#StareaEducației: Campania Radio România – #StaiSigurPeNet – Fraudele online de tip delivery și cum profită infractorii de rutina noastră digitală. Mihai Rotariu, manager comunicare DNSC: ”Trebuie să ne facem niște reflexe de securitate în online, așa cum avem în viața reală.”

Publicat de andreeadaraban, 16 mai 2026, 09:20 / actualizat: 19 mai 2026, 9:46

În cadrul campaniei Radio România #StaiSigurPeNet, Mihai Rotariu, manager al Direcției de Comunicare din cadrul Directoratului Național de Securitate Cibernetică (DNSC), a explicat cum funcționează cele mai frecvente fraude online și de ce utilizatorii devin victime atât de ușor. ”Atacatorii sunt foarte abili în a exploata contextul social, contextul politic, contextul din acea perioadă”, a declarat Mihai Rotariu.

Potrivit specialistului DNSC, perioadele aglomerate, precum sărbătorile sau campaniile de reduceri, sunt exploatate intens de infractorii online. ”De sărbători vedem un val al tentativelor de fraudă, tocmai pentru că atunci suntem într-o goană după cadouri, facem mai multe cumpărături online și tindem să devenim mai vulnerabili”, a explicat acesta.

Fraudele de tip ”delivery” se bazează pe un mecanism simplu: utilizatorii primesc SMS-uri sau e-mailuri prin care sunt anunțați că un colet este blocat, că trebuie achitată o taxă minimă sau că este necesară confirmarea unei adrese de livrare. ”În momentul în care primim acel mesaj, suntem alertați, deci suntem emoționați. Iată primul pas pe care-l fac atacatorii în cadrul acestei inginerii sociale”, spune Mihai Rotariu. Acesta avertizează că mesajele sunt trimise către sute sau chiar mii de persoane simultan, iar infractorii mizează pe faptul că o parte dintre destinatari chiar așteaptă un colet.

Una dintre metodele frecvent utilizate presupune redirecționarea victimei către un site fals, unde i se cere autentificarea prin WhatsApp sau introducerea datelor cardului. ”În momentul în care noi acceptăm să ne conectăm cu WhatsApp-ul, ne vine un cod de autentificare pe telefon, pe care dacă îl furnizăm, practic oferim atacatorilor acces direct la contul nostru”, a explicat reprezentantul DNSC.

După compromiterea contului, atacatorii continuă frauda folosind identitatea victimei. ”De regulă cer bani împrumut în numele nostru către toată agenda: «Dă-mi și mie 1.400 de lei până diseară, ți-i voi înapoia»”, a precizat Mihai Rotariu.

O altă schemă presupune solicitarea unei taxe modice, de câțiva lei, pentru livrarea coletului. În realitate, scopul este furtul datelor bancare. ”Victima se gândește: «Ce pot să pierd?». Dar, de fapt, pierde datele de card”, avertizează specialistul.

Deși fraudele online pot afecta orice categorie de utilizatori, persoanele în vârstă sunt considerate cele mai expuse. ”Persoanele de peste 60 de ani sunt cele mai vulnerabile. Există o foarte mare încredere în ceea ce se întâmplă în mediul online”, a explicat Mihai Rotariu. Acesta spune că mulți seniori folosesc aplicațiile digitale într-o manieră automatizată și nu observă semnalele de alarmă. „Același comportament în mediul online nu ridică niciun red flag și persoanele respective au tendința să furnizeze date”, a mai spus el.

În schimb, copiii și adolescenții, deși petrec mult timp online, înțeleg mai bine modul de funcționare a aplicațiilor digitale. ”Sunt mai atenți pentru că folosesc și mai intensiv mediul online și înțeleg procesele din spatele aplicațiilor”, afirmă reprezentantul DNSC.

Specialiștii recomandă verificarea atentă a linkurilor și a sursei mesajelor înainte de orice acțiune. „Trebuie să ne facem niște reflexe de securitate, așa cum avem în viața reală”, spune Mihai Rotariu. Acesta compară securitatea online cu gesturile automate din viața de zi cu zi: „Atunci când plecăm de acasă, încuiem ușa. La fel trebuie să ne obișnuim și în mediul online să verificăm linkurile și sursa mesajelor.”

În cazul în care cineva suspectează că a devenit victima unei fraude online, primul pas este contactarea serviciului de urgență al DNSC. „Ar trebui să sune la 1911, numărul național de urgență pus la dispoziție de Directoratul Național de Securitate Cibernetică”, a precizat acesta.

Specialistul atrage atenția că recuperarea banilor este dificilă și rareori se rezolvă rapid. „În 2024, doar aproximativ 4% dintre persoane reușeau să-și recupereze banii după ce au fost păcălite”, a declarat Mihai Rotariu.

Reprezentantul DNSC subliniază că majoritatea atacurilor nu sunt sofisticate din punct de vedere tehnic, ci se bazează pe manipulare și grabă. „Atacatorii ne targetează cu o poveste și ne pun pe noi să facem acțiunile respective”, explică acesta. „Dacă facem niște verificări minimale, o să putem evita tentativele de fraudă foarte simplu”, a concluzionat Mihai Rotariu.

Varianta audio a interviului:

Varianta în format video a intrviului:

Campania #StaiSigurPeNet: Fraudele online de tip ”delivery” sau când „coletul” devine o capcană

#StareaEducației: Campania STAI SIGUR PE NET – ”Cum recunoaștem un copil dependent de ecrane?”. Diana Sofian, psihoterapeut: ”Când copilul refuză sistematic orice altă activitate și preferă să se refugieze în ecran, este un semnal de alarmă. Interdicția este metoda cea mai fragilă de prevenție a consumului de ecrane. Îți vine natural să o faci, dar ea are efecte pe termen foarte scurt.”

Publicat de andreeadaraban, 6 martie 2026, 13:59 / actualizat: 10 martie 2026, 17:39

Campania ”STAI SIGUR PE NET”, desfășurată de Radio România, urmărește o informare corectă și nu demonizează tehnologia, ci oferă instrumentele necesare pentru ca aceasta să fie utilizată fără a periclita echilibrul emoțional și siguranța tinerilor, dar și pentru ca părinții și profesorii să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat în universul digital al copiilor.

Campania se va desfășura pe tot parcursul lunii martie, pe toate frecvențele Radio România și în mediul online, pe site-urile și conturile noastre de social media. Tema pe care v-o propunem, pentru această săptămână, este ”Cum recunoaștem un copil dependent de ecrane”, dar și ce putem face pentru a veni în sprijinul acestuia.

Colega noastră, Andreea Daraban, a discutat la Starea Educației despre acest subiect cu Diana Sofian, psihoterapeut clinica EFT Hub Iași precum și cu Anamaria Ghiban, profesor de Limba și literatura română la Liceul de Informatică din Iași, cofondatoarea Asociației PISC- Profesorii Inovează Școala.

Andreea Daraban: Doamna Diana Sofian, care sunt primele semne că utilizarea ecranelor devine problematică sau este problematică?

Diana Sofian: Pragul cabinetului, în primul rând, îl trec părinții. Când ajung în cabinet, ei sunt cei care sesizează comportamentele care le pun semne de întrebare, iar în primă instanță lucrăm și discutăm mai întâi cu părinții, după care ne întâlnim și cu copiii. Principalele semnale ale utilizării mult mai frecvente a ecranelor, care poate duce într-o dependență, este acest control pe care ei nu-l mai iau. Această negociere constantă, încă 5 minute, încă 5 minute. De asemenea, plictiseală pe care ei o invocă, când vine vorba despre orice altă activitate pe care o pot avea în afara ecranului: ieșiri cu prietenii, hobby-uri, plimbări în natură. În momentul în care copilul refuză sistematic orice altă activitate și preferă să se refugieze în acel ecran, este un semnal de alarmă. Și, bineînțeles, ne uităm și la comportament: crize de furie, conflicte în familie foarte des de la luatul telefonului, de la opritul telefonului, imposibilitatea de a se regla emoțional. Unii, pentru că nu reușesc să aibă această reglare, ajung tot în ecran, unde ajung să se regleze emoțional. Trece furia, trece tristețea, pentru că ecranul îmi oferă acel ”instant gratification”, acea dopamină, pe care mi-o dă cu polonicul și mă simt bine când deschid ecranul și mă uit acolo.

Andreea Daraban: Ați avut la cabinet doar adolescenți sau și copii de vârstă mai mică?

Diana Sofian: Și copii de vârstă mai mică, pentru că ecranele, din păcate, intră în viața copiilor noștri încă de la vârsta preșcolară, uneori, ca să nu mai zic de vârste mai micuțe, în care folosim ecranele la rutinele biologice. Punem ecranul pentru ca cel mic să mănânce, sau să stea așezat pe oliță, pentru că altfel se plictisește și se ridică. Deci pot fi și astfel de cazuri.

Andreea Daraban:  Se poate face o distincție pe categorii de vârstă, privind această problematică? Una este să vorbim despre dependență de ecrane, la o vârstă mică, iată, preșcolari, clase primare, alta când ne raportăm la adolescenți, de exemplu.

Diana Sofian: Cu siguranță, discutăm și despre o expunere diferită și graduală a copiilor la ecrane și la tipul de conținut pe care ei îl consumă. Putem vorbi de categoria de 0-3 ani, acolo unde telefonul este folosit pe post de babysitter, să spunem, unde automat ecranul interferează cu relația pe care copilul și-o creează cu adultul. Dacă vorbim de etapa de dezvoltare 0-3 ani, în care este vorba despre atașament și explorare, senzorială și motorie, băgând ecranul, automat noi scoatem toate aceste variabile din discuție, iar copilul nu mai are dezvoltarea potrivită vârstei. Discutăm și despre preșcolaritate, 3-6 ani, în care copiii au fitilul foarte scurt, apar acele tantrumuri, refuzurile și în care intervine această frică, poate, sau nevoia părintelui de a-i da ecranul ca să fură un pic startul. Să învețe, poate, mai repede o limbă străină, să fie și el în contact cu desenele animate cu care se discută la grădiniță,  în clasa 0. Din nou, intervenim acolo unde copilul ar trebui să-și dezvolte anumite abilități de reglare emoțională. Ca să nu mai discutăm și despre timpul pe care ar trebui să-l petreacă, care este foarte limitat. Discutăm de 10-15 minute, începând cu vârsta de 3 ani, la care mai adăugăm încă 10-15 minute la fiecare an de viață, deci undeva pe la 7 ani ajungem abia la o oră de ecran, care ar putea fi considerată benefică, în anumite condiții. Școlaritatea, care vine cumva cu o preadolescență precoce, unde intervin jocurile video, YouTube-ul, uneori, din păcate, chiar și rețelele sociale. Dacă avem regula de 3, 6, 9, 12, fără telefon până la 3 ani, fără jocuri video până la 6 ani, fără internet până la 9 și fără rețelele sociale până la 12, realitatea este că ele apar destul de devreme. Avem exemple de bune practici, care vin din Australia, care lucrează să interzică prin lege rețelele sociale, de exemplu, până la 16 ani, pentru că ducându-ne spre adolescență, mergem spre etapa de vârstă în care se conturează identitatea, relațiile sociale, apartatența de grup. Iar a-l scăpa pe copil în acea junglă, fără niște prerechizite anterioare și fără o educație digitală poate duce la consecințe foarte grave.

Andreea Daraban: Există diferențe între dependența de jocuri video și dependența de social media? Putem face această distincție?

Diana Sofian: Există, datorită conținutului la care copilul poate fi expus. De asemenea,  și jocurile video au anumite categorie de vârstă pe care ar fi bine, poate, să o  luăm în considerare, plus anumite prerechizite, pentru că acum este foarte la modă la copii, de exemplu, să se joace Minecraft și Roblox. Dar, de exemplu, pe Roblox poți cumpăra robucși și astfel copilul ajunge să joace și să aibă acces la această tranzacție, pe care el o face online, dar poate că el n-a ajuns în etapa în care să fie lăsat să se ducă să cumpere singur o pâine de la colțul blocului.

Andreea Daraban: Când putem vorbi, din punct de vedere psihologic, de dependență și nu doar despre utilizare frecventă?

Diana Sofian: Dependența apare atunci când survin deteriorări evidente, când somnul este afectat foarte tare, când rutina biologică, de exemplu, luarea mesei este afectată vizibil, plus refuzul constant de a intra în anumite activități diferite care să nu implice ecrane.

Andreea Daraban: Inclusiv socializarea, uneori tot pe ecrane se face.

Diana Sofian: Da, tot pe ecrane, pentru că, vedeți, în ecran, copilul are butoanele, poate să dea undo, poate să dea fast-forward, poate să dea rewind, are acolo un ”instant gratification” și un control pe care noi nu-l avem ”in real life”, cum spun adolescenții și după aia îi spui, ok, du-te în parc cu Gigel și se duce în parc și îi spune: hai, Gigele să ne cățărăm! Și Gigel îî spune, ”dar eu nu vreau. Mie nu-mi place jocul ăsta”. Și atunci apare acea intoleranță la frustrare, că el e obișnuit cu ecranul, unde primește cu polonicul dopamină unde simte că deține controlul și astfel copilul nu își mai dorește să iasă în parc. Cum gestionează frustrarea? Cum gestionează respingerea? Cum gestionează colaborarea cu acel copil? Nu știe să ajungă la un compromis. Sunt niște abilități de relaționare sociale pe care copiii le câștigă în timp și în viața reală.

Andreea Daraban: Anamaria Ghiban, ați observat dificultăți de concentrare la elevi, generate de această expunere excesivă la dispozitivele digitale?

Diana Sofian: E greu ca eu, din perspectiva profesorului, să știu că aceste dificultăți de concentrare vin sau au legătură mai mult sau mai puțin cu ecranele. Dacă e să privesc în ansamblu, la generațiile actuale, copiii care vin în preadolescență, am observat și eu asta și observăm și noi, profesorii, că preadolescența și-a coborât un pic pragul. Pot să spun că sunt mai agitați și că de multe ori concentrarea este o problemă. Nu am, însă, datele necesare să afirm că acest lucru este cauzat de tehnologie. Probabil că și expunerea la tehnologie are o mare importanță. Sunt semnale pe care le văd în clasă și care, uneori, mă duc cu gândul la ideea aceasta. Dom’le, copiii ăștia sunt agățați de telefoanele lor. Nu mai departe de ieri, aveam două ore la aceeași clasă și ei în pauză au voie să-și ia telefoanele din cutiile unde doamna dirigintă le spune să le pună. Și eu le-am spus că nu o să merg în cancelarie, și că voi sta cu ei,  cele zece minute. Erau foarte frustrați, evident, că nu-și puteau lua telefoanele, pentru că trebuiau să mă deranjeze pe mine, la catedră. Și le-am zis, uite, o să facem așa: asta e pauza fără telefoane, ieșiți la joacă afară. Și reacția generală a fost: ”oh, doamne, cum, fără telefoane?” Până la urmă, au acceptat. Dar, asta spun, văd semnale de genul acesta.Nu știu dacă să pun neapărat în relație doar cu tehnologia, sunt o mulțime de alți factori. Felul în care a evoluat alimentația copiilor din zilele noastre, felul în care ajung la ei informații, nu doar din tehnologie, ci dintr-o multitudine de surse, o presiune socială care există în unele situații și așa mai departe.

Andreea Daraban: Există reglementări ale Ministerului Educației privind utilizarea telefoanelor la școală, că tot ați adus în discuția acest aspect, și spune Ministerul că utilizarea în timpul orelor de curs a telefoanelor mobile sau a oricăror alte echipamente de comunicație electronice de către elevi se poate face numai la solicitarea cadrului didactic, în situația folosirii lor în procesul educativ. Se respectă regulile acestea în școală?

Anamaria Ghiban: Acum, în școală în care predau eu, se respectă. Nu pot vorbi pentru toate școlile. Cum spuneam, copiii își pun telefoanele, au voie să  le ia în pauză, e dreptul lor. Nu știu dacă se respectă sută la sută. Probabil că în foarte multe școli a ajuns să se respecte regula asta, chiar dacă, la început, au fost reticenți. În momentul în care există legislație, nu mai comentăm și respectăm regula. Poate e mai greu la clasele de liceu, poate că acolo mai sunt compromisuri. Personal, la liceu folosesc mult tehnologia, atât  tehnologia din clasă cât și telefoanele. Îi pun pe copii să caute ăn DOOM, cuvinte, avem de lucrat pe grupe și au de vizionat un material pe care îl trimit la toată lumea în timp real pe Microsoft Teams, deci ei trebuie să-l vizioneze. Unde să-l vizioneze? Pe telefoane. Deci la liceu, personal folosesc și la orele mele se folosește telefonul. Îmi pare rău dacă dezamăgesc pe cineva. La cei mici, nu e același lucru. Acolo, într-adevăr, folosim tehnologia care există în clasă, proiector, laptop conectat și așa mai departe. Aș zice că se respectă acolo unde se dorește.

Andreea Daraban: Credeți că interzicerea utilizării telefonului în școală, chiar și la activitățile educative, ar fi o soluție pentru a-i ține departe pe elevi de tehnologie?

Anamaria Ghiban: În niciun caz nu pot să spun asta. Ar fi contrar principiilor mele. Eu, după cum bine știi, sunt și formator de educație media, facem multe cursuri pentru educația digitală și educația media digitală, atât pentru profesori cât și pentru elevi. Nu cred că interdicția totală este o soluție. Cred, în schimb, că educarea copiilor, încă de la intrarea lor în sistem, poate să ajute. Ei vin cu un bagaj de acasă. Cum spunea și doamna Sofian, din perspectiva specialistului, lucrurile astea încep dinainte de școală. Ecranul pus ca să mănânce copilul, ca să stea cuminte, ecranul babysitter. Ori, în momentul în care copilul intră la șase, șapte ani în școală, cu niște rutine care includ deja ecranele, atunci școala vine să educe, dar și părintele cred că are rolul lui. Nu cred, însă, că interdicția totală e o soluție, cum nici interdicția rețelelor sociale, că e o discuție întreagă în privința asta, nu cred că e o soluție.

Andreea Daraban: Nu e o soluție pentru copii sub șaisprezece ani?

Anamaria Ghiban: E discutabil, aș spune. Sunt niște limitări, am mai spus-o și am afirmat-o și în contexte oficiale. Cred că aici, pe de o parte, poate că presiunea ar trebui să fie mai mare pe dezvoltatorii platformelor de rețele sociale, apropo de filtrarea conținutului. Iar dacă aici, să spunem, că poate noi vorbim de România și de legislația din România, nu avem atât de mult control, că nu putem exercita, neapărat, presiunea supra dezvoltatorilor, cred că în alt aspect este legat tot de educație. Și iarăși revin, știu că fac lobby pentru educația media, dar cred că mai mult ca oricând este necesară. Pentru că dacă interzici rețelele sociale până la șaisprezece ani, am să-ți aduc un argument pe care mi l-au adus elevi de-ai mei. Dacă până la șaisprezece ani, la modul ideal, noi nu intrăm pe nicio rețea socială și la șaisprezece ani intrăm în social media, la optsprezece ani suntem cetățeni cu drept de vot. În cei doi ani, cum facem educație? Există riscul de manipulare media. Dacă acel copil, în mod ideal, până la șaisprezece ani n-a intrat pe nicio rețea, cum devine el cetățean cu drepturi depline, bombardat din toate părțile de aceste lucruri?  Cum reușește să se apere de dezinformare, de teorii ale conspirației care circulă în media, de tot ce circulă în social media. De aceea, aș zice că limitarea, nu interdicția, dublată de niște programe educaționale care să aibă în vedere educația media, educația digitală, ar putea fi o posibilă soluție.

Andreea Daraban: Ce greșeli fac, cel mai frecvent, părinții, doamna Sofian, atunci când încearcă să gestioneze această problemă a timpului petrecut pe ecrane?

Diana Sofian: Cred că a punctat foarte bine, doamna profesoară, că metoda cea mai naturală care ne vine este aceea de a interzice. Interdicția este metoda cea mai fragilă de prevenție a consumului de ecrane. Îți vine natural să o faci, dar ea are efecte pe termen foarte scurt. Părerea mea este că o greșeală foarte mare este că ne subminăm rolul nostru de părinți și de transfer de încredere pe care noi îl putem face către copii. Ar trebui să ne uităm mai atent un pic la noi, să vedem cum ne poziționăm noi în această eră digitală. Considerăm ecranele o otravă pentru ei? Considerăm că e raiul pe pământ și că trebuie să facă parte din lumea aia? Sau ne poziționăm undeva la mijloc,  unde poate vedem și beneficiile, că ne bucurăm că avem un roboțel, căruia îi dăm drumul în drum spre casa să ne facă curat, dar vedem și riscurile asociate.  Și din punctul acesta, în care ne uităm la noi și la relația noastră cu digitalul, putem avea perspectiva: ce ducem în relație cu copilul? Copilul  mă vede conectat la media în camera de lucru, să zicem, când e timpul de lucru,  sau mă vede în ecrane și când învârt cu lingura la bucătărie în oala de ciorbă? Totul pornește de la noi, ăsta este lucrul care mi se pare mie că părinții îl subminează. Noi suntem învățătorii principali, cel puțin cât ei sunt micuți. Până când ajung la,  preadolescență adolescență, ar trebui să profităm din plin de exemplul pe care noi îl putem da. Și bineînțeles, mă gândeam acum, cum spunea doamna profesoară, la acea pauză, fără telefoane și trebuie să mă duc afară să bat mingea sau ce trebuiau ei să facă. Când îl iei de la ecran, niciun copil nu o să-ți spună: da, mami, las ecranul și vin. Dar cu consecvență, te invita să te joci, nu te supăra frate. O să-ți spună, că e plictisitor. Normal că este plictisitor față de acel conținut pe care el poate îl consuma pe ecran. Dar cu consecvență, cu discuții de după, îi aducem în față beneficiile. Adulții trebuie să oferă alternative  sănătoase.

Andreea Daraban: Adolescența este o perioadă foarte sensibilă. Cum deschidem o conversație despre dependența digitală fără a isca un conflict?

Diana Sofian: Cred că discuțiile ar trebui deschise de dinainte de adolescență. Dacă am ajuns acolo, e un pic tardiv, dar, bineînțeles, mai bine mai târziu decât niciodată. Studiile făcute în România, pe copiii români, arată că 80% dintre ei au acces la internet, la conținut pornografic,  încă din clasele primare. Iar discuțiile cu ei ar trebui să înceapă înainte de a-i pune telefonul în mână copilului, astfel încât să-i dăm acele prerechizite de care spuneam,  pentru a-l pregăti, a-l pregăti pentru a-și proteja identitatea, intimitatea, a se proteja de cyberbullying. Una este să-ți facă bully un coleg de clasă unde ai, ai învățătorul, ai profesorul, îți face bully el cu gașca lui de prieteni și alta este să-ți iei ”hate” în online de la sute de utilizatori pe care nici măcar nu-i cunoști. Este copleșitor pentru un copil să treacă prin așa ceva.

Andreea Daraban: Anamaria Ghiban, credeți că instalarea acestor aplicații de control parental limitează accesul e o soluție? Putem să avem controlul asupra ceea ce se întâmplă?

Anamaria Ghiban: Până la o anumită vârstă, da, de acord, și eu acasă pe propriu copil,  am experimentat tot felul de soluții, am un adolescent în clasa a VII-a. Am utilizat și încă are niște aplicații, elemente de control parental apropo de ce spunea doamna psihoterapeut,  de accesul la pornografie, la tot felul de conținuturi pentru adulți, jocuri de noroc, alte minuni, dar astea au fost dublate și sunt total de acord, dublate de discuții de conștientizare cu copilul.  Pentru că e o iluzie, cred, și controlul parental. Până la urmă, se poate trece de el, din curiozitate cu tot felul de mișcări pe care ei le fac, să descopere parole și așa mai departe. Deci da, funcționează controlul parental până la o anumită vârstă, n-aș putea să spun exact acum care-i vârsta aceasta potrivită, dar neapărat, repet, dublat de educație. Educația nu înseamnă doar ce primește la școală, înseamnă și ce primește acasă și educația înseamnă inclusiv aceste discuții cu părinții, în momente propice, în care copilul să înțeleagă la ce pericole se expune. Evident, spuse lucrurile pe limba vârstei copilului.

Andreea Daraban: Pe finalul dialogului nostru, doamna Sofian, când este momentul să apelăm la specialist?

Diana Sofian: Momentul de a apela la un specialist, fie el psiholog, psihoterapeut, în cazuri foarte, foarte grave chiar un psihiatru pediatric, este atunci când observăm o deteriorare foarte mare a calității vieții. Copilul pierde somn, ăsta este un semnal foarte grav. Când are acces la ecrane, inclusiv în camera de odihnă, noaptea, când noi dormim și nu știm, performanța școlară scade.  Uneori, chiar utilizarea excesivă a rețelelor sociale în adolescență, în special la fete, lovește foarte mult în identitate, în imaginea de sine. Sunt aspecte comportamentale care reies de acolo și ar trebui să ne trimită către un specialist.

Varianta audio a interviului:

Interviul în format video: