Diana Stoica și Viorellya îndrăgesc Radio Iași

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 decembrie 2019, 14:30 / actualizat: 13 decembrie 2019, 17:01

Uneori, tinerii uită și de oamenii cărora le datorează viața, darmite pe cei care le-au pus în valoare talentul; își găsesc sprijin[1] în lideri fictivi, inventați, care reprezintă „idealul”, „arhetipul”, „perfecțiunea”…

Pare-se că nu este cazul Viorellyei Lesnic și Dianei Stoica…

Diana Stoica (născută în 1997), consideră jurnalismul drept „una dintre cele mai interesante vocații. Aici nu ai timp și nu ai cum să te plictisești. Mereu ești în mișcare, în căutare, în gândire, cuget etc.(…) Iar cea mai plăcută ocupație este atunci când mergem în teren și adunăm informații pentru a face materiale jurnalistice. Pentru mine, și jurnalismul este o artă, nu oricine poate fi un jurnalist adevărat și echidistant. Iar ce ține de mine, fac… și o să fac și muzică și jurnalism. Am două căi prin care pot face lumea mai fericită, veselă, mai bună. Astfel am decis eu să combin frumosul și plăcutul, pentru a crea o adevărată artă.” / Vezi și Diana Stoica: „Nu există idealuri, dar mereu trebuie să tindem spre ele”/

Viorellya Lesnic s-a născut, pe 21 martie 2001, în satul Grimăncăuți, raionul Briceni (nordul Republicii Moldova). Desigur, „speculează” ambivalența impresarului și producătorului său Veaceslav Tatar Slayk: pe de o parte, nevoia de a crea și de a răspunde pasiunii pentru muzică, pe de alta – ambiția rezultatelor, deopotrivă convingerea că totul presupune și ceva suferință; Viorellya nu este prinsă la intersecția conflictuală a două culturi dominante – cea în sens clasic, pentru care școala reprezintă un „tren” lent, răbdător, al iluminării, și cea a culturii „pop”, în care copiii (care se maturizează) trăiesc fericiți, liberi să experimenteze, să își satisfacă nevoile, preferințele; de fapt, Viorellya atinge un fel de dublă personalitate, achiziționată tacit, de la copilul care era „servit” în familie, la cel, care, brusc, a devenit luptător, angajat, tensionat pe un drum al achizițiilor artistice tot mai înalte /Vezi și Viorellya vine la Radio Iași; La Mulţi Ani, Viorellya !; Viorellya: „Ms. Saxobeat”; Viorellya confirmă: „Sunt bolnavă de iubire…”/.

Imposibil să „imortalizăm” clipele magice din întreaga viață a tuturor artiștilor… Când transmitem, de o manieră „clasică” (pe frecvențele radio) și live streaming, dar, mai ales, în combinația ideală (cuvânt rostit în fața microfonului și imagine) suntem în măsură să păstrăm, și într-un caz și în celălalt, câteva secunde magnifice pentru a surprinde, mai târziu, noi și noi momente de inspiraţie…

Așa s-a întâmplat în preînregistrarea din 11 decembrie 2019), atunci când Viorellya Lesnic, Diana Stoica, Veaceslav Tatar Slayk, soseau în Iași dinspre „Antene”(le) Bucureștiului; eu[2], împreună cu Florin Daminescu, Bogdan Zlei și Ion Poenaru i-am întâmpinat așa cum se cuvine, încercând apoi (prin editarea secvențelor) să ne convingem (pentru a câta oară?) că Video Live nu înseamnă să te auzi la radio și să te vezi pe Facebook stând (cu tine și cu invitații) de parcă te-ai afla la intersecția celor două lumi…

[1] Din perspectiva profesorului Thomas Ziehe (opiniile sale sunt apreciate în Germania și în țările nordice), care prinde viață în studiile lui despre mintea adolescenților, generația de astăzi crește într-o cultură cotidiană – una nereglată de norme puternice, cum a fost cazul generațiilor noastre de părinți; din cauza renunțării la tradiție, cultura ține de preferințe, este orientată către sensibilități personale (ce simte și își dorește fiecare), către grade mai largi de alegere, interpretare, acțiune, personalizare; pe de altă parte, libertatea, pe alocuri nepăsarea tinerilor, se manifestă în interiorul lor, ca formă acută de nesiguranță sau nevoie de orientare; cu cât ești mai desprins de norme sociale, de ceea ce „trebuie” sau „ar fi frumos să faci”, cu cât te rupi mai ferm de siguranța celor care îți dictează cum să fii, cu atât ești mai nevoit să dezvolți, în interior, o busolă personală, care să îți dea autoritate și echilibru în lume; libertatea decadentă și nepăsarea – așa cum le-am desemnat anterior, poate pe nedrept – apar cu prețul căutării de sine, a atenției mai mari orientate către interior, către nevoi, emoții, reacții individuale (de aici, poate, fenomenul selfie-urilor, al exhibiționismului online – ca formă de căutare obsesivă și pulverizare a identității, prin oglindire în reacțiile celorlalți; de aici, respingerea adulților „neinteresanți”)…

[2]  Nicolae Tomescu, redactor-șef