#StareaEducației (INTERVIU) Lorena Tarlion, fost judecător, reprezentantă a Asociației „Justiție pentru Minori”: Violența școlară nu poate fi înțeleasă prin izolarea unui singur factor și nici combătută exclusiv prin sancțiuni. Copilul este manifestarea eșecului nostru. Reducerea vârstei răspunderii penale tratează efectele, nu cauza.

Publicat de andreeadaraban, 26 octombrie 2026, 22:33

Cazurile recente de violență școlară au readus în atenția publică siguranța elevilor în unitățile de învățământ și eficiența măsurilor de prevenire a agresiunilor. Succesiunea acestor evenimente ridică semne de întrebare privind cauzele comportamentelor violente, rolul familiei și al școlii în identificarea semnalelor de alarmă, dar și capacitatea instituțiilor de a interveni înainte ca tensiunile să se transforme în agresiuni grave.

 Într-un interviu acordat pentru emisiunea Starea Educației, Lorena Tarlion, fost judecător, cadru didactic asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii și reprezentantă a Asociației „Justiție pentru Minori”, atrage atenția că violența școlară nu poate fi înțeleasă prin izolarea unui singur factor și nici combătută exclusiv prin sancțiuni.

Potrivit acesteia, prevenția presupune colaborare reală între familie, școală și instituțiile specializate, precum și intervenție timpurie în cazul copiilor care manifestă schimbări de comportament.

Familia și școala, primii piloni ai prevenirii violenței

Discutând despre posibila influență a rețelelor sociale, a discursului intolerant și a mesajelor care pot favoriza radicalizarea, Lorena Tarlion consideră că aceste manifestări trebuie analizate în contextul mai larg al relațiilor pe care copilul le are cu adulții și cu grupul din care face parte. „Nu putem vorbi de violență școlară fără să facem trimitere la pilonii care ar trebui să susțină nonviolența școlară, iar acești piloni trebuie identificați în primul și în primul rând în familie, iar în al doilea rând, în mediul academic sau mediul școlar”, afirmă aceasta.

Fostul judecător atrage atenția și asupra tendinței de a minimaliza conflictele dintre elevi, considerate uneori simple neînțelegeri specifice copilăriei. „Orice deraiere, oricât de mică, este de fapt o cărămidă la un eventual bullying sau la victimizare ascunsă deja”, avertizează Lorena Tarlion. Aceasta subliniază că dialogul dintre părinți și copii trebuie să depășească întrebările convenționale despre note și activitatea școlară. Copiii au nevoie să se simtă în siguranță și să poată vorbi despre problemele lor fără teama că nu vor fi crezuți sau că situația lor va fi tratată superficial.

Rețelele sociale și radicalizarea: cursurile nu sunt suficiente

În cazul incidentului din Bistrița, informațiile privind activitatea elevului pe rețelele sociale și posibilitatea ca acesta să fi anunțat anterior intenția de a comite atacul au readus în discuție capacitatea adulților și a instituțiilor de a identifica semnalele de alarmă.

Lorena Tarlion consideră că este posibil ca unele indicii să fi existat, însă subliniază că simpla participare a unei școli la programe de formare pentru combaterea bullyingului nu garantează rezultate concrete. „Nu este suficient să facem cursuri, este absolut necesar să învățăm singuri și să fim învățați cum să acționăm în diferite situații, oricât de incipiente ar părea, tocmai pentru a nu ajunge la escaladare”, afirmă aceasta.

În opinia sa, instruirea personalului școlar trebuie să se traducă în capacitatea de a recunoaște comportamentele îngrijorătoare, de a le documenta și de a activa mecanismele de intervenție. Procedurile nu trebuie să rămână simple formalități administrative, ci să fie aplicate efectiv, în funcție de situația fiecărui copil.

În ceea ce privește propunerea de interzicere a accesului copiilor sub 14 ani la rețelele sociale, Lorena Tarlion atrage atenția că o asemenea măsură nu poate înlocui responsabilitatea adulților. „Noi tratăm efectul. Trebuie să ne dezobișnuim să mergem la efect, trebuie să mergem direct la cauză”, susține fostul judecător. Ea consideră că o interdicție, indiferent de forma sa, trebuie evaluată inclusiv din perspectiva aplicării și monitorizării. În lipsa unei intervenții asupra cauzelor comportamentelor violente, există riscul ca măsurile restrictive să ofere doar impresia că problema a fost rezolvată.

Ce se întâmplă din punct de vedere juridic atunci când un minor comite o faptă violentă?

Un alt subiect important al dezbaterii privește limitele răspunderii penale a minorilor și măsurile care pot fi luate atunci când o faptă gravă este comisă de un copil sub 14 ani. Potrivit explicațiilor oferite de Lorena Tarlion, legislația română stabilește praguri de vârstă și condiții distincte pentru răspunderea penală a minorilor. Un copil care nu a împlinit 14 ani nu răspunde penal, însă acest lucru nu înseamnă că autoritățile nu pot interveni.

În funcție de situație și cu respectarea condițiilor legale, pot fi dispuse măsuri de protecție, inclusiv supravegherea specializată sau plasamentul în regim de urgență. Acestea pot presupune implicarea serviciilor de protecție a copilului, consiliere de specialitate și, acolo unde este necesar, evaluare și intervenție terapeutică. „Un copil sub 14 ani nu rămâne dincolo de lege. El va răspunde potrivit vârstei lui”, explică Lorena Tarlion, făcând distincția între răspunderea penală și măsurile prevăzute de legislația privind protecția copilului.

De asemenea, în condițiile prevăzute de lege, părinții pot fi obligați să răspundă civil pentru prejudiciile provocate de copiii lor. Stabilirea unei asemenea răspunderi depinde de circumstanțele concrete și de îndeplinirea condițiilor legale.

Reducerea vârstei răspunderii penale nu rezolvă cauzele violenței

După fiecare incident grav, în spațiul public reapare propunerea reducerii vârstei răspunderii penale. Lorena Tarlion consideră însă că o asemenea măsură nu reprezintă, în sine, o soluție pentru prevenirea agresiunilor. „Credeți că numărul de gratii asigură o siguranță într-un anume loc? Și eu vă răspund că nu”, afirmă aceasta. În opinia sa, un copil care ajunge să comită acte de violență extremă nu poate fi analizat separat de mediul în care s-a dezvoltat. Experiențele de abuz, bullying, umilire sau excludere pot contribui la apariția unor comportamente grave, fără ca acest lucru să justifice în vreun fel agresiunea.

Tarlion atrage atenția că simpla izolare a copilului și aplicarea unor măsuri punitive nu garantează schimbarea comportamentului. Dimpotrivă, în anumite situații, un mediu exclusiv punitiv poate accentua riscul ca violența să se perpetueze. „Eșecul este al nostru, al tuturor. Nu numai al acestui copil. Copilul este o manifestare a eșecului nostru”, afirmă aceasta, subliniind responsabilitatea colectivă pentru identificarea timpurie a problemelor și pentru construirea unor mecanisme eficiente de sprijin.

Mesajul său nu presupune absolvirea minorului de consecințele faptelor sale, ci necesitatea ca intervenția să țină cont atât de protejarea victimelor, cât și de prevenirea repetării comportamentelor violente.

Când poate fi trasă la răspundere școala?

Responsabilitatea instituțiilor de învățământ reprezintă un alt punct central al discuției. În situațiile în care profesorii sau conducerea școlii sunt informați despre amenințări, agresiuni ori episoade repetate de bullying, dar nu iau măsurile necesare, poate apărea problema răspunderii juridice.

Lorena Tarlion explică faptul că o instituție de învățământ poate fi obligată să răspundă civil atunci când nu își îndeplinește corespunzător obligațiile de supraveghere și protecție a elevilor pe durata programului școlar.

Fostul judecător amintește un caz din Iași în care o instituție de învățământ ar fi fost obligată să plătească 20.000 de euro cu titlu de daune morale pentru neîndeplinirea obligației de supraveghere a unui elev în timpul programului școlar. „Principala obligație a școlii este de a asigura paza și protecția copilului pe perioada desfășurării cursurilor școlare”, afirmă aceasta. Răspunderea nu intervine însă automat după orice incident. Ea trebuie analizată în funcție de obligațiile concrete ale instituției, de împrejurările producerii faptelor și de condițiile prevăzute de lege.

Totodată, existența unor proceduri interne nu este suficientă dacă acestea nu sunt puse în practică. Sesizările părinților, documentarea incidentelor și apelarea la instituțiile competente sunt esențiale pentru ca eventualele neglijențe să poată fi evaluate și, dacă este cazul, sancționate.

Redăm, mai jos, interviul integral:

Andreea Daraban: Cazul de la Bistrița a șocat nu doar prin gravitatea atacului, ci și prin circumstanțele care au ieșit la iveală, informațiile potrivit cărora atacul a fost anunțat pe rețea socială, posibilitatea premeditării și ipoteza unei motivații legate de apartenența religioasă a victimei. Am putea spune că asistăm la o altă dimensiune a violenței școlare, care ridică întrebări despre influența rețelelor sociale, propagarea discursului intolerant și modul în care astfel de mesaje pot contribui la escaladarea comportamentelor agresive în rândul minorilor?

Lorena Tarlion: Ca să putem vorbi de o altă orientare a violenței școlare, trebuie să fim conștienți de ceea ce a existat înainte. În realitate este aceeași orientare școlară, din punctul meu de vedere este un efect al unor cauze care s-au conturat ca urmare a lipsei de interdisciplinaritate concretă între școală și mediul familial, și poate, uneori, mediul medical-terapeutic. Ce vreau să spun cu aceasta? Nu putem vorbi de violență școlară fără să facem trimitere la pilonii care ar trebui să susțină non-violența școlară, iar acești piloni trebuie identificați în primul și în primul rând în familie, iar în al doilea rând,  în mediul academic sau mediul școlar, pornind atât de la profesori cât și de la colegii de clasă  sau de grupă. Ori, de multe ori, copiii sunt victime ale violenței în familie, sunt victimele ale mediului școlar, dar și într-un caz și în celălalt, cadrele didactice, deși ar trebui să anunțe și să semnaleze schimbări de comportament ale unui copil, nu o fac, din varii motive, fie că este vorba de a păstra prestigiul școlii, fie că este vorba de o lipsă de conștientizare. În niciun caz, cauzele nu vor fi izolate, doar familie, doar școală, nici pe departe. Pentru că trebuie în familie să conștientizăm că un copil are nevoie de a se simți în siguranță în adevăratul sens al cuvântului, iar climatul de securitate trebuie să fie rezultatul unor activități concrete ale părinților și ale familiei extinse și, de multe ori, trebuie să fie rezultatul unei comunicări care să depășească întrebările de tipul: ”Ce note ai luat? Ce ai făcut azi la școală?”  Pe partea cealaltă, școala nu trebuie să mai trăiască în miturile copilăriei, cu ghilimelele de rigoare: ”E doar o ceartă între copii. Sau  așa se învață și ei să se pregătească pentru viață, își dispută teritoriile pentru că trebuie să fie pregătiți pentru viață.” Nu. Orice deraiere, oricât de mică, este de fapt o cărămidă la un eventual bullying sau la victimizare ascunsă deja.

Andreea Daraban: Credeți că acest copil, care a acționat în Bistrița, a dat semnale înainte privind o posibilă radicalizare care nu au fost observate sau au fost trecute cu vederea?

Lorena Tarlion: Posibil că au fost. Și acolo, să nu uităm că el era activ pe rețele sociale de aproximativ 8 luni în această direcție și nu s-a luat niciun fel de măsură și nu s-au făcut verificări, pe de o parte. Pe de altă parte, să nu uităm că școala a făcut parte dintr-un program de profesionalizare, de specializare în lupta împotriva bullying-ului și implicit împotriva unor situații de radicalizare. Și ce ne spune asta? Ne spune că aceste cursuri nu au depășit stadiul de bifă, de bifă administrativă, că în realitate situația trebuie privită cu foarte multă seriozitate, care să denote o implementare și o implicare concretă în activități specifice. Nu este suficient să facem cursuri, este absolut necesar să învățăm singuri și să fim învățați cum să acționăm în diferite situații, oricât de incipiente ar părea, tocmai pentru a nu ajunge la escaladare.

Andreea Daraban: În urma acestui caz a revenit în discursul public ideea interzicerii rețelelor sociale sub vârsta de 14 ani. O considerați o măsură oportună?

Lorena Tarlion: Am așa un sentiment de deja-vu, pentru că nu demult a revenit în discuție și reducerea vârstei răspunderii penale pentru copii. Acum vorbim despre interzicerea accesului pe rețelele sociale. Fără îndoială că putem interzice. Întrebarea este cum punem efectiv în practică? Sau o facem doar pentru o bifă administrativă sau să spunem ok, noi suntem asigurați, am asigurat un spațiu de securitate. Și oare e așa? Oare această interzicere despre care se vorbește poate fi atât de bine pusă în practică și monitorizată încât să ne absolve pe noi, adulții, care suntem exponenții eșecului unui copil la școală și nu numai? Și revin, este suficientă pentru ca noi, adulții, ulterior să spunem: ”am făcut tot ce e posibil,  dar ei au găsit tot felul de căi pentru a eluda?” Noi ce tratăm aici? Noi tratăm efectul. Trebuie să ne dezobișnuim să mergem la efect, trebuie să mergem direct la cauză, iar cauza trebuie identificată numai lucrând împreună părinții cu mediul școlar. Nu este firesc ca un părinte să meargă direct la profesor, să ceară socoteală pentru faptul că i-a atras atenția copilului asupra comportamentului. Până la urmă, rolul profesorului este acesta, de a corija comportamente, dar el nu este singurul responsabil. După cum, fiecare profesor aplică această corijare în funcție de cum vede problema. Mai bine sau mai puțin bine. Dar revin,  părinții, mediul școlar și profesorii trebuie să lucreze la fiecare caz în parte. Părinții trebuie să anunțe organele specializate în intervenție, iar asta nu este intervenție proprie asupra cadrului didactic. Și când spun organele specializate, mă refer la Direcția de protecție a copilului, mă refer la Poliția de siguranță școlară, mă refer chiar la organe de cercetare penală în cazul în care un cadru didactic și-a depășit limita. Mă refer la situații în care, totuși, trebuie să înțelegem că nu ne facem singuri dreptate. Pentru că instituțiile statului trebuie să funcționeze. Le-am dat atribuții și pârghii să intervină, dar calitatea noastră de părinte trebuie să fie subrogată în sarcina acestora, fără dorința de a ne răzbuna și de a ne face singuri dreptate. Cauzele trebuie identificate și trebuie să înțelegem că o extracție din societate a unui copil, pe care îl denumim ca fiind problemă, nu este o rezolvare. Nici pe departe. După cum o încarcerare a unor copii care comit fapte grave nu este o rezolvare. Tratăm efectul și uităm cauza, ceea ce înseamnă că acea cauză trebuie să fie rezolvată mai devreme sau mai târziu, sau își va cere rezolvarea prin acte de genul acesta agresive, iar un copil va striga după ajutor prin actele pe care le face și nu va primi niciun fel de răspuns, pentru că nu va fi auzit.

Andreea Daraban:  Copilul care a comis atacul la acea școală din Bistriță are 13 ani. Care sunt limitele răspunderii penale a minorilor în România și ce se întâmplă din punct de vedere juridic atunci când o faptă violentă este comisă de un copil sub 14 ani?

Lorena Tarlion: După cum se știe foarte bine, un copil care a împlinit 14 ani, ca regulă, nu răspunde penal decât dacă se dovedește că a comis fapta cu discernământ. Însă, un copil de 16 ani, care a comis o faptă penală va răspunde penal, ca regulă, dar nu va răspunde dacă se va dovedi că a comis fapta fără discernământ. Prin urmare, de la 14 ani, la un mod absolut teoretic, poți fi tras la răspundere penală sub condițiile anterior menționate. Ce se întâmplă sub 14 ani? Noi trebuie să fim conștienți că simplul fapt că un copil sub 14 ani a comis o faptă penală nu va fi încarcerat într-un centru de detenție, spre exemplu, nu înseamnă că sistemul nu are pârghii. Nu înseamnă că acel copil nu va fi obiect al legislației noastre. El nu va fi obiect al legislației penale, dar va fi obiect al legislației specifice. Prin urmare, față de el, teoretic, se vor putea lua două măsuri: fie o supraveghere specializată, ceea ce înseamnă că el va rămâne în familie, dar va fi supravegheat continuu împreună cu un lucrător din cadrul Direcției de protecție și asistență socială a copilului. Și, de asemenea, va avea nevoie de o consiliere de specialitate, atât copilul cât și părinții acestuia. Sau va putea fi luată față de el o măsură a plasamentului în regim de urgență, ceea ce înseamnă că va fi plasat într-un sistem de rezidență unde, deși nu putem vorbi de un centru de corecție cum era odată, se poate vorbi de o supraveghere constantă, permanentă, de pază, de protecție și unde, la un mod absolut teoretic în aceste centre, se îmbină atribuțiile fiecărei instituții responsabile. Deci avem aici psihiatria pediatrică, avem terapia specifică, fie terapia ocupațională, fie chiar terapia de control a furiei și nu, în ultimul rând, avem școlarizarea. Pentru că plasarea într-un astfel de regim nu afectează dreptul copilului la educație, ci educația se va desfășura sub un control permanent, în anumite instituții special identificate și sub pază permanentă. Ce trebuie noi să înțelegem este că un copil sub 14 ani nu rămâne dincolo de lege. El va răspunde potrivit vârstei lui, pe de-o parte. Pe de-alta parte, trebuie ca oamenii să mai știe că părinții vor răspunde pentru orice faptă a copilului, dacă se identifică lacune în supraveghere, creștere, educare și așa mai departe, care au condus la o faptă prevăzută de legea penală și vor răspunde civil în primul rând. Adică ei vor putea să plătească daune morale și materiale celor cărora copilul le-a adus victimizări fizice morale.

Andreea Daraban: În dezbaterea publică apare frecvent ideea reducerii vârstei răspunderii penale. Ar fi aceasta o soluție reală pentru prevenirea violenței sau ar trebui să ne concentrăm mai mult, eu știu, pe intervenția timpurie?

Lorena Tarlion: Voi răspunde cu o întrebare. Credeți că numărul de gratii asigură o siguranță într-un anume loc? Și eu vă răspund că nu. Prin urmare, ceea ce ar trebui să facem este la fel, să nu tratăm numai efectul, să mergem la cauză. Un copil care ajunge să comită astfel de atrocități, până în vârsta de 14 ani, nu poate fi izolat de mediu. Fie este o victimă a familiei, fie este o victimă a mediului școlar, prin bullying-ul manifestat asupra lui, prin îndepărtarea de grup, prin umilirea acestuia. Fie este o victimă a familiei și a mediului școlar deopotrivă, o victimă invizibilă, o victimă care a cerut ajutor. Prin modul în care s-a comportat la un anume moment și care nu a primit niciun răspuns și atunci s-a gândit, ok, vreau să recapăt controlul asupra mea. Prin ce? Trebuie să arăt cât sunt de puternic. Cum spunea băiatul din Bistrița: ”Nici nu știți cât de puternic sunt.” Și ne-a arătat. Pentru că la momentul la care a strigat, noi nu l-am auzit. Eșecul este al nostru, al tuturor. Nu numai al acestui copil. Copilul este o manifestare a eșecului nostru. Prin urmare, revin. Din punctul meu de vedere, trebuie să înțelegem că o reducere a vârstei pentru răspunderea penală nu ne face mai prezenți și mai conștienți de toate consecințele pe care o faptă penală le-ar avea asupra celor din jur. Și să nu uităm, dincolo de faptul că nu ne dezvoltă dintr-o dată conștientizarea, mai este o statistică ce arată faptul că, de multe ori,  plasarea copilului, excluderea acestuia din societate și plasarea lui într-un mediu punitiv, de acest gen, într-un mediu carceral, nu reprezintă altceva decât o școlarizare a violenței. De ce școlarizarea aceasta a violenței, eufemistic vorbind, nu face decât să ne asigure pe noi că acel copil va fi un adevărat infractor când va fi adult. Prin urmare, am tratat doar efectele, nu cauza.

Andreea Daraban: Dacă profesorii sau conducerea școlii au fost informați, în repetate rânduri, despre amenințări, bullying, agresiuni, dar nu au luat măsuri, în ce condiții poate fi angajată răspunderea lor?

Lorena Tarlion: O instituție care nu și-a îndeplinit, prin reprezentanții ei și prin toți membrii componenți, atribuțiile de bază, aceasta poate fi trasă la răspundere, la răspundere civilă. Să nu uităm că sunt cazuri în care, spre exemplu, în Iași, o instituție de învățământ a fost obligată să plătească 20.000 de euro daune morale, pentru că nu și-a îndeplinit obligația de bază,   supravegherea pe perioada programului de școlarizare zilnic, față de un elev sau altul.

Andreea Daraban: Unde se află echilibrul dintre protejarea drepturilor copilului care a comis agresiunea și dreptul profesorilor și al celorlalți elevi de a beneficia de un mediu școlar sigur?

Lorena Tarlion: Nu știu dacă poate fi vorba de un echilibru, cât mai ales de o intervenție constantă și continuă pe orice deraiere și când spun intervenție nu mă refer la atenționarea copilului, ci la găsirea de soluții împreună cu părinții copilului pentru a recalibra echilibrul acelui copil. Până la urmă, echilibrul între interacțiunea elevilor și interacțiunea profesorilor nu poate fi decât rezultatul echilibrului individual al copilului cu ceilalți copii, al profesorilor cu ceilalți profesori și al copilului cu profesorul în egală măsură.

Andreea Daraban: După fiecare caz grav, aflăm că există proceduri și că instituțiile vor analiza situația. Dar cine răspunde atunci când aceste proceduri nu împiedică violența? Este cineva tras la răspundere?

Lorena Tarlion: Exact cum spuneam, principala obligație a școlii este de a asigura paza și protecția copilului pe perioada desfășurării cursurilor școlare, ceea ce nu îl absolvă pe copil nici pe departe de orice. Mă refer strict la această atribuție de pază și supraveghere. În situația în care paza și supravegherea nu este exercitată, sau nu este exercitată corespunzător, implicit prin nepunerea în practică a acestor protocoale, instituția de învățământ va trebui trasă la răspundere civilă. Faptul că există unul, două, trei cazuri în țară de instituție trasă la răspundere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestei atribuții este doar rezultatul  curajului părinților de a semnala și de a merge în instanță. Însă, câți dintre noi am mers de fiecare dată când am simțit că nu se aplică nimic față de copiii noștri? Foarte puțini.  Pe de altă parte, trebuie să conștientizăm în egală măsură și din partea profesorilor, cadrelor didactice și din partea copiilor faptul că a fi martori la violențe și a nu interveni, sub o formă sau alta, fie legal, fie prin apelare la organele de cercetare, a nu interveni înseamnă a fi complicele celor care sunt implicați în violență. Iar ceea ce este de subliniat este curajul extraordinar al copiilor care aleg să vadă și să facă ceva pentru a opri, pentru că mulți dintre noi rămânem pasivi, iar pasivitatea este tot o formă de violență.

Varianta audio a interviului: