Coregraful britanic Steve Batts: Dansul reprezintă o extensie poetică a mișcării cotidiene
În spectacolul „How To Watch Dancing (Looking Away From The Naked Emperor)”, coregraful și pedagogul Steve Batts ne provoacă să regândim relația dintre dans și privitor. În interviu acordat pentru Radio România Iași, Batts discută despre modul în care dansul poate fi perceput dincolo de constrângerile corpului ideal și de standardele impuse de industria performativă.
Publicat de isoreanu, 17 octombrie 2025, 20:52
Zilele acestea, coregraful Steve Batts se află la Iași, unde susține un workshop la Programul de Studii Coregrafie al Facultății de Teatru de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Duminică, 19 octombrie, de la ora 18,00, în Sala Studio a Facultății, va avea loc spectacolul „How To Watch Dancing”. Steve Batts semnează conceptul, dramaturgia și interpretarea.
Proiectul este o co-producție a Asociației PETEC și Echo Echo Dance Theatre Company, cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Steve Batts este coregraf, dansator și pedagog, fondator al companiei Echo Echo Dance Theatre din Irlanda de Nord și cunoscut pentru explorarea dansului ca experiență poetică și relațională. În spectacolul său, Batts invită publicul să privească dansul dincolo de corpul ideal și de standardele impuse de industria performativă. Prin conceptul de „mișcare poetică”, el propune o abordare în care prezența, sensibilitatea și semnificația dansatorului devin centrul atenției. În interviul acordat Ioanei Soreanu, Batts vorbește despre cum dansul poate fi o invitație la reflecție și perspectivă, transformând relația dintre artă și privitor într-un dialog viu, autentic și profund.
Ioana Soreanu: Cum redefinește spectacolul „How To Watch Dancing (Looking Away From The Naked Emperor)” relația dintre dans și privitor, invitându-ne să ne eliberăm de percepția „perfecțiunii corporale” impusă de industria performativă?
Steve Batts: Aceasta este o întrebare interesantă. În `How to Watch Dancing~, ceea ce încerc să fac — inclusiv prin activitatea mea didactică la universitate — este să arăt că, în general, există o eroare fundamentală în felul în care înțelegem ce este dansul. Care este, de fapt, centrul atenției noastre atunci când vorbim despre dans? Există o tendință puternică de a defini și de a gândi dansul doar prin prisma corpului. Această perspectivă domină practica disciplinară, pedagogia și discursul academic. În universități se vorbește mult despre „corp”: corpul ciudat, corpul în spațiul postcolonial, corpul cultural, și așa mai departe. Însă, pentru mine, această abordare este destul de nesatisfăcătoare, pentru că în felul acesta ignorăm un aspect esențial: dansul nu este mai „despre corp” decât este pianul despre muzică sau jocul despre muzică. Se creează astfel o confuzie, cred eu, deoarece în dans artistul — dansatorul — trebuie să fie prezent simultan și în același loc cu arta sa. Acest lucru nu se întâmplă în pictură, muzică sau poezie, unde opera este clar separată de persoana care o creează. Această observație m-a făcut să reflectez mai mult la istoria teatrului din secolul al XX-lea — la teoriile și practicile sale — de la Stanislavski, Cehov, Artaud, Peter Brook, Grotowski și alții. Am analizat modul în care aceștia au înțeles procesul teatral și rolul actorului. Apoi am observat cum mișcarea actorilor, chiar și atunci când renunță la text, este o formă „prozaică” a vieții: este constrânsă de dezvoltarea personajului și de arcul narativ. Actorul nu poate face orice dorește, la fel cum un romancier nu poate scrie pur și simplu orice îi trece prin minte. Dansul, în schimb, reprezintă o extensie poetică a mișcării cotidiene. Asta m-a făcut să mă gândesc la ce anume avem nevoie pentru a-l înțelege. Nu avem nevoie de un sistem codificat de evaluare, precum în competițiile sau formele foarte stricte ale baletului clasic, unde se caută clasificări calitative și cantitative. De fapt, nu avem nevoie de o grilă de puncte, ci de o complexitate a perspectivei asupra lumii. De aceea, văd dansul ca pe o invitație la o perspectivă poetică asupra realității — o abordare care ne provoacă să percepem mișcarea dincolo de simpla corporalitate. Aceasta este, cred, „eroarea de categorie” de la care pornesc: dansul nu este un fenomen care se poate reduce la corp. Atunci când privesc pe cineva dansând, nu vreau să mă întreb dacă performanța este „bună” din punct de vedere tehnic sau dacă mișcările sunt precise. Ceea ce caut este complexitatea sensului, o invitație la reflecție, la o perspectivă mai largă asupra lumii.
Ioana Soreanu: Steve Batts vorbește despre o răpire a dansului de la rădăcinile sale autentice. În ce fel această lucrare restituie dansului dimensiunea sa umană, firească și poetică?
Steve Batts: Voi încerca să răspund pe scurt. Putem totuși spune ceva mai mult despre acest subiect. Cred că folosesc ideea de mișcare poetică ca pe o metaforă, sau, mai bine zis, ca pe o analogie. Ceea ce vreau să spun este că, atunci când lucrăm cu poezia, suntem foarte preocupați de formă — de gramatică, de sintaxă, de structură. Însă poezia nu poate fi redusă la gramatică și sintaxă. Poți avea un vocabular imens și o stăpânire perfectă a limbii, dar asta nu te face un poet bun. Există ceva în poezia autentică ce ține de o complexitate a inspirației, de o forță vie care nu se poate calcula. Când scrii un vers, el nu apare printr-un algoritm, nu se construiește pas cu pas urmând o rețetă logică. Există un element de inspirație și de sensibilitate complexă. În dans, ideea de mișcare poetică implică un demers similar: să ne eliberăm de imaginea corpului obiectivizat — acel corp privit în oglindă, disciplinat, frumos, idealizat. Dar trebuie, în același timp, să ne distanțăm și de extrema opusă, foarte prezentă în dansul contemporan, unde oamenii s-au orientat spre procese somatice, introspective, care pun accentul pe trăirea subiectivă, izolată a corpului. Aceasta este, de fapt, cealaltă parte a dualismului cartezian — nu corpul obiectivizat, ci corpul interiorizat excesiv, rupt de lume. Practicile somatice tind să favorizeze experiența privată, dar experiența privată, în sine, nu este dans. Pentru a evita această falsă opoziție — între practica obiectivizată a corpului ideal și introspecția psihologică terapeutică — trebuie să ne întoarcem la esența dansului. Dansul nu este despre corp, nici despre trăirea interioară izolată; el este o experiență vie, relațională, care nu poate fi redusă nici la artefact, nici la simbol. Asta îl eliberează de ideile sculpturale, de gesturile demonstrative și de estetismul formal, apropiindu-l de o practică transformatoare autentică. Și, ca să revin la întrebare, cred că încep să înțeleg ce așteaptă oamenii când privesc pe cineva dansând. Ei nu urmăresc, de fapt, corpul. Ar fi aproape sociopatic să privești un om doar ca pe un corp care produce performanță, în loc să-l recunoști ca pe o ființă cu agenție, cu o prezență poetică în mișcare. Asta este, cred, esența unui act artistic autentic. Un actor slab este acela care se detașează de ceea ce face și pare că execută doar ceea ce i s-a cerut de către regizor. Atunci gestul devine doar simbolic, rupt de procesul transformator al actorului și al personajului său. La fel, în dans, ceea ce oamenii urmăresc cu adevărat nu este execuția perfectă, ci procesul viu, sensul interior, rezonanța umană. Eu lucrez mult cu copii, cu persoane cu dizabilități de învățare, cu oameni pentru care dansul este un proces de descoperire și de semnificație. Dansul devine autentic atunci când publicul rezonează empatic cu experiența dansatorului — nu când se oferă note sau se evaluează performanța tehnică. Nu e vorba despre o „notă de 6 perfectă” din partea unui juriu, ca în competițiile de balet sau de dans sportiv. Este vorba despre a recunoaște ceea ce este viu, autentic și semnificativ pentru privitor. Cred că nu putem avea un dans cu adevărat bun până când nu devenim cu adevărat interesați de ceea ce urmăresc oamenii atunci când privesc dansul.
Ioana Soreanu: Și ultima întrebare: într-o epocă dominată de imagine și performance vizual, cum poate dansul – în forma propusă de Steve Batts – să devină un discurs critic la adresa culturii spectacolului?
Steve Batts: În primul rând, vreau să spun că, în discursul critic, cel mai important lucru nu este să începi cu judecăți sau clasificări, ci cu propuneri și invitații. În mediul academic și intelectual s-a dezvoltat, de-a lungul anilor, un obicei destul de rigid: acela de a porni de la analiza și deconstrucția lucrurilor, de la „demontare”, nu de la deschidere. Este o abordare foarte modulară, aproape ca un experiment controlat — extrem de analitică — iar acest mod de a gândi ne limitează capacitatea de a percepe o lucrare în ansamblul ei. Există un autor interesant, Iain McGilchrist, care vorbește despre cum s-a îndepărtat de critica literară academică tocmai din acest motiv: spunea că nu mai putea să se apropie de poezie ca de un întreg, ca de un gestalt, ci doar ca de un mecanism. De aceea, cred că primul pas într-un discurs critic ar trebui să fie propunerea unor invitații — abordări care sunt diferite, autentice, complexe, care pornesc dintr-o sinceritate a perspectivei, fie ea individuală sau colectivă. În același timp, această abordare nu trebuie să respingă ideea de tehnică. Nu este suficient să spui „mă exprim liber”; trebuie să existe o conștiență a formei, a sintaxei, a abilității, a meșteșugului artistic. Totuși, acestea nu sunt scopul final, ci suportul unei invitații estetice — o invitație de a privi lumea dintr-un anumit punct de vedere. Acesta este, cred, momentul esențial al invitației critice: să spui, „iată perspectiva mea”. De exemplu, putem privi lucrările din perspectiva lui Merce Cunningham, modul în care el concepea corpul și sensul mișcării, și să realizăm: „aceasta nu este perspectiva mea”. În loc să reducem analiza la o etichetă — „el este X, Y, Z” — sau la o simplă deconstrucție a ceea ce a făcut, putem spune: „eu propun altceva”. Propun o perspectivă care vine dintr-o altă formă de înțelegere, o perspectivă gestaltică, holistică, care este o invitație către lume. Nicio perspectivă nu este finală. Ea există doar în dialog cu lumea, pentru că nu putem formula un punct de vedere universal. În felul acesta, ceea ce propun eu nu este o respingere a istoriei artei, a dansului, teatrului sau muzicii, nici a canonului, ci o formă de angajament critic cu acestea — o invitație la reflecție, nu o analiză disecantă. Această invitație spune: „privește lucrurile din perspectiva mea; poate că acest unghi va aduce o mai bună înțelegere a modului în care oamenii se întâlnesc cu arta”. Poate că vei aprecia mai mult sau poate că nu, dar scopul nu este să stabilești dacă ceva este „bun” sau „rău”. Scopul este să deschizi o perspectivă — să creezi o conversație vie, în locul unei analize care doar separă și clasifică.
(Radio Iași, FOTO Daniel Dănilă)
