(AUDIO/FOTO) „Un prinț și jumătate” vine la Iași – INTERVIU cu regizoarea Ana Lungu

Ioana Soreanu: Filmul „Un prinț și jumătate”, al regizoarei Ana Lungu are premiera la Iași. Premiera mondială a avut loc în cadrul Festivalului de Film de la Sarajevo, în luna august, a fost prezentat la București, și acum, vine la Ateneul din Iași. În rolurile principale, Marius Manole, Iris Spiridon si Istvan Teglas. Al treilea film al regizoarei Ana Lungu, după “Burta balenei” (2010, regizat împreună cu Ana Szel)  şi “Autoportretul unei fete cuminţi” (2015). Ana Lungu a acceptat invitația de a vorbi despre acest lungmetraj la Radio Iași. Mă bucur să ne auzim.

Ana Lungu: Mă bucur, și eu, foarte mult. Mulțumesc pentru invitație.

Ioana Soreanu: Care este povestea filmului? Ce temă de gândire transmiteți publicului?

Ana Lungu: „Un prinț și jumătate” este un film despre trei tineri care, ajunși la vârsta adultă, nu reușesc, din diverse motive, să-și întemeieze o familie. Și, ca o soluție împotriva singurătății, aleg, pentru moment, să locuiască împreună, alcătuind un fel de surogat de familie în care fiecare îndeplinește diverse roluri. Atunci când personajul feminin, personajul principal, interpretat de Iris Spiridon, se îndrăgostește de un scriitor maghiar din Transilvania, interpretat de actorul Laszlo Matray, familia fericită este în pericol de a se destrăma.

Ioana Soreanu: De unde a venit ideea aceasta a filmului, tema?

Ana Lungu: Tema filmului a pornit de la… pe de o parte, și de la experiențele mele proprii și ale lui Iris, dar și de la, să zic așa, observațiile, urmărind ce se întâmplă în jurul nostru. Se pare că trăim într-o perioadă în care familia, în forma ei tradițională, se întâlnește mai rar decât, să zicem, în generația părinților noștri. Mi se pare că din ce în ce mai multe cupluri divorțează, apar femei care locuiesc singure, și numărul celor care-și exprimă deschis homosexualitatea a crescut semnificativ în România. Se conturează, cred, o generație care a împlinit treizeci de ani și care nu mai respectă regulile tradiționale ale maturității. Despre adulții din această categorie am ales să vorbesc prin film și sper că vor fi interesați și vor veni, și ei, să vadă propunerea noastră.

Ioana Soreanu: Și, concluzia, la această problemă, cam care ar fi?

Ana Lungu: Cred că nu există neapărat o concluzie și cred că ne dorim ca publicul să privească filmul și fiecare să tragă propriile lui concluzii și păreri, Cred că am încercat să dăm publicului această liberate.

Ioana Soreanu: Aș vrea să mai zăbovim puțin asupra personajelor. Dacă am înțeles bine, actorii se joacă pe ei, împrumută din însușirile lor, personajelor, chiar numele, personajelor pe care le interpretează.

Ana Lungu: Da, actorii se joacă, într-un fel, pe ei, dar povestea este ficțională. Adică, situațiile care apar în film sunt niște situații inventate. De exemplu, Marius Manole nu are un copil și copilul care joacă în film, fetița Sașa Berceanu este, în realitate, fetița actriței Andreea Bibiri, nu este fetița lui Marius, desigur, și tot așa… Adică, e important să știm că povestea este inventată. Personajele păstrează numele actorilor, lucru care, de fapt, a plecat de la un incident de la filmare, când în primele secvențe pe care le-am filmat, cu Marius Manole și cu Iris Spirirdon, Marius era atât de concentrat în scenă, încât i se adresa lui Iris folosind numele ei adevărat. Ei se și cunosc de multă vreme, au lucrat și împreună, sunt și prieteni în viața reală. Și atunci, pornind de la acest incident, am păstrat numele lor reale și, de asemenea, o parte din secvențe sunt improvizate, adică, o parte din dialog este improvizat și, practic, în acest fel, am încercat să le dau ocazia actorilor să… nu știu cum să spun, să vorbească cu propriile lor vorbe și, de multe ori, sunt poate chiar părerile sau ideile lor despre viață și, cumva, aici e zona în care se contopesc, cumva, cu personajele.

Ioana Soreanu: În film apar și regizorul Radu Afrim, regizorul și coregraful Răzvan Mazilu? De ce ați simțit nevoia să îi introduceți în film? De ce dumnealor?

Ana Lunu: Pentru că mi-am droit ca filmul să aibă cumva și o dimensiune documentaristă, dacă se poate spune așa, adică, pe lângă povestea propriu zisă, mi-am dorit să restitui o anumită lume, și Radu Afrim și Răzvan Mazilu făceau parte din această lume, și au acceptat propunerea mea și a lui Iris, și a fost o colaborare foarte plăcută cu amândoi.

Ioana Soreanu: De ce „Un prinț și jumătate”, titlul filmului?

Ana Lungu: Pentru asta aș vrea să invit lumea să meargă în sala de cinema și să vadă filmul.

Ioana Soreanu: Ați realizat acest film fără finanțare de la Centrul Național al Cinematografiei. E greu să realizezi un film, în condițiile acestea, în România?

Ana Lungu: Cred că e foarte greu. Din păcate, eu sunt la a doua experiență de genul acesta, și filmul meu de debut de lungmetraj „Autoportretul unei fete cuminți” a fost, din păcate, în aceeași situație și, în ambele cazuri, a fost un efort foarte mare. Acum a fost parcă și mai mare pentru că proiectul era ceva mai complex și ceva mai elaborat, mai greu de făcut ca producție, am filmat și în afara Bucureștiului, am filmat două săptămâni în Covasna și, pentru această a doua parte a filmului, aș vrea să le mulțumesc celor de acolo, de la Direcția Județeană de Tineret și Sport, Anei Maria Popa, care ne-au ajutat foarte tare, fără sprijinul lor, nu am fi avut cum să filmăm această a doua parte a filmului. Și, am mai beneficat și de ajutorul scenaristului și profesorului Răzvan Rădulescu, care știind situația în care ne aflăm cu finanțarea și fiind la curent cu proiectul nostru, s-a oferit să ne dea o mână de ajutor, respectiv, a venit în Covasna cu cinci dintre studenții lui de la Karlsruhe, care au lucrat împreună cu noi, în echipă, și tot ei ne-au adus și o parte din echipamente, în mod special camera, care era destul de scumpă și nu ne-am fi permis o altă soluție din punct de vedere financiar.