#StareaEducației(INTERVIU) Mona Coțofan, profesoară de limba română: ”Limitele impuse temelor pentru acasă, prin ordin ministerial, nu sunt realiste, cred că e o estimare ruptă de realitatea sistemului.”/ Genoveva Farcaș, profesoară de pedagogie: ”La noi, temele nu prea sunt raportate la vârstele elevilor. La clasele primare, sarcina efecturării temelor este supradimensionată.”

Publicat de andreeadaraban, 12 decembrie 2025, 08:45 / actualizat: 15 decembrie 2025, 12:38

În plus, școlile, prin intermediul directorilor și diriginților, vor colecta, annual, feedback de la elevi și părinți pentru a evalua utilitatea acestor activități. Colega noastră, Andreea Daraban, a încercat să înțeleagă cum se vor aplica aceste măsuri și ce impact pot avea asupra procesului de învățare, împreună cu cele două invitate ale sale, Mona Coțofan, profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași și Genoveva Farcaș, profesoară de pedagogie la Colegiul Național Pedagogic ”Vasile Lupu” din Iași.

Andreea Daraban: Reglementări privind temele pentru acasă existau încă din anul 2016. Sunt trei ordine de acest fel, dacă îl includem și pe ultimul de săptămâna trecută, semnat de domnul ministru Daniel David. Practic, acesta completează dispozițiile aflate deja în vigoare. Pe de altă parte, utilitatea temei pentru acasă este una dintre cele mai dezbătute teme în științele educației, spun specialiștii. Există mai multe curente. Au fost voci care au spus că ar trebui scoase de tot temele pentru acasă, așa cum au fost și voci, și mă refer aici în special la unii părinți, care au afirmat că elevii trebuie să aibă de lucru acasă cât mai mult pentru a avea ocupație. Până la urmă, care este soluția? Cât de mult e prea mult? Și cât de puțin e prea puțin când vorbim de volumul de teme?

Mona Coțofan: Eu voi vorbi din perspectiva profesorului care are experiența directă a anilor la catedră. Un profesor care nu folosește instrumentul temei pentru acasă în mod excesiv, asta aș putea spune, poate chiar într-o dimensiune foarte redusă, pentru că eu cred că învățarea trebuie să se producă în clasă. Și acasă, sigur că elevii primesc, în funcție de timpul pe care îl avem între o oră și alta, mici sarcini de lucru și uneori teme mai ample, de sinteză, pentru perioade mai lungi. Exprim acest punct de vedere și pornind de la faptul că, discutând cu elevii mei și chestionându-i la un moment dat, ei au sentimentul că învățarea nu se produce în intervalul 8-14, adică nu la școală, ci doar acasă. În ceea ce privește discuția pe care ne-ați propus-o astăzi, toate aceste ordine, cu distanțe între ele în timp, pot confirma faptul că, deși există un punct de vedere transmis de la autoritate în jos, în sistem, în realitate nimic nu se schimbă la firul ierbii și poate că aceasta este perspectiva cea mai concretă și poate cea mai eficientă de abordare a unei discuții pe marginea temelor suplimentare. Ce trebuie să schimbăm și din sistem către nivelul decidenților, nu numai prin transmiterea unui ordin, care, așa cum s-a văzut, n-a schimbat nimic.

Andreea Daraban: Doamna Genovea Farcaș, ați văzut ordinele de la început, le-ați studiat, ați vrut să vedeți care sunt diferențele.

Genoveva Farcaș: Da, într-adevăr, din 1996 este primul ordin cu privire la efectuarea temelor pentru acasă, ordin dat de ministrul Andrei Marga, ulterior a mai fost unul în 2016 și iată, acum, în 2025, ordinul Ministerului Educației și Cercetării. Sunt opțiuni legislative care se petrec, să spunem, la noi în sistemul educațional românesc. Dacă ne uităm la alte sisteme educaționale, majoritatea nu reglementează, în mod official, temele pentru acasă, modul de desfășurare, dozarea acestora, ci mai degrabă au niște politici coerente la nivelul clasei, al școlii, cu un accent, să spunem, mai important pe autonomia instituțională. Ca atare, temele pentru acasă sunt, într-adevăr, din perspectivă pedagogică, un bun al învățării. Învățarea se petrece și trebuie să se petreacă în clasă, așa cum spunea și colega mea, este foarte important ca, în primul rând, învățarea să fie acolo, împreună cu profesorul, în ora de clasă, dar în egală măsură trebuie să ne raportăm și la consolidarea acestor noțiuni predate, exersate, învățate. Sunt discipline de învățământ, dacă ne raportăm la cele care presupun exercițiu mai îndelungat, matematica, limbile moderne, care sunt mult mai optimizate, din punct de vedere al achizițiilor, dacă învățarea continuă și prin efectuarea temelor de acasă. Temele pentru acasă, cum să fie ele? Cred că accentul, mai degrabă pentru noi, profesorii de la catedră, trebuie pus să vedem noi cum trebuie să privim, într-o paradigmă actualizată, prin raportare la vârsta copilului care efectuează o temă, la diferențierea sacinilor de lucru din tema de acasă. Sunt foarte multe aspecte pe care trebuie să le avem în vedere și cred că un ordin de ministru nu va putea reglementa, sub nicio formă, practici educaționale din afară.  Ele trebuie asumate, cunoscute, asumate de profesori, elevi și părinți.

Andreea Daraban:  Așadar, există o metodologie a temelor pentru acasă? Avem o astfel de metodologie?

 Mona Coțofan: În practica școlară, din ce știu eu, nu. Dar aș completa ceea ce a subliniat foarte corect doamna profesor Farcaș și faptul că un studiu din 2017, al Institutului de Științe ale Educației, pornește de la ordinul din 2016 cu o analiză foarte bine argumentată, pe un număr important de respondenți, poate că nu atât cât ar fi trebuit, doar 10.000 de profesori, dar 70.000 de respondenți în total, cu niște concluzii pe care nu le-am văzut în niciun fel reflectate în această nouă perspectivă legislativă. În școala românească, în general, cred că lipsesc câteva practici și ele au legătură și cu această metodologie posibilă și necesară a temelor pentru acasă: practica feedback-ului, cred că e mult de discutat pe tema aceasta, practica lucrului colaborativ al profesorilor, care împreună generează același produs, copilul care va fi absolvent, prin tot ceea ce a acumulat el, ca achiziții, la toate disciplinele de studiu. Doar precizarea unui ordin de ministru că un diriginte monitorizează, raportează, informează, așa ca un fel de polițist al temelor pentru acasă, nu va substitui absența acestor practici care trebuie cultivate și educate în sistem prin alte metode și prin alte tipuri de investiții, cu siguranță.

Andreea Daraban: Doamna Farcaș, cum vedeți această prevedere din ordin care stipulează că diriginții, directorii trebuie să culeagă acest feedback din partea elevilor și părinților?

Genoveva Farcaș: Acest ”trebuie” va pune o presiune și mai mare asupra dirigintelui, asupra profesorilor și implicit a directorului școlii. Mult mai oportun văd ca acest reglaj, să spunem, al dozajului temelor, să fie realizat în echipa consilului profesoral al clasei, pentru că sunt elemente care într-adevăr trebuie discutate. Eu am să vă dau un exemplu, pentru că în vreme ce eram dirigintă, într-adevăr la o clasă de elevi de liceu,   îmi spuneau elevii faptul că în cutare săptămână sunt foarte multe lucrări de control, au foarte multe evaluări, teme pentru acasă. Acest reglaj îl făceam prin discuțiile, atât cât se putea, cu colegii mei, profesori, și chiar aveam afișată o listă, pe ușa clasei noastre, în care profesorii își notau, fie lucrările sumative mai semnificative, fie temele pentru acasă. Deci nu trebuie un formalism al reglării temelor pentru acasă, ci mai degrabă o colaborare și o eficientizare în echipa de profesori. Ea este necesară pentru că, într-adevăr, sunt situații în care elevii sunt supracapacitați. E o altă discuție. Aș porni în această dezbatere de la vârsta elevilor. La noi, practic, temele nu prea sunt raportate la vârstele elevilor. Există o răsturnare, dacă vreți, valorică. Elevii din clasele primare au, din păcate, deseori, foarte multe teme, ori vârsta copiilor este una destul de fragilă, încărcătura emoțională, psihologică crește în momentul în care sunt sarcini foarte multe pentru nivelul de învățământ primar, de exemplu. Multe țări europene, de fapt majoritatea, au teme foarte ușoare și foarte reduse cantitativ la acest nivel de vârstă. Un maxim de jumătate de oră, de o oră pentru copilul de clasa a III-a, a IV-a, nicidecum mai mult. La noi, dimpotrivă, sarcina efecturării temelor este supradimensionată, de multe ori, pentru acest nivel de vârstă. Competitivitatea accentuată a acestei testări, de la finalul clasei a IV-a,  pune presiune, în egală măsură, pe profesori, elevi și părinți și de aici, iată, ca un bumerang vine și această problemă a temelor pentru acasă. Dar dacă mergem mai departe și aici sunt dovezi, sunt studii care ne semnalează faptul că performanța academică corelează cu efectuarea temelor, dar la vârstele mai mari. Ordinul acesta prevede două ore maximum la gimnaziu, două ore maximum la liceu. Ori eu văd lucrurile puțin diferențiat. În momentul în care elevul de liceu are o complexitate a domeniilor pe care le studiază, se pregătește pentru o facultate sau pentru o zonă profesională, aici încărcătura temelor, volumul și complexitatea pot să fie mai reprezentative. Pentru că altfel cum îl formăm noi pe elevul de liceu, din punct de vedere al achizițiilor care sunt mult mai complexe, iar pe de altă parte cum îi dezvolt responsabilitatea adultului de mai târziu, autonomia în învățare?  Noi vorbim, ca pedagogi, de învățare autoreglată, ori lucrul acesta se petrece, foarte bine, prin exersarea unor teme bine alese, structurate și pe măsura vârstei educabililor.

Andreea Daraban: Avem însă foarte multe exemple de elevi de gimnaziu copleșiți de teme. E nevoie de acest reglaj? Orele impuse prin ordin, o oră la clasele primare, două ore la gimnaziu, din perspectiva dumneavoastră sunt niște limite realiste?

Mona Coțofan: Nu, din perspectiva mea sunt niște limite care cred că nu au în spate o analiză temeinică la nivelul întregului sistem, care presupune școli foarte diferite, medii școlare foarte diferite, elevi pentru care jumătate de oră de teme suplimentare înseamnă foarte mult și elevi pentru care jumătate de oră de teme suplimentare înseamnă abordarea unui număr poate că de 10 ori mai mare de exerciții și de cerințe, de itemi. Deci, cred că e o estimare ruptă de realitatea sistemului. Mai mult decât atât, citeam în ordin faptul că la liceu, de pildă, putem să dăm doar o temă de sinteză pe modul. Într-un modul, de pildă la clasa a XII-a, elevii mei studiază doi mari scritori, fiecare dintre ei, cu finalizarea demersului de învățare într-o temă de sinteză. La care dintre ele ar trebui să renunț ca să fiu corectă în respectarea legii și care ar fi avantajul pentru copii, să las următoarea temă de sinteză pentru un alt modul, când ei deja s-au detașat de conținutul respectiv și se focalizează pe un altul? Mai mult decât atât, ceea ce semnala doamna profesoară este întru totul adevărat. Din școala primară există o practică a temelor în cantități foarte mari, doar la anumite discipline, acelea care sunt evaluate la celebrele și, din punctul meu de vedere, foarte păguboasele testări pentru clasa a V-a. La gimnaziu se continuă această practică, cel puțin în partea a doua a gimnaziului, cu teme excesive la română și matematică, elevul neavând practica firească a unor teme care să-i formeze complex personalitatea și care să-l încadreze în tiparul pe care noi îl vrem, până la urmă, pentru un absolvent. La liceu lucrurile se perpetuează în această formula, pe care copiii deja o practică și atunci, când vorbim de teme suplimentare, există riscul să ne gândim, mai ales, la temele disciplinelor de examen și nu doar ele formează un copil. Aceasta este, din păcate, realitatea de care noi nu ținem cont, în ciuda întregului demers legislativ de, iată, două decenii, de mai bine de două decenii încoace.

Andreea Daraban: În acest ordin, publicat săptămâna trecută, avem clar diferențiate temele obligatorii și cele facultative, înțeleg, totuși că existau aceste prevederi și în ordinele precedente. Cât de necesară este o astfel de distincție?

Mona Coțofan: Eu cred că distincția aceasta trebuie să o facă profesorul de la clasă. Noi lucrăm la clasă într-un context foarte particularizat, foarte explicit. Ceea ce se potrivește clasei mele, cu siguranță se potrivește clasei doamnei profesor. Ceea ce se potrivește clasei mele în această lună, clar nu se mai potrivește clasei mele în anul viitor. Noi discutăm astăzi despre copii care, de la ultimul studiu care s-a făcut, s-au transformat. Vorbim de o nouă generație, copii care au la îndemână inteligența artificială, capabilă să resolve, într-un timp foarte scurt, temele suplimentare, iar profesorul este lipsit de mijloacele de a verifica, de fapt, corectitudinea și eficiența acestor teme.

Andreea Daraban: Așa este, în învățământul preuniversitar nu există metode de a verifica, în cel superior există tot felul de programe care pot detecta cât dintr-un proiect, cât dintr-o temă este făcut cu AI. Dacă tot am ajuns la această discuție, poate că ar trebui regândită, inclusive, modalitatea de evaluare a temelor făcute acasă?

Genoveva Farcaș: Da, tocmai mă gândeam la faptul că acest ordin are și niște specificații, indicații pentru profesori, care s-ar putea să îi ajute. În momentul în care dai o temă, ea este eficientă dacă, așa cum spunea și doamna profesoară Mona Coțofan, tu ca profesor îi acorzi feedback, o evaluezi. Și de ce nu specifică ordinul acesta un 10 minute de testare, de evaluare din tema aceasta obligatorie? Poate că acest lucru ar spori, să spunem, angajarea elevului pe sarcină, dar în anumite condiții. Tema pe care eu i-o dau elevului să fie una scurtă și relevantă, să fie făcută de către toți elevii, pentru ca ceea ce eu am făcut în ora mea de predare – învățare, în clasă, să se continue acasă ca temă și nu să fie la un nivel de dificultate extraordinar de mare sau cu conținuturi extraordinar de diferite de ceea ce am făcut în cadrul lecției de predare – învățare. Și atunci ar crește responsabilizarea și motivația elevului pentru a-și face, pe bune, tema. Pentru că dacă nu, găsește diverse soluții, cum spunea și colega mea. Inteligența artificială rapid îi generează un răspuns, fără ca el să-l interiorizeze, ori dacă monitorizarea efectuării temei se aduce mai în profunzime asupra conținutului, fie printr-o evaluare orală, fie prin rezolvarea acelor puncte din temă, care n-au putut fi realizate de către un elev sau altul, atunci tema își găsește justificarea pedagogică.

Mona Coțofan: Dacă îmi permiteți doar să completez, temele, însele, sunt foarte diferite de la o disciplină de studiu la alta, de la elev la elev, de la clasă la clasă. De pildă, din perspectiva disciplinei pe care eu o predau, lectura suplimentară, zilnică, este o temă, este o obligație școlară fără de care copilul nu poate merge mai departe în demersul lui de învățare. A integra în cele două ore zilnice, la un elev de liceu, o jumătate de oră de lectură înseamnă deja foarte puțin pentru nivelul vârstei lui, îl ducem aproape la nivelul de lectură necesar pentru un copil de clasa a IV-a. Mai mult decât atât, în studiul din 2017,  cei 32.000 de respondenți elevi, jumătate din totalul respondenților, deci dovadă că tema aceasta era de mare interes și este în continuare de mare interes pentru copii, subliniau dorința lor de a avea și teme colaborative, teme care să-i pună împreună. Și în școala noastră aceste teme nu sunt neapărat practicate pentru o evaluare corectă, pentru că e și dificilă și profesorii ar trebui, probabil, să fie și mai bine formați și antrenați în sensul acesta, al evaluării și pentru temele colaborative, care sunt un alt tip de temă.

Andreea Daraban: Revenind la prevederea aceasta din ordin legată de colectarea feedback-ului, credeți că diriginții, părinții au instrumentele necesare pentru a decide dacă volumul de teme dat la școală este cel optim?

Mona Coțofan: La momentul acesta, anual, elevii au obligația de a oferi feedback profesorilor lor și școala are obligația de a asigura canalele necesare pentru a se face acest lucru. Eu pot să vă spun, din datele la care am acces, că acest feedback, eu am de exemplu 150 de elevi și primesc în fiecare an feedback de la cel mult 10 elevi, un feedback care este nu neapărat un feedback, ci ori o apreciere, ori o supărare transmisă de unii dintre ei. Pentru a oferi feedback e necesar să fie copiii instruiți despre ce înseamnă feedback, despre care sunt avantajele și beneficiile lui. Și în egală măsură și profesorii cred că au nevoie să se reîntoarcă la semnificația autentică a feedback-ului. Deci nu cred că un feedback, care e deja practicat și arată o vulnerabilitate a sistemului va deveni, dintr-o dată, eficient pe o situație care e lipsită de temeiurile ei, așa cum s-a discutat.

Genoveva Farcaș: Subscriu și eu celor spuse de colaga mea. Nu cred că un ordin care formalizează un aspect pedagogic, îl va regla. Ci aș vedea eu,  mai degrabă, niște activități mai în profunzime.   Pe de o parte, componenta aceasta de formare a profesorilor mai tineri sau cu mai multă experiență în gestionarea temelor, pornind de la niște ateliere de lucru, workshop-uri, dezbateri bazate, după cum spuneam, pe cercetări și pe evidențe, pe bune practici internaționale, cred că ar contribui, în bună măsură, pe de o parte, la informarea profesorilor privind această gestionare a temei pentru acasă, pe de altă parte, la îmbunătățirea practicilor de la clasă și, de ce nu, la comunicarea între noi: cum procedez, cum ar trebui făcut aici. Și iată, am un elev de gimnaziu care, elevii de gimnaziu știm bine, la clasa a VII-a au un plan cadru foarte încărcat, trei zile cu câte șapte ore, ei, acolo sunt foarte multe lucruri de gestionat. Pe de o parte, m-aș duce către formarea profesorilor. Din perspectiva aceasta, niciun curs de la universitate, de la modulul pedagogic, nu prevede elemente care țin de gestionarea temelor pentru acasă ale elevilor. În egală măsură, m-aș duce, atât cât se poate, repet, prin raportare la vârsta educabililor, către a-i motiva, la modul autentic pe elevi, din perspectiva realizării unei sarcini în școlare. Vrem să îi formăm autonomi în învățare, ori lucrul acesta nu apare așa peste noapte. Toate aceste abilități, până la urmă, și deprinderi de muncă intelectuală trebuie antrenate la elevi, prin raportare la vârsta lor, diferențiat. E nevoie, cu alte cuvinte, de a pătrunde în discuții de profunzime, autentice, pentru ca temele pentru acasă ale elevilor să vină în completare și să fie eficiente pentru o învățare. Secvența de învățare în clasă este una foarte importantă, după care urmează consolidarea prin temele pentru acasă, teme creative, teme care să-i stârnească pe elevi, să îi implice și să se producă o învățare vizibilă.

Varianta audio a interviului:

#StareaEducației (INTERVIU) Mona Coțofan, profesor de Limba și literatura română:”Absența dramatică a elevului din centrul deciziilor este principala problemă a acestor schimbări din Educație. Școala s-a rezumat în această vară la norme, la buget, la bani și deloc la ceea ce are nevoie elevul ca să evolueze.”

Publicat de Gabriela Rotaru, 22 august 2025, 09:10

Colega noastră, Andreea Daraban, a discutat despre profesori, elevi, școală și despre cum se schimbă în tăcere sau cu zgomot lucrurile în interiorul unui sistem care ar trebui să formeze viitorul, cu doamna Mona Coțofan, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național”Vasile Alecsandri” din Iași, un observator atent și lucid al realităților din învățământ. Într-un text recent publicat pe blogul personal, Mona Coțofan a reușit să exprime frustrarea, oboseala, dar și speranțele unei întregi generații de cadre didactice.

Andreea Daraban: Ați început ultimul articol de pe blog cu o imagine literară, cea din vara în care mama a avut ochii verzi, romanul Tatianei Țâbuleac. Ce anume din acea carte v-a făcut să o aduceți în discuție în contextul acestui moment dificil din educație?

Mona Coțofan: E o carte pe care o am adesea în memorie pentru că în jurul ei am construit un dialog cu elevii din clasa căreia îi sunt diriginte și cu părinții acestora și a fost un dialog din care am avut foarte multe de învățat. Există în această carte o scenă în care tânărul, adolescentul Alexei, alergând printr-un lan în viteza bicicletei, nu mai reușește să vadă florile de mac și să se bucure de ele, fiindcă se transformă într-o dâră prelungă, sângerie. Mi s-a părut că, vara aceasta, în care școala a avut și ea ochii triști și plânși, așa cum îmi intitulam de altfel articolul de pe blog, în această vară nici noi n-am mai reușit să vedem frumusețea florilor de maci, la care ne gândim în fiecare vacanță, proiectându-ne activitatea pentru anul următor. Cred că fiecare profesor se gândește vara la elevii din clasa lui, aceia pe care îi cunoaște, la chipurile lor cunoscute și își proiectează întreaga activitate în funcție de nivelul, de așteptările și de nevoile acestor elevi. Ori în anul acesta, elevii noștri s-au transformat în niște dâre sângerii în goana aceasta, nu pedalând pe o bicicletă, ci pedalând uneori în van pe noua reformă sau schimbare de criză, așa cum ne-o prezintă Ministerul.

Andreea Daraban:  Ați vorbit despre faptul că vara aceasta s-a discutat mult despre școală, dar foarte puțin despre elevi. Cum explicați această absență a elevului din centrul deciziilor?

Mona Coțofan: Absența dramatică a elevului din centrul deciziilor, cred că este principala problemă a acestor schimbări, fiindcă școala s-a rezumat în această vară la norme, la buget, la bani, la cheltuieli, la deficit, la investiții, la criză și deloc la ceea ce are nevoie elevul ca să evolueze, să devină și să se încadreze într-un profil al absolventului pe care școala și-l asumă și care vara aceasta a fost uitat efectiv.

Andreea Daraban: Spuneați că ceea ce a reușit anul acesta ministerul, ajutat de sistem, a fost ”să ne transforme din profesori în angajați”. Ce ați dorit, de fapt, să spuneți prin asta?

Mona Coțofan: Îmi încep al 36-lea an din carieră și am ajuns până la această vârstă, e și ultimul an din cariera mea, pentru că intenționez să mă pensionez la cerere, dar n-am început niciodată anul școlar cu sentimentul că mă voi duce să muncesc pentru un salariu. Încă din primul meu an am avut emoția cunoașterii unor copii, ai părinților lor, m-am gândit la ce pregătesc pentru ei, ce schimb, ce n-a mers bine în anul precedent, ce îmi propun să modific, astfel încât lucrurile să meargă mai bine și evident că am avut în fiecare lună, ca orice profesor, așteptarea să-mi intre în cont plata pentru munca mea. Nu m-am gândit niciodată să-mi contabilizez numărul de ore, să văd dacă am parcurs cele 40 legale. Sentimentul a fost întotdeauna că le-am depășit, nu mi-am închis niciodată telefonul la ora 16. Am fost disponibilă, ca și colegii mei, pentru elevii noștri, la orice oră au avut nevoie de noi. Este primul an în care am simțit că sunt un angajat în pericol și chiar am fost în pericol pentru că în catedra noastră de Limba și literatura română de la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri”, până acum câteva zile, eram într-un deficit de ore, care ar fi condus ca unul dintre noi să intre în completare de normă. Așa încât, vara aceasta a fost vara unui angajat în sistem, a unui angajat care a încercat un dialog surd, din păcate, cu sistemul, pentru că răspunsuri la temerile noastre nu am primit sau am primit  într-o foarte mică măsură.

Andreea Daraban: În ce fel vă afectează, pe dumneavoastră, profesor titular cu vechime, creșterea normei didactice de predare?

          ”E clar că în sistem ar trebui operate niște modificări. Nu sunt absurdă să nu le văd. Dar, dincolo de statisticile Ministerului, în sistem sunt oameni și în cazul fiecărei unități de învățământ în parte au existat situații particulare de oameni care au avut în vara aceasta propriile lor drame profesionale și personale, până la urmă.”

Mona Coțofan: Având peste 25 de ani vechime, beneficiam de prevederile legii, iar în primăvară, când s-a făcut vacantarea, vacantarea mea s-a făcut pe 16 ore. Sunt și îndrumător de practică pedagogică, prin urmare completarea normei mele se făcea din aceste activități, depășind, așa cum spuneam, cu mult numărul celor 40 de ore pentru care un profesor este plătit. Acum a trebuit să am 4 ore în plus. Colegii mei mai tineri aveau 18 ore și s-au văzut nevoiți să aibă 20. Acest plus de ore a fost foarte greu de acoperit, prin modificări la nivelul ofertei de opționale a școlii pentru școala noastră, pentru acest an școlar. În alte situații sau la alte discipline, această acoperire nu a putut fi posibilă. În spațiul public, am văzut și reacții, poate din partea celor care cunosc mai puțin sistemul, referitoare la protestul față de cele două ore în plus. Ce e atât de greu pentru un profesor să lucreze două ore în plus?  Nu e deloc greu să facă lucrul acesta. Nu despre asta este vorba, ci este vorba despre o anumită planificare, despre felul în care vrei să implementezi într-un sistem o asemenea reformă, după ce s-au parcurs pași importanți din calendarul de mișcare, peste noapte dând unor oameni, care erau liniștiți și deja se gândeau la ceea ce vor face în anul școlar următor, perspectiva nimicului, pentru că sunt colegi care au rămas fără ore.

Andreea Daraban: În școala în care activați, există profesori care și-au pierdut postul sau sunt nevoiți să-și completeze norma în alte școli?

Mona Coțofan: Există profesori titulari care sunt nevoiți să-și completeze norma în alte școli. Un tânăr profesor coleg de matematică se află în această situație și există și profesori suplinitori care aveau o normă la noi, în condițiile legale ale suplinirii și care nu vor mai avea aceste ore. Dintre ei sunt diriginți și copiii în toamnă vor constata că nu o mai au în fața clasei pe doamna pe care ei o știau și alături de care construiseră o legătură afectivă. Fiindcă, dincolo de statisticile ministerului, pe care le înțeleg, e clar că în sistem ar trebui operate niște modificări. Nu sunt absurdă să nu le văd. Le văd și le cunosc și le asum. Dar, dincolo de statisticile Ministerului, în sistem sunt oameni și în cazul fiecărei unități de învățământ în parte au existat situații particulare de oameni care au avut în vara aceasta propriile lor drame profesionale și personale, până la urmă.

Andreea Daraban: Creșterea efectivului de elevi într-o clasă este o altă măsură ce se dorește a fi implementată din toamna acestui an. Care ar fi raționamentele din spatele unei astfel de măsuri? Există beneficii de pe urma unei astfel de decizii? Pe cine avantajează?

Mona Coțofan: Este limpede că în clasă, ca profesor, ești interesat să produci învățare și evoluție la nivelul fiecărui elev. Timpul, din păcate, nu poate fi dilatat. Și atunci, în același interval de timp pe care un profesor îl alocă unui colectiv, să te ocupi de mai mulți elevi înseamnă să aloci fiecăruia dintre ei mai puțin. E un calcul matematic simplu. Această creștere a numărului de elevi, două bănci, cum spunea domnul ministru, uneori și cele două bănci creează o problemă, pentru că sunt spații școlare în care cele două bănci abia încap. Dar în cele două bănci sunt niște copii, care vin dintr-un alt colectiv poate, care sunt rupți din mediul lor de învățare, care vor trece prin dificultăți de acomodare. Nu se pune problema, neapărat, a acestei dificultăți în mediul urban. Există și acolo o problemă, cea a posibilității unor transferuri necontrolate.  Știm care este dorința părinților de a duce copilul la o școală bună, cotată cu performanțe deosebite. Problema cred că va fi foarte gravă în mediul rural. Și știm, de asemenea, care sunt discrepanțele, care sunt decalajele și putem să intuim care sunt efectele dezastruoase ale unei asemenea mișcări. Copiii rupți din mediul lor, transportați în altă unitate școlară, reacomodați cu un sistem față de care erau oricum neîncrezători și pe punctul abandonului școlar.

”Statul, dacă vrea profesori performanți, trebuie să-și asume formarea lor performantă încă de la nivelul formării inițiale și apoi pe toată durata formării continue.”

Andreea Daraban: S-a vorbit mult despre reformarea sistemului educațional, despre reducerea ratei de analfabetism funcțional, despre planurile cadru pentru liceu. Există pași concreți care s-au făcut în aceste direcții și care să fi ajuns deja în cercurile de profesori?

Mona Coțofan: Se fac evident eforturi, cu siguranță că și de la nivelul decidenților și de la nivelul unor organizații, care își asumă aceste obiective și care sprijină educația, dar se vorbește mai mult decât se face. E o mare problemă aceasta, pentru că nu poți să transformi cu aceleași mijloace, nu poți face reformă cu aceiași profesori care nu sunt ei înșiși reformați prin cheltuiala sistemului. Pentru că profesorii, poate că mulți dintre cei care sunt în afara sistemului nu știu acest lucru, se formează an de an pe cheltuială proprie. Își cumpără din proprii bani resursele, cărțile, accesează cursurile. Suma pe care ministerul, din când în când, a pus-o la dispoziție este neacoperitoare pentru nevoile reale ale unui profesor. Sigur, e foarte adevărat că și în sistem sunt mulți profesori care nu fac această formare constantă și consistentă de-a lungul carierei lor. Și aici, evident că trebuie schimbat ceva, dar statul, dacă vrea profesori performanți, trebuie să-și asume formarea lor performantă încă de la nivelul formării inițiale și apoi pe toată durata formării continue. Și aici e o discuție amplă, care s-ar putea purta despre mentoratul didactic. S-a discutat mult, dar în practică el nu va avea efectele scontate.

Andreea Daraban: Așadar, considerați că ar trebui schimbată și această modalitate de selecție a profesorilor și de pregătire inițială a lor? Se vorbea despre masteratul didactic. Ar fi asta o soluție?

Mona Coțofan: Cred că masteratul didactic, în afara unei formări inițiale pe domeniul de competență foarte solide, nu poate aduce plus valoare. Este opinia mea, fără să am vreo expertiză specială în acest domeniu.

Andreea Daraban:  Așadar, un masterat profesional ar fi mai indicat…

Mona Coțofan: Cred că o formare inițială mult mai temeinică și când mă gândesc la formarea inițială, nu mă gândesc doar la formarea academică în mediul universitar, ci, până la urmă, la bagajul de cunoștințe și competențele cu care vin tinerii studenți chiar din perioada liceului. Cred că lucrurile sunt înlănțuite și cred că un masterat didactic nu poate să aducă beneficii în afara unei formări pe domeniul de competență foarte, foarte riguroase. Din păcate, aici este multă suferință în sistem și vedem la rezultatele pe care le obțin profesorii la examenele de validare în carieră, de intrare în carieră. Ele pun cu adevărat niște semne importante de întrebare.

Andreea Daraban:  Aveți studenți în practică pe care îi coordonați?

Mona Coțofan: Da.

Andreea Daraban: Nivelul lor cum este?

Mona Coțofan: E un nivel variabil, de la serie la serie și de la grupă la grupă, dar ceea ce e important este faptul că ei fac această practică pedagogică în condiții realmente precare, pe care reușim în școală uneori să le asigurăm. Nu avem spațiu, un spațiu în care să discutăm cu studenții.  Colegii mei se plimbă pe culoarele școlii, cu studenți,  cu scaunele pe care să stea într-un colțișor,  să discute o lecție. Facem discuțiile uneori online, după programul școlar. Dacă ne gândim la felul în care este proiectat în lege mentoratul didactic, lucrurile se vor petrece la fel. Un profesor care este mentor și care se ocupă de activitatea lui didactică și are în grijă un tânăr intrat în sistem, dar care are propriile clase și propria activitate, nu-și pot găsi împreună timpul necesar, astfel încât ei să învețe realmente unul de la celălalt, pentru că și mentorul învață de la studentul său în foarte, foarte multe împrejurări. Ori pentru asta, întotdeauna, deși suntem cu toții de acord că lucrurile ar trebui să fie schimbate, ne oprim la resursele financiare, la bani. Și o educație făcută cu lucruri ieftine se dovedește foarte scumpă în final.

”Cred că ar trebui o autonomie reală a școlilor. Dar pentru a avea o autonomie reală a școliilor, este necesar să avem o depolitizare a școlilor și, aș mai spune eu, și o desindicalizare a lor, în sensul de a vedea obiectivele școlare, nu numai strict prin prisma obiectivelor sindicale.”

Andreea Daraban: Premierul Ilie Bolojan a declarat că în ultimii ani în Educație au fost luate măsuri precum reducerea normelor didactice, scăderea numărului de elevi din clasă și creșterea salariilor profesorilor. Însă, cităm,”n-am văzut, din păcate, o îmbunătățire globală a sistemului de învățământ”, spune domnia sa. Aceste măsuri, care urmează să fie aplicate, vor conduce la îmbunatățirea sistemului de educație?

Mona Coțofan: Am citit și eu declarația domnului prim-ministru, am citit și declarațiile domnulului ministru. Mărturisesc, cu puțină jenă, că am trăit o naivitate a vârstei mele. Am fost extraordinar de entuziasmată de venirea dumnealor în sistem și îmi dau seama acum că, în primul rând, nu cred că sunt familiarizați cu ceea ce înseamnă în realitate sistemul. Una este să-l vezi pe hârtie și alta este să-l trăiești, așa cum îl trăim noi, uneori, decenii întregi în școală. Realitatea este că normele profesorilor nu au scăzut. În virtutea legii, s-a aplicat destul de târziu și după suficiente frământări sociale această prevedere de reducere a numărului de ore pentru profesorii cu peste 25 de ani de vechime. Numărul elevilor în clasă a scăzut tot în virtutea legii și tot după nenumărate frământări. Aceste modificări au fost considerate, și ele sunt în mod real, resurse ale calității. Acum nu știu care mai este calitatea vizată, de vreme ce revenim la aceste măsuri. Comasarea școlilor, de asemenea, nu poate duce spre creșterea calității, iar rezultatele școlare, adevărat, nici pe mine nu mă mulțumesc la nivel de sistem, dar cauzele nu sunt, cred, cele pe care le identifică domnul prim-ministru, ci poate trebuie căutate și într-o subfinanțare constantă a învățământului, de cel puțin 36 de ani încoace,  de când îl cunosc eu, lucrând în sistem.

”Construim elevul, fiecare în ora lui didactică, fără să ne punem de acord asupra prototipului, asupra tiparului în care vrem să-l încadrăm în final. Îl abordăm fiecare la ora noastră, îl încărcăm la ora noastră cu sarcini de lucru, fără să știm câte mai are el din afară.”

Andreea Daraban: Care ar fi schimbările majore, în opinia dumneavoastră, care ar putea aduce progres semnificativ în procesul de învăţare a elevilor, în tot ceea ce înseamnă îmbunătăţirea felului în care profesorii se raportează la elevi, în felul în care ei predau şi aşa mai departe?

Mona Coțofan: În primul rând, cred că ar trebui să pornim cu o autonomie reală a școlilor. Dar pentru a avea o autonomie reală a școlilor, este necesar să avem o depolitizare a școlilor și, aș mai spune eu, și o desindicalizare a lor, în sensul de a vedea obiectivele școlare, nu numai strict prin prisma obiectivelor sindicale. De asemenea, cred că la nivel de mentalitate trebuie foarte mult intervenit. Noi nu avem o practică a lucrului colaborativ și asta se vede și în consecințele acestor schimbări, față de care au fost foarte puține luări de poziție cu argumente. Una e să fim supărați, să ne propunem grevă și alta e să venim cu justificări, cu o serie de contraargumente, cu date, cu dialoguri care ar putea să modifice în bine lucrurile. Deci, nu există această practică în sistemul nostru. Noi nu vedem elevul ca pe un produs comun al tuturor. O să recurg la o metaforă, pe care am mai valorificat-o și în alte contexte, dar poate că ascultătorii dumneavoastră n-au auzit-o. Există o poezie a Ninei Cassian care definește un animal făcut din improvizații, preluate de la toate celelalte animale din jurul lui. Și cumva așa un fel de animal defect este și elevul nostru, pentru că îl construim fiecare în ora lui didactică, fără să ne punem de acord asupra prototipului, asupra tiparului în care vrem să-l încadrăm în final. Îl abordăm fiecare la ora noastră, îl încărcăm la ora noastră cu sarcini de lucru, fără să știm câte mai are el din afară. Clar și aici trebuie făcute schimbări, dar nu ne întâlnim să discutăm despre felul în care împreună putem să construim acest elev, astfel încât el să se simtă până la urmă bine la școală, valorizat și să devină omul pe care noi vrem să-l livrăm societății.

Andreea Daraban: O ultimă întrebare, pe finalul dialogului nostru, veți fi la școală pe 8 septembrie?

Mona Coțofan: Eu voi fi la școala pe 8 septembrie. Știu că există o nemulțumire, știu că există un îndemn la grevă. Sigur, mă voi solidariza, nu sunt membră de sindicat, mă voi solidariza cu deciziile majoritare ale colegilor, dar așa cum am făcut-o și în greva precedentă, voi renunța la salariu, dacă asta presupune greva, dar nu voi renunța la ore. Voi fi alături de elevii mei, pentru că la 8 septembrie anul școlar este deja întemeiat pe o normare, pe o repartizare la clasă și nu văd ce mai putem schimba dacă nu am schimbat până acum. Sigur că putem să schimbăm pentru anul viitor din timp și cu analiză și cu dialog, dar eu voi fi la ore.

Varianta audio a interviului:

Mona Coțofan este profesor de Limba și literatua română la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, are gradul didactic I, este autoare de auxiliare școlare,  mentor, metodist, cu experiență profesională de 35 de ani.