#StareaEducației (INTERVIU) Liliana Romaniuc, președinta Asociației Române de Literație: ”PISA nu ierarhizează copiii, nu ierarhizează profesorii. […] Se uită la sistemele educaționale în totalitate. Trebuie să avem curajul să ne uităm la ceea ce se întâmplă în clasă și la pregătirea profesorilor.”

Publicat de Andreea Drilea, 12 septembrie 2026, 09:39

Rezultatele PISA 2025 readuc în prim-plan problemele profunde ale sistemului de educație din România. Mai mult de jumătate dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul de bază la matematică, iar la citire aproape unul din doi elevi are rezultate sub nivelul minim considerat necesar pentru a folosi în viața de zi cu zi ceea ce a învățat la școală. Situația este similară și în zona competențelor digitale: 57% dintre elevii români au rezultate sub nivelul de bază la rezolvarea problemelor cu ajutorul instrumentelor digitale.

În același timp, în  România, potrivit raportului PISA, elevii proveniți din medii avantajate socioeconomic au rezultate considerabil mai bune decât cei din medii dezavantajate.

La testarea din România au participat aproximativ 10.000 de elevi din 321 de școli și licee, din mediul urban și rural.

Invitată în emisiunea Starea Educației, Liliana Romaniuc, președinta Asociației Române de Literație, a declarat că rezultatele nu pot fi puse pe seama unei singure cauze. Pandemia, mediul socioeconomic, transformările tehnologice, dar și ceea ce se întâmplă efectiv în școală și în pregătirea profesorilor trebuie analizate împreună. „Fără îndoială, sunt și cauze sistemice, dar sunt și cauze care țin de un context internațional în care suntem”, explică Liliana Romaniuc. Ea atrage atenția că scăderea rezultatelor PISA este un fenomen internațional, observabil încă din anul 2000, inclusiv în sisteme educaționale considerate performante.

„Startul sau condițiile în care se naște un copil îi determină viitorul”

Una dintre cele mai grave probleme scoase la iveală de testarea PISA este prăpastia dintre elevii avantajați și cei proveniți din medii vulnerabile. „Copiii din segmentul cel mai dezavantajat, adică cei 25% dintre copiii dezavantajați din țara aceasta, comparativ cu cei 25% cei mai avantajați, au rezultate incredibil de slabe. Diferența dintre ei este una foarte mare”, spune Liliana Romaniuc. În opinia sa, mediul socioeconomic este „un predictor foarte puternic”, însă discuția nu ar trebui purtată în primul rând în termenii vinei. „N-aș vrea să discutăm numaidecât în termeni de vină, ci să ne uităm mai bine la ce ar trebui făcut”, afirmă aceasta.

Problema este cu atât mai importantă cu cât, spune Liliana Romaniuc, rezultatele PISA ar trebui să provoace o reacție pe termen lung, nu doar o dezbatere de câteva zile. „Pe mine mă încearcă un sentiment de tristețe, pentru că ce se întâmplă de obicei este că o săptămână, două, trei discutăm despre PISA, discutăm despre evaluări, discutăm despre lucrurile acestea, după care uităm. Ceea ce nu este în regulă.”

În opinia sa, primul pas ar fi ca sistemul educațional să accepte fără ezitare diagnosticul. „Este foarte important să spunem că PISA nu ierarhizează copiii, PISA nu ne spune cât de buni sunt copiii sau cât de lipsiți de performanță, nu ierarhizează profesorii. […] Se uită la sistemele educaționale în totalitate.”

Ce înseamnă, concret, să fii sub nivelul de bază la matematică?

Nivelul 2 din evaluarea PISA este considerat pragul minim al competențelor necesare pentru funcționarea eficientă în viața de zi cu zi. Pentru elevii aflați sub acest nivel, problema nu este doar că nu știu anumite formule sau că au uitat anumite informații, ci că nu reușesc să folosească ceea ce au învățat într-o situație concretă. „Poate să facă foarte puțin, în sensul că poate să facă operații simple, probabil, dar ceea ce el învață an și an și an, câte 3 sau 4 ore pe săptămână în școală, nu reușește să ducă în viața de zi cu zi”, explică Liliana Romaniuc.

Un exemplu simplu este calcularea suprafeței unei forme neregulate. Un elev poate să fi învățat formulele pentru pătrat, dreptunghi sau triunghi, dar dacă trebuie să combine aceste cunoștințe pentru a calcula aria unei suprafețe reale, apare blocajul. „Dacă nu știi să calculezi aria unei suprafețe, care nu este numaidecât un pătrat, este un pătrat și mai e și un triunghi și e împărțit, sau trebuie să o împarți tu […] atunci, desigur că îți pui întrebarea de ce am mai fost la școală și de ce am făcut orele de matematică?”

Una dintre explicațiile pentru rezultatele slabe este, în opinia Lilianei Romaniuc, modul în care elevii sunt obișnuiți să rezolve problemele. „Noi facem evaluarea în termeni de «se dă» și «se cere». Cam așa sună problemele noastre.” În viața reală însă, problema nu vine întotdeauna cu toate datele organizate și cu metoda de rezolvare sugerată. Elevul trebuie să înțeleagă situația, să selecteze informațiile relevante, să formuleze ipoteze și să găsească o strategie, mai susține Liliana Romaniuc.

Aproape jumătate dintre elevi au probleme la citire

La citire, 48% dintre elevii români au rezultate sub nivelul 2. Pentru președinta Asociației Române de Literație, dificultățile nu se rezumă la simpla capacitate de a citi un text. Elevul trebuie să poată înțelege cuvintele, să identifice informația importantă, să facă legături între idei și să își dea seama când nu a înțeles ceva. „O lentilă este literația, care te ajută să înțelegi, dar tu trebuie să treci prin procese de învățare ghidate de către profesori”, explică Liliana Romaniuc.

Un rol esențial îl are vocabularul, inclusiv la discipline care nu sunt asociate în mod tradițional cu citirea. „În afară de limba română și disciplinele lingvistice, noi, ceilalți profesori, nu insistăm atât de mult pe vocabular. Asociem vocabularul cu disciplinele lingvistice, ceea ce nu este în regulă.”

Un profesor de matematică, fizică sau chimie trebuie să fie atent nu doar la rezolvarea exercițiului, ci și la înțelegerea limbajului specific disciplinei.

Lectura de cinci minute care a dispărut din școală

Liliana Romaniuc amintește un moment în care România obținea cele mai bune rezultate la PISA: anul 2012. În acea perioadă, spune ea, exista o practică potrivit căreia fiecare profesor trebuia să aloce câteva minute lecturii la începutul orei, indiferent de disciplină. „Era obligatoriu ca la începutul fiecărei ore, indiferent de disciplină, profesorul să organizeze o activitate de lectură, de citit, de 5 minute.” Scopul nu era doar ca elevul să citească mai mult, ci să învețe să se raporteze la un text, inclusiv la unul matematic sau științific.

Copiii „nativi digital” nu sunt automat competenți digital

Un alt rezultat problematic al PISA 2025 este cel privind rezolvarea problemelor în mediul digital. Aproape 60% dintre elevii români nu ating nivelul de bază. Faptul că adolescenții petrec mult timp pe telefoane, tablete sau calculatoare nu înseamnă automat că știu să folosească tehnologia pentru a învăța și pentru a rezolva probleme. „Ar trebui, pe de o parte, să identificăm unde este această limită și, pe de altă parte, să vorbim aceeași limbă și profesorii și părinții”, consideră Liliana Romaniuc.

Soluția nu este, în opinia sa, eliminarea tehnologiei, ci folosirea ei controlat și cu un scop educațional clar. „Nimeni nu spune că nu trebuie să le folosim […] dar există un timp, o vârstă și un moment în oră în care tu trebuie să folosești și îl folosești doar dacă îți ajută învățarea, altfel nu.”

Ce putem învăța de la cei 7% de elevi „rezilienți academic”

Într-un tablou dominat de rezultate slabe, există totuși un indicator care poate oferi o direcție: cei aproximativ 7% dintre elevii români considerați rezilienți academic. Sunt elevi care, în ciuda unui dezavantaj socioeconomic, reușesc să obțină rezultate bune. „Asta mi-arată mie că ceva se poate”, spune Liliana Romaniuc.

În loc să fie priviți doar ca excepții, acești elevi ar trebui analizați pentru a descoperi ce factori i-au ajutat să depășească dezavantajele. „Eu ca sistem de educație trebuie să mă duc să văd care este ecosistemul din jurul acelui copil care a favorizat, ce l-a ajutat, ce a împiedicat puțin, a frânat un pic condiția din care el vine.”

Pandemia nu explică totul

România a pierdut, față de 2015, 25 de puncte la matematică și 21 la citire. Pandemia a avut, fără îndoială, un rol în această deteriorare, însă nu poate explica singură evoluția. „Cu siguranță că este. Dar, sigur că, repet ce am spus și la început, sunt mai multe cauze”, spune Romaniuc. În analiza sa trebuie incluse mediul socioeconomic, pandemia, activitatea de la clasă și pregătirea profesorilor. „Cred că este important să avem curajul să ne uităm și la ce se întâmplă în clasă. Să ne uităm la ce se întâmplă în universități, la pregătirea profesorilor.”

Liliana Romaniuc critică și modul în care este abordată formarea continuă a cadrelor didactice, în condițiile în care acumularea creditelor poate deveni un scop în sine. „Atâta timp cât noi, profesorii, mergem la formare doar pentru a lua niște credite […] la un moment dat, te duci și iei creditele alea. Îți trebuie, nu-ți trebuie le iei.”

În același timp, spune președinta Asociației Române de Literație, trebuie discutată și calitatea programelor de formare, iar Ministerul Educației ar trebui să fie „mult, mult mai selectiv”.

Mai multă autonomie pentru școli

Pentru schimbarea sistemului, Liliana Romaniuc nu ar începe cu modificarea curriculumului. Prioritatea sa ar fi autonomia școlilor și profesionalizarea managementului educațional. „Cred că școlile au nevoie de autonomie.”

Ea propune inclusiv ca directorii să beneficieze de o formare managerială serioasă înainte de ocuparea funcției.

„În loc să dăm un concurs acum pentru directori, eu i-aș duce 2 ani într-o formare foarte serioasă la nivel național.” Motivația este simplă și anume aceea că acele competențe necesare unui director nu sunt identice cu cele ale unui profesor. „Una este să fii profesor de matematică și să te duci să fii director de școală. Și alta este să faci școală de director, de management.”

Romaniuc consideră că autonomia ar trebui să includă inclusiv posibilitatea școlilor de a-și selecta profesorii și de a-și construi propriile mecanisme de dezvoltare.

Deși discuțiile despre educație ajung aproape inevitabil la programe și manuale, Liliana Romaniuc spune că problema nu este, în primul rând, lipsa infrastructurii sau a resurselor materiale. „Școlile noastre arată impecabil. M-am întors recent din America, arată mai bine decât în America. Efectiv, avem tot ce ne trebuie în școli, dar lipsește, totuși, esențialul.” Iar acel „esențial” este reprezentat, în viziunea sa, de oameni și de capacitatea lor de a lua decizii și de a-și asuma responsabilitatea. „Oamenii nu au autonomie, nu-și pot asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac, pentru că suntem oameni.”

O altă temă sensibilă este evaluarea profesorilor. Romaniuc consideră că evaluarea nu poate fi făcută mecanic, prin aceeași grilă, indiferent de școala în care lucrează cadrul didactic. „Înainte de a-l evalua pe profesor, trebuie să îl ajuți, să îl sprijini.” Ea atrage atenția că profesorii lucrează în contexte foarte diferite și că performanța trebuie analizată ținând cont de aceste diferențe.

Redăm, mai jos, interviul integral:

Andreea Daraban: De la început trebuie să facem precizarea că în cadrul studiului PISA, elevii sunt încadrați în funcție de rezultatele lor în șase niveluri de performanță: nivelurile 5-6, elevi cu performanțe ridicate, nivelurile 3-4, elevi cu performanțe medii, nivelul 2, elevi cu performanță de bază, iar nivelul 1, elevi cu nivel scăzut de înțelegere a noțiunilor, altfel spus cu performanțe foarte slabe. În cazul României, raportul general PISA 2025 arată că 38,5% dintre elevii participanți au înregistrat rezultate sub nivelul 2, anume cel considerat nivelul competențelor de bază sau nivelul minim de folosire în viața de zi cu zi a informațiilor căpătate în școală, la toate cele 3 competențe, respectiv  Științe, Matematică și Citire. Altfel spus, acești 38,5% se încadrează la analfabetism funcțional pentru toate cele trei competențe. Valoarea este de 5,3 puncte procentuale, mai mare decât la PISA 2022. În același timp, ponderea elevilor români care se încadrează la performanțe ridicate, acel nivel 5-6, a scăzut de la 5% în 2022 la 4,8% în 2025. Doamna Romaniuc, este acesta un eșec al școlii sau rezultatul unui cumul de factori?

Liliana Romaniuc: Mi-ar plăcea să pot să spun că acestea sunt cauzele și să le enumăr, dar nu pot să fac lucrul acesta. Fără îndoială, sunt și cauze sistemice, dar sunt și cauze care țin de un context internațional în care suntem, așa cum bine ați precizat. Și, la nivel internațional, tendința este de scădere. Nu doar din 2022 până acum, ci din 2000. Eu m-am uitat la sistemele educaționale performante, cum este Finlanda, și în mod special la cele care în mod istoric obțineau rezultate bune și am constatat că în  absolut toate sistemele educaționale care dau această testare PISA, rezultatele sunt în scădere, începând din anul 2000. Unele sisteme educaționale au și luat măsuri din punctul acesta de vedere. Există și cauze tehnologice, în sensul că copiii sunt foarte mult expuși la echipamente și la aplicații care le-au ușurat foarte mult învățarea, și ar putea fi și acesta un efect. Dar suntem la început, încă nu putem spune cu certitudine, dar sunt niște date, vă mărturisesc că nu le știu pe toate, de la un capăt la celălalt.

Andreea Daraban: Da, am citit că acei copii care folosesc inteligența artificială în învățare au un randament mai scăzut.

Liliana Romaniuc: Exact, progresul lor este mai scăzut. Suntem încă la început, nu putem trage concluzii definitive. De altfel, cu precauție și cercetătorii de la PISA spun lucrul acesta. Dar cu siguranță că poate fi și aceasta o cauză. Există și cauzele acestea care vin din polarizarea excesivă, cel puțin în România. Copiii din segmentul cel mai dezavantajat, adică cei 25% dintre copiii dezavantajați din țara aceasta, comparativ cu cei 25% cei mai avantajați, au rezultate incredibil de slabe. Diferența dintre ei este una foarte mare. Altfel spus, startul sau condițiile în care se naște un copil sau trăiește un copil îi determină viitorul, ceea ce este foarte tragic.

Andreea Daraban: Și nu se întâmplă în alte țări mai dezvoltate.

Liliana Romaniuc: Se întâmplă, dar nu într-un procent atât de mare. De altfel, aceste diferențe, în majoritatea sistemelor educaționale, au scăzut. În România, de altfel cred că și PISA spune lucrul acesta, ponderea celor mai dezavantajați, rezultatele lor sunt într-un procent mai mare, în timp ce copiii aflați în segmentul avantajat, stagnează, adică ei nu au urcat.

Andreea Daraban: Iarăși este o problemă. Înseamnă că vina nu aparține neapărat mediului din care provin.

Liliana Romaniuc: E un predictor foarte puternic. Ce cred eu, și n-aș vrea să discutăm numaidecât în termeni de vină, ci să ne uităm mai bine la ce ar trebui făcut, poate. Deși pe de altă parte, vă mărturisesc că pe mine mă încearcă un sentiment de tristețe, pentru că ce se întâmplă de obicei este că o săptămână, două, trei discutăm despre PISA, discutăm despre evaluări, discutăm despre lucrurile acestea, după care uităm. Ceea ce nu este în regulă. E foarte important să spunem că PISA nu ierarhizează copiii, PISA nu ne spune cât de buni sunt copiii sau cât de lipsiți de performanță, nu ierarhizează profesorii, dacă și-au făcut bine sau nu și-au făcut bine treaba. Ce face PISA? Se uită la sistemele educaționale în totalitate, dacă vreți, în toată amploarea lor. Și atunci, spuneam la început, sunt cauze sistemice, cu siguranță. Primul lucru pe care eu cred că trebuie să-l facem, noi, ca sistem de educație,  este să avem și decența, și demnitatea, să spunem aici suntem. Atât am putut face. Nu suntem bine, dar vrem să încercăm să îmbunătățim și să începem. Să nu rămână doar un deziderat, de care ne amintim peste 3 ani, când vom avea rezultatele noi, de la următoarea testare PISA.

Andreea Daraban:  Ce ar trebui să ne șocheze din acest tablou al rezultatelor PISA?

Liliana Romaniuc:  Sinceră să fiu, cam totul.

Andreea Daraban: De exemplu, ce înseamnă pentru un adolescent de 15 ani să fie sub nivelul 2 la matematică? Ce nu poate face concret acel elev?

Liliana Romaniuc:  Poate să facă foarte puțin, în sensul că poate să facă operații simple, probabil, dar ceea ce el învață an și an și an, câte 3 sau 4 ore pe săptămână în școală, nu reușește să ducă în viața de zi cu zi. Uitați-vă, un aspect care este relativ simplu din matematică: transformările geometrice. Dacă nu știi să calculezi aria unei suprafețe, care nu este numaidecât un pătrat, este un pătrat și mai e și un triunghi și e împărțit, sau trebuie să o împarți tu, că nu are formă regulată. Și dacă tu, ca adult, care ai trecut prin școală sau tânăr, care treci prin școală, nu știi să faci lucrul acesta, desigur că îți pui întrebarea de ce am mai fost la școală și de ce am făcut orele de matematică? Atât de multe ore? Și, nu în ultimul rând, trebuie să ne gândim și la aspectul acesta că nimic nu este gratuit și noi, ca societate, contribuim, suntem contribuabili, pentru a susține acest sistem de educație până la urmă.

Andreea Daraban: Așadar, ce anume măsoară testele PISA? Măsoară capacitatea elevului de a aplica în viața reală ceea ce învață la școală?

Liliana Romaniuc:  În școală, noi cu toții învățăm foarte multe lucruri. De asta și nivelurile, cum bine ați precizat, sunt șase.  De exemplu, dacă cineva vă întreabă: mai știți să rezolvați o integrală sau să calculați o limită de șiruri sau de funcții? Probabil o să spuneți nu, pentru că asta aparține nivelului superior, respectiv 5-6 și așa mai departe. Dar pentru a funcționa, pentru că vorbim despre competențe de literație funcțională, să poți funcționa în viața de zi cu zi, nivelul acela 2 este nivelul minimal. De exemplu, cum am spus puțin mai devreme, să poți calcula aria unei suprafețe care nu este numaidecât o formă geometrică pe care tu ai studiat-o în școală, sau volumul unui corp, știu eu, a unei clădiri, dacă vreți, care nu este un cub numaidecât, sau paralelipiped, sau prismă, sau știu eu, piramidă. Adică, să poți folosi acele cunoștințe pe care tu le-ai acumulat în școală, ceea ce ai învățat în școală, măcar la nivelul acesta minimal, ca să nu te depinzi de altcineva.

Andreea Daraban: Deci, asta n-au știut să facă elevii la aceste testări?

Liliana Romaniuc:  Da, sigur că da, de vreme ce avem un procent atât de mare sub nivelul 2.

Andreea Daraban: La citire, la testarea PISA, 48% dintre elevi au rezultate sub nivelul de bază, acest nivel 2. O fi oare și vina sarcinilor de lucru pe care le-au de rezolvat elevii la școală? Sau cum e concepută programa, , cum sunt concepute manualele?

Liliana Romaniuc:   PISA nu măsoară ce știe un elev în acord cu un anumit curriculum național, ci ceea ce poate să facă elevul cu ceea ce a învățat. Deci, sunt competențe până la urmă de viață, absolut generale, de care ai nevoie în viața de zi cu zi, indiferent unde te-ai născut,  dacă te-ai născut în Singapore, știm cât de sus sunt țările asiatice la aceste testări, sau în Estonia, care este țara din Europa, în ușoară scădere, nesemnificativă, dar totuși este acolo, în top. Repet, PISA măsoară abilitatea aceasta de a aplica și de a folosi în viața de zi cu zi ce ai învățat,  ca să aibă sens să vii la școală. Da, aici este o problemă care ține, cu siguranță, și de modul în care noi facem evaluarea.

Noi facem evaluarea în termeni de ”se dă” și ”se cere”. Cam așa sună problemele noastre. Sau, în fine, nu vreau să generalizez, pentru că sunt profesori care au mai schimbat lucrurile, dar în general, copiii au această așteptare, inclusiv părinții. Se dă și se cere. Dar viața nu este cu ”se dă” și ”se cere”. În viață trebuie să intuiești, să gândești, să discerni, pentru că nu ți se dă pătratul, de exemplu. Ți se dă o suprafață care are și un segment de cerc, care are și un dreptunghi, și un trapez și așa mai departe. Și tu trebuie să te gândești ce anume ai de făcut acolo, să cauți soluția. Asta înseamnă să te duci către ceea ce tu ai învățat.

Andreea Daraban: Dar ce înseamnă că un copil nu a reușit să treacă de nivelul de bază la citire? Nu înțelege textul? Nu reușește să facă anumite  conexiuni?

Liliana Romaniuc:  Există două componente extrem de importante, două dimensiuni, extrem de importante, eu le numesc chiar lentile, prin care noi trebuie să privim învățarea. O lentilă este literația, care te ajută să înțelegi, dar tu trebuie să treci prin procese de învățare ghidate de către profesori, că de asta vii în școală. De exemplu, să citești, dar nu doar să citești așa, fără să te oprești, să primești întrebări, să conștientizezi, tu ca elev, unde ai înțeles și unde nu ai înțeles, să știi ce înseamnă cuvintele și conceptele pe care tu le întâlnești în textul respectiv și, evident, să faci legături. Și, da, în testele acestea PISA există itemi de mai multe feluri sau întrebări al căror răspuns se găsește direct în text. În general, sigur că primul lucru este să citești textul, ori noi avem copii care au dificultăți la citire. Doi, după ce ai citit, să știi ce înseamnă fiecare cuvânt.  Altfel spus, e vorba de vocabular. Ori, dați-mi voie să vă spun că, în afară de limba română și disciplinele lingvistice, noi, ceilalți profesori, nu insistăm atât de mult pe vocabular. Asociem vocabularul cu disciplinele lingvistice, ceea ce nu este în regulă. Pentru că eu, la matematică sau la fizică sau la chimie, am un vocabular specific disciplinei respective și eu, ca profesor, dacă înțeleg ce înseamnă competențe de literație, atunci trebuie să fiu atent la cum citește copilul, să fiu atent la vocabular, să explic vocabularul.  Nu numaidecât să-l trimit la un dicționar științific, pentru că acolo definiția este grea și nu o înțelege. Deci copilul să treacă prin astfel de experiențe din care eu să-mi dau seama dacă el știe sau înțelege sau nu cuvintele și apoi să intervin cu alte măsuri.

Andreea Daraban: Domnul profesor Mircea Miclea spunea recent într-un interviu că lectura și scrisul au intrat într-o criză majoră, care va avea consecințe asupra gândirii logice, asupra gândirii critice.

Liliana Romaniuc:  Următorul pas era acesta, să vă spun, cât de mult scriem la disciplinele noastre și cât de atenți suntem noi, ca profesori, la corectitudinea textelor pe care copiii le creează. Și vreau să vă spun următorul lucru. În 2012, România a avut cele mai bune rezultate la testările PISA. După aceea a început declinul. Dar, în perioada respectivă, era obligatoriu, exista o foaie de parcurs și era obligatoriu ca la începutul fiecărei ore, indiferent de disciplină, profesorul să organizeze o activitate de lectură, de citit, de 5 minute. Îl înveți, îl ajuți pe copil să se obișnuiască cu textul matematic, să-l citească, nu doar să se uite la tablă, să rezolve problemele, iar apoi el merge acasă, deschide caietul și rezolvă automat problemele, fără să treacă prin procesul acesta de gândire și de reflecție, despre care vorbește profesorul Miclea.

Andreea Daraban: La rezolvarea problemelor în lumea digitală, aproape 60% dintre elevii români nu au competențe de bază. Pare greu de crezut, mulți sunt nativi digital, petrec ore în șir pe dispozitive digitale și totuși, unde este limita aceasta între tehnologie ca instrument educațional și tehnologie ca factor de distragere?

Liliana Romaniuc:  Da, e o întrebare bună și cred că aici ar trebui, pe de o parte să identificăm unde este această limită și pe de altă parte să vorbim aceeași limbă și profesorii și părinții. Pentru că dați-mi voie să vă spun că dacă la școală noi le luăm telefoanele, pentru că ați adus această problemă, dar acasă, la masă, împreună cu părinții, stau cu toții pe telefoane, atunci ce mesaj preia copilul, ce înțelege copilul de acolo? Vă dau un exemplu, școlile internaționale. Deci, cum să vă spun? Eu le apreciez foarte mult și noi facem deseori referire la acele școli și le criticăm pe ale noastre și ne supărăm pe ale noastre că impunem reguli copiilor. Păi da, într-o școală internațională nu prea miști în front. Nici tu elev, nici tu părinte. Dar haideți să încercăm să facem lucrurile astea și în școlile noastre. De ce părinții se supără atât de repede, și eu sunt o persoană care îi apără pe părinți, adică nu am niciun fel de problemă din punctul acesta de vedere și sunt gata să recunosc și știu mai mult decât aș vrea să știu, asta este realitate, despre ce se întâmplă. Dar, cu toate acestea, regulile trebuie să fie reguli și inclusiv la capitolul acesta al dispozitivelor digitale. Sigur că nimeni nu spune că nu trebuie să le folosim și eu personal cred că este important să le folosim, dar există un timp, o vârstă și un moment în oră în care tu trebuie să folosești și îl folosești doar dacă îți ajută învățarea, altfel nu. Iar tu ca părinte trebuie să fii alături de școală din punctul acesta de vedere. Personal nu cred că mai am energie să mai aud ”nu se poate” și ”nu așa” și ”nu așa”. Haideți să începem să facem. Studiul mai spune ceva absolut fabulos, faptul că avem 7% copii rezilienți academic.

Andreea Daraban: Foarte puțini.

Liliana Romaniuc:  Foarte puțini, dar totuși, asta mi-arată mie că ceva se poate, dincolo de ce fac copiii ăia, eu ca sistem de educație trebuie să mă duc  să văd care este ecosistemul din jurul acelui copil care a favorizat, ce l-a ajutat, ce a împiedicat puțin, a frânat un pic condiția din care el vine. Și lucrurile acestea sunt exemple de bună practică, care ar putea fi multiplicate și vă dau două exemple. Relația de sprijin părinte-profesor-elev. Avem un procent foarte mare de elevi care consideră că profesorii sunt interesați de cum învață ei, și profesorilor le pasă de învățarea fiecărui elev. Deci, dacă noi avem această realitate, ar trebui să ne ducem către profesorii aceia și să vedem ce anume fac ei deoarece elevii au transmis acest mesaj. Sau faptul că profesorii insistă și explică elevilor până când ei înțeleg. Poate că și asta a contribuit la succesul celor șapte la sută dintre copiii noștri care sunt rezilienți academic.

Andreea Daraban: România a pierdut la testările PISA, față de 2015, 25 de puncte la matematică și 21 la citire. Cum explicați această deteriorare pe un interval de 10 ani? Să fie la mijloc și pandemia ?

Liliana Romaniuc:  Cu siguranță că este. Dar, sigur că, repet ce am spus și la început, sunt mai multe cauze. Este vorba și de mediul din care vin copiii, este vorba și de pandemie, dar, în același timp, cred că este important să avem curajul să ne uităm și la ce se întâmplă în clasă. Să ne uităm la ce se întâmplă în universități, la pregătirea profesorilor. Adică, trebuie să le luăm pe toate. Nu ne ajută la nimic să dăm vina unii pe ceilalți.  Hai să vedem, la nivel universitar, ce se întâmplă cu pregătirea inițială a profesorilor, ca măcar de acum încolo lucrurile să meargă mai bine. Apoi, formarea continuă a profesorilor, da? Discutam cu o colegă și spuneam că atâta timp cât noi,  profesorii, mergem la formare doar pentru a lua niște credite și nu e vina noastră, acestea sunt condițiile, la un anumit număr de ani trebuie să ai un anumit număr de credite și, la un moment dat, te duci și iei creditele alea. Îți trebuie, nu-ți trebuie le iei. Pe de altă parte este vorba și  despre calitatea programelor de formare. Sunt o persoană care lucrează în domeniul acesta și cred că, din punctul acesta de vedere, ministerul ar trebui să fie mult, mult mai selectiv.

Andreea Daraban: Credeți că de aici ar trebui începută schimbarea? De unde ar trebui să înceapă investiția în educație?

Liliana Romaniuc:  Acum, eu o să vă spun că nu am foarte mari speranțe la nivel sistemic, din păcate. Cred că școlile au nevoie de autonomie. Știți, Estonia a reușit, dar să nu uităm în lucru, Estonia are 1,5 milioane de locuitori. Una este să faci o reformă într-o țară care este un pic mai mare decât Iașiul și mai mică decât Bucureștiul, ca populație, număr de școli și așa mai departe. Și alta este să faci într-o țară ca România.

Andreea Daraban: Dar iată că avem exemplul Turciei anul acesta.

Liliana Romaniuc:  Este de investigat încă. Este încă de investigat, sigur. Acolo sunt și multe alte probleme, dar au un salt foarte important. Și e o problemă care ține de cultură și de religie și sunt mult mai multe lucruri.

Sunt realități, fără doar și poate, dar este de investigat. Dar revin. Cred că școlile, din punctul meu de vedere, școlile au nevoie de autonomie, pentru că deja sunt școli reziliente academic, dacă vreți. Școli care erau foarte jos și care, sigur, cu pași mici…

Andreea Daraban: Ce înțelegeți prin această autonomie?

Liliana Romaniuc:  Tot ce înseamnă autonomie, da? Școlile să-și angajeze profesorii, directorul să fie angajat la nivelul școlii. Sigur că după ce este format, e treaba sistemului să formeze directorii, fără doar și poate. Sinceră să fiu, în loc să dăm un concurs acum pentru directori, eu i-aș duce 2 ani într-o formare foarte serioasă la nivel național. După 2 ani vom avea 100, 200, 300, dar vom avea 200-300 de școli care au un management profesionist. Pentru că una este să fii profesor de matematică și să te duci să fii director de școală. Și alta este să faci școală de director, de management. Pentru că funcția aceasta nu este profesionalizată.

Andreea Daraban: Când vă referiți la autonomia școlii, vă referiți și la selecția elevilor?

Liliana Romaniuc:  O să șocheze puțin ce o să spun.  Cred că fiecare școală trebuie să aibă propriul sistem de admitere, de înscriere a copiilor,  fără doar și poate. Asta este ce cred eu. Evident, asta trebuie să aibă și alte aspecte, să țină seama și de alte aspecte, de consilierea copiilor, sunt multe alte lucruri. Dar, cred că e bine ca școlile să aibă autonomie și cred că este bine ca părinții, familia, să decidă ei unde își duc copiii  și nu un calculator. Nu o repartiție de felul acesta. Repet, și am argumente pentru asta, nu avem timp să discutăm astăzi, dar cred că, sigur că un an, doi, trei, s-ar putea să avem anumite derapaje, dar după aceea lucrurile se așază. Iarăși revin la Estonia. În 1991, Estonia și-a câștigat independența. În 1992, primul element de reformă a fost autonomia școlilor. Ce au făcut estonienii? Au transmis două mesaje societății: primul,  avem încredere în profesori, pentru că aruncând mereu cu piatra și vorbindu-i de rău, asta înțeleg și copiii  și de aceea vă spun, cred în insule mai mult decât în sistem la momentul acesta, din punctul de vedere al schimbării. Și al doilea mesaj a fost ceva de genul, imaginați-vă că primiți o mașină și nu știți foarte multe, dar vi se spune să o conduceți, vi se arată doar câteva lucruri, nu vă izbiți în gard, pentru că e viața dumneavoastră în joc, da? Exact așa și ei. N-au știut,  nu erau directorii pregătiți. Sigur, e o poveste acolo care a început prin 1987, e o întreagă poveste acolo și o anumită cultură, dar oamenii aceia, pentru că li s-a acordat autonomie și au trebuit să-și conducă singuri școlile, să le gestioneze, au învățat și au avut motivația învățării.  Dar, dacă noi avem un inspectorat care îți spune ce să faci și vine și te controlează, fără să știe inspectorul ăla mai nimic și vorbește o persoană care a fost într-un inspectorat, da?

Andreea Daraban: Ați condus Inspectoratul Școlar Județean Iași.

Liliana Romaniuc:  Deci, realmente, nu știi și te duci acolo și controlezi niște lucruri, le spui ce să facă, ai plecat și oamenii fac tot  cum știu ei.  Pentru că e un principiu cât se poate de simplu, unde sunt problemele, sunt și soluțiile. Dacă eu am o problemă, în general, soluția nu vine din afară, eu o identific, eu o caut, da? Deci, acesta ar fi un prim pas, din punctul meu de vedere și de aici pot decurge toate.

Andreea Daraban: Așadar, autonomia școlilor, o pregătire riguroasă a profesorilor….

Liliana Romaniuc:   Formarea profesorilor și a directorilor de școli. Nu m-aș duce către curriculum. Avem  școli. Școlile noastre arată impecabil. M-am întors recent din America, arată mai bine decât în America. Efectiv, avem tot ce ne trebuie în școli, dar lipsește, totuși, esențialul. Oamenii nu au autonomie, nu-și pot asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac, pentru că suntem oameni.

Andreea Daraban: Nici o evaluare a profesorilor, poate, nu există. Una care să măsoare, în mod real, activitatea de la clasă.

Liliana Romaniuc:  Intrăm într-o altă conversație aici. Înainte de a-l evalua pe profesor, trebuie să îl ajuți, să îl sprijini. Cred că și lucrul acesta trebuie făcut la nivelul școlii, pentru că școlile sunt foarte diferite. Evaluez cu aceeași fișă un profesor care este într-o școală unde am o mare concentrare de vulnerabilitate, cu un profesor care este la cea mai bună școală din Iași sau din București. Adică, despre ce vorbim? E aceeași fișă. Cineva iese din evaluarea aceasta, cel puțin frustrat. Și atunci, ca să nu se întâmple lucrul acesta, toată lumea are 95-99 de puncte. Și e foarte bine.

Varianta audio a interviului: