Lesley Visser, legenda jurnalismului sportiv american, la Radio Iași: „Sportul relaxează normele”
Publicat de Lucian Bălănuţă, 12 noiembrie 2026, 07:22
Lesley Visser, una dintre legendele jurnalismului sportiv american, se află în aceste zile în România. Jurnalista a relatat de la zece ediții ale Jocurilor Olimpice și a fost prima femeie care a condus ceremonia de înmânare a trofeului Super Bowl. Ieri, la Iași, a susținut un seminar pentru jurnaliști la American Corner din cadrul Bibliotecii Județene „Gheorghe Asachi”, la invitația Ambasadei SUA, în anul aniversar Nadia Comăneci. Astăzi este la Onești, orașul marii gimnaste. Colegul nostru Lucian Bălănuță a vorbit cu ea despre impactul Nadiei în America, despre căderea Zidului Berlinului și despre viitorul presei.
Lucian Bălănuță: Pentru mulți americani, prima imagine pe care au avut-o vreodată despre România a fost o fetiță de 14 ani la paralele inegale și un tabel de marcaj care arăta 1,00, pentru că pe atunci nu putea afișa nota 10. Aveați 22 de ani și abia începeați la Boston Globe. Ce ne puteți povesti despre acel moment și despre ce a urmat după evoluția Nadiei Comăneci?
Lesley Visser: Înainte de toate, vă mulțumesc că m-ați invitat la American Corner, Lucian. M-am bucurat de fiecare clipă. Nu am mai fost niciodată în România, dar i-am cunoscut pe câțiva dintre sportivii voștri, printre ei și pe Nadia. Am ajuns să o cunosc destul de bine de-a lungul anilor și spun mereu că acel moment a schimbat cultura americană. Până atunci nu dădusem mare atenție Nadiei și echipei de gimnastică a României. În America toată lumea era încă sub vraja Olgăi Korbut, veneam din perioada aceea. Nici ABC nu era foarte entuziasmat la început, dar a transmis competiția. Iar în clipa în care tabela nu a putut afișa nota perfectă a exercițiului ei, s-a schimbat o întreagă cultură. Nu exagerez. Înainte, în America, fetițele voiau să devină patinatoare. Din momentul în care au văzut-o pe Nadia și felul în care momentul a fost promovat, s-a întâmplat ceva de neimaginat: perfecțiunea ei nici nu încăpea pe tabelă. Toate fetițele voiau acum să devină gimnaste. Apoi, desigur, Béla Károlyi a venit în Statele Unite și a antrenat-o pe Mary Lou Retton, care a câștigat aurul olimpic. Iar ea vorbea mereu despre cât de importantă a fost Nadia. Oamenii ar putea crede că era celebră doar în lumea sportului. Nu, a devenit o icoană globală. Știu, cum spuneați, era o fetiță de 14 ani și 40 de kilograme, iar noi, în Statele Unite, o iubim. Sunt sigură că ați cunoscut-o și dumneavoastră. Este o persoană atât de elegantă și vorbește în continuare foarte frumos despre români.
Lucian Bălănuță: Erau vremuri deosebit de întunecate pentru România, sub regimul comunist. În noiembrie 1989 erați la Berlin și scriați despre ce urma să se întâmple cu sportul est-german. Ce ați văzut acolo despre felul în care acele regimuri își produceau campionii?
Lesley Visser: Mai întâi, a fost un mare privilegiu pentru mine. CBS m-a trimis acolo. Aveam, desigur, o redacție de știri uriașă, cu Dan Rather, dar partea mea era să urmăresc cum se va schimba sportul în Germania de Est. Nu vorbesc des despre asta, dar sunt sigură că oamenii din țara dumneavoastră vor înțelege.
Tatăl meu a crescut în Țările de Jos, sub ocupația nazistă. Rotterdamul a fost bombardat în 1940, iar Olanda a fost eliberată în 1945, cinci ani mai târziu.
El a simțit pe pielea lui ce înseamnă să trăiești sub un asemenea regim, cu oameni care mor de foame. A mers la aceeași școală Montessori ca Anne Frank. Când CBS m-a trimis la căderea Zidului Berlinului, nu era doar povestea secolului, era ceva profund personal pentru mine să văd oamenii aceia mergând cu oale și cratițe în spinare. Voiau doar să treacă de Poarta Brandenburg ca să simtă gustul libertății. A fost foarte, foarte emoționant. Cât despre sport, scandalurile de dopaj arătau limpede situația: femeile din RDG trecuseră de la vreo trei medalii la Jocurile Olimpice de vară la 53. Era evident că steroizii jucau un rol major în succesul lor.
Eram apropiată de unii sportivi americani care trebuiau să concureze împotriva lor, și ei concurau curat. Nu a fost un factor major în căderea Zidului, dar a contat. V-o amintiți pe Katarina Witt, patinatoarea? A câștigat două medalii de aur olimpice consecutive. Nu cred că a fost implicată, patinajul nu e de obicei un sport al steroizilor. Dar ea era, să nu uităm, chipul frumos al socialismului și toată lumea o iubea. Practic, ducea o viață occidentală, pentru că participa la competiții în toată lumea. Îmi amintesc cum am trecut prin Checkpoint Charlie. Aveam nevoie de tot felul de acreditări ca să trecem, iar odată ajunși dincolo, totul parcă trecea din color în alb-negru. Oamenii stăteau strânși unii în alții. Nimeni nu te privea în ochi. Și toate acestea la doar un kilometru de libertate. Clădirile se prăbușeau. Îmi amintesc hârtia igienică din singurul hotel în care am stat: era ca șmirghelul. Se vedea că oamenii erau speriați și striviți. Să fiu acolo și să asist la acea eliberare a fost, pentru mine, ceva profund.
Lucian Bălănuță: Vorbind despre gustul vieții occidentale și despre drumul invers, ați fost de față când Martina Navratilova s-a întors pentru prima dată la Praga după ce a cerut azil. Duceți-ne acolo. Cum a fost ziua aceea?
Lesley Visser: Foarte emoționantă. Martina venise în Statele Unite ca să joace la US Open în 1975 și a rămas în Occident. Știți foarte bine, mai ales cu istoria țării dumneavoastră, cât de periculos era asta, pentru că își lăsa familia la Praga și nu putea ști ce se va întâmpla. Dar a simțit mereu, în adâncul ființei ei, că este un om liber. Așa că a rămas și a ajuns să joace la Boston, pentru Boston Lobsters, o echipă de tenis cu bărbați și femei, al cărei antrenor era Ion Țiriac. Eu eram reporterul care acoperea echipa. Lucram atunci la Boston Globe. Era la mijlocul anilor ‘70 și mergeam zi de zi să scriu despre Lobsters. Vă spun sincer, eram îngrozită de Ion Țiriac. Avea mustața aceea „Fu Manchu” și părea cam ursuz, deși era evident foarte inteligent și foarte talentat. Așa am cunoscut-o pe Martina. Ea s-a întors la Praga cu echipa SUA de Fed Cup, echivalentul feminin al Cupei Davis, deci se afla sub protecția guvernului american, și era emoționată. Nu mai fusese acasă din momentul în care rămăsese în Occident și până la jumătatea anilor ‘80. Țara era încă sub regim comunist. Câștigase, cred, cinci titluri consecutive la Wimbledon și presa cehă nu scrisese niciun cuvânt despre asta, pentru că, dacă fugeai din țară, deveneai o non-persoană. Nimic nu se scria despre ea. În ziua în care am aterizat, cu un zbor, dacă nu mă înșel, de la Frankfurt, cu o companie aeriană maghiară pe care nu o cunoșteam, nu exista burduf, coborai pe scară, și ploua torențial. Și ieși din avion și vezi că mii de oameni sfidaseră guvernul cehoslovac și veniseră doar ca să o vadă. Vestea că marea Martina se întoarce acasă se răspândise din gură în gură. Să-i vezi pe oamenii aceia în ploaie, în spatele unui gard de sârmă, cu copii pe umeri, a fost extrem de emoționant.
Lucian Bălănuță: Să venim în prezent. Există astăzi state care dețin turnee de golf și gale de box și care găzduiesc sau vor găzdui mari competiții mondiale. Ați fost la Berlin în 1989 și ați văzut cum folosesc regimurile sportul. Riscă jurnalismul sportiv de azi să devină brațul de PR al autocrațiilor?
Lesley Visser: Unii se tem de asta. Vorbim, de exemplu, despre „sportswashing”-ul Arabiei Saudite, iar Qatarul a primit Cupa Mondială. Am ținut discursuri în ambele locuri, la Abu Dhabi, la Doha, pe vremea când femeile nu aveau voie să conducă mașina și nu aveau drept de vot. Un lucru face însă sportul: relaxează normele. De atunci, femeile au făcut pași mari în acea parte a lumii. Dar chiar și marea Billie Jean King, în fața căreia mă înclin mereu, cea care a creat sportul feminin în America și a luptat pentru Titlul IX, spune că a luat câteva decizii dificile. Prima: când a pornit circuitul feminin de tenis, sponsorul era Virginia Slims. Sportivii nu vor să promoveze fumatul, dar nimeni nu dădea atenție tenisului feminin, iar Billie Jean vă va spune că a fost o decizie foarte grea. Niciuna dintre cele nouă jucătoare fondatoare nu fuma. Și totuși au spus: am luat această decizie. Da, a fost un pact cu diavolul, dar nu câștigam bani și nimeni nu scria despre noi. Recent, Billie Jean a avut Billie Jean King Cup în China, unde drepturile omului sunt, desigur, încă o problemă, și a spus cam același lucru: că e mai bine să dialoghezi, că e mai bine să pui lumina pe ceva decât să nu o faci. Așa că, sincer, înțeleg ambele perspective.
Lucian Bălănuță: Ultima mea întrebare, pe care o voi folosi și pentru un reel video. Ați inspirat generații întregi. În ce măsură considerați că jurnalismul sportiv de astăzi este mai bun decât pe vremea când lucrați la Boston Globe, de exemplu? Sau este doar un fenomen mai mare, mai amplu?
Lesley Visser: Lucian, este un mediu complet diferit acum. Când am început, la mijlocul anilor ‘70, aveai acces total la sportivi. Boston Globe a făcut din mine prima femeie care a acoperit în mod constant NFL-ul, și zburam cu cei de la Patriots, așa că îi cunoșteai pe oamenii aceștia, le cunoșteai familiile.
Acum totul este atât de restricționat. Aud că Popovich e un om extraordinar, dar sunt nenumărate filtre până ajungi la el. Este de înțeles, există mult mai multă presă acum, o mare parte e digitală și o mare parte e superficială. Oamenii transmit pur și simplu zvonuri. Nu cred că se mai verifică informațiile cum se verificau odinioară. Nu sunt sigură dacă influencerii trebuie să fie exacți sau doar să aibă o opinie. Așa că da, mă tem pentru jurnalism, pentru dispariția presei tipărite.
Sunt, știți, un vechi ziarist cu mâinile pătate de cerneală, așa că mă tem pentru asta. Dar cred că acum există mult, mult mai multe oportunități de a deveni jurnalist, în special jurnalist sportiv. Iar odată cu explozia sportului feminin, o întreagă parte a populației poate intra acum în această meserie. Vă mulțumesc.
Cine este Lesley Visser
Lesley Visser și-a început cariera în 1974 la The Boston Globe, după ce a câștigat o bursă Carnegie. A devenit una dintre primele femei din presa americană care au relatat constant despre NFL, urmărind echipa New England Patriots. A trecut apoi la televiziune și, timp de decenii, a lucrat pentru CBS Sports, ABC și ESPN. A fost prima femeie care a relatat de la World Series, prima care a analizat un meci NFL la televiziune și prima care a condus ceremonia de înmânare a trofeului Super Bowl, în 1992. Este singurul comentator sportiv din istorie, bărbat sau femeie, care a relatat de la toate marile evenimente ale sportului american: Final Four, NBA Finals, World Series, Triple Crown, Monday Night Football, Super Bowl, US Open și Jocurile Olimpice. A fost prezentă la zece ediții ale Olimpiadei, iar în 2004 a purtat torța olimpică. Este prima femeie care a primit Premiul Pete Rozelle al Pro Football Hall of Fame. A primit și Sports Emmy Lifetime Achievement Award și are un loc în Sports Broadcasting Hall of Fame. American Sportscasters Association a desemnat-o cea mai bună femeie comentator sportiv din toate timpurile.
