#StareaEducației (INTERVIU) #StaiSigurPeNet: FOMO – frica de a nu fi în trend. De ce copiii fac lucruri periculoase pentru atenție. Psihoterapeut Elena Filip: ”Este un fenomen social și psihologic, care a luat amploare odată cu dezvoltarea rețelelor sociale. Exprimă neliniștea și anxietatea pe care copiii și adolescenții o simt atunci când percep că ceilalți colegi pare că iau parte la evenimente, la oportunități diferite, iar ei le ratează.”

Publicat de andreeadaraban, 13 martie 2026, 11:18 / actualizat: 16 martie 2026, 10:10

Radio România derulează în această lună campania #StaiSigurPeNet, o campanie de conștientizare, care aduce în prim plan riscurile reale ale consumului irresponsabil de internet și social media în rândul copiilor și adolescenților.

Tema pe care ne-am propus să o abordăm săptămâna aceasta este ”FOMO – frica de a nu fi în trend.  De ce copiii fac lucruri periculoase pentru atenție”. Colega noastră, Andreea Daraban, a discutat despre acest subiect cu Elena Filip, psihoterapeut la clinica EFT Hub din Iași și cu asistent universitar dr.Sergiu Bortoș, de la Departamentul de Sociologie al Facultății de Filozofie și Științe Social-Politice din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Andreea Daraban: Vă propun că înainte de a începe dialogul nostru să ascultăm câteva opinii ale unor elevi, legate de utilizarea rețelelor sociale.

 Reporter: Ai cont pe rețelele sociale?

Elev 1: Da. Pe Instagram, Facebook.

Reporter: Postezi des pe rețelele sociale?

Elev1: Da, La două luni, cam așa. Asta pentru mine înseamnă că e des.

Reporter: Ai colegi care postează zilnic?

Elev1: Da.

Reporter: De ce crezi că postează zilnic? Ce doresc să obțină?

Elev1: O reafirmare, cumva să aprecieze lumea ceea ce fac.

Reporter: Și tu ești pe rețelele sociale? Ai cont?

Elev 2: Da, am cont pe fiecare rețea de socializare. Pe TikTok, pe Instagram. Am și Snapchat, am și Facebook.

Reporter: Câți ani ai? Și în ce clasă ești?

Elev 2: Am 18 ani și sunt în clasa a XII-a.

Reporter:  Și de cât timp utilizezi rețelele sociale?

Elev 2: TikTok a fost, cred că primul, prin pandemie mi l-am instalat.  De prin gimnaziu le folosesc.

Reporter:  De ce stai pe rețelele sociale? Care este principalul scop? Elev 2: Păi, cred că e o chestie așa generală pentru generațiile noastre. Încerc să nu mai stau așa de mult că simt că îmi mănâncă viața. Dar stau că e o sursă de relaxare. Adică, dacă nu mai am ce să fac sau vreau să mă reconectez un pic cu mine, mai stau pe telefon.

Reporter:  Te afectează faptul că nu primești like-uri? Că nu ai suficient utilizatori?

Elev 2:  Nu, nu, în niciun caz, nu. Adică, vă dați seama, ne bucurăm dacă primim mai multe like-uri la un story sau la o postare, dar nu a fost niciodată să intru în depresie că n-am primit de la nu știu cine like.

Reporter|: Unfollow ai primit?

Elev 2:  Am primit și unfollow (râde), dar am și dat unfollow. Adică mi se pare că e o chestie așa de selectare naturală. Nu mă deranjează cu nimic, nefiind ăsta scopul meu principal. Adică mai mult postez pentru mine, să-mi rămân amintiri și să promovez proiectele de la Interact.

Reporter: Postezi zilnic?

Elev 2:  Nu, nu. Eu pe mine mă postez mai rar, dar vreau să promovez proiectele de la voluntariat mai des, cam o data, de două ori pe lună. Elev 3: Sunt în clasa a XI-a și am 17 ani.

Reporter: Te afectează dacă nu primești like-uri la postările tale, dacă primești un unfollow, de exemplu?

Elev 3: Nu, pe mine nu mă afectează dacă primesc un unfollow sau nu primesc like-uri la story. Nu mă afectează.

Reporter: Ce cauți pe aceste rețele sociale? Ce te interesează?

Eleva 4: De obicei, mă uit mai mult pentru entertainment, ca să zic așa, glume, diferite meme-uri, să vorbesc cu prietenii. Cred că toată lumea care postează pe Instagram vrea să-și facă contul într-un anumit fel, adică cum ar vrea să apară, să pară, de fapt, personalitatea lor.

Reporter: Practic își construiesc imaginea.

Eleva 4: Da, da.

Reporter: Deci nu este o realitate ceea ce vedem.

Eleva 4: Normal, cred că toată lumea vrea să posteze când arată cel mai bine. Adică nu m-aș posta, nu știu, dacă arăt mai rău sau mă simt rău. Nu m-aș posta în aceste ipostaze.

Reporter: Doar când te simți bine postezi. Doar când ai o stare bună.

Elev 4: Da, cam așa.

Reporter: Faceți postări care rămân sau doar story-uri?

Elev 4: Cred că mai mulți story-uri decât postări. Personal, postez o poză foarte, foarte rar. Adică o dată la un an, doi, trei, o poză care-mi place foarte, foarte mult și vreau să rămână acolo pe cont. Story-urile trec după 24 de ore, dar putem să le punem și în highlights, dacă vrem să rămână.

Reporter: De ce credeți că facem asta?

Elev 2: Cred că e chestia asta, de imagine. Dar cei care postează super, super des pe contul de main, bănuiesc, că sunt mai mici decât noi. Adică eu, cel puțin, așa văd eu că cei din gimnaziu, de a IX-a, a X-a maximum, se postează mult mai des. Entru că e acum în trend să te postezi, să fii activ și să te vad băieții sau fetele. Na, adică este și o modalitate de a agăța, să zicem.

Elev 1: De exemplu,  clasa a VIII-a postează de 15 zile încontinuu grupul, așa că putem să zicem că poate, nu neapărat fac acest lucru ca să-și construiască o imagine, ci doar pentru fun, pentru amuzament.

Reporter: În ce clasă ești?

Elev 5:  În clasa a XI-a.

Reporter: Utilizezi rețelele sociale?

Elev 5:  Da, destul de mult. Zilnic chiar, Instagram, TikTok, Facebook mai rar, WhatsApp.

Reporter:  Ce postezi în general?

Elev 5:  Eu, în general, nu prea postez. Îmi place să mă exprim în social media, dar îmi place mai mult să mă uit la alții, să văd ce postează.

Reporter:  Ai avut colegi care au făcut acele provocări virale de pe internet, gen Superman Challenge, de exemplu?

Elev 5:  Da, clar. Din fericire, nu prea s-au postat. Adică, dacă s-au postat, au fost private. Dar da, s-au mai făcut provocări și la noi în clasă, s-au mai filmat, dar tot așa, privat. Nimic public, doar pentru noi se rămână amintirile.

Reporter:  Ce crezi că îi determină pe copii să facă lucrul ăsta? De ce fac astfel de provocări? De ce urmăresc influencerii aceștia și vor să-i imite?

Elev 5:  Pentru că îi consideră niște modele. Se uită la ei, le văd lifestyle-ul, cum se postează, care nu mereu este același cu viața reală. Ei se postează într-un fel pe internet și copiii văd și vor și ei să fie ca acești mari influenceri și de asta urmează și trendurile și încearcă să se poarte ca ei și să cumpere aceleași produse pe care le promovează și tot așa.

Andreea Daraban: Iată, am ascultat opiniile tinerilor, am aflat de ce stau pe rețelele sociale. Doamna Elena Filip, sunteți familiarizată cu aceste păreri ale tinerilor? Putem spune că sunt general valabile?

Elena Filip:  Absolut. Ne este cunoscută realitatea aceasta a adolescenților din ziua de azi. De mult timp am observat cum mare parte din interacțiunile sociale s-au mutat în mediul online. Totuși mă bucură să aud că, iată, o parte dintre ei pun și limite în interacțiunea asta din mediul online. E drept că tehnologia e hiper-excitantă, vine cu doză de dopamină și cumva crește nivelul acesta de plăcere. Auzeam în rândul lor că folosesc rețelele pentru amuzament, ne face să ne simțim bine.  Tehnologia e un mijloc cumva de, cum spuneau și ei, de a-și construi imaginea, de a arăta celorlalți părți din sine și, în același timp își hrănesc puțin și nevoia asta de validare, de acceptare, de recunoaștere. Spunea un adolescent că a răspuns provocărilor grupului, dar nu a postat să vadă toată lumea. Cumva și-a dorit să se conformeze grupului, să se simtă acceptat, că preia din tendințele grupului. Da, și asta le hrănește nevoia asta de apartenență la grup.

Andreea Daraban: Vorbeam despre acest termen apărut în literatura de specialitate, FOMO – frica de a nu fi în trend. Îl studiați de multă vreme între specialiști?

Elena Filip: Da, iată FOMO este acronimul pentru Fear of Missing Out,  teama de a nu rămâne în afara trendului sau teama de a nu lua parte la evenimente importante. Este un fenomen social și psihologic în același timp, care a luat amploare odată cu dezvoltarea rețelelor sociale. Exprimă neliniștea și anxietatea pe care copiii și adolescenții o simt atunci când percep că ceilalți colegi pare că iau parte la evenimente, la oportunități diferite, iar ei le ratează. Acest fenomen a apărut sau s-a amplificat la începutul anilor 2000, atunci când s-au dezvoltat rețelele sociale și datorită unui specialist în domeniul marketingului, care își dorea să analizeze comportamentul consumatorilor. Acest fenomen exprimă nevoia asta de validare și de apartenență.

Andreea Daraban: Vorbeați despre această apartenență la grup. Domnule profesor, din perspectivă sociologică, adolescenții care petrec mult timp pe aceste rețele sociale, care intră în anumite comunități, aparțin cu adevărat unui grup sau doar își creează această iluzie a apartenenței?

Sergiu Bortoș: Am putea spune că e mai degrabă o aparență, o iluzie, dar cred că trebuie, înainte de orice, să ne gândim la percepția pe care ei o au asupra acestei apartenențe, pentru că acum n-aș vrea să cădem neapărat în ruptura asta dintre generații și să discutăm așa din perspectiva noastră, din perspectiva lor. Cred că trebuie să înțelegem generațiile, să încercăm, cumva, să înțelegem noua apartenență. Acum acest fenomen, FOMO, putem să-l legăm din punct de vedere sociologic de nevoia de apartenență socială. Socialul în generațiile noastre, mai mult sau mai puțin, era perceput la cercul de prieteni, la colegi de școală, colegi de facultate, familie, amici și așa mai departe. Cumva ăsta era socialul nostru, aia era zona în care căutam de cele mai multe ori validare. Acum, dacă încercăm să înțelegem noul peisaj în care apar rețelele sociale, suntem conectați non-stop, notificările apar de fapt ca un mijloc prin care suntem încontinuu conectați în acest flux de informații, iar apartenența socială se naște, de fapt, prin acea imagine publică pe care o transmitem în mediul online. Am putut să remarc în mărturiile tinerilor pe care i-ați intervievat tocmai această tendință de a cenzura, de a spune, ok, nu e chiar realitatea, ne delimităm. Chiar una dintre tinere a spus și am remarcat foarte bine, ”pe contul de main”.  Apare această delimitare foarte clară între contul principal, contul public, contul pe care e prezentă familia, sunt prezenți și rude mai îndepărtate, persoane pe care poate nu le cunoaștem, dar există și un cont pentru prieteni.  Putem să vedem pe Instagram, ”close friends”, acea secțiune de prieteni apropiați, unde se postează doar informațiile sau doar ideile sau doar conținuturile care sunt pentru acest cerc restrâns. Sau dacă nu, putem să vedem acel cont de ”F-Insta” care funcționează exact după același mecanism. Avem, de fapt, o formă de apartenență în care avem un control maxim, avem o tendință foarte mare de cenzură, dar pe de altă parte, ce mai putem să aducem în atenție e modul în care rețelele sociale exploatează aceste vulnerabilități.  Pandemia a amplificat și mai mult această tendință de a fi conectați continuu, de la o parte de plăcere până la obligația de a face școală online, de a lucra online, de a lucra de acasă.  Toate aceste lucruri, ne-au mutat complet în mediul online și de fapt sunt niște rutine de care nu ne mai putem debarasa.

Andreea Daraban: Iată un comportament care se schimbă. Fragilizează acest comportament relațiile dintre tineri, dintre semeni, în general? Putem vorbi despre o astfel de tendință? Suntem conectați, dar pare că suntem mai puțin conectați.

Sergiu Bortoș: Cu siguranță, și cred că ne-am putea folosi chiar de mărturiile elevilor pentru că apare de fapt aceași tendință de cenzură. Arătăm doar ceea ce vrem să arătăm, comunicăm doar ceea ce vrem să comunicăm și apare această realitate filtrată, realitate de pe rețelele sociale, pe care putem să o vedem și în spațiul public, dar poate și în mediul privat, unde interacțiunea nu e trăită poate cu aceeași putere, amploare.

Andreea Daraban: Am auzit copii care spuneau că, pentru ei, rețelele sociale nu înseamnă doar acel ”scrollat” la nesfârșit, ci înseamnă prezență, înseamnă să fii văzut, să nu fii uitat. Asistăm așadar la această schimbare de comportament pe care o putem încadra într-un fenomen social?

Sergiu Bortoș: Cu siguranță e un fenomen social care, am putea zice, că e parte din realitatea, din ceea ce trăim în viața de zi cu zi. Sunt practic schimbări care apar odată cu noile tehnologii și care ne schimbă complet rutina socială. Practic asta va fi noua normalitate, deși nu e poate un termen mult prea academic acesta și poate comporta foarte multe critici. Dar asta e lumea în care interacționăm și trebuie să înțelegem cumva noile, expectanțele, noile așteptări, noile reguli în care interacționăm de acum, mai departe.

Andreea Daraban: Doamna Filip, sunt copiii pregătiți emoțional pentru această hiperstimulare, pentru violența din mediul online, pentru viețile perfecte ale altora?

Elena Filip: Da, nu știu dacă sunt sută la sută pregătiți pentru asta. E important cumva să se aloce timp dezvoltării socio-emoționale, dezvoltării personale și aici cred că un rol important îl au și părinții, de a oferi spațiu, astfel încât, să îi implice în activități recreative, ce țin de dezvoltare personală, teatru, care, iată, le pot dezvolta foarte bine abilitățile socio-emoționale și, odată cu asta, și în mediul online pot face față mult mai ușor.

Andreea Daraban: E clar că interzicerea accesului lor pe aceste rețele nu e neapărat benefică, pentru că a interzice este foarte ușor, dar e nevoie de niște limite.

Elena Filip: Absolut. Educație fără reguli nu există.  Iar limitele, da, sunt importante și în mediul online. Aici și școala are un rol important în a implica copiii în sesiuni de informare în ceea ce prevește siguranța pe internet, dar un rol important îl au și părinții, care pot veni cu informații obiective, clare, astfel încât să-i ajute să prevină victimizarea în mediul online.

Andreea Daraban: Mai sunt și foarte multe provocări virale, una dintre ele, ”Superman Challenge”, despre care am auzit, iar  în urma acestor provocări, foarte mulți copii au ajuns în spital cu diverse fracturi. Cum ajung aceste platforme să-i țină captivi pe copii?

Sergiu Bortoș: Dacă ar fi să discutăm despre platforme, putem să înțelegem foarte bine că fluxul de informații nu curge deloc natural. Discutăm, de fapt, de o realitate curatoriată algoritmic. Sunt, de fapt, informațiile filtrate algoritmic, iar ceea ce credem noi că e un feed, un flux de informații natural, e, de fapt, foarte bine ales, cules de un algoritm care să ne livreze ceea ce vrem, astfel încât să rămânem captivi în acest spațiu. De asta poate crește foarte mult și timpul petrecut pe rețele sociale, timpul petrecut în fața ecranului. Algoritmii, de fapt, în felul acesta sunt concepuți, tocmai pentru a gratifica. Există, cumva, și o parte de noroc neașteptat în momentul în care dăm scroll în feed, așteptăm să vedem postări noi și mecanismul e, cumva, adictiv. E la fel ca la jocurile de noroc. Apăsăm butonul și așteptăm marele câștig. Așa putem să vedem, cumva, modul în care algoritmii mențin captivi utilizatorii. Pe de altă parte, în ceea ce privește răspunsurile tinerilor la provocările acestea virale, ar putea fi foarte bine legate de acea nevoie de validare socială. Ei, trăind în spațiul online și obținând validarea pe care anterior puteam să o vedem obținută de la familie, de la prieteni, poate un compliment, poate o apreciere, se mută în spațiul online, în vizibilitate, în vizualizări, în like-uri, în comentarii, în distribuiri.  Iar asta e, de fapt, partea care alimentează și mai mult această tendință de conformism social. Răspundem unor provocări, e în trend, e în tendință să facem ceva ce fac și alții și poate reușim să devenim vizibili, reușim să obținem validarea tuturor sau a unei bune părți din cei din online.

Andreea Daraban: Utilizarea problematică a rețelelor sociale de către copii reprezintă un factor de risc în ceea ce privește sănătatea mintală. Ce probleme ați observat la copiii care petrec foarte mult timp online, în special pe rețelele sociale?

Elena Filip: Sunt manifestări de ordine emoțional, dar și comportamental. E clar că utilizarea excesivă a ecranelor lasă urme în ceea ce privește sănătatea lor mintală, dar și calitatea vieților de zi cu zi. E important, cumva, ca părinții să fie activi și să urmărească, să observe imediat aceste simptome.

Andreea Daraban: Care sunt aceste simptome? La ce trebuie să fie atenți?

Elena Filip: Apare lipsa autocontrolului, e neliniștea, de ce nu, anxietatea, o stare accentuată de tristețe. Ei ajung să se compare foarte mult cu ceilalți. Așa apare un sentiment de inadecvare, de frustrare.

Andreea Daraban: Putem spune că aceste rețele sociale fragilizează structura psihică a copiilor?

Elena Filip: Absolut, că îi vulnerabilizează în direcția aceasta emoțională. Le scade stima de sine, pentru că, iată, în mediul online sunt expuși, în mod constant, vieților cosmetizate ale celorlalți. Și atunci pare că toți sunt foarte bine, fericiți, iar ei nu pot lua parte la astfel de experiențe. Și ajung să creadă că nu sunt la fel de importanți, de valoroși și că nu pot conta la fel de mult ca ceilalți.

Andreea Daraban: Domnule profesor, așa va fi viața noastră de acum înainte, în online? Sau facem distincție, la un moment dat, între online și viața reală?

Sergiu Bortoș: Din păcate, cred că va fi tot mai greu să facem această distincție între online și lumea reală, între fizic și digital, pentru că e greu să mai percepem granițele. Vedem cumva noua normalitate. Spuneam că normalitatea poate fi supusă criticii, tocmai pentru că normalitatea, din punct de vedere sociologic, e o medie. E o medie care se poate schimba și e cumva foarte laxă. Dar putem să vedem cum digitalul ne-a acaparat viața și cum trebuie să ne adaptăm, de fapt, lumii online. Aproape am uitat, cred, unii dintre noi, când se spuneam că nu ai Facebook, nu exiști. Deja am multiplicat la TikTok, Instagram, Snapchat și poate alte rețele sociale care iau naștere între timp. Dar, cumva, putem să vedem o nouă realitate a interacțiunilor sociale, o nouă lume la care va trebui să ne adaptăm.

Andreea Daraban: Doamna Elena Filip, cum reușim să menținem copii echilibrați și care să nu fie atrași sau să nu cadă în capcana aceasta a”like, share and subscribe”, că tot e la modă.

Elena Filip: Cred că aș veni cu o recomandare pentru părinți, aceea în care e important să rămână conectați cu copii lor, să se reconecteze, dacă e nevoie, în sensul în care e important să repare certurile și conflictele care oricum sunt firești și ele există. Prin reparare,  apare reconectarea. Atât timp cât rămân aproape și îi țin aproape pe copii, nevoia aceasta de validare, de apartenență, de acceptare, poate fi împlinită. Ei pot simți că și ei contează, că sunt văzuți, auziți și atunci nu mai tind să cerșească această nevoie stridentă din mediul online. Atât timp cât părinții aleg să le atingă aceste nevoi, emoțional ei sunt mult mai bine și în mediul online pot face față cu brio. Asta pe de-o parte. Pe de-altă parte, e importantă limitarea accesului prelungit la aceste ecrane, tot prin intervenția părinților de altfel. A apărut acum cumva ca un antidot la FOMO, și anume JOMO – ”join of missing out”, cumva e bucuria de a rămâne deconectat de rețelele sociale, oferindu-ți ție timp să te conectezi cu tine, cu relațiile autentice. Și e bine ca părinții să încurajeze partea aceasta de a explora activitățile de timp liber și de a-i sprijini pe copii să se bucure și de relațiile sau interacțiunile autentice care ne țin conectați unii cu alții.

Varianta audio a interviului:

Varianta în format video a interviului: 

”FOMO- frica de a nu fi în trend/ De ce copiii fac lucruri periculoase pentru atenție.”

Sub 16 ani pe rețelele sociale: interdicție totală sau acces controlat și educație digitală?

Publicat de andreeadaraban, 8 februarie 2026, 15:07 / actualizat: 11 februarie 2026, 21:03

Studiile Organizației Mondiale a Sănătății arată că peste 22% dintre copiii români cu vârste între 11 și 15 ani prezintă semne de sevraj psihologic atunci când li se taie accesul la telefon, iar specialiștii avertizează asupra riscurilor pentru sănătatea mintală.

Este interdicția soluția sau avem nevoie de reguli mai clare, platforme mai sigure și educație digitală?

Despre riscuri, beneficii și responsabilitate discutăm, la Dezbaterea Zilei din 9 februarie, cu  dr. Mirela Dracinschi, psihoterapeut, Genoveva Farcaș, profesoară de pedagogie la Colegiul Pedagogic ”Vasile Lupu” din Iași și Cristina Jamscheck, director de programe al Centrului pentru Jurnalism Independent.

Realizator: Andreea Daraban

Emisiunea va putea fi urmărită și video live pe pagina noastră de Facebook.

Linkul emisiunii: https://www.youtube.com/live/xJbduTb_LQk?si=hpMZOHkLJEbJFzeV

Parlamentul European solicită ca vârsta minimă pentru accesul la reţelele sociale să fie de 16 ani

Publicat de Gabriela Rotaru, 27 noiembrie 2025, 07:04

Într-un raport adoptat ieri cu o largă majoritate eurodeputaţii îşi exprimă o profundă îngrijorare faţă de riscurile pentru sănătatea fizică şi mentală cu care se confruntă minorii în mediul online.

Corespundentul RRA Bogdan Isopescu are detalii:  Dincolo de dependenţă este şi problema manipulărilor sau a informaţiilor neverificate, unele prezentate în mediul online ca ştiinţifice şi care formează rapid şi în mod greşit un bagaj de informaţii labile sau periculoase pentru cei mici. Iar asta în condiţiile în care 97% dintre tineri folosesc zilnic internetul. În spectrul sănătăţii mintale pentru cei mici este şi problema dependenţelor care se creează faţă de platformele sau aplicaţiile online, iar parlamentarii vor să reducă accesul sau chiar să interzică practicile şi tehnologiile ce pot afecta copiii. Este vorba de tehnologii şi practici persuasive, cum ar fi reclamele direcţionate, marketingul bazat pe influenceri, recompensele din aplicaţiile sau jocurile online. Raportul legislativului avertizează că toate aceste instrumente şi practici îi pot împinge pe cei mici să dea date personale, să facă achiziţii fără să îşi dea seama sau să intre în ceea ce se numeşte vizuina iepurelui, un mecanism cu bază algoritmică ce te păstrează oarecum hipnotic şi impulsiv într-o anumită arie sau spectru din mediul online. Tuturor acestor elemente li se adaugă riscurile noi din sfera inteligenţei artificiale, instrument care poate distorsiona uşor şi convingător realitatea sau care poate colecta date despre copiii. (Rador/ FOTO agerpres.ro)

#StareaEducației (INTERVIU) Roxana Mihai, psiholog: “În cazul utilizării rețelelor sociale de către adolescenți, nu aș merge pe ideea de interdicție, ci pe cea de responsabilizare. Controlul parental pe dispozitivele electronice este necesar până la o anumită vârstă.”

Publicat de Andreea Drilea, 1 decembrie 2024, 08:53

Cei mai afectați de utilizarea rețelelor sociale rămân, potrivit statisticilor, adolescenții și tinerii. Un studiu realizat de Salvați Copiii România arată că, în ultimii doi ani, unul din trei copii cu vârste cuprinse între 8 și 17 ani a prezentat o formă de tulburare emoțională precum anxietate sau depresie, cauzate de expunerea îndelungată la rețelele sociale.

Conform ultimelor cercetări Salvați Copiii, intervalul de vârstă în care utilizarea acestora devine semnificativă este 5-10 ani.

Potrivit aceluiași studiu, 48,3% dintre copii petrec peste 6 ore pe zi online în cazul unei zile libere, fie că vorbim despre sfârșit de săptămână sau de vacanță, majoritatea acestui timp fiind dedicat rețelelor sociale.

Despre problemele emoționale pe care le poate cauza utilizarea excesivă de către adolescenți a rețelelor sociale și despre cum gestionăm folosirea acestora în beneficiul tinerilor, a discutat colega noastră, Andreea Daraban, cu doamna psiholog Roxana Mihai.

Andreea Daraban:  Care sunt cele mai frecvente tulburări emoționale cauzate de utilizarea rețelelor sociale?

Roxana Mihai: În principal, vorbim despre anxietate. Practic, acești copilași, că sunt mititei cei care folosesc aceste rețele sociale, dezvoltă foarte devreme tulburări anxioase care se văd în interacțiunile cu ceilalți. Ceva mai târziu, în preadolescență, vorbim despre stări depresive care pot să apară și cu niște complicații adiacente, și anume gânduri suicidare. Practic, vorbim de o perturbare a funcționării firești, normale, la vârsta copilăriei. Nu sunt de neglijat nici tulburările funcționale, în principal problemele oculare, pentru că sunt expuși mult prea devreme unor stimuli vizuali prea puternici, unor schimbări de cadre mult prea dese și practic “scrolatul” ăsta, cum se numește, cere ca ochiul să se adapteze la aceste schimbări de cadre. Oboseală accentuată, încețoșarea vederii sunt foarte deranjante, pentru că ei nu mai pot să focalizeze cum trebuie, nu mai pot să stea concentrați pe o sarcină.

Andreea Daraban: Concentrarea la școală iar este o problemă.

Roxana Mihai: Problemele de atenție sunt cvasi prezente. Practic, copiii de acum nu mai pot să stea concentrați pe o sarcină. Discutam cu diverse cadre didactice, maximum 10-15 minute pot  rămâne concentrați și chiar și în cazul celor mai mari, ei nu mai au această capacitate de a sta aplecați asupra a ceva, pentru că sunt obișnuiți ca acest conținut să se schimbe constant. Nu mai au răbdare, nu mai au nici capacitatea psihică în momentul acela să poată să rezolve ce au de rezolvat, să citească. Este o mare problemă. Copiii nu mai pun mâna pe carte. Unii, nu toți. Marea majoritate, însă, preferă să-și ia informațiile din online, ceea ce nu este neapărat rău. Haideți să vedem că am fost trimiși în online și practic, orele petrecute de către copiii noștri în școala online, în teme online, au luat, să zicem, puterea părintelui de a spune că nu e ok să stai în fața unui ecran.

Andreea Daraban: Trebuie totuși să ne adaptăm vremurilor. Internetul face parte din viața noastră.

Roxana Mihai:  Da, dar cu discernământ. Iar la cei mici, undeva până pe la 12 ani, responsabilitatea cade în sarcina a părinților, pentru că nu putem vorbi de discernământ decât după 18 ani, cel puțin din punct de vedere legal. În situații limitate, peste 16 ani. În situația în care copilul petrece foarte mult timp pe dispozitive, atât pentru școală, cât și în scopul distracției sau din alte motive, acel copil nu mai are altă viață, nu mai există în social, în interacțiuni, nici în mediul familial nu mai există.

Andreea Daraban: Ce spun tinerii, adolescenții? Cum se raportează ei la aceste rețele? Care este motivul pentru care le utilizează?

Roxana Mihai: În primul rând, ei spun că este un mijloc de distracție, de conexiune. Conexiunea aceea din fața blocului sau de pe ulița satului s-a mutat în online. Își trimit mesaje pe diverse aplicații, stând unul lângă celălalt. Am fost surprinsă să-i văd în tramvai, în diverse locuri unde se adună tinerii, că ei nu vorbesc unii cu ceilalți, ei vorbesc prin mesaje. Sunt acaparați și sunt acaparați la o vârstă la care ei nu pot, nu au dezvoltarea necesară pentru a înțelege cât de nociv este. Deci, un motiv ar fi distracția,  apoi conexiunea,  socializarea.  Apoi, efectiv pierd vremea, de plictiseală. M-ați întrebat ce spun ei. Cam asta spun.  În spate, e de fapt altceva. În primul rând este nevoia de a se conecta la altă realitate, o realitate virtuală, a unor influenceri care postează. Că de fapt, acolo ne ducem cu discuția, fiind inconștienți cât de multe capcane pot să existe. E nevoia de a fi altcineva, practic o fugă de realitate.

Andreea Daraban:  De ce simt asta?  De ce vor să evadeze din realitate? Interacțiunea aceasta cu rețelele sociale este un gest în sine sau efectul unor disfuncționalități în relațiile sociale ale copiilor, ale relațiilor cu cei de acasă, cu mediul social de la școală?

Roxana Mihai: Nu este ceva în sine, nu are cum să fie. Acest spectru de tulburări sunt generate de contextul familial, contextul școlar sau social. Inclusiv în acest studiu se spune foarte clar că acei copii care nu au părinții foarte prezenți în activități cu ei în mediul familial și se duc spre online. Mai vorbim și de situațiile abuzive, pentru că există și acestea, în care copilul își creează universul lui, pentru că este așa cum vrea el să fie. Deci, iată încă un exemplu că acest comportament este o consecință. În mediul școlar foarte des auzim despre bullying, acesta există și atunci și asta îi îndreaptă pe copii, pe tineri, pe adolescenți spre mediul online. Din aceste cauze decurg și cele ce țin de sfera socială, a interacțiunilor copiilor și astfel apare excluderea, apare etichetarea, catalogarea, apar tot felul de situații în care ei se simt inconfortabil și atunci încearcă să-și regleze puțin intensitatea emoțiilor, trăirilor prin a petrece timp pe rețele sociale.

Andreea Daraban:  Pe lângă acest conținut pe care ei îl caută, tinerii doresc să se și expună pe astfel de rețele. Expunerea aceasta timpurie iarăși cauzează o serie de probleme. Un părinte declara că uneori crede că fericirea propriului copil stă într-un like.

Roxana Mihai: Le validează nesiguranța, neîncrederea și incapacitatea de a-și expune un punct de vedere, fie el și eronat, în fața celor care sunt semnificativi pentru el. Întâlnesc deseori părinți care nu știu să asculte, nu știu să-și audă copilul, când acesta îl trage de mânecă. Răspunsuri de felul “nu am timp”,  „nu acum”, „mai târziu, dar ce te-a apucat”? îl determină pe copil să se refugieze.

Andreea Daraban: Este foarte important să distingem între tipurile de conținut pe care le accesăm pe internet. Petrecerea timpului pe internet nu este sinonimă cu petrecerea timpului pe rețelele sociale.

Roxana Mihai: Petrecerea timpului pe internet poate să aibă scop educativ. Aspectul acesta nu este unul deranjant sau dăunător. Pot să înțeleg că atâta timp cât folosești internetul pentru a te informa, pentru a-ți adăuga cunoștințe, poți să-l folosești și pentru distracție. Însă, în momentul în care timpul petrecut pentru așa-zisa distracție este mult prea mare, mult prea amplu, deja vorbim de o problemă. Sunt copii care, ajungând de la școală, își aruncă ghiozdanul pe unde pot, nu mai mănâncă, nu își  mai asigură o igienă corespunzătoare, nici a încăperii în care locuiesc, nici a lor personală, pentru că timpul acela ar fi timp pierdut. Adică procesele normale și firești, pe care toți ar trebui să le facem într-un mod așezat, deja sunt distorsionate. Tinerii petrec, iarăși, foarte mult timp, înainte de a adormi, pe diverse rețele, în diverse jocuri. Astfel,  somnul nu mai este unul de calitate, se culcă foarte târziu, sunt foarte obosiți, practic li se dă peste cap ritmul circadian. Ei sunt într-o stare de surmenaj continuu, sunt incapabili să mai asimileze informații la școală, sunt incapabili să mai fie prezenți în familie.

Andreea Daraban: Influența formatorilor de opinie este una importantă. Aceștia pot promova tot felul de stiluri de viață nerealiste sau un anumit tip de frumusețe sau produse dăunătoare. Cum îi ghidăm pe cei tineri?

Roxana Mihai: În primul rând, dacă noi, ca familie, avem niște valori sănătoase, cu siguranță vom reuși să transmitem o parte din ele și către copiii noștri. În momentul în care influencerii promovează tot felul de comportamente, produse, situații, trebuie să știm că în spate este un interes financiar. E pentru un câștig. Trebuie să-i ajutăm pe tineri să discearnă. E nevoie de timp de calitate petrecut cu copilul, să-l însoțim pe copil, nu să-l etichetăm, să îl catalogăm, să îl certăm, să îl pedepsim, pentru că nu rezolvăm absolut nimic. Îl vom înstrăina și mai tare de noi. Să știm să fim aproape de copii, pentru că în felul acesta vom ști și ce-i preocupă. Și ca adulți responsabili, putem să transmitem informațiile corect și atunci copiii, tinerii, adolescenții să nu mai cadă în capcanele întinse de diverși influenceri.

Andreea Daraban: Din datele pe care le aveți, fetele sau băieții sunt mai afectați de utilizarea acestor rețele sociale?

Roxana Mihai: Depinde. Băieții sunt afectați destul de mult în ceea ce privește tulburările somatice, dar și de tulburări din sfera psihologică, tulburări de dispoziție, cum sunt cele de anxietate, depresia. Doar că ei sunt învățați încă, ceea ce este, zic eu, o mare greșeală, că băieții nu au voie să plângă, nu au voie să sufere. Băieții sunt viitori bărbați, deci ei trebuie să fie puternici și atunci nu-și recunosc aceste probleme decât foarte târziu. Fetele, pe de altă parte, și ele trec prin această, să spunem, suită de probleme. Însă, la ele se adaugă și expunerea, pentru că am întâlnit fete care la indicațiile, cerințele unor persoane total necunoscute, au ajuns să trimită fotografii, filmări, în diverse ipostaze, care apoi au stat la baza unor situații de șantaj. Fetele sunt expuse și din acest punct de vedere. Copiii au o naivitate, ei nu văd întregul. Ei consideră că feliuța aceea pe care o cunosc ei este toată prăjitura. Într-adevăr, băieții stau, se pare, mult mai mult decât fetele, conform aceluiași studiu. Petrec mult mai mult timp pe rețele sociale, pe jocuri. Dar asta nu înseamnă că fetele nu compensează negativ, ca să spunem așa, prin expunerea efectivă.

Andreea Daraban: Instagram-ul și tiktok-ul sunt în topul preferințelor tinerilor, potrivit statisticilor. În Australia, de exemplu, s-a propus introducerea unei limite de vârstă pentru utilizarea Instagram, respectiv copiilor sub 16 ani să le fie interzis accesul pe această rețea. Este aceasta o soluție pentru a-i ține departe pe tineri de rețelele sociale?

Roxana Mihai: Și facebook-ul, care este legat de Instagram, are această interdicție. Nu poți să-ți faci cont dacă ai sub 18 ani. Și? bifezi acolo că ai 18, îți dai altă dată de naștere și se rezolvă. Copiii, adolescenții sunt foarte creativi. Ei vor reuși să păcălească setările de securitate. Nu știu dacă interdicția ar putea să ajute foarte tare, pentru că interdicția de obicei te duce în zona opusă, și anume a fructului oprit, care este mult mai savuros, mult mai interesant. Păi, de ce e interzis? Înseamnă că e fain tare. Cred că de fapt ceea ce ar trebui să se întâmple pleacă din familie. Practic, ar trebui în familie să se facă această educație, pentru ca ulterior aceasta să poată fi extinsă și la școală. O mare atenție trebuie acordată anturajului copilului. Chiar săptămânile acestea am avut, să zicem, ocazia să lucrez cu cineva care susținea ideea să interzicem copilului una, alta. Și copilul ce a făcut? S-a ascuns și tot le-a făcut. Și atunci, când e ascuns, e și mai repede și mai prost și cu niște consecințe asupra cărora noi, ca părinți, nu putem interveni pentru că nu le știm. Aflăm când este prea târziu. Nu aș merge pe ideea de interdicție, ci pe cea de responsabilizare.

Andreea Daraban: Cum pot sprijini adulții adolescenții din familie, astfel încât experiența acestora pe social media să fie una benefică și lipsită de riscuri?

Roxana Mihai: Timp de calitate petrecut cu copiii. Și când mă refer timp de calitate, spun timp care să fie dedicat și copiilor sau să fie integrați și copiii. A asculta copilul când vine, mă refer la copil în ideea de copil al familiei, că poate fi adolescent. A-i da sentimentul că el contează, că este important și că nimic altceva nu mai este mai important în momentul în care el are  nevoie de mine ca părinte. Totodată, puterea exemplului. Păi, dacă părintele, mama, învârte într-o mâncare și stă pe facebook și se amuză acolo de una singură, copilul ce poate să facă?

Andreea Daraban: O vină a părinților este că le și permit acestora, de la vârste foarte fragede, să utilizeze aceste rețele sociale.

Roxana Mihai:  Absolut. Este necesar, până la o anumită vârstă, controlul parental, timp în care începe pregătirea de fapt a viitorului adolescent pentru ceea ce presupune o oarecare independență în aspecte ce țin de utilizarea internetului. La un moment dat, control parental nu mai poate fi exercitat prin aplicație. Îi punem într-o situație jenantă pe copii când facem asta. De la o vârstă încolo însă, dacă le stimulăm un anumit grad de responsabilitate, un anumit nivel de conștientizare, le împărtășim credințele noastre cu privire la acele conținuturi, să zicem, pe care le vizionează, este clar că, deja, facem pași spre a crește nivelul de independență al tânărului. Pentru că până la urmă, ca părinți, noi ce ne dorim? Să creștem niște tineri responsabili, viitori adulți responsabili, independenți. Ori, ceea ce se întâmplă cu rețelele sociale este total opusul. Sunt total iresponsabili și sunt total dependenți. Abandonarea lor în fața ecranelor este și asta o mare problemă Am avut neșansa să ascult părinți care spuneau că așa stă cuminte, că așa tace. Îi pun tableta în brațe și mă lasă în pace. Nu putem fugi de copiii noștri pentru că ne așează mai bine nouă planurile pe ziua respectivă, cum spun mereu. Ești părinte 24 de ore din 24, 7 zile din șapte în fiecare zi a anului.

Andreea Daraban: Ce le putem spune părinților care au dificultăți în a-i determina pe adolescenți să se deconecteze de pe rețelele sociale?

Roxana Mihai: Aici deja e o problemă de adicție. Când deja a ajuns să fie adicție, nu mai poți să rezolvi în familie și atât. Adresarea la un specialist, în speță la un psiholog, ar fi de preferat. De ce nu și duhovnic, dacă sunt oameni care merg strict pe varianta asta. Este esențial să cerem ajutorul, să nu trăim cu senzația că putem să controlăm tot. Îi interzicem tânărului, îi luăm toate dispozitivele, le ascundem, le blocăm, le spargem, rezolvăm tot și gata. Copilul n-o să mai fie dependent. Greșit, efectele acelei dependențe n-au dispărut. Din contră, s-ar putea să-l adâncim și mai tare într-o stare de tristețe, de depresie, într-un sentiment de excluziune socială. Deci, practic el nu se mai integrează și vedem că se degradează. Soluțiile sunt clare: să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, să cerem acel ajutor și să fim complianți la ceea ce ne va spune specialistul. Adică să investim cu acea cunoaștere, pe acel om către care ne adresăm, pentru ca împreună, formând o echipă, să reușim să scoatem tânărul din problema pe care o are. Întotdeauna spun, copilul este simptomul familiei. În momentul în care aduci un copil și-l bagi pe ușa cabinetului și spui are o problemă, vă rog rezolvați-o și tu faci stânga pe călcâie și ai ieșit, deja este o problemă majoră,  pentru că tu nu faci parte din rezolvare. Niciodată nu se va rezolva așa. Părinții trebuie să conștientizeze că suntem parte din schimbarea copilului nostru, din binele copilului nostru și din vindecarea lui, atunci când se pune problema în felul acesta.

Varianta audio a interviului

Roxana Mihai este psiholog, psihoterapeut, cu o experiență de peste 12 ani în lucrul cu adolescenții și copiii, atât individual sau cu familiile acestora cât și în cadrul grupurilor de suport.  A absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializare Psihologie din cadrul Universității “Al. I Cuza” din Iași, având un masterat de Psihologie clinică și psihoterapie. Totodată, dispune de o formare profesională în hipnoză clinică, relaxare și terapie ericksoniană, în cadrul Asociației Romane de Hipnoza clinică, relaxare și terapie ericksoniana (ARHTE), fiind asociată în cadrul Societății Civile de Psihologie Paval & Mihai din 2011.