#StareaEducației (INTERVIU) Prof. Carmen Ion, fondatoarea festivalului Boovie: Motivația intrinsecă, dragul de carte și de a deschide un volum pentru propria bucurie și nevoie de cunoaștere au devenit din ce în ce mai rare pentru elevi. / Noile programe școlare și manuale de limba și literatura română pentru clasa a IX-a sunt departe de ceea ce i-ar putea interesa pe copii, dar sunt departe și de capacitatea lor de a înțelege și de a asimila.

Publicat de andreeadaraban, 12 octombrie 2026, 10:12

Lectura are nevoie de noi forme de apropiere de tineri, care sunt prinși din ce în ce mai mult de lumea digitală, atenția adolescenților fiind disputată de rețele sociale, videoclipuri scurte sau inteligența artificială. Și nu este vorba doar despre a-i convinge să deschidă o carte, ci și despre a-i ajuta să înțeleagă ceea ce citesc, să gândească critic și să descopere sensuri care au legătură cu propria lor viață. Despre provocările lecturii și ale predării literaturii în școala românească am discutat la Starea Educației cu Carmen Ion, profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” din Focșani și fondatoarea festivalului de book-trailere Boovie.

După 12 ani de experiență, Boovie a devenit mai mult decât un concurs dedicat cărților. Cu mii de elevi și profesori implicați la fiecare ediție, festivalul îi provoacă pe adolescenți să transforme lectura într-un produs creative, și anume un trailer de film inspirat de un volum literar. Astfel, cartea devine punctul de plecare pentru o experiență care presupune imaginație, colaborare, negociere și descoperirea propriilor aptitudini.

Carmen Ion consideră că, în prezent, adolescenții au nevoie de motivații suplimentare pentru a se apropia de lectură. „Motivația aceea intrinsecă și dragul de carte și de a deschide o carte pentru propria bucurie și nevoie de cunoaștere au devenit, într-adevăr, din ce în ce mai rare”, observă profesoara. Provocările precum Boovie pot fi o cale de a-i atrage în universul unei cărți și de a le oferi libertatea de a se exprima dincolo de formulele standardizate pe care le întâlnesc adesea la școală.

Realizarea unui book-trailer îi ajută să descopere că lectura nu înseamnă doar comentarii literare și răspunsuri corecte la clasă. Înseamnă și să interpretezi, să creezi și să lucrezi alături de ceilalți pentru a transforma o idee într-un proiect concret. „Una dintre bucuriile autentice ale realizării unui trailer este și faptul că […] noi chiar simțim că suntem acolo”, spune Carmen Ion, amintind de mărturiile unor elevi implicați în festival.

Răbdarea, o abilitate care trebuie exersată

În opinia profesoarei, una dintre marile dificultăți ale prezentului este pierderea răbdării în fața activităților care presupun efort susținut. În timp ce rețelele sociale oferă recompense rapide, lectura cere timp, concentrare și disponibilitatea de a urmări o idee până la capăt. „Cred că nu mai au răbdare să facă nimic mai complex până la capăt”, afirmă Carmen Ion. Tocmai de aceea, cele aproximativ două luni necesare realizării unui book-trailer reprezintă și un exercițiu de perseverență. Lectura, asemenea sportului, are nevoie de antrenament: „Dacă nu mai faci sport, se lasă toate alea pe-acolo, toți mușchii.”

Soluția nu este însă îndepărtarea tehnologiei din viața elevilor, ci folosirea ei conștientă. Profesoara a început să integreze inteligența artificială în activitățile didactice, cerându-le elevilor să genereze imagini pentru a ilustra concepte literare. Experiența i-a arătat că instrumentele digitale nu garantează și înțelegerea. Elevii au putut produce imagini, dar au întâmpinat dificultăți atunci când au trebuit să explice simbolurile utilizate. „Finalitatea acestor acțiuni, de genul Boovie, folosirea AI-ului, folosirea digitalului în viața noastră, să fie niște acțiuni conștiente, voite, în care omul să nu uite că el este om și că el comandă”, subliniază Carmen Ion.

Mai întâi, să înțelegem ce citim

Dincolo de lipsa interesului pentru lectură, dificultățile de înțelegere a textelor reprezintă o provocare majoră pentru școală. În contextul rezultatelor PISA, profesara vorbește despre nevoia de a reveni la exerciții fundamentale cum ar fi citirea atentă, explicarea cuvintelor și identificarea sensului unui fragment. „Am început să fac efectiv lectură pe text, cu degetul pe fiecare rând, să-i opresc, să-i întreb fiecare cuvânt, ce înseamnă structurile de acolo, ce înțeleg din astea”, explică ea.

Rămâne însă întrebarea: cum poate școala să păstreze legătura cu elevii și să le trezească interesul pentru literatură? Experiența lui Carmen Ion arată că răspunsul nu stă într-o singură metodă, ci în capacitatea profesorului de a găsi punți între cărți, experiențele tinerilor și lumea în care aceștia trăiesc. Iar înainte de a le cere să interpreteze literatura, poate că este nevoie, mai întâi, să-i ajutăm să o înțeleagă și să descopere plăcerea de a citi, spune cadrul didactic.

Noile programe, între ambiție și realitatea din clasă

O altă provocare majoră pentru profesorii de limba și literatura română este reprezentată de noile programe școlare pentru clasa a IX-a. Deși urmăresc dezvoltarea competențelor de lectură, interpretare și gândire critică, aplicarea lor la clasă ridică semne de întrebare în privința volumului de informații și a capacității elevilor de a le asimila, susține Carmen Ion.

Profesoara spune că primele săptămâni de lucru cu noile manuale au fost marcate de momente de „revoltă, de furie, de disperare uneori”. Profesoara consideră că unele conținuturi sunt prea complexe pentru nivelul de pregătire cu care elevii ajung la liceu și că există riscul ca materia să devină greu de urmărit, în loc să le trezească interesul. „Sunt departe de ceea ce i-ar putea interesa pe copii, dar sunt departe și de capacitatea lor de a înțelege și de a asimila”, afirmă Carmen Ion, referindu-se la experiența sa de la clasă. Ea atrage atenția că profesorii sunt nevoiți să explice numeroase concepte și informații de bază, pe care programa pare să presupună că elevii le cunosc deja.

În plus, lipsa unei imagini de ansamblu asupra programelor pentru toți anii de liceu și a viitoarelor cerințe de la Bacalaureat îi face pe profesori să fie prudenți în alegerea metodelor și a conținuturilor pe care le aprofundează. „Neavând imaginea de ansamblu, nu reușesc să-mi stabilesc pașii cu încredere și cu fermitate”, mărturisește profesoara.

Una dintre cele mai mari temeri ale sale este că avalanșa de informații ar putea îndepărta elevii tocmai într-un moment esențial al parcursului școlar, respectiv începutul liceului. „Avalanșa asta, mi se pare că este menită să creeze o ruptură între elev și profesor, chiar la începutul clasei a IX-a”, avertizează Carmen Ion.

Redăm, mai jos, interviul integral:

Andreea Daraban: Festivalul internațional de book-trailere Boovie are deja 12 ani în spate. Pe scurt, pentru cei care nu știu povestea, Boovie este un eveniment de amploare, un proiect educațional care implică mii de tineri. Este un festival concurs. Elevii de gimnaziu și de liceu aleg o carte propusă de organizatori și realizează un trailer după acel volum. Filmulețele realizate intră într-o competiție cu premii. Vă pregătiți așadar pentru o nouă ediție Boovie, nu? E momentul selecției cărților care vor intra în festival?

Carmen Ion: Da, primul moment este depunerea aplicației la Minister și încercarea de a-l menține în calendarul activităților extrașcolare ale Ministerului, ca să aibă atât copiii, cât și profesorii măcar această recunoaștere la mână, în afară de premiile pe care le dăm noi. Apoi, urmează alegerea cărților pentru ediția următoare. Încă nu am stabilit tema, dar eram săptămâna trecută în cancelarie și au venit niște comenzi de cărți pentru colegii mei. Ne-am uitat și una dintre colegele mele, de altfel profesoară de geografie, îmi spunea că una dintre acele cărți că ar merge foarte bine la Boovie. Drept pentru care, cartea aceea nu a mai ajuns în geanta ei, a ajuns în geanta mea. Deși încă nu am făcut chemarea la luptă pentru următoarea ediție, ne-a intrat atât de mult în sânge încât lucrurile interesante, pe care le vedem în jurul nostrum, încercăm nu neapărat să le corelăm cu Boovie, dar le legăm cumva în capul nostru de Boovie.

Andreea Daraban: Urmează niște etape importante pe care, de altfel, copiii le așteaptă cu nerăbdare. Cei care au mai participat știu exact cum se derulează tot procesul acesta și va fi și o bătălie pentru a-și alege cărțile după ce le veți fi selectat.

Carmen Ion: Weekend-ul trecut am fost la Iași, la conferința ConnectED, și una dintre profesoarele organizatoare, respectiv doamna Anamaria Ghiban, mă trage așa conspirativ la o parte, și imi spune: ”zi-mi ce ați hotărât pentru ediția următoare.” M-am uitat în ea și i-am zis:  n-am apucat să respirăm, abia a început anul, a trebuit să ne batem cu programele școlare,  cu manualele noi. N-am avut timp să mă gândesc la Boovie, dar de ce mă întrebi? ”Mă trag copiii de mână”. Deci, da, există o așteptare nerăbdătoare în unele școli,

 Andreea Daraban: Ați pornit Boovie ca pe o strategie didactică, pentru a-i face pe elevi să citească. După mai bine de un deceniu, după implicarea a zeci de mii de elevi în acest proiect, ce ați înțeles despre relația adolescenților cu lectura?

Carmen Ion: Am înțeles că e nevoie, totuși, de o motivație ca adolescenții să intre într-o carte. Motivația asta poate veni din ei sau poate veni de la alți colegi sau de la un profesor sau de la altcineva din zona lor. Și că din nefericire, motivația aceea intrinsecă și dragul de carte și de a deschide o carte pentru propria bucurie și nevoie de cunoaștere au devenit, într-adevăr, din ce în ce mai rare. Și atunci, e nevoie de tot felul de artificii din acestea, de provocări care să fie lansate, pentru a-i arunca efectiv în vârtejul unei cărți. Discutam zilele trecute la clasă și e într-unul dintre manuale o întrebare: Cum vezi literatura? Ca pe o ușă, ca pe o oglindă, ca pe un muzeu? Răspunsurile pe care mi le-au dat ei au fost drăguțe, adică au înțeles ce presupune fiecare obiect simbolic cu care era asociată literatura. E o oglindă a societății, e o oglindă a noastră până la urmă, o ușă către noi înșine, către înțelegerea lumii etc. Dar se vedea clar că răspunsurile lor veneau dintr-o interpretare intelectuală a exercițiului, nu neapărat dintr-o pasiune interioară. Și atunci, da, e de muncă. Ce mi-a plăcut la ei, respectiv la clasa cu care am lucrat, a fost faptul că s-au lansat în discuție cu inima deschisă și că par a fi deschiși, însă rămâne de văzut câți o vor lua pe drumul acesta. Rămâne de verificat.

Andreea Daraban: Spuneam că zeci de mii de elevi participă la Boovie. Ce credeți că îi atrage, de fapt, pe adolescenți la acest festival?

Carmen Ion:  Au participat zeci de mii de elevi în toate edițiile acumulate până acum. În general, în ultimii ani, avem o medie de 6.000-6.500 de participanți pe ediție, participanți însemnând elevi și profesori care se înscriu și coordonează echipele. Cred că, în primul rând, îi atrage provocarea și faptul că un roman din cele 20, pe care le propunem noi, poate constitui o treaptă de lansare către o lume pe care ei o explorează insuficient în școală. Respectiv niște abilități care uneori nu le sunt cunoscute nici lor înșiși, dar care îi interesează cumva. Ar vrea să își exprime mai mult părerile despre carte, fără să fie încorsetați de un limbaj oarecum de lemn, care e promovat, mai ales, având în vădere finalitatea ciclurilor de învățământ, respective Evaluarea Națională și Bacalaureatul. Ei încearcă să învețe un anumit limbaj standardizat de analiză și interpretare, care nu este întotdeauna foarte autentic și atunci cartea deschisă pentru a face un film după ea presupune o abordare mult mai onestă. Festivalul e un prilej de a-și descoperi sau exersa niște talente precum regie, lucrul în echip, distribuirea rolurilor. Încetul cu încetul se creează o atmosferă din asta foarte plină de solicitări care le sunt dragi, pe care încearcă să le rezolve implicându-se autentic în acest efort. Produsul acela nu mai este evaluat de un profesor și eventual de colegii lor de clasă. Intrând într-o competiție națională, cu o grămadă de oameni în juriu și în mai multe jurii care evaluează etapizat, ei capătă confirmări sau infirmări pe care le percep, cumva, ca fiind mai obiective decât cele pe care le-ar putea avea în cadrul școlii sau al familiei. Da, își dezvoltă foarte multe abilități: muncă în echipă, negociere de conflicte, abilități tehnice, abilități artistice. Una dintre bucuriile autentice ale realizării unui trailer este și faptul că, așa cum spuneau niște copii la un moment dat, noi chiar simțim că suntem acolo și că e atâta bucurie în momentul în care e o idee bună. Bucuria asta pe care nu ți-o poate lua nimeni, când ai scos ceva inteligent din cap și pe care tu așa îl simți și în care chiar crezi.

 Andreea Daraban: V-ați schimbat modul de a preda literatura după experiența aceasta cu Boovie?

Carmen Ion: M-am străduit să mă ridic la nivelul Boovie. Da, cumva cred că am început să devin mult mai conștientă de importanța folosirii tuturor acestor device-uri în scopuri educative, deturnarea lor de la zona de divertisment și socializare către zona de învățare. Încep să le dau teme pe care să le facă cu AI-ul, pentru că e o altă mare provocare. Și am avut  recent o discuție în care le-am dat să genereze niște imagini cu inteligența artificială în care să ilustreze niște concepte. Și a fost prima dată când am făcut așa ceva la clasa respective. Le-am spus să genereze o imagine în care să ilustreze ideea de ”homo faber”. Când le-am cerut explicații, care sunt simbolurile pe care le putem asocia cu toate detaliile din această imagine, nu știau.  Adică au luat un pic ca”gâștele”, au înghițit ce au primit de acolo, fără o analiză critică. Și acum pe asta o să lucrăm.

Andreea Daraban: Așadar, nu numai Boovie vă determină să vă schimbați metodele, ci și apariția inteligenței artificiale, care iată îi însoțește pe elevi. Ei o folosesc foarte des. Sunt studii care ne arată că o folosesc zilnic.

Carmen Ion: Da, da, categoric. Și la Boovie am introdus, anul trecut, o secțiune nouă de animație, de exemplu, sau o alta de musical, în care permitem și elaborarea parțială cu AI și cu recunoașterea intervenției AI-ului. Până acum, însă, nu a prins foarte bine. Adică, la ediția trecută nu am avut doritori foarte mulți pe zona asta. Trebuie să ne extindem și să ne adaptăm cumva, în așa fel încât, nu știu, cred că finalitatea acestor acțiuni, de genul Boovie, folosirea AI-ului, folosirea digitalului în viața noastră, să fie niște acțiuni conștiente, voite, în care omul să nu uite că el este om și că el comandă.

 Andreea Daraban: Lectura unei cărți presupune efort, iar adolescenții de astăzi pare că nu mai doresc să facă niciun efort, apreciază tot ceea ce este facil și parcă își pierd și ușor răbdarea, mult prea ușor. Credeți că adolescenții nu mai au răbdare să citească sau că nu le mai oferim suficiente motive pentru a avea răbdare?

Carmen Ion: Cred că nu mai au răbdare să facă nimic mai complex până la capăt. Și asta e încă una dintre bucuriile Boovie, pentru că producerea unui book-trailer înseamnă să fii în priză cam două luni. E și o formă de a-ți dresa răbdarea și de a nu mai alerga după recompense rapide. Întrebarea pe care mi-ați pus-o este una foarte complexă și ar merita să funcționeze drept cadru pentru o discuție amplă. Cert este că, da, în momentul în care faci un ou ochi și pui două boabe de piper și nu știu ce, bucățică  de gogoșar pe post de gură și primești  70 de like-uri în primele 10 minute, normal că după aia nu mai ai răbdare să stai să faci ceva consistent. Partea proastă este că am văzut inclusiv adulți care, în momentul în care făceau o postare, după aia erau lipiți cu degetele de telefon și voiau să vadă câte like-uri au primit, cine anume le-a dat like. E clar că e o boală de care începem să fim contaminați cu toții. Și ce să zic, cititul în sine, cititul unei cărți presupune multă răbdare, contact fizic, concentrare. Noi avem niște obișnuințe în privința asta, dar este exact ca la un sport. Dacă nu mai faci sport, se lasă toate alea pe-acolo, toți mușchii.

Andreea Daraban: Unii scriitori contemporani încearcă să-și adapteze stilul ca să fie pe placul adolescenților de astăzi, folosesc poate un limbaj colovial, adoptă o scritură facilă. Există o prejudecată potrivit căreia, dacă îi lăsăm pe copii să aleagă, nu vor citi literatura importantă? Este justificată această teamă?

Carmen Ion: N-aș putea să răspund decât în numele meu și mi-aduc aminte de cuvintele dirigintelui meu. Eu vin dintr-o familie modestă, în care aveam 8 cărți în casă. Până la sfârșitul liceului am avut vreo 600 de cărți. Le mulțumesc în continuare părinților mei că și-au rupt de la gură să-mi dea bani să cumpăr cărțile respective. Și eram foarte dornică să citesc, dar nu aveam o direcție. Aveam niște rudimente de cultură generală, de fapt. Și cred că în prima săptămână de școală, în clasa a IX-a, intrasem la singura clasă de filologie care exista în județul Vrancea, la vremea respective. Eram periculoși pentru că eram gânditorii și atunci nu puteau să fie prea mulți. M-am dus la domnul diriginte și l-am întrebat, cu ce să încep, ce să citesc, ce să fac? Și el mi-a spus: ”Citește orice, ce-ți pică în mână, prima carte pe care o vezi, nu contează. Că după aceea o să ajungi tu să le sistematizezi în capul tău.” Și a avut dreptate. Iar după aia, în anul întâi de facultate, am ajuns la vorbele lui Călinescu: ”eu nu mai citesc autori, eu citesc literaturi.” Ideea este că orice ar citi, din punctul meu de vedere, se adună, se așează, construiește niște cărămizi. Pentru că le creează, fără să-și dea seama, niște orizonturi, un mod de a gândi, un mod de a se gândi pe ei. După care, dacă efortul este susținut și constant, vor învăța, sigur, să aleagă. Pentru că, inevitabil, vor intra într-o lume în care oamenii citesc, în cercuri în care oamenii citesc. Pot să vină la proful de română și să-l întrebe ce mai citesc și așa mai departe.

Andreea Daraban: Ce ne facem însă cu acei copii care ajung la 15 ani și nu înțeleg ce citesc? Avem un procent ridicat la noi în țară, conform recentelor rezultate PISA. Cum îi ajutăm?

Carmen Ion:  Ce să zic? Facem manualele de clasa a IX-a. (râde) Coborâm nivelul ca să putem să-l ridicăm după aceea. Adică, de câțiva ani am început să fac efectiv lectură pe text, cu degetul pe fiecare rând, să-i opresc, să-i întreb fiecare cuvânt, ce înseamnă structurile de acolo, ce înțeleg din astea. Deci, ca să fiu absolut sigură că înțeleg textul și întrebările clasice: ”cine”, ”unde”, ”când”, ”cum”, ”de ce”, fac asta și încetul cu încetul se creează niște deprinderi. În primii 20-25 de ani de cariera în învățământ nu am făcut așa ceva. Bun, explicam niște lucruri care se întâmplau acolo, niște elemente care erau foarte departe de viața lor și pe care nu le înțelegeau și erau mai curând fenomene, nu erau cuvinte, nu erau structuri. M-am întâlnit cu o situație în care era un fragment din Balta Albă, în care un francez se uită la doi români fioroși, foarte înalți, era și noapte. Francezul era speriat și cei doi români, a căror limbă evident francezul nu o înțelegea, vorbeau destul de tare, gesticulau și ăsta se uita cu niște ochii holbați, cuprins de frică și e un citat cu aproximație: ”mi-am băgat mâna în buzunar să pipăi pistoalele de acolo.” A durat câteva minute bune ca să descifrăm ce înseamnă gestul acesta de fapt, respectiv că omului îi era frică și încerca să se asigure că are cum să se apăre în caz că lucrurile deveneau periculoase.

Andreea Daraban: Au fost dezbateri aprinse legate de programa pentru clasa a IX-a. Iată, anul școlar a început, avem programă nouă, criticată de unii, apărată de alții. Cum vi se pare această nouă programă, mai ales că aveți o experiență didactică ce vă permite să faceți și comparații?

Carmen Ion:  În aceste prime patru săptămâni, cred că patru săptămâni de școală au trecut, am avut momente de revoltă, de furie, de disperare uneori. Am consultat foarte multe manuale care urmează programa, deci ele sunt foarte bune din punctul acesta de vedere, dar mi se par atât de complexe și vă spun, le-am pus pe o masă mare în sufragerie, le-am pus pe fiecare și le-am luat, unitate cu unitate, și lecție cu lecție, să vedem care sunt punctele de vedere și cum anume sunt ele văzute și pregătite pentru a fi livrate elevilor, care este raportul dintre teorie și exerciții și tot așa și m-a cuprins, cumva, disperarea pentru că ceea ce părea doar o idee teoretică în momentul dezbaterilor, acum, și mă refer strict la experiența mea de la clasă, să ne înțelegem, sunt departe de ceea ce i-ar putea interesa pe copii, dar sunt departe și de capacitatea lor de a înțelege și de a asimila. Mi se par că sunt destul de multe informații, cel puțin cele referitoare la epoci, cu asta ar fi trebuit să începem pentru o înțelegere mai concretă a acestor conținuturi. Cred că e nevoie ca elevii să fi venit cu mult mai multe cunoștințe, pentru că suntem la următorul fenomen: ajung în fața clasei și îmi dau seama că ei nu au niște cunoștințe pe care, probabil, că autorii manualelor și ai programelor le-au considerat minimale, dar elevii nu le au, pur și simplu. Și atunci sunt pusă în situația de a explica destul de mult, de a da o grămadă de informații, care n-au cum să fie foarte bine primite. Le întrerup, cumva, cu exerciții, dar ca să pot să fac niște exerciții, trebuie ca ei să aibă niște informații. Cel puțin în această perioadă, până când fixăm niște concepte, niște caracteristici ale epocilor. Ideea este că orice am fi făcut, ne învârteam în jurul acelorași concepte, acelorași noțiuni și de foarte multe ori mă trezeam în fața unei clase care nu avea absolut niciun fel de reacție. Adică nici, stai puțin că mă interesează ce se întâmplă cu umanismul, nici stai puțin că nu vreau să aud de asta. Nu aveau pur și simplu nicio reacție. În atâția zeci de ani la catedră, e prima dată când sunt nu neapărat nesigură, dar simt cumva că nu ajung acolo, la ei. Nu găsesc o cale care să fie mai ușoară și care să strânească interesul și să-l și mențină. Ok, sunt capabilă să stârnesc interesul pe anumite porțiuni și facem discuții, dar îi simt, cumva, că la modul real, ei sunt departe de astea și că e prea mult cumva dintr-o dată.

Andreea Daraban: Câtă libertate oferă programa nouă profesorului?

Carmen Ion: Nici asta n-aș putea să vă răspund foarte mult, dintr-un motiv foarte simplu. Neavând programele pe toți anii de studiu, neavând o programă de Bacalaureat, neavând niște modele de subiecte de Bacalaureat, nu știu ce libertăți îmi pot permite. Și mi-e teamă, cumva, să-mi asum ceva libertăți, pentru că nu știu dacă nu se vor întoarce împotriva copiilor. Poate că sună revoltător așa pentru unii ce spun. Chiar nu știu, nu-s degeaba la catedră,  îmi place ceea ce fac. Dar acum, repet, mă simt nesigură. Neavând imaginea de ansamblu, nu reușesc să-mi stabilesc pașii cu încredere și cu fermitate. Combin șapte mii de manuale, deci mă uit, hai să vedem care ar fi varianta optimă. E un limbaj, uneori, foarte academic și foarte pretențios și foarte greoi. Și nu-i de ajuns să știu care sunt competențele din programă, pentru că și competențele acelea mi se par destul de, dacă nu cumva, chiar foarte ambițioase pentru profilul elevului mediu din România. Noi plecăm cu acest handicap despre care vorbeați și pe care l-a reliefat testele PISA și vrem acum să îi facem să aibă informații despre epocile culturale, să știe care e diferența între epocă și perioadă, vorbim despre epoca post-bizantină. E un amalgam de informații care nu pot fi sărite practic. Adică nu poți să prezinți Antichitatea, apoi Evul Mediu, sari peste Renaștere și ajungi la Iluminism. Că nu poți să faci asta. Ca să poți să creezi niște baze cum trebuie, trebuie să dai aceste informații. Dar, în același timp, avalanșa asta, mi se pare că este menită să creeze o ruptură între elev și profesor, chiar la începutul clasei a a IX-a, adică în momentul cel mai sensibil și cel mai important.

Varianta audio a interviului:

Varianta în format video a interviului:

Do teenagers still read? And more importantly, do they still understand what they’re reading?