să fie crud cu Regele Mihai; nu a reușit să rămână cât trebuia pentru a-și exercita, cu adevărat, prerogativele regale. A fost ultima mare personalitate românească de pe scena celui de-Al Doilea Razboi Mondial; deopotrivă iubit și criticat de poporul pe care a dorit să-l reprezinte, a învățat, de-a lungul vieții, lecția măririi și a decăderii, a faimei și a uitării, a trăit izolat (în exil), departe de țara sa, aproape jumătate de veac…

[1] Sfântul Sava a fost un reprezentant de seamă şi un mare organizator al vieţii monahale în Răsăritul creştin…

Dorinţa de a realiza o cât mai desăvârşită trăire spirituală i-a îndemnat pe mulţi creştini să se retragă în ţinuturi nelocuite şi, sub conducerea unui îndrumător spiritual, să ducă o viaţă închinată rugăciunii, reculegerii şi renunţării chiar la unele satisfacţii legitime, prin voturile de sărăcie, castitate şi ascultare. Acest fel de viaţă s-a numit „viaţă monahală”, conform cuvântului (de origine greacă) monahos – monastikos = solitar/cel care trăieşte singur. Monahismul s-a realizat sub două forme principale: viaţă eremitică sau anahoretică, adică retragere totală, în chilii individuale, numite schituri sau ermitaje, uneori grupate în aşezări de tip rural, constituind o Lavră, şi viaţa chinovială, cenobitică sau conventuală, adică viaţă organizată într-o mănăstire, cu participarea – în comun – la activităţile materiale şi spirituale.

Sfântul Sava a fost fondatorul „Lavrei Mari” din Valea Cedronului, la porţile Ierusalimului, cu peste o mie de eremiţi/ce au avut un rol însemnat în viaţa bisericească şi civilă. El s-a născut la Mutalesca, aproape de Cezareea Capadociei, în anul 439. După ce a petrecut câţiva ani într-o mănăstire din partea locului, la vârsta de optsprezece ani s-a îndreptat către Ierusalim, în comunitatea monahală întemeiată de Passarian, dar nici aici nu şi-a aflat mulţumirea. Spre deosebire de mulţi monahi „ambulanţi”, „rătăcitori”, care părăseau chiliile şi umblau prin oraşe ducând o viaţă puţin edificatoare, Sava, doritor de adevărată singurătate, s-a dus la Alexandria, şi acolo a cerut şi a primit de la episcop permisiunea de a se retrage singur într-o peşteră unde să se roage şi să lucreze, urmând ca, în fiecare sâmbătă şi duminică, să vină la mănăstire pentru a lua parte împreună cu ceilalţi călugări la sfintele slujbe. După cinci ani, în 478, s-a întors la Ierusalim şi a descoperit o grotă ascunsă pe Valea Râului Cedron; aici şi-a stabilit locuinţa, la care nu ajungea decât pe o scară de funii; această scară a atras atenţia altor doritori de sihăstrie şi, în curând, întreaga vale a Cedronului s-a populat de sihastri ce, rând pe rând, au ocupat toate grotele săpate de apa Cedronului în pământul calcaros. Ca într-un imens stup, s-au adunat peste o mie de călugări pe care patriarhul de Ierusalim i-a pus sub conducerea Sfântului Sava, în timp ce grupul celor care trăiau în mănăstirea din jurul bisericii au fost daţi în grija Sfântului Teodosie. Astfel, a luat fiinţă „Marea Lavră”, una dintre cele mai originale mănăstiri ale antichităţii creştine. Sava, cu răbdare şi, în acelaşi timp, cu indiscutabilă autoritate, a guvernat armata de eremiţi, ce devenea din ce în ce mai mare, organizându-i după normele de viaţă monahală fixate cu un secol mai înainte de Sfântul Pahomie. Pentru ca autoritatea lui să fie întărită, patriarhul de Ierusalim l-a sfinţit preot în anul 491. Deşi ar fi preferat să rămână departe de lume, el nu şi-a neglijat îndatoririle preoţeşti. A întemeiat alte mănăstiri, între care una la Emaus, şi a luat parte activă la lupta împotriva ereziei monofizite, ajungând să-i mobilizeze pe călugării săi într-o adevărată expediţie paşnică, pentru a se opune înscăunării unui episcop eretic, trimis la Ierusalim de împăratul Anastasie.

În trei rânduri, Sava a intervenit la împăraţii din Constantinopol în folosul binelui public şi al intereselor Bisericii. Sub Anastasie I, zece mii de sihastri s-au ridicat la chemarea lui în ajutorul episcopilor persecutaţi; cu prilejul unei vizite a împăratului, a înscenat o adevărată reprezentaţie de pantomimi pentru a-i arăta prin evidenţa imaginilor coregrafice condiţiile triste ale poporului apăsat de impozitele grele; la vârsta de nouăzeci de ani, a revenit la Constantinopol, a implorat şi a obţinut de la Iustinian iertare pentru samaritenii care se revoltaseră. Toate aceste fapte explică de ce, după trecerea la Domnul/5 decembrie 532, întreaga regiune, autorităţile civile şi religioase au ţinut să ia parte la înmormântare; numele său este păstrat cu veneraţie în calendarul Bisericii. În secolul al VII-lea, prin grija călugărilor greci, au fost ridicate, la Roma, o mănăstire şi o bazilică dedicate Sfântului Sava, de la care şi-a luat numele şi cartierul înconjurător…

România surprinde Germania 29-24 (14-11)

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 decembrie 2018, 20:28

România este calificată, deja, în grupele principale; recomandabil să privim și meciul împotriva Norvegiei (multiplă medaliată cu aur) ca un adevărat meci decisiv, câtă vreme punctele din grupa noastră se adaugă zestrei pe care o vom obține de acum înainte (în fața Spaniei, Olandei, Ungariei)…

Dumitru Oprea: Revistele de cultură au nevoie de finanțare, pe lângă simpozioane şi colocvii

Publicat de Nicolae Tomescu, 3 decembrie 2018, 19:18

„În Programul de guvernare PSD-ALDE este menționat faptul că un punct central în activitatea Ministerului Culturii îl va constitui pregătirea Centenarului Marii Uniri. Printre măsuri se numără şi sprijinirea revistelor care au contribuit la acest act istoric şi împlinirea idealului unității naționale. De asemenea, este propus un proiect cultural de cercetare și punere în valoare, prin ediții anastatice și critice, colocvii și simpozioane locale și naționale, a publicațiilor culturale care au pregătit Marea Unire“, a declarat parlamentarul ieşean.

În acest context, deputatul PNL Dumitru Oprea solicită informaţii privind posibilităţile de accesare a programelor multianuale de finanţare pentru revistele de cultură din România. De asemenea, este important să fie prezentată situaţia din acest an a colocviilor şi simpozioanelor demarate de publicaţiile culturale, atât la nivel local, cât şi la nivel naţional, respectiv a bugetului alocat de Ministerul Culturii acestor manifestări.

Debut românesc /cu două reprize contradictorii/ la Campionatul European de handbal feminin

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 decembrie 2018, 20:40

echipa noastră a jucat foarte bine în prima repriză a meciului cu Cehia (17-11) și s-a relaxat, fără justificare, în partea a doua (14-17)… Scorul final, 31-28, este o revanșă cu gust amărui pe finalul jocului (înfrângerea de la Campionatul Mondial se cuvenea sancționată, acum, mult mai aspru)…

Îmi este greu să trec, imediat după această partidă, la examinarea sistematică a valorii sau a caracteristicilor reprezentativei României… Împărtășesc, în linii mari, opinia exprimată /în septembrie anul curent/ de Eliza Buceschi (coordonatoare de joc):

Dinamo București, prima echipă de handbal masculin care trece de grupele Ligii Campionilor

Publicat de Nicolae Tomescu, 29 noiembrie 2018, 22:44

Și, cu destule emoții (îndeosebi în prima repriză, dar și în unele clipe din a doua repriză), am consemnat rezultatul: Wacker Thun vs Dinamo București 29-33 (13-14)

Ultimele două parade ale lui Heideridad, din ultimele secvențe, exprimă cu claritate „minunea” din poarta lui Dinamo… Amine Bannour a șutat, formidabil, până la accidentarea sa…

Despre „Marea Unire”/audio și video

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 noiembrie 2018, 19:26 / actualizat: 29 noiembrie 2018, 11:47

Înainte de a încerca să atingă un „maxim  al esenţialului”, în alternanţă cu metoda acestuia, Nicolae Tomescu, redactor-șef Radio Iaşi, propune câteva auto-portrete.

Ce semnifică ziua de 1 decembrie? Vox-Pop…

„Unirea nu a venit din sfătuirea interesată a unui număr restrâns de conducători, de fruntaşi, de şefi, de oameni cu cădere, cărturari şi doctori” – afirmase Nicolae Iorga, după actul Unirii din 1918. „A dost împlinită prin călduroasa dorinţă a inimilor celor mulţi” – continua el.

Dintr-o arhivă mai greu accesibilă, am descoperit, pentru dumneavoastră, un fragment din mărturia Anei Pop-Birtalan, nepoata lui Ștefan Ciceo-Pop (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia)…

Un simbol al municipiului Alba Iulia, mai ales al unității naționale, Catedrala Reîntregirii Neamului ne este prezentată, ca semnificație, de Înalt Prea Sfinția Sa Andrei Andreicuţ, fost arhiepiscop de Alba Iulia, în prezent mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, înregistrat de Nicolae Tomescu…

Alba Iulia reprezentase, aşa cum interpretează istoricii, prilejul favorabil… Mai devreme decât evenimentele din Transilvania anului 1918, a fost emisă hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău, hotărâre de unire a Basarabiei cu România; după care, la 15/28 noiembrie 1918 s-a produs unirea Bucovinei cu România… Mărturia lui Pantelimon Halippa…

Chiar dacă trecutul nu ne salvează de prezent, Moldova lui Ştefan cel Mare (nu așa cum o/îl vede Igor Dodon) este începutul argumentaţiei. Istorici din Iaşi, Bucureşti, Chişinău, Londra (înregistrați/perioada 1991-2008), într-o adevărată pledoarie pentru existenţa românească a ţinutului de peste Prut…

Alexandru Moșanu (Basarabia), Șerban Papacostea (Odihnească-se-n Pace), Ion Varta (Basarabia), Valeriu Matei (Basarabia), mărturie-document: Pantelimon Halippa, Ion Agrigoroaiei (Iași), Denis Deletant (Marea Britanie), poezie de Grigore Vieru (Odihnească-se-n Pace) citită de autorul însuși

Reamintim, prin intermediul invitaţilor care s-au succedat la microfonul „Repere(lor) în istorie cu Nicolae Tomescu”, dreptul asupra Bucovinei, reintegrarea din 1918, actele de agresiune împotriva României, „nodul gordian” al relaţiilor româno-ruso-ucrainene…

Ștefan Purici (născut în Bucovina de Nord, actualmente prorector cu imaginea, relaţii internaţionale şi dezvoltare europeană-Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava), Florin Constantiniu (Odihnească-se-n Pace), Valeriu Florin Dobrinescu (Odihnească-se-n Pace), Nicolae Dima (S.U.A.)

Dacă, la 27 martie/9 aprilie 1918, a fost emisă hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău, hotărâre de unire a Basarabiei cu România, la 15/28 noiembrie 1918 s-a produs unirea Bucovinei cu România… Mihai Ceaușu, doctor în științe istorice, cercetător științific gradul I, șeful departamentului de Istorie Modernă din cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” Iași…

În cazul nordului Bucovinei şi Basarabiei, fără să ne erijăm în anchetatori, rămânem ceea ce suntem: români. Nu vom obosi căutând odihna sau compromisul; vom deschide porţi, chiar dacă alţii s-au străduit/se străduiesc să le închidă…

*

Discutam (cu participarea, mai veche, a trei istorici din Alba Iulia) despre ceea ce s-a desăvârşit în 1918…

din Arhiva Nicolae Tomescu: Nicolae Josan, Vasile Moga și Valer Moga

© Nicolae Tomescu

*

Succesiunea de încercări îmbrăcă şi alte forme: comentarii, note, interviuri, reportaje, sondaje. 

Cum ar trebui pregătită şi sărbătorită ziua de 1 decembrie? Normal, adică firesc, obişnuit, comun? Sau festiv – de sărbătoare, pentru sărbătoare, somptuos (festivismul însemnând caracterul exagerat festiv) iar festivitatea – serbare solemnă, celebrare a unui eveniment de seamă)? Cum percepeţi România? Câtă speranţă aveţi, dincolo de nemulţumiri? Ar trebui să fie şi a devenit, cu adevărat, 1 decembrie ziua naţională a tuturor românilor?

Sorin Alexandrescu (critic, istoric, teoretician literar, nepotul de soră al profesorului, scriitorului, filosofului, eseistului, istoricului religiilor român Mircea Elliade)

– despre „naționalismul de paradă”

Neagu Djuvara (Odihnească-se-n Pace) credea următoarele: „În primul rând, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare națională. Am avut, timp de aproape un veac, 10 Mai, care este ziua independenței țării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prințului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înțeleg (…) 1 Decembrie nu este data României Mari. Este data când două provincii, Transilvania și Banat, au cerut să intre în Regatul României. Cu două zile înainte ceruse Bucovina. Cu șase zile înainte ceruse Basarabia. Și toate patru au fost acceptate (…)de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data când s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie. Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine să fie ținută într-un anotimp cu Soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă.”

Unii comemorează… Hunor Kelemen, președintele Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, declarase (6 noiembrie 2016), la Cluj: „Se apropie aniversarea de 100 de ani de la Unire și nu ne este indiferent ce stare sufletească vom avea la acea aniversare. Au trecut 100 de ani de la acele promisiuni. Acel moment a însemnat o înfrângere pentru noi. Nu putem uita durerea acelei înfrângeri. Așa cum au reușit alte generații, trebuie să continuăm cu munca și trebuie să spunem că se poate să continuăm pe valorile transilvane. Atunci s-a promis egalitate în fața instanțelor și folosirea limbii materne. Nu dorim altceva decât ca acele promisiuni să fie asumate de orice putere și guvern. Există tendința de asimilare a minorităților, un vis în acest sens, înțelegem asta, dar visul nostru este să fim recunoscuți ca parte importantă în construcția acestei țări. Vrem diversitate. Vrem să ne folosim limba nu doar în cercuri restrânse, ci și în școli sau în instituții. Trebuie să ne concentrăm la nivel politic pe aceste lucruri, trebuie să fim prezenți în Parlament. Sloganul nostru – Transilvania este viitorul, credem că ceea ce e bun pentru maghiarii din Transilvania este bun pentru toți românii”…

Alții ar îmbrățișa normalitatea…

Eder Bogatu (Asociația „Europa Socială”); ca ilustrare a virtuților țigănești, Eugen Doga

*

Gândiţi-vă la 1 decembrie, ziua naţională a tuturor românilor. Normal, adică firesc. Fără caracterul exagerat festiv. Dar cu sentimentul că celebrăm, în inima noastră, un eveniment de seamă…

Grigore Antipa: „Omul poate stăpâni natura atâta timp cât ţine seama de legile ei”

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 noiembrie 2018, 22:33

Atunci când a întrerupt cursurile universităţii ieşene, pleca înspre Jena, susţinând examenul de doctorat (1891); celebrul profesor Ernst Haeckel, înfocat susţinător al teoriei evoluţioniste şi fondatorul Muzeului Filetic, i-a acordat Summa Cum Laude (cea mai înaltă distincție conferită la absolvire).

În august 1892, Grigore Antipa a obținut o întrevedere cu Regele Carol I, înmânându-i un memoriu dedicat „introducerii pisciculturii raţionale în apele României”. Impresionat, suveranul l-a recomandat lui Petre P. Carp (ministrul Agriculturii şi Domeniilor) pentru ocuparea postului de director general al „Pescăriilor Statului” (și-a exercitat funcția până în 1914), lui Take Ionescu (ministrul Cultelor), pentru calitatea de director al colecţiilor zoologice din cadrul Muzeului de la Universitate şi generalului Ion Lahovary (ministru de Război) pentru a-i permite îmbarcarea pe navele militare care plecau pe Marea Neagră.

În 1903, Grigore Antipa i-a înfățișat lui Dimitrie Sturdza necesitatea existenței unei clădiri special construite pentru un „Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării”. Primele săli au fost deschise, oficial, la 24 mai 1908, în prezenţa Regelui Carol I, a Principesei Maria, a unor somități aparținând lumii ştiinţifice, culturale şi politice de atunci.

Grigore Antipa a îmbogăţit colecţiile (îndeosebi prin intermediul donaţiilor), bucurându-se de susţinerea unor personalităţi şi instituţii din România şi din străinătate. Muzeul Naţional de Istorie Naturală este unul dintre cele mai vechi locuri de cercetare a biodiversităţii, de educare şi culturalizare a publicului, una dintre cele mai cunoscute şi apreciate „baze de date”… (Vezi Filmul Muzeul Antipa, valoare a tezaurului național / realizator: Nicolae Tomescu)

Documentar: dr. Nicolae Tomescu, Redactor Șef Radio Iași

Nicolae Iorga: „Poți închide ochii, dar nu poți stinge Soarele”

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 noiembrie 2018, 22:30

Figură de legendă încă din timpul vieții, a câștigat, prin grandoare, odată cu trecerea timpului…

Născut în 6 iunie 1871, la Botoșani, „A citi și a scrie i-au venit de la sine”;

dincolo de conflicte cu profesori (la maturitate, a demisionat din Academia Română), capabil să concureze oricând pentru a primi bursă, s-a remarcat prin cunoașterea limbilor străine (franceza, italiana, latina, greaca, mai târziu – engleza, inițiere în limbile nordice)… „Minunea de om” (cum îl carecteriza A. D. Xenopol), a primit burse în străinătate, a plecat la specializări în Italia, Franța (diplomat al Școlii practice de înalte studii din Paris, doctor honoris causa al universităților din Paris, Lyon, dar și din Oxford, Roma, Genova, Wilno/Lituania, Bratislava), în Germania (doctorat la Leipzig), în Olanda, Polonia (membru al Academiei din Cracovia), a publicat în diferite ziare și reviste (gazetar, polemist), a scos el însuși reviste și ziare, a tipărit cărți (un număr impresionant de titluri) și colecții, a conferențiat (în România, Europa, S.U.A.), a participat la congrese, a ținut comunicări, lecții (cursuri – inclusiv cursurile de vară de la Vălenii de Munte, de la catedra Universității din București, ajungând rectorul acesteia din urmă), discursuri, a inițiat congrese, a inaugurat (deschis) institute, dar și propria tipografie, a cercetat arhivele Europei (deopotrivă cu arhivele din țară)…

Pasionata trăire a istoriei l-a îndemnat, pe lângă intensa activitate parlamentară, să inițieze mari manifestații în favoarea unității naționale, să tipărească discursuri și să le trimită pe frontul Primului Război Mondial, să se opună semnării armistițiului cu Germania, așa cum a gândit, în iunie 1940, ca partizan al apărării, cu orice preţ, a teritoriului naţional…

27 noiembrie 1940/asasinatul legionar/ amintește, și astăzi, de sensurile cuvântului… „cumplit”: groaznic, înfiorător, înfricoșător, îngrozitor, sălbatic.

***

Amplasată în strada Nicolae Iorga nr. 14 din Botoșani, este casa în care s-a născut și a copilărit savantul, casa în care a locuit familia sa, între anii 1876-1880… Dintre cele 10 locuințe în mod esențial caracteristice copilăriei și adolescenței, această casă rămâne singura care s-a păstrat din secolul al XIX-lea…

Două încăperi sunt rezervate unei expoziții foto-documentare și unei săli multifuncționale unde apar expuse, printre altele, primele ediții din operele istorice, literare și memorialistice semnate Nicolae Iorga. În holul casei ne impresionează manuscrise, prezentate cronologic, începând cu primele documente școlare, continuând cu perioada studiilor liceale, universitare, din țară și în străinătate și încheindu-se cu anii deplinei maturități a savantului; în ultima încăpere primește adăpost o bibliotecă istorică, alcătuită din carte curentă achiziționată în ultimii ani. Camera copiilor reflectă pasiunea pentru citit a lui Nicolae Iorga – printr-o etajeră cu cărți, o masă de scris, un sfeșnic cu lumânare; încăperea a fost martora primelor lecturi și se bucură de o descriere amănunțită în cartea autobiografică a marelui istoric intitulată O viață de om așa cum a fost. Salonul redă un interior, datând din ultimele decenii ale secolului XX, aparținând unei familii cu venit modest, dar cu un trecut prosper, timp în care s-au acumulat o serie de bunuri, provenind din agoniseală proprie sau moștenite de la familiile avute din care proveneau părinții istoricului. Ce mai este demn de interesul nostru? Fotografii originale de familie, diplome de Dr. Honoris Causa primite din partea unor instituții prestigioase de învățământ din Europa (Sorbona, Cambridge, Roma), un număr impresionant de cărți scrise (multe în ediții princeps), ziare și reviste pe care le-a editat și îndrumat, un ceas de masă, un vas ornamental vienez ce a aparținut bunicului lui Iorga, manuscrise aparținând mamei sale, Zulnia Iorga (ultimele obiecte, în vitrine cu valoare memorială)…

Film conceput și realizat de Nicolae Tomescu

Interviu (audio): N. Tomescu

Dumitru Oprea: Care mai e soarta învățământului profesional și tehnic din România?

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 noiembrie 2018, 19:44

„În capitolul Politici în domeniul educației din Programul de guvernare al PSD-ALDE, la măsura Cetățeni activi pe piața muncii, se face referire, printre altele, la revalorizarea învățământului profesional și tehnic prin flexibilizarea sistemului, multiple opțiuni de formare profesională pentru elevi, diferite tipuri de certificări. Toate cu scopul de a asigura acces facil pe piața muncii și pentru continuarea studiilor în vederea dobândirii de calificări superioare. În pofida bunelor intenții, companiile găsesc din ce în ce mai greu forţă de muncă pregătită pentru diverse meserii în domeniul tehnic, de la bucătari și ospătari, până la mecanici, strungari sau tinichigii“, a declarat parlamentarul ieşean.

În acest context, deputatul PNL Dumitru Oprea solicita informatii privind masurile ce vor fi implementate in actualul mandat al Ministrului Educatiei privind invatamantul tehnic si profesional.

Dinamo s-a păstrat «în cărți» / 24-22 cu Riihimaen Cocks

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 noiembrie 2018, 21:13

Riihimaen Cocks nu mai avea nicio șansă la calificare, dar prima participare la acest nivel fusese /și a rămas/ una decentă. «Finlandezii» au acumulat patru puncte, însă, cu excepția deplasării de la Wisla Plock (încheiată cu 18-34) au fost aproape de adversari în toate meciurile; patru dintre cele cinci înfrângeri au fost consemnate la maximum trei goluri diferență; în partida din această seară, cu Dinamo, au pierdut foarte greu, scor 22-24…

Dumitru Oprea: Opoziția trebuie să lupte pentru păstrarea României în Europa

Publicat de Nicolae Tomescu, 21 noiembrie 2018, 20:27

Chiar dacă cea mai toxică alianță politică din istoria noastră postdecembristă se comportă împotriva clubului select al Uniunii Europene, românii își doresc să rămână în interiorul blocului comunitar. O asemenea divergență între dorințele poporului și cele ale actualei puteri era greu de imaginat în urmă cu doi ani.

În momentul în care PSD și ALDE vor cădea în dizgrația electoratului și vor plăti din punct de vedere politic pentru monstruoasa guvernare și campanie de legiferare împotriva propriului popor, munca de reconstrucție a încrederii în România din partea partenerilor externi și a societății va fi una lungă și foarte grea. Este necesară multă determinare din partea noastră, a opoziției, pentru a investi toate eforturile în reașezarea statului de drept și repornirea motoarelor unei economii solide, bazate pe fiscalitate predictibilă și investiții publice de anvergură. Va fi nevoie să dăm dovadă că România nu a aruncat la coș un deceniu de apartenență la Uniunea Europeană și la NATO de dragul unor politicieni cărora le este frică să facă pușcărie pentru hoțiile lor.

Votul din Parlamentul European, care a sancționat gravele derapaje ale puterii de la București de la calea statului de drept, precum și cel mai dur raport MCV nu sunt arme îndreptate împotriva cetățenilor, ci împotriva abuzului de putere comis de PSD-ALDE. În plus, răbdarea Bruxelles-ului față de actele de iresponsabilitate ale actualei guvernări din România a fost una cât se poate de mare. Dacă dorim să fim membri ai unui grup select, pe lângă avantajele care derivă din apartenența la acesta, trebuie să respectăm principiile de bază ale unei conduite civilizate și ale statului de drept

Nu totul este negociabil în societățile democratice, așa cum și-ar dori PSD-ALDE. Occidentul nu așteaptă mită, așa cum au încercat unii să ofere, ci predictibilitate și onoare. Cetățenii români au demonstrat de nenumărate ori că sunt oameni de onoare și cinstiți. Cu atât mai mult acum opoziția trebuie să demonstreze că politica românească nu înseamnă doar duplicitatea și minciuna PSD-ALDE!

Petre Ispirescu: „Speranţa are bunul de a consola, chiar când realitatea arată omului, într-un chip ironic, lucrurile cum sunt”

Publicat de Nicolae Tomescu, 20 noiembrie 2018, 23:21

Fiul Elenei (originară din Transilvania) și al frizerului Gheorghe Ispirescu, cu un curs al vieții hărăzit periaodei ianuarie 1830/București – 21 (27, potrivit altor surse[4]) noiembrie 1887, a învățat cu dascălul Bisericii „Udricani”, alte câteva clase la școala dascălului S. Lupescu de la Biserica „Olteni”[5], până când a devenit (în 1840) autodidact. Calitatea alegerilor sale a avut rol hotărâtor în a îndrepta omul către viaţa pe care și-a dorit-o[6]. Nu a ieşit, până în 1880[7], din Bucureştiul natal… Ucenic în tipografia „Carcalechi” (1844-1848), din 1854  tipograf[8] (la „Copainig”), culegător (1858[9]) în tipografia ziarului „Naționalul”, apoi asociat (1860-1863) cu directorul[10] ziarului invocat[11], începe (din 1862) să publice în „Țăranul român”, îndemnat de I. Ionescu de la Brad și, mai ales, de N. Filimon[12].  A debutat, editorial, cu „Legende sau basmele românilor”[13]; au urmat „Ghicitori si proverburi”[14] „Snoave sau povești populare”[15], „Din poveștile unchiașului sfătos”[16], „Pilde și ghicitori”[17], „Basme, snoave și glume” (1883), „Povești morale” (1886) ș.a.

În pofida succesului de necontestat pe care l-au avut basmele sale, încă de la apariție, statutul de scriitor[18] al lui Ispirescu păstrează, și astăzi, elemente de ambiguitate. Prezentându-se el însuși drept un culegător de povești („adunate din gura poporului”), a fost mai mult decât un folclorist (oricum, rămân meritele sale din domeniul respectiv)[19]; autenticitatea poveștilor nu se prezintă drept una folclorică, ci de natură tipologică, artistică, personajele fiind coerente cu propriul lor univers. Inclusiv lingvistic, prin (oarecum) numeroasele neologisme[20], dar și tematic[21], povestirile nu exprimă litera folclorului, ci spiritul/capacitatea de a dezvolta, creator, vechi teme potrivit unei viziuni moderne[22]. Iată de ce Ispirescu nu trebuie considerat un produs fidel al tradiției folclorice, ci un fel de începător al altei tradiții, creatorul unui stil, artist autentic care așează, în tipare noi, materialul rămas, până atunci, amorf…

A fost odată ca niciodată…

[1] Reproducerea, continuă, a unui hegemonism cultural, faptul că diferențele culturale (mai vechi sau mai noi) nu au adus/nu incumbă o egalizare de șanse pentru culturile marginale, exportul de modă culturală și de uniformizare având intensitate și altădată și acum (mai abitir)…

[2] Jacob Ludwig Carl Grimm şi Wilhelm Carl Grimm (Jacob şi Wilhelm Grimm sau, mai simplu, Fraţii Grimm) s-au născut pe 4 ianuarie 1785, respectiv 24 februarie 1786/în Hanau (apropierea orașului Frankfurt); au fost folclorişti, lingvişti, filologi, doctori în drept, dar numele lor este asociat, de întreaga lume, colecţiei de basme publicată în două volume (primul a apărut în 1812, al doilea în 1814) şi întitulată „Poveşti pentru copii şi familie”. Fraţii Grimm au avut contribuţia lor la formarea limbii germane, în special prin publicarea dicţionarului „Cartea cu cuvinte germane” (având 33 de volume, cântărea 84 kg) şi prin editarea primei carţi de fonetică/fonologie a limbii germane/„Legea lui Grimm” (scrisă doar de Jacob)…

[3] Cunoscut în disputa literară care a rămas în istoria Franței drept „Cearta dintre antici și moderni”, celebru pentru poveștile  reunite în „Contes en vers” (1694) și „Contes de ma mere l’Oye” (1697); prin intermediul acestora din urmă a dăruit, multor generații de copii, pe Barbă albastră, Tom Degețelul (Poveștile mamei mele gâsca), Frumoasa din pădurea adormită, Scufița-Roșie, Cenușăreasa…

[4] L-a doborât, la masa de lucru, o congestie cerebrală… A murit la 57 de ani, nu înainte de a lăsa un testament literar copiilor săi – sfaturi de viață comparate, de unii istorici literari, cu învă­țăturile domnitorului Neagoe Basarab lăsate fiului său Teodosie…

[5] Mai târziu (1843), învăța și „psaltichie” la Biserica „Domnița Bălașa” din București (cu profesorul de muzica George Voiculescu)…

[6] Ce-i drept, se vedea nevoit, încă de la vârsta de 12 ani, să lupte pentru supraviețuire…

[7] Atunci când a călătorit la Roşiorii de Vede, situat la 120 km de Bucureşti, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare…

[8] Va mai lucra, între 1863-1864, în tipografia ziarului „Românul”; în mai 1867, ajungea să înființeze (cu Franz Gobl și Scarlat Walter) Tipografia „Lucrătorilor Asociați”; în anul menționat, a fost director al „Tipografiei Statului” (după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, la invitaţia lui Ion Ghica, ministrul de interne, Ispirescu acceptase să conducă Imprimeria de Stat), iar, în 1868, înființa, cu P. Gorjan, C. P. Conduratu și I. Buznea, Tipografia „Laboratorilor Români”/devenită (din 1877) Tipografia „Societății Academice Române”, al cărei singur proprietar rămâne în 1879…

[9] În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondenţa secretă a principelui Vogoride, „text util” pentru un grup de unionişti; poliţia i-a arestat pe toţi participanţii la „afacere”; Ispirescu a stat trei săptămâni în închisoare, pierzându-şi serviciul; abia către sfârșitul anului invocat, Vasile Boerescu, politician unionist şi viitorul ministru de externe, i-a oferit direcţia unei tipografii mai moderne, care includea prima presă mecanică din Bucureşti şi imprima revista „Naţionalul”; Petre Ispirescu a acumulat din punct de vedere financiar şi a intrat în contact cu scriitori, cu oameni importanţi ai timpului său (Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu…

[10] (V. Boerescu)…

[11] Colaborează, ulterior, la „Columna lui Traian”, „Convorbiri literare”, „Familia”, „Revista literară”, „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, „România liberă”, „Revista Societății Tinerimea română”, „Analele literare”, „Dorobanțul”, „Tribuna”…

[12] Se pare că acesta îl precedase pe Petre Ispirescu în strângerea și prelucrarea basmelor populare…

[13] La vârsta de 32 de ani, în 1862, Ispirescu, la îndemnul lui Nicolae Filimon, a publicat, în „Ţăranul român”, primele şase basme culese de el: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul şi Fiul vânătorului (reunite, apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme)… La două decenii depărtare, în 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reunea toate basmele şi legendele într-o culegere completă: Legendele sau basmele românilor; Alecsandri i-a elogiat culegerea printr-o scrisoare convertită, ulterior, în prefaţă a volumului publicat: „(…)recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”…

[14] (1872; ed. III, pref. de V. Alecsandri)…

[15] (I-II, 1873-1874)…

[16] (1879, pref. de Al. Odobescu)…

[17] (1880)…

[18] Delavrancea încercase, la puțină vreme după dispariția povestitorului, să demonstreze că Ispirescu „nu este un culegător[], ci un adevărat creator”, insistând asupra plasticității limbii sale, curățată de orice trăsături dialectale, rar s-a văzut în el altceva decât un fericit prelucrător al unor texte populare, asupra studioșilor acționând, probabil, și inhibiția domeniului/presupus infantil pe care îl acoperea genul…

[19] Opera lui Ispirescu poate fi privită ca o culegere de texte populare, analizată, drept consecință, cu mijloace specifice, însă, pe de altă parte, reprezintă o elaborare personală a autorului, cu toate implicațiile pe care actul respectiv le presupune. Mărturiile privind felul său de a lucra sunt categorice, venind din partea unor oameni care l-au cunoscut; Jarnik, spre exemplu, afirmase că „însemna pe hârtie mersul acțiunii, după aceea se așeza la masă și țesătura asta o îmbrăca, după cum era deprins, în limba sa împestrițată cu multe locuțiuni populare, cu multe expresiuni metaforice”. Caracterul elaborat al limbii poveștilor lui Ispirescu nu este „autentică”, așa cum credea Hașdeu, ci rezultatul unui proces de stilizare, de selecție, reelaborat din elemente reale ale limbii populare, distribuite conform unei intenționalități care trădează artistul. Predilectia limbajului popular pentru expresii gnomice, proverbe și zicători, este supralicitată de povestitor, tinzând să devină nu atât o cale de apropiere a relatării de universul curent al vieții obișnuite, ci o marcă a distanțării de acesta. Vorbirea apodictică a personajelor, colorată de proverbe, exclamații, expresii familiare, este o marcă a autonomiei lor față de realitatea imediată, de care povestitorul pare conștient și pe care, uneori, o întărește prin efecte parodice; folosirea unor termeni comuni, aproape triviali, de către personajele idealizate, în general, în basme (atunci când împăratul își trimite fata să „vadă de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie” sau cand îi spune chiar eroinei, prea jună, că nu știe „nici cum se mănâncă mămăliga”), nu este rezultatul transpunerii în basm a limbajului „obișnuit”, ci al exprimării unei distanțe față de o convenție acceptată cu umor. Cele mai multe dintre expresii și proverbe sunt introduse ca un „tribut” oferit cititorului: „Vorba ăluia, în pofida căpșunilor, mâncau foile”, „vezi că nu toate muștele fac miere”, ciobănașul tăcu întrucât „știa că cine tace, merge în pace”, altul nu se dă bătut „cu credința că cine caută trebuie să găsească”, „calul știa căci nu era el năzdrăvan de florile mărului”… Dialogul confidențial cu cititorul stabilește un raport de complicitate, care îi separă net pe amândoi de întâmplările extraordinare ale poveștii, fiind captatio care presupune – ca punct de plecare al viziunii – conștiința disjuncției dintre real și ireal, adică a domeniului artei. Dialogul implicit este un element retoric caracteristic povestirilor lui Ispirescu, destinat să materializeze distanța de planul fabulos al basmului, acesta din urmă fiind localizat într-un timp revolut și ireversibil, ceea ce face posibilă nu numai comentarea sa, dar și prevenirea unor episoade prin accente dramatice, anunțând, de fapt, urmarea: „începu a se sui pe munte, dară ași! unde era pomana aia, ca să se poata urca? ”, „când, ce să vezi d-ta?” etc.

[20] (a planisi, paradie, întreprindere, pledoarie, capital etc)…

[21] (prin utilizarea unor motive împrumutate din literatura cultă, de la Homer la Alexandre Dumas)…

[22] În același sens, se manifestă și tendința de a diferenția psihologic diferitele personaje ale povestirilor, care nu se disting numai prin calități superlative (Făt-Frumos, nepriceput, este  învățat de cal ce să facă, altul, cam molatec și visător, „mișca și el picioarele alene numai să zică că umblă”), dar și prin atragerea încorporării unor elemente descriptive legate de stări sufletești, sentimente, impresii/rudimente de analiză comportamentală (ele îmbogățesc relatarea cu mici episoade nuvelistice, prea puțin legate de firul epic tradițional, dar concurând la conturarea unui profil mai individualizat al eroilor). Latitudinea de a interpreta tipurile tradiționale, deopotrivă dialogul permanent cu cititorul sunt elemente intenționale ale detașării de poveste, nu ale integrarii în aceasta; în pofida trăsăturilor familiare pe care le au zmeii și împărații, a decorului domestic, a obiceiurilor lor comune, întâmplările extraordinare ale basmelor rămân cantonate într-o lume a ficțiunii, care nu se confundă nicio clipă cu cea a realității…

*

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
Aleodor împărat
Ileana Simziana
Sarea în bucate
Prâslea cel voinic şi merele de aur
Balaurul cel cu şapte capete
Broasca ţestoasă cea fermecată
Fata moşului cea cuminte
Făt-Frumos cel rătăcit
Cei trei fraţi împăraţi
Luceafărul de ziuă şi luceafărul de noapte
Pasărea măiastră
Zâna munţilor
Greuceanu
Găinăreasa
Cele trei rodii aurite
Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Copiii văduvului şi iepurele vulpea lupul şi ursul
Băiatul cel bubos şi ghigorţul
Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Porcul cel fermecat
Zâna zânelor
George cel viteaz
Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Poveste ţărănească
Cotoşman năzdrăvanu
Ţugulea fiul unchiaşului şi al mătuşei
Numai cu vitele se scoate sărăcia din casă
Hoţu împărat
Fata cu pieze rele
Voinicul cel cu cartea în mână născut
Făt-Frumos cu părul de aur
Fata de împărat şi fiul văduvei
Voinicul cel fără de tată
Făt-Frumos cu carâta de sticlă
Fata săracului cea isteaţă
Înşir-te mărgăritari

Elverum vs Dinamo 29-28, cu două goluri ale gazdelor în ultimele 15 secunde

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 noiembrie 2018, 21:19 / actualizat: 19 noiembrie 2018, 11:42

Discursul ținut de Nicolae Dabija în Torino/Italia

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 noiembrie 2018, 19:13

Discursul academicianului Nicolae Dabija / la Spectacolul literar-artistic „Armonii de toamnă”-Torino
Discorso di accademico Nicolae Dabija in un spettacolo „Armonie autunnali” a Torino

CSM București vs Bietigheim 32-24 (14-13)

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 noiembrie 2018, 18:46

România vs Lituania 3-0, victorie împotriva submediocrității

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 noiembrie 2018, 15:12

https://youtu.be/P-5Squ4hRrM

1. Serbia           11p
2. România         9p
3. Muntenegru   7p
4. Lituania          0p

*

Liderii motivaționali ai lumii vorbesc despre forța entuziasmului; poveștile oamenilor de succes sunt, mai totdeauna, așezate pe o bază solidă de entuziasm… Vă cuprinde entuziasmul atunci când vizionați meciurile naționalei de fotbal a României?

Dumitru Oprea: Incompetența ucide, la propriu

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 noiembrie 2018, 17:51

„În timp ce prin programul de guvernare ni se oferă numeroase promisiuni, inclusiv în domeniul sănătății, românii mor cu zile, de multe ori din cauza lipsei infrastructurii necesare (inexistența Spitalului pentru Arși) sau din pricina nepăsării și a incompetenței unor funcționari din instituțiile statutului. Cel mai recent caz este cel al tânărului din Piatra Neamț, decedat într-un spital din Belgia. Pacientul avea arsuri pe 70% din suprafața corpului și nu a putut fi tratat corespunzător în spitalele din România. Mai mult, se pare că acesta ar fi fost infectat cu două bacterii în spitalele din țară, motiv pentru care s-a decis transferul către o clinică din Belgia. Însă procedura de transfer a fost amânată din cauza unor funcționari de la Casa de Asigurări de Sănătate și de la Casa de Pensii, care au refuzat să facă o plată către clinica din străinătate pentru alți doi pacienți români tratați acolo anterior“, a declarat parlamentarul ieşean.

În acest context, deputatul PNL Dumitru Oprea a solicitat Ministrului Sănătăţii clarificări privind măsurile ce vor fi luate, astfel încât cazul tânărului decedat să nu se mai repete. De asemenea, este important de aflat de ce statul român nu îşi respectă obligaţiile de plată pentru serviciile medicale la care a apelat.

Dumitru Oprea: Pericolul unei noi crize economice în România declanșată de guvernarea PSD-ALDE

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 noiembrie 2018, 20:35

Economia României a mai „duduit“ și pe vremea când actualul lider al ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, se afla la cârma guvernării. Ne amintim că acesta a pârjolit bugetul public în timpul campaniei electorale din 2008, ignorând total criza economică anunțată și care avea să producă efecte uriașe în România. De aceea, actualul Ministru al Finanțelor Publice nu trebuie să apeleze la manuale de istorie, ci doar la propria memorie pentru a înțelege pericolul uriaș la care sunt expuși românii.

Creșterea bunăstării „pe datorie“, fie că e vorba de bani publici sau de credite de nevoi personale, se va traduce prin condamnarea la sărăcie pe termen mediu și lung. Astfel, în lipsa unei creșteri economice sustenabile și nu bazată pe consumul bunurilor din import, țara noastră nu va avea banii necesari pentru a finanța proiectele mari de infrastructură care să îi asigure dezvoltarea!

Eurodeputatul PSD Victor Boștinaru: „Georgia și Republica Moldova au făcut progrese în parcursul lor european”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 noiembrie 2018, 14:08

Conform eurodeputatului Victor Boștinaru: „Credem că Georgia și Moldova sunt țări-cheie pentru UE și că ambele au făcut – în special Georgia -, progrese incredibile.

Gândiți-vă, spre exemplu, la nivelul de stabilitate și democrație atins de Georgia. Acest lucru a fost demonstrat de alegerile prezidențiale foarte libere, chiar dacă, în opinia noastră, un fost ambasador rus, cum ar fi candidatul UNM, nu ar fi un președinte georgian potrivit. Sau gândiți-vă la stabilitatea și creșterea Moldovei după mulți ani de instabilitate, schimbări continue ale guvernelor și furtul de un miliard de dolari.

Era mai bine să amânăm votul asupra celor două rapoarte, pentru a evita interferența cu alegerile actuale și viitoare din ambele țări. În plus, în cazul Moldovei, conținutul a fost puternic influențat de către conservatori în baza interesului lor politic, și nu în baza situației reale pe teren.

Nu vrem și nu putem fi asociați, ca grup, acestui joc. Suntem de acord că multe dintre neajunsuri trebuie încă rezolvate, dar nu putem oferi Republica Moldova, pe o tavă de aur, Rusiei, uitând astfel complet interesul european și orice evaluare strategică și închizând toate canalele de comunicare.”

Intervenția eurodeputatului Victor Boștinaru este disponibilă la acest link: https://youtu.be/xAXRlEsswG8

România: deputaţii din PE au exprimat preocupări profunde privind independența sistemului judiciar şi statul de drept

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 noiembrie 2018, 13:58

Textul, adoptat cu 473 de voturi pentru, 151 împotrivă şi 40 de abţineri atrage atenţia asupra noii legislaţii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea sistemului judiciar şi Consiliul Superior al Magistraturii. În concordanţă cu avertismentele venite dinspre Grupul de state împotriva corupției al Consiliului Europei (GRECO) şi Comisia de la Veneţia, rezoluţia avertizează asupra impactului noii legislații asupra independenței sistemului judiciar, asupra eficienței şi calității acestuia, inclusiv consecințe negative pentru lupta împotriva corupției.

Modificările aduse la Codul Penal şi Codul de Procedură Penală – dintre care multe au fost considerate drept neconstituționale de către Curtea Constituțională din România – reprezintă un alt motiv de preocupare, cu efecte suplimentare asupra capacității de combatere a corupției, infracţiunilor violente şi a criminalității organizate.

Rolul Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi pretinsa lui ingerinţă în activitatea sistemului judiciar din România au determinat Parlamentul European să solicite întărirea controlului parlamentar asupra serviciilor de informaţii.

O investigaţie imparţială privind acţiunile forţelor de ordine

Parlamentul condamnă „intervenția violentă și disproporționată” a poliției în timpul protestelor de la București din august 2018 şi face apel la autoritățile române să asigure o investigare transparentă, imparțială și efectivă a acțiunilor forțelor de ordine.

Reguli noi de finanţare a ONG-urilor

Deputaţii avertizează asupra potențialului efect de intimidare societăţii civile pe care l-ar putea avea legislaţia privind finanțarea, organizarea și funcționarea ONG-urilor şi menţionează că aceasta ar putea fi în conflict cu principiul libertății de asociere și cu dreptul la viața privată.

Necesitatea unei monitorizări atente a eforturilor anti-corupție şi a respectării statului de drept

Parlamentul solicită Comisiei Europene reluarea monitorizării anuale anti-corupție în toate statele membre şi propune un sistem de indicatori stricți care să măsoare nivelul corupției din fiecare ţară şi să evalueze politicile anti-corupție la nivelul fiecărui stat membru.

Conform Parlamentului, este necesar, de asemenea, să existe un proces regulat, sistematic si obiectiv de evaluare a modului în care sunt respectate democrația, drepturile fundamentale şi statul de drept. Plenul PE va vota miercuri, 14 noiembrie, o rezoluţie separată prin care reia apelul referitor la crearea unui mecanism pentru evaluarea anuală a modului în care sunt respectate în toate statele membre valorile fundamentale ale Uniunii Europene.

*

140 de ani de la unirea Dobrogei cu România

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 noiembrie 2018, 20:44 / actualizat: 14 noiembrie 2018, 11:51

Preluarea provinciei a fost posibilă[3] datorită semnării Tratatelor de pace de la Berlin[4] (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), care au pus capăt Războiului Ruso-Turc desfășurat între 1877-1878 (Războiul de Independență al României)…

Pe 13 noiembrie 1878, Principele Carol I și Ion. C. Brătianu, primul-ministru, au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea; împreună cu Mihail Kogălniceanu, domnitorul a elaborat o proclamație către locuitorii Dobrogei; era emis şi un ordin de zi către armată; documentele conţineau principiile și modalitatea de reintegrare a Dobrogei în componenţa statului român modern; în calitate de prefecți, au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea; N. Catargiu a fost desemnat responsabil cu trecerea Dobrogei în stăpânire românească…

În dimineața de 14 noiembrie 1878, Carol I (după ce călătorise întreaga noapte) a ajuns la Brăila; odată primit de Ion C. Brătianu, de generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare care urma să intre în Dobrogea, de prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali, de numărul impresionant al locuitorilor orașului, au fost organizate festivităţi/s-au ţinut discursuri, episcopul Dunării de Jos a oficiat un Te Deum, s-a dat citire celor două documente „Proclamația către dobrogeni” și „Înalt ordin de zi către armată”[5]; către sfârșitul festivităților, Carol I a străbătut orașul Brăila în fruntea trupelor militare și în aplauzele locuitorilor; în încheiere, oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul „Ștefan cel Mare”, au debarcat în Dobrogea/la Ghecet/, fiind întâmpinați de români, turci, tătari și bulgari…

[1] Parlamentul României a ratificat Legea 230/2015 privind instituirea zilei de 14 noiembrie ca sărbătoare națională (inițiată încă din 2012, de fostul senator Christian Gigi Chiru, a fost adoptată, definitiv, la 9 septembrie 2015, în plenul Camerei Deputaților)…

[2] Proclamația poate fi considerată, în egală măsură, o afirmare a deciziilor prin care Statul Român lua în stăpânire Dobrogea, asigurarea respectării legilor țării, a religiei minorităților din provincia istorică și a proprietăților, a ordinei și disciplinei, totodată un îndemn la colaborare cu autoritățile statului român..

[3] Precum în cazul Unirii din 1859, independenţa României a fost forţată prin „tactica faptului împlinit”, de politicieni patrioţi şi curajoşi, care au avut şi norocul, indispensabil, al unor conjuncturi favorabile în confruntările dintre Marile Puteri…

Rusia nu ar fi permis intrarea armatei române în luptă cu turcii dincolo de Dunăre, dacă situaţia trupelor ruseşti nu ar fi devenit critică la poalele Plevnei; Marele duce Nicolae, comandantul rus, i-a solicitat principelui Carol angajarea românilor în luptă, dar a refuzat să ofere vreo garanţie privind integritatea teritorială şi independenţa României după război; cei peste 10.000 de ostaşi români, unii voluntari din Transilvania şi Bucovina, căzuţi în luptele crâncene din Bulgaria, sfârşite cu capitularea lui Osman Paşa, n-au contat la negocierea păcii – niciun reprezentant al României n-a fost acceptat la discuţii pentru a susţine interesele ţării; mai mult, Rusia anunţase că va (re)lua în stăpânire sudul Basarabiei, oferind drept compensaţie Dobrogea; ministrul rus de externe, Gorceakov, a refuzat participarea României ca ţară independentă la negocierile ulterioare  de pace, dând asigurări că interesele îi vor fi reprezentate de Rusia… Nici la tratatul de la San Stefano, nici la revizuirea tratatului de la Berlin,  România nu a fost primită ca parte; la Berlin li s-a permis lui Brătianu şi Kogălniceanu să expună cazul României; sudul Basarabiei a rămas captivul Rusiei, independenţa României a fost condiţionată de înlăturarea interdicţiei pentru evrei de a dobândi cetăţenia română şi acordarea drepturilor civile şi politice depline, prevăzută de Constituţia din 1866, în articolul 7…

Imperiul German, Franţa şi Imperiul Britanic au tergiversat recunoaşterea independenţei României până în 1880, din cauza disputei cu investitorii germani privind construcţia de căi ferate în România – celebra „afacere Stroussberg”…

[4] România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente, se bucura de independenţa deplină, putea să-şi înfăptuiască politica externă şi internă; erau recunoscute României Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; se recunoştea independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României (conform Tratatului de pace de la San Stefano), cu condiţia acordării drepturilor de cetăţenie şi locuitorilor de altă religie decît cea creştină; judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad erau încorporate, din nou, Rusiei Ţariste. Principatul autonom Bulgaria, conceput în granițe disproporționate prin Tratatul de la San Stefano, plasat sub influență rusă, era simţitor micşorat; se constituia provincia autonomă Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de „Sublima Poartă”; Austro-Ungaria primea, spre administrare, Bosnia şi Herţegovina; Anglia prelua Insula Cipru, în urma unei înţelegeri cu Turcia; erau create condiţiile pentru desăvîrşirea unităţii naţionale de stat – prin unirea celorlalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină: Transilvania, Basarabia și Bucovina)…

[5] „Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi! În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!” – sublinia Carol I, în ordinul către Armată, citit la festivitățile organizate la Brăila…

Document de arhivă (bandă magnetică): Nicolae Tomescu / înregistrare cu academicianul Dan Berindei

Academicianul Dan Berindei s-a născut la 3 noiembrie 1923, în Bucureşti. Studiile primare le-a efectuat în particular şi la Şcoala „Clemenţa”, studiile liceale – la Liceul „Spiru Haret”, iar studiile universitare – la Facultatea de Istorie şi Filosofie, Secţia Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (potrivit CV-ului postat pe site-ul www.acad.ro, precum şi Dicţionarului „Membrii Academiei Române”/Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003). În 1969 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1459-1862)”. A fost cercetător şi secretar ştiinţific la Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice (1946-1948), apoi asistent la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române (1948-1952). După îndepărtarea sa, abuzivă, din cercetarea ştiinţifică (între anii 1952-1955), a fost rechemat la Institutul de Istorie „N. Iorga” (1955-mai 1990) din Bucureşti, unde devenea, succesiv, cercetător, cercetător principal (1956), secretar ştiinţific (1968-1970), vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific (1970-1975, 1978-martie 1989). A fost profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (din 1990), profesor la Politehnica din Bucureşti, unde a predat cursul de Istoria României în context universal (1991-1992, 1992-1993), precum şi profesor la Universitatea „Hyperion” (1992-2003) din Bucureşti.

Specialist în istoria modernă a României, este autorul, singur sau în colaborare, a peste 50 de volume şi a peste 550 de articole şi studii apărute în prestigioase reviste ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Amintim dintre lucrările sale: „Aspecte militare ale răscoalei populare din 1821” (1962); „Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne” (1965); „La réforme agraire de 1864 en Roumanie et son application” (1966, în colab.); „Reforma agrară din 1864” (1967); „Cucerirea independenţei României” (1967); „L’Union des Principautés Roumaines” (1967); „Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese” (1967); „Bălcescu” (1969); „L’année révolutionnaire 1821 dans les Pays Roumains” (1973); „Revoluţia română de la 1848” (1969, 1974); „Independenţa României” (1976); „Epoca Unirii” (1979; o nouă ediţie 2000); „Bucureşti. Ghid turistic” (1979, în colaborare); „1848 în Ţările Române” (1984); „Pe urmele lui Nicolae Bălcescu” (1984); „Cultura naţională română modernă” (1986); „Călători români paşoptişti” (1989); „Revoluţia română de la 1821” (1991); „Societatea românească în vremea domniei lui Carol I. 1866-1876” (1991; o nouă ediţie 2001); „Diplomaţia românească modernă de la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877)” (1995); „Românii şi Europa în epoca premodernă şi modernă” (1997); „Revoluţia română de la 1848-1849. Însemnătatea şi programele ei” (1998; şi în limba franceză, 1998); „Portrete istorice” (2001); „Les Roumains et la France au carrefour de leur modernité” (2002); primul tom al volumului al VII-lea din „Tratatul de Istorie a Românilor”, intitulat „Constituirea României moderne (1821-1878)” (coordonator şi autor, 2003); „Istoria Academiei Române, 1866-2006: 140 de ani de existenţă” (Editura Academiei, 2006). Anul 2010 a adus „În mijlocul cetăţii”, „Constituirea României moderne”, „Portrete istorice ale românilor” şi „Ioan Hudiţă – Jurnal politic. 1 martie 1942 – 31 ianuarie 1943”; la 8 februarie 2012 au fost lansate volumele „Jurnal Politic. – 7 martie – 2 august 1945 (Vol.XIV)” de Ioan Hudiţă (ediţie îngrijită de acad. Dan Berindei) şi „Politică externă şi diplomaţi la începuturile României moderne”, de acad. Dan Berindei. Totodată, istoricul Dan Berindei a publicat izvoare istorice privind istoria modernă a României: „Documente privitoare la Unirea Principatelor” (vol. I, II, IV, 1959, 1961, 1997); „Documente Hurmuzaki. Serie nouă. Rapoarte consulare austriece (1812-1823)” (1967); „Războiul pentru independenţă naţională 1877-1878. Documente militare” (1971, în colaborare); „Independenţa României. Documente” (II/1-2, 1977, în colaborare); „Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza. I. 1859-1861” (1989, în colaborare). A colaborat la apariţia tratatului „Istoria României” (vol. IV, 1964), a „Bibliografiei analitice a periodicelor româneşti” (vol. II, 1970-1972), a „Enciclopediei istoriografiei româneşti” (1978), a „Dicţionarului diplomatic” (1979) ş.a. De asemenea, se numără printre autorii unor lucrări colective, între care: „Introduction a l’historiographie roumaine jusqu’en 1918” (1964); „Destrămarea monarhiei austro-ungare. 1900-1918” (1964); „Reprezentanţele diplomatice ale României” (două volume – 1967, 1971); „Diplomaţi iluştri” (1971, 1983, 1986); „Breve historia de Romania” (1982) ş.a., potrivit surselor amintite mai sus. S-a remarcat şi ca redactor-şef al publicaţiilor „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române”, „Revue Roumaine d’Histoire”, „Studii şi Materiale de Istorie Modernă”, precum şi ca membru în colegiile de redacţie ale unor publicaţii de profil române şi străine: „Historia Urbana”, „Arhiva Genealogică”, „Cahiers ŤCharles Fourierť” din Besançon, „Revue d’Europe Centrale” din Strasbourg.

Membru corespondent, începând din 9 martie 1991, al înaltului for de ştiinţă şi cultură, s-a transformat în membru titular al Academiei Române la 10 noiembrie 1992. Este preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române (din 1993). A fost vicepreşedinte al Academiei Române (2006-2014). De asemenea, a fost numit membru titular al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere (1994), membru titular străin al Academiei Polone de Ştiinţe şi Litere din Cracovia (1996), membru în Comisia internaţională a presei (din 1965), membru al Asociaţiei de istorie contemporană din Franţa (din 1971), al Societăţii de Istorie Modernă a Franţei (din 1972), al Confederaţiei Internaţionale de Genealogie şi Heraldică (din 1972), al Comisiei Internaţionale de Studii Slave (din 1975), al Centrului Italo-Român de Studii Istorice din Milano (din 1979), al Comisiei Internaţionale de Istoria Relaţiilor Internaţionale (din 1980), al Societăţii Austriece pentru Istoria Secolului al XVIII-lea (din 1984), al Asociaţiei Istoricilor Europeni (din 1985), al Societăţii de Istoria Revoluţiei de la 1848 şi a Revoluţiilor din Secolul XIX din Franţa (din 1985), al Societăţii Sud-Est Europene din Germania (din 1988), al Societăţii „P.J. Proudhon” din Besançon (din 1990), al Asociaţiei Istoricilor Francofoni din Paris (din 2000), membru de onoare al Societăţii de Genealogie şi Heraldică a Greciei (din 1981). De asemenea, este membru fondator al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, al Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române (vicepreşedinte 1971-1981, preşedinte din 1981), al Fundaţiei Europene „N. Titulescu”, al Fundaţiei Dunăre-Marea Neagră. A fost secretar al Comitetului Naţional al Istoricilor Români (1977-1993) şi preşedintele acestuia (din 1993).

A fost distins cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române (1977), cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler (2002), precum şi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer (2016). Este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova (2001). De asemenea, este cetăţean de onoare al municipiului Roşiorii de Vede, iar începând din 2013 Şcoala gimnazială nr. 4 din Roşiorii de Vede îi poartă numele – Şcoala gimnazială „Dan Berindei” Roşiorii de Vede. La 6 februarie 2018, Academia Română a găzduit ceremonia de lansare a întregului poştal cu timbru marcă fixă dedicat academicianului Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. Proiectul Romfilatelia intitulat „Oameni, fapte, valori” promovează personalităţi româneşti de excepţie, mari creatori şi păstrători ai spiritului naţional. Academicianul Dan Berindei a fost inclus în galeria „Oameni, fapte, valori” în semn de apreciere pentru „promovarea valorilor naţionale, a istoriei, culturii şi imaginii României în lume, cât şi pentru înalta sa ţinută morală”. La 1 noiembrie 2018, academicianul Dan Berindei a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 95 de ani în cadrul unei sesiuni aniversare care a avut loc în Aula Academiei Române…

Genoveva Vrabie a trecut la cele veșnice

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 noiembrie 2018, 19:09 / actualizat: 12 noiembrie 2018, 20:13

Născută în Brăila, pe 31 ianuarie 1938, Genoveva Vrabie alegea să studieze Dreptul la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Imediat după absolvire, în 1961, și-a început cariera didactică la Institutul Agronomic „Ion Ionescu de la Brad”; după trei ani, devenea asistent la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, instituție pe care avea să o servească preț de 35 de ani.

A fost unul dintre întemeietorii Universității „Mihail Kogălniceanu” din Iași, căreia i-a consacrat o mare parte a energiei profesionale și manageriale.

A obținut, în 1973, titlul de Doctor în Drept al Universității din București, cu teza intitulată „Politica, morala și dreptul – forme de reglementare a relațiilor sociale”. Această cercetare a avut un rol important în conturarea agendei sale profesionale de după decembrie 1989, atunci când specialiștii în Drept constituțional se numărau printre cei chemați să explice și să îndrume transformările din societatea românească. În cazul profesorului Genoveva Vrabie, esențială a fost opțiunea pentru abordările comparative, pentru interdisciplinaritate, pentru integrarea într-o comunitate epistemică internațională.

A fost autoarea unor volume de referință în dreptul constituțional românesc, atât cărți de autor – Organizarea politico-etatică a României, Iași, Institutul European, 2004; Le regime politique et constitutionnel de la Roumanie post-decembriste, 2010 – cât și seria de volume editate la editura Institutul European/reunesc lucrările conferinței anuale a ARDC, pe teme de mare actualitate în doctrina constituțională europeană: Droit constitutionnel – droit international. Frontieres et interferences, 2011; Le pouvoir judiciaire, 2012; La jurisprudence des autorites juridictionnelles – source de droit?, 2013; La Cour constitutionnelle – garant de la suprematie de la Constitution, 2014; Constitution, democratie et elections , Iași, Institutul European, 2015.

Activitatea profesorului universitar doctor Genoveva Vrabie a fost apreciată de colegii din țară și din străinătate; în 2013, i-a fost adus un omagiu prin editarea volumului Rainer Arnold, Didier Maus (coord.), De l’Etat national a l’Union Europeenne. Les ecrits d’une juriste roumaine et europeenne, Genoveva Vrabie, Universitäsverlag Regensburg, 2013.

Având calitatea fondatorului și Președintelui de onoare al Asociației Române de Drept Constituțional, Genoveva Vrabie s-a dovedit și un membru activ al Asociației Internaționale de Drept Constituțional (International Association of Constitutional Law)…

Dumnezeu să o ierte!

Trupul i-a fost depus astăzi, 12 noiembrie, în Aula „Mihail Kogălniceanu”, la parterul sediului universității, cu același nume, din Iași str. Bălușescu nr. 2

Ceremonia funerară are loc mâine, 13 noiembrie, ora 14:00, la cimitirul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”

„Cuvintele mor înaintea imaginilor”

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 noiembrie 2018, 20:03

CSM București învinge (34-28) la Budapesta

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 noiembrie 2018, 17:06 / actualizat: 12 noiembrie 2018, 12:34

Pe fondul evoluției modeste a unguroaicelor (cu excepția debutului de partidă /5-1/ care ne-a dat frisoane), CSM a înlăturat frustrarea nereușitelor din campionatul intern, din Liga Campionilor (înfrângeri cu Bietigheim și Kristiansand)…

Clasament „Liga Campionilor” la handbal feminin

grupa D

Elisa Leonida Zamfirescu, sărbătorită de „Google Doodle”

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 noiembrie 2018, 19:35

„The Independent” (cunoscuta publicație britanică) a creat o listă cu cinci informații minimaliste în ceea ce o privește pe Elisa Leonida Zamfirescu, inginer și inventator care și-a făcut loc într-un mediu dominat de bărbați, a condus laboratoare de geologie, a studiat resursele minerale din România…

• Elisa Leonida Zamfirescu, provenită dintr-o familie cu 11 copii, a vrut să urmeze cursurile „Școlii de Poduri și Drumuri” din București /după ce absolvise liceul/, dar a fost respinsă. În schimb, a mers la „Universitatea Tehnică Regală” din Charlottenburg („Universitatea Tehnică” din Berlin), acolo unde a studiat ingineria mecanică; s-a înscris, în 1909, și a absolvit în 1912, devenind unul dintre primii ingineri de sex feminin care au reușit acest lucru în Europa.

• După absolvire, Zamfirescu a mers la „Institutul Geologic” din București, devenind șef de laborator. În timpul Primului Război Mondial, a lucrat pentru „Crucea Roșie”, ca șef de spital în Mărășești, pe frontul româno-german din 1917.

• Ca parte a activității sale în calitatea șefului de laborator, Zamfirescu a creat noi metode și noi tehnici de analiză necesare studiului mineralelor și substanțelor (apă, cărbune, ulei). A continuat să lucreze, pensionându-se doar la vârsta de 75 de ani, după o carieră de patru decenii.

• Activitatea sa de inginer chimist primea, drept completare, atitudinea în favoarea dezarmării; Zamfirescu a depus o plângere la comisia de dezarmare („Lancaster House” din Londra), cu accent pe amenințarea nucleară.

• Strada pe care a locuit în București, redenumită, în 1993, la 20 de ani de la moartea ei, „Elisa Leonida Zamfirescu”, nu a fost singurul efort de păstrare a memoriei; în 1997, a fost creat un premiu care îi poartă numele/Premiul „Elisa Leonida-Zamfirescu” onorează contribuția femeilor în domeniile tehnologiei și științei/…

Dan Teodorescu, „ZECE DE ZECE…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 noiembrie 2018, 13:50

Lansarea volumului „ZECE DE ZECE” are loc luni, 12 noiembrie 2018, începând cu ora 17:00, la Hotelul „Moldova” din Iaşi, în cuprinsul unui spectacol artistic…

Ceplenița (județul Iași): O crimă împotriva istoriei

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 noiembrie 2018, 22:53 / actualizat: 10 noiembrie 2018, 18:24

La sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul[6], a oferit satul Ceplenița[7]  boierilor Ureche/„pentru 12 cai buni, dați în slujba țării”[8]. Potrivit celor interpretate de Gheorghe Ghibănescu[9], în anul 1617 Radu Mihnea Vodă[10] a emis un hrisov domnesc[11]; în jurul anilor 1600-1605, vornicul Nestor Ureche a construit – pe culmea dealului Ceplenița, străjuit de plopi seculari –, o curte boierească și un conac[12]; satul Ceplenița (cu conacul), împreună cu moșia alăturată, Buhalnița, erau moștenite[13] de cronicarul Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei și fiu al vornicului Nestor Ureche; toate cele menționate trec (în 1647) în proprietatea fiului său, Vasile Ureche, care, la rându-i, a vândut această proprietate lui Pascu Lupașcu-Buhuș[14] – începând de atunci, moșia și conacul au devenit proprietatea „boierilor cantacuzini”…

Printre proprietari trebuie amintiți paharnicul C. Cantacuzino (pe la 1758), logofătul Iordache Cantacuzino (în perioada 1793-1816)[15], vistiernicul Iordache Cantacuzino și apoi Mihalache Cantacuzino; în jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Pașcanu a construit un palat pe ruinele curții boierești ridicate aici[16]. Ulterior, Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, care a refăcut și biserica de curte, a construit casele din marea curte alăturată[17]. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, conacul l-a adus în postura proprietarului pe Constantin Cantacuzino-Pașcanu[18]. În 1857, moșia și conacul de la Ceplenița trec în proprietatea ginerilor[19] lui Mihail Cantacuzino…

În anul 1868, Hristache D. Zarifopol a preluat conacul de la Ceplenița, în contul unei datorii neachitate. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, proprietarii moșiei și conacului au fost Hristache Zarifopol plus George și Eliza Zarifopol[20]…

Odată cu instaurarea regimului comunist, conacul[21] și moșia s-au trezit expropriate; își arăta colții doctrina socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private și al instaurării proprietății colective. Școala gimnazială, apoi, în anii ’80 ai secolului al XX-lea, Căminul Cultural și Biblioteca comunală s-au transformat în justificarea unei acțiuni sau în escamotarea motivului real al răfuielii cu „dușmanul de clasă”. Clădirea s-a degradat, în absența întreținerii corespunzătoare. În anul 1984, era distrusă o parte a conacului; incendiul devastator izbucnit din cauze obscure[22]prefațează altă fereastră prin care și-a făcut loc dezastrul provocat de om…

După un deceniu de la evenimentele anului 1989, „Conacul Cantacuzino-Pașcanu” din Ceplenița a fost distrus de cei care ar fi putut găsi lumina candelei din sufletul istoriei. Ioan Caproșu, fostul meu profesor (la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”-Iași), afirma că sătenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe lungimea de 120 de metri, pentru a le duce la biserica din sat[23]. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale (septembrie 2009) nu pornește o acțiune colectivă de recuperare a memoriei și de găsire a soluțiilor în marasmul dezorganizării românești, dar constată corect: „Soarta nu i se schimbă nici după 1989, devenind ținta, ca în atâtea alte cazuri, unor distrugeri sistematice care continuă, autorii fiind chiar locuitorii satului care cară material de construcție din ruinele palatului. În urmă cu câțiva ani, printre «destinațiile» acestor materiale, de care se putea beneficia gratuit(!), se găsea și biserica din sat, unde materialul era adunat pentru nouă casă parohială”… Iată prezentul riunelor valoroase prin încărcătura istorică, prin împletirea cu natura, moștenite de la strămoși, mai îndepărtați sau recenți, iată soarta dovezilor fizice fascinante ale existenței și stilului de viață…

2009-2018… Nimic… Sau, mai curând, totul, pentru amărăciune și moarte…  Statul român ar putea proteja (dar nu dorește) viabilitatea cultural-istorică, pedepsirea și înlăturarea, coordonată, a hoților (inclusiv a celor care poartă sutană), a dezaxaților care își fac nevoile printre ziduri pline de poveste, trecut, istorie, care aruncă toate gunoaiele lor acolo unde a fost viață și civilizație… Noi înșine pierim atunci când abandonăm cauze mari; ruinele „Conacul(ui) Cantacuzino-Pașcanu” din Ceplenița par, acum, umbre palide ale mândriei arhitecturale care se etala, cândva, semeț; ele nu mai au lacrimi și cuvinte, să ne spună, celor care trăim și nu admirăm, poveștile fascinante despre trecutul României…

©️ Foto: Nicolae Tomescu

©️ Nicolae Tomescu

[1] Pe la 1600-1605…

[2] Se află pe „Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași din anul 2004, având cod LMI IS-II-m-B-04119…

[3] Datând din 1802 („Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași)/ declarată monument istoric încă din anul 1939/, Biserica „Sfinții Voievozi” din Ceplenița, o ctitorie a logofătului Iordache Cantacuzino-Pașcanu, avea, inițial, de îndeplinit scopul unui așezământ de curte boierească; astăzi, este biserică parohială… Construită din zidărie, la porunca logofătului, fusese năruită de cutremure, apoi renovată, în perioada 1836-1847, de Mihalache Cantacuzino, nepotul ctitorului (acesta din urmă a ctitorit și bisericile din satele învecinate: Buhalnița, Scobinți, Bădeni/care se aflau pe același domeniu), toate fiind împrejmuite cu ziduri de piatră. Împrejmuită, la începuturi, de un zid de piatră netencuită, care îngloba, în partea dinspre conac, un turn clopotniță, din zid s-a păstrat baza (0.70-1.50 metri), folosită ca suport pentru pilonii de zidărie al unui gard. Biserica dispune de un plan treflat, terminându-se, la partea superioară, cu o cornișă neoclasică; absidele laterale ale naosului, mai joase decât cornișa și absida semicirculară a altarului, s-ar datora faptului că planul inițial ar fi putut fi dreptunghiular (sub formă de navă), iar absidele laterale ar fi putut fi adăugate; acoperișul este unitar, în patru ape, de formă aplatizată (acum, tabla înlocuiește vechiul material); ca urmare a renovărilor atribuite lui Mihalache Cantacuzino, era adăugat un mic pridvor de zidărie în fața intrării din partea de sud-vest, mai scund decat elevația bisericii; catapeteasma datează din anul 1847; nepotului ctitorului i se datorează și ferestrele mari, terminate în semicerc, ancadramentele împodobite cu înflorituri…

[4] Turnul-clopotniță al bisericii, de la începutul secolului al XIX-lea, are codul IS-II-m-B-04119.02/„Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași… Biserica este înconjurată cu un gard de zidărie și are un turn-clopotniță care servește, deopotrivă, ca poartă de intrare; turnul are o formă pătrată, fără contraforți; construit în jurul anului 1836, prin grija lui Mihalache Cantacuzino-Pașcanu, atunci când acesta a renovat și biserica din Ceplenița, nu formează corp comun cu biserica; aparține stilului arhitectural neoclasic, fiind format din două părți distincte: partea de la bază (mult mai masivă, conține bolta de intrare în ansamblu)/cu o secțiune mai mare decât etajul, are o cornișă acoperită, de jur împrejur, cu o streașină din tablă; deasupra bolții stă în nemișcare blazonul boierilor cantacuzini/vulturul bicefal; partea superioară adăpostește clopotnița (de dimensiuni reduse, ca secțiune) – are patru ferestre dreptunghiulare pe fiecare latură, încadrate în câte o ramă semicirculară; acoperișul turnului (îmbrăcat acum în tablă) are forma unui bulb de ceapă, mai turtit…

[5] Zidul de incintă, de la începutul secolului al XIX-lea, are codul IS-II-m-B-04119.03/ Lista Monumentelor Istorice”-județul Iași… De o parte şi de alta a turnului clopotniţă porneşte un zid de piatră netencuită, din care s-a păstrat doar baza (între 0,70 şi 1,50m), care ar putea să fie rămăşiţa unui zid vechi, folositor, în zilele noastre, ca suport pentru pilonii de zidărie ai unui gard arhaic (în privința aspectului și vechimii)…

[6] (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591)…

[7] Dacă este să ne însușim afirmația lui M. Ciubotaru, denumirea aşezării, menţionată documentar la 1554, ar însemna „Bâtlan, stârc” (în limba ucraineană)/vezi N. Stoicescu, Repertoriul, p. 167; Petru V. Rotaru, Cepleniţa. Studiu monografic, Iaşi, 1978, 74 de pagini (dactilo) + 11 planşe [lucrare de grad]; M. Ciubotaru, în Podgoria Cotnari, coord. Valeriu Cotea, Bucureşti, Ed. „Academiei”, 2006, pp. 145-151…

[8] Familia Ureche, atestată de pe vremea lui Ștefan cel Mare, vindea cai de rasă „Curții Domnești” și avea – în arendă – stărostia Rohatin-ului/în Polonia…

[9] În lucrarea „Surete și izvoade” (vol. II, Iași, 1907)…

[10] (1616-1619, 1623-1626)…

[11] Prin care „vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche i se reconfirma posesia moșiei Ceplenița, toate satele din țara Moldovei și anume: 52 sate întregi, 45 părți de sate, 17 moșii, 6 heleștee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 județe ale Moldovei de pe atunci și satul Ceplenița, satul Buhalnița  ce este mai sus de hotarul ceplenițenilor, cu vad și moară în râul Bahlui  ce este în ținutul Hârlăului”…

[12] Avea ziduri groase și era format din șase încăperi boltite în zidărie, întinse pe două nivele (parter și etaj); în total, o suprafață desfășurată de circa 300 m²; sub clădire, se contura o pivniță; ansamblul de clădiri devenise o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste doi metri…

[13] În anul 1643…

[14] Căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache Cantacuzino…

[15] Iordache Cantacuzino (Canta)/1740-1826/, a fost Mare Logofăt în Divanul Moldovei, a îndeplinit funcția de caimacam al Moldovei (în perioada 19 septembrie-28 octombrie 1802), între sfârșitul domniei lui Alexandru Șuțu și domnia lui Alexandru Moruzi. Fiul Marelui Logofăt Constantin Cantacuzino și al soției sale, Maria, născută Vlasto, s-a căsătorit cu Ana Ventura, cu care a avut opt copii (patru băieți și patru fete): Mihalache (1791-1857), căsătorit cu Eufrosina Greceanu și Maria Ghica Elena (1796-1868), căsătorită cu Constantin Sturdza (Mare Logofăt) Caterina (1776-1850), căsătorită cu Grigore Ghica-Budești (Mare Postelnic) Constantin (1778-1843), – Mare Vornic – căsătorit cu Pucheria RosettiMaria (1781-?), căsătorită cu Enache Vârnav (Mare Ban) Dimitrie (1778-1843), – Mare Logofăt – căsătorit cu Profira Beldiman Grigore (1779-1808), – căsătorit cu Elena Brâncoveanu Ruxandra (1796-1840), căsătorită cu Gheorghe Ghica-Trifești (Mare Hatman)…

Reședința familiei a fost la Conacul din Ceplenița. Moșiile Ceplenița și Buhalnița au fost achiziționate de tatăl său, pe atunci paharnicul Constantin Cantacuzino (la 1758). Iordache Cantacuzino a moștenit conacul, în 1793, stăpânindu-l până în 1816, atunci când l-a donat fiului său Mihalache Cantacuzino. Iordache Cantacuzino (Canta) rămâne cel căruia i-a aparținut „Casa Universitarilor” din Iași. Prima mențiune documentară este într-o jalbă din din 22 mai 1767, adresată domnitorului Grigore Calimachi, în care nu este menționat ca ocupând vreo dregătorie; între 1774 și 1808, documentele vremii îl menționează ca ocupând o serie de dregătorii importante: Mare Comis – 1774, stolnic – 1776-1780, Mare Ban – 1780, Mare Vistier – 1792, Mare Logofăt – 797-1808; a fost „ctitor și epitrop al bisericii” din mahalaua Tălpălarilor din Iași (Ioan Caproșu, Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. VII, Editura Dosoftei, Iași, 1999, ISBN: 9738108403); Sorin Iftimi, Ansamblul conacului Cantacuzino-Pașcanu; Rezachevici, Constantin, Cronologia critică a domnilor din Țara Româneasca și Moldova secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, București, 2002)…

[16] Lucrările efectuate de toți cei menționați au avut, ca efecte, extinderea conacului prin adăugarea unor noi camere, construirea unei intrări în partea de nord a clădirii și a unei bolți de trăsuri sprijinită pe patru coloane de piatră, care avea, la mijloc, emblema cantacuzină/ vulturul bicefal; istoricii descriu încăperea cea mai spațioasă, având 16 m lungime, 7 m lățime, înălțimea de 4 m; camera avea un plafon zugrăvit în culorile roșu și albastru…

[17] Proprietar de moșii, a conacului de la Ceplenița, a fost și un ctitor de lăcașe sfinte… Dacă la bisericile (reconstruite) din Ceplenița și Buhalnița nu sunt controverse privind data zidirii lor, la biserica din Bădeni s-au găsit mai multe date în documentele cercetate; în Marele Dicționar Geografic al României vol. I – ediția  1899, sub coordonarea lui George Ioan Lahovari, referitor la Bădeni, comuna Scobinți, se arată că are o biserică cu hramul „Buna Vestire” construită la 1845 de Mihai Cantacuzino-Pașcanul; acesta apare ca fiind ctitor al bisericii cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” din Buhalnița (la 1859), și la Ceplenița cu o biserică având hramul „Sfinții Voievozi”…

[18] Participant la mișcarea unionistă din Moldova din 1848, exilat, la Ceplenița, de domnitorul Mihail Sturdza, drept consecință a simpatiilor sale revoluționare…

[19] Panaite Balș și Ion Văcărescu…

[20] Unchii lui Paul Zarifopol, cunoscutul critic literar din perioada interbelică…

[21] Conacul avea o suprafață de circa 500 metri pătrați, pardoseli din stejar masiv, groase de peste 6 cm, beciuri, pereți groși de aproape un metru, un zid împrejmuitor de piatră…

[22] Ion Ungureanu, fost primar al comunei Ceplenița, susținea că „(…)focul ar fi fost pus intenționat pentru a se acoperi o fraudă. În anul 1984, prin Primărie, s-au obținut fonduri pentru renovarea clădirii. Banii au fost cheltuiți cine știe de cine, însă clădirea nu a fost renovată. După ce s-a auzit că vine un control, s-a dat foc curții boieresti. A ars acoperișul, însă de atunci clădirea nu a mai fost reparată, și nu a mai fost funcțională. A fost începută o anchetă, însă a fost stopată. Suspectat de izbucnirea incendiului a fost bibliotecarul, însă focul nu a început în bibliotecă, ci de pe acoperiș. De inimă rea, bibliotecarul a înnebunit.”

[23] Ca să ridice un praznicar… „Este o barbarie ceea ce se întâmplă la Ceplenița. Curtea boierească a cărturarului Grigore Ureche, monument istoric datând din secolul al XVII-lea, a fost distrusă. Oamenii fură zilnic piatra din ziduri, și mă întreb ce fac factorii răspunzători de conservarea monumentelor istorice pentru a opri acest dezastru.”

Ioan Ungureanu confirmase faptele incriminate de Ioan Caproșu: „În ’96, când am fost ales primar, pereții exteriori și interiori ai curții boierului Grigore Ureche erau în mare parte distruși. Oamenii au furat piatra din zidurile exterioare, întinse pe o lungime de 120 de metri. Pot spune că zidurile interioare erau distruse în proporție de 100%. Apoi a fost furată piatra și din zidurile clădirii, atât de la parter, cât și de la etaj. Acum știu că o căruță a luat cărămida de la un coș de fum al clădirii și a dus-o în curtea bisericii. Nu știu dacă acel coș de fum a căzut singur sau a fost dărâmat de preotul din Ceplenița, Adrian Cosmincu, însă cărămida este în curtea sa. Preotul nu a dorit să ofere o explicație cu privire la faptul că piatra de la conac se află în curtea bisericii, afirmând că el nu este implicat.”; mai mulți săteni „îl văzuseră pe slujitorul bisericii aducând un tractor cu troliu de la Hârlău, dărâmând un zid și încărcând trei remorci de piatră și cărămidă” (…)și alți oameni din sat au cărat cu căruțele moloz și piatră, unii dintre ei fiind prinși în flagrant de Poliția din Hârlău. Fostul Primar de Ceplenița „sesizase, în mai multe rânduri, Inspectoratul de Cultură al Consiliului Județean Iași” în legătură cu distrugerea curții boierești, „dar o singură dată a venit (în anul 1998) un reprezentant al Consiliului Județean” care i-ar fi „recomandat” să angajeze paznici…

Dumitru Oprea: „Despre așa-zisa reformă în educație”

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 noiembrie 2018, 20:25

„Conducerea Ministerului Educației anunță, de pe o zi pe alta, schimbări intempestive privind examenul de Bacalaureat și la Evaluarea Națională 2019, prin introducerea testelor grilă, fără nici un fel de consultare publică prealabilă. Astfel, sunt bulversați cei peste 300.000 de elevi din clasele a VIII-a și a XII-a, dar și profesorii lor, care consideră această modalitate de examinare o alegere absolut nefericită. Chiar dacă legislația prevede că examenele nu pot fi modificate pentru anul școlar în curs, pe site-ul oficial al Ministerului Educației au apărut modele de subiecte pentru Bacalaureat 2019 și Evaluarea Națională 2019.
De asemenea, există afirmații contradictorii ale oficialilor din minister, unii confirmând că se va schimba modul de examinare, pentru o abordare unitară la toate disciplinele, iar Ministrul spune că nu se va întâmpla acest lucru în timpul anului școlar curent“, a declarat parlamentarul ieşean.

În acest context, deputatul PNL Dumitru Oprea a solicitat Ministrului Educaţiei Naţionale clarificări privind măsurile ce vor fi adoptate de Minister ca astfel de informații bulversante să nu mai fie lansate public. De asemenea, este important de aflat stadiul noii Legi a Educaţiei şi când va fi lansată în dezbatere publică, având în vedere că, în ultima perioadă, s-a vehiculat tot mai mult această idee.

Conferința „SĂ VORBIM DESPRE EUROPA! – Comunicarea privind UE destinată tinerilor”

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 noiembrie 2018, 10:53

ne invită la Conferința „SĂ VORBIM DESPRE EUROPA! – Comunicarea privind UE destinată tinerilor”,

marți, 13 noiembrie 2018, între orele 13:30 și 15:30

Cuvânt de bun venit din partea lui Cristian Winzer, secretar de stat pentru relații interinstituționale și juridice, Ministerul Afacerilor Externe din România

Locul de desfășurare: Parlamentul României, sala „Nicolae Iorga”

Conferința, prezidată de Luca Jahier, președintele Comitetului Economic și Social European, scoate în evidență importanța comunicării valorilor Uniunii Europene către tineri, în special în contextul populismului în creștere și al nivelului scăzut de încredere în instituțiile democratice, întâlnite în întreaga Uniune.

Programul cuprinde două reuniuni-dezbatere, care se concentrează asupra situației tinerilor din România, respectiv asupra studierii motivelor pentru care Uniunea Europeană și valorile pe care aceasta le întruchipează merită apărate.

Valorile comune ale Uniunii Europene se numără printre principalele teme de interes ale viitoarei Președinții române a Consiliului Uniunii Europene, care va începe în ianuarie 2019. Aceste valori includ solidaritatea, coeziunea, justiția socială, egalitatea de șanse, respectarea demnității umane, precum și combaterea rasismului, a xenofobiei, a antisemitismului, a intoleranței și a populismului.

CESE este organismul UE care dă glas societății civile organizate din Europa, apărând pozițiile sindicatelor, ale organizațiilor patronale și a numeroase organizații din societatea civilă, ce reprezintă diverse interese. Una dintre prioritățile Președinției actuale a Comitetului este de a le oferi tinerilor europeni locul și ponderea pe care le merită.

Program: