Despre anotimpuri…
Publicat de Nicolae Tomescu, 25 martie 2020, 18:27
Pentru locuitorii satului tradiţional, timpul avea valoare lucrativă, era intim legat de întâmplările şi evenimentele derulate în viaţa lor (ocupaţii, preocupări) sau în natură (bioritmurile plantelor, animalelor şi păsărilor). De aici derivă denumirea sărbătorilor precum şi îndeletnicirile lor principale: agricultura şi păstoritul, din care s-au născut un calendar agrar şi unul pastoral. Celelalte activităţi rurale (pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul etc.) s-au suprapus, în general, peste cadrele de timp fixate de agricultori şi de crescătorii animalelor.
Anotimpul provine din An + timp (după german, Jahreszeit) şi este a doua unitate de măsură a timpului, sugerată omului de către Soare. El reprezintă o subdiviziune a anului, sinonimă cu sezonul calendaristic. După data lor de debut, I. Ghinoiu distinge (în volumul Sărbători, pp. 384-385) patru categorii de anotimpuri: 1. Anotimpurile civile sunt subdiviziuni ale anului care încep în prima zi a a lunilor cu echinocţii şi solstiţii: 1 martie (primăvara); 1 iunie (vara); 1 septembrie (toamna) şi 1 decembrie (iarna). 2. Anotimpurile astronomice sunt tot subdiviziuni ale anului care încep la datele exacte ale echinocţiilor şi solstiţiilor: primăvara astronomică (21 martie), vara astronomică (22 iunie), toamna astronomică (23 septembrie), iarna astronomică (22 decembrie). În calendarul popular mai există două grupuri de anotimpuri: 3. Anotimpurile agrare sunt subdiviziuni arhaice ale calendarului agrar care erau împărţite, în vechime, în două sezoane de bază: vara (23 aprilie-26 octombrie) şi iarna (26 octombrie-23 aprilie). Ele erau patronate de doi sfinţi: Sângiorz şi Sâmedru. 4. Anotimpurile pastorale sunt subdiviziuni ale vechiului calendar pastoral care împărţeau anul tot în două sezoane: vara şi iarna. Anotimpurile de trecere, primăvara şi toamna, şunt de dată recentă. Ele pregăteau intrarea în anotimpurile de bază: vara şi iarna.
Vremurile anului sunt tot subdiviziuni ale timpului calendaristic, sinonime cu anotimpurile. În funcţie de fenomenele astronomice (echinocţii şi solstiţii), de modificările produse în flora şi fauna înconjurătoare şi de activităţile din calendarul popular (agrare, pastorale, pomi-viticole, apicole, etc.), ele împărţeau anul în două sezoane, egale ca număr de zile şi opuse ca semnificaţii: vara, care simboliza lumina, căldura, fertilitatea, împlinirea vieţii şi iarna, care reprezenta întunericul, frigul, sterilitatea şi moartea.
Într-adevăr, pentru locuitorii satului tradiţional românesc, timpul avea valoare lucrativă şi ţinea de ocupaţiile lor principale: agricultura (un calendar agrar) şi creşterea animalelor (un calendar pastoral). Peste cadrele fixate de calendarul agrar şi cel pastoral s-au suprapus şi alte activităţi: pomicultura, viticultura, apicultura, pescuitul, industria casnică etc. Legate direct de viaţa oamenilor, cele două axe ale echinocţiilor şi solstiţiilor au concentrat în jurul lor şi principalele sărbători din calendarul popular. Ele au devenit „stâlpii calendarului popular“, alcătuind repere esenţiale pentru agricultori şi păstori. Agricultorii şi-au suprapus practicile specifice şi sărbătorile peste datele echinocţiilor şi solstiţiilor, în timp ce păstorii le-au decalat cu o lună mai târziu, deoarece creşterea animalelor (oi, capre şi vite mari) se desfăşura după alte ritmuri biologice. Astfel, echinocţiul de primăvară (21 martie) era serbat la Sângiorz (23 aprilie), solstiţiul de vară (22 iunie), la Sântilie (20 iulie), echinocţiul de toamnă (23 septembrie), la Sâmedru (26 octombrie) şi solstiţiul de iarnă (22 decembrie) la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). Sărbătorile celebrate la echinocţii (Sângiorz şi Sâmedru) erau considerate hotare ale timpului, iar cele solstiţiale (Sântilie şi Sânpetru de Iarnă) miezuri ale timpului. Sărbătorile cu dată variabilă (extinse pe 112 zile), oscilează în preajma echinocţiului de primăvară, ajungând până în iunie (în plină vară). Cele mai semnificative se grupează la Lăsatul Secului (Postul) de Paşti şi Rusalii. În funcţie de calculul pascal, Postul Mare poate să cadă între 1 februarie şi 8 martie sau mai târziu. În acest caz, toate sărbătorile mobile legate de Sfintele Paşti şi de Rusalii se decalează cu intervalul calendaristic corespunzător. În calendarul popular există şi un număr de sărbători care nu pot fi puse în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile (Filipii de Toamnă, Sântandrei, Sântoaderii etc.). După aprecierea lui I. Ghinoiu, acestea „ţin de ritualul calendaristic preroman“. (Anotimpul, în volumul Sărbători, p. 56-58).
Ca şi celelalte unităţi de timp (zi, lună, an), anotimpurile au, în calendarul popular, profil propriu, rezultat din calităţile şi caracterul lor ciclic, care se integrează în sistemul ancestral de credinţe şi în viziunea asupra lumii, specifice ţăranului român şi satului tradiţional: „Anotimpu-i aşa că vine odată cu vremea care nu stă pe loc; vremea se schimbă, da să schimbă şi anotimpu. Dumnezeu a rânduit lumea să se prefacă mereu: o putere nevăzută împinge mugurele să dea frunză şi bobul să se coacă. Fiecare anotimp are faţa lui şi puterea lui“ (E. Bernea, „Unităţi de timp”, în vol. Cadre, p. 183). E. Bernea consideră că, în calendarul popular, există doar patru anotimpuri ale căror date nu coincid cu cele din calendarul astronomic. Astfel, primăvara începe la Dragobete (24 februarie), vara debutează la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai), toamna este inaugurată la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna se deschide la Sântandrei (30 noiembrie). Aceste date sunt însă contrazise de unele mărturii etnografice (îndeosebi începutul toamnei sau al iernii): „Începutu toamnei nu e la Sf. Mărie, cum zic unii, ci e Ziua Crucii, atunci vine toamna. Şi iarna tot aşa zic unii că vine după Sf. Dumitru, da nu-i adevărat. Sf. Andrei e cap de iarnă, că atunci coboară lupii din munte!“ (idem, p. 183).
Anotimpurile anului au fost asociate, încă din antichitate, cu vârstele omului sau cu cele patru etape ale vieţii: copilăria (primăvara), tinereţea (vara), maturitatea (toamna) şi bătrâneţea (iarna). În poemul “Metamorfoze”, Ovidiu îi atribuie matematicianului şi filozofului Pitagora următoarea observaţie: „Ce, nu credeţi că anul se scurge în patru anotimpuri care seamănă cu viaţa noastră? Primăvara e ca un copil tânăr şi delicat, hrănit cu lapte (…). După primăvară, anul ajunge mai robust şi e ca un tânăr puternic (…). Urmează toamna fără fervoarea tinereţii, domoală, cu păr alb începând să apară la tâmple, timp mijlociu între tinereţe şi bătrâneţe. Apoi vine bătrâna iarna, posomorâtă, cu pas tremurat, cu părul alb căzut …” (Metamorfoze, p. 413).
