„Spărgătorul de nuci”: un balet pentru toate vârstele…

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 decembrie 2016, 18:03

În 1892, Piotr Ilici Ceaikovski – cel a cărui operă simbolizează fericita sinteză între creațiile clasice occidentale și tradiția rusă – termina Spărgătorul de nuci. Al treilea balet al său[1], în două acte, inspirat din basmul „Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor” (E.T.A. Hoffmann), a avut premiera (18 decembrie 1892) la „Mariinsky Theatre” din Sankt Petersburg; oarecum surprinzător, nu s-a bucurat de succesul scontat; abia peste câteva decenii obținea prețuirea meritată, transformându-se într-unul dintre baletele cele mai frecvent reprezentate și apreciate de public.

*

Actul I

În casa domnului Stahlbaum, atmosfera sărbătorească a Crăciunului îi îndeamnă pe părinți să facă ultimele pregătiri pentru pomul de iarnă, așezând lângă acesta cadourile copiilor. Se aprind beculețele și se deschide ușa. Clara și Fritz, copiii domnului Stahlbaum, dau buzna în cameră. Le urmează verii și verișoarele, cu părinții lor. Copiii se așază în rând și încep un marș voios. După dansul adulților, sosește unchiul Drosselmayer, așteptat cu nerăbdare, întrucât de fiecare dată le aduce copiilor surprize neobișnuite. Nu-i va dezamăgi nici acum. La început, copiii se bucură, apoi încep să se certe din cauza cadourilor. Fritz câștigă disputa, iar Clara izbucnește în lacrimi. Pentru a o consola, unchiul Drosselmayer îi dă fetei un „Spărgător de nuci”, costumat în uniformă militară. Fritz îl azvârle, râzând, chiar îl strică, în timp ce Clara este consolată. Deoarece între timp s-a făcut târziu, mama îi trimite pe copii la culcare. Musafirii se retrag. Clara își ia rămas bun de la Spărgătorul „bolnăvior” și se duce la culcare. După puțin timp, Clara se întoarce în camera festivă. Adoarme în fotoliu; continuă evenimentele serii. În lumina lunii, pomul de Crăciun devine tot mai mare, ocupând o mare parte a camerei. Șoarecii, conduși de regele lor, apar din toate părțile și se apropie de fată. Ea îi gonește înfricoșată. Atunci se trezește Spărgătorul de nuci, care, alături de soldați, se luptă cu șoarecii. Bătălia nu este deloc ușoară și Spărgătorul pare să cedeze. Clara intervine și reușește să-i învingă pe șoricei. Spărgătorul de nuci se transformă într-un prinț tânar și frumos. Pentru a-i mulțumi ca l-a salvat, el o invită pe fetiță în împărăția dulciurilor. Camera se transformă într-o pădure de brazi înzăpezită. Fulgii de nea îi înconjoară pe cei doi, arătându-le drumul…

Actul II

În sfârșit, Clara și Prințul ajung la Castelul trandafirilor din Împărăția dulciurilor. Prințul-Spărgător povestește întâmplarea Zânei dulciurilor și suitei acesteia, subliniind intervenția curajoasă a Clarei împotriva regelui șoarecilor. Tânăra pereche este cinstită cum se cuvine de întreaga curte împărătească. Cele mai nostime personaje participă la divertismentul compus din mai multe dansuri: spaniol (figurile de ciocolată), arab (figurile de cafea), chinezesc (figurile de ceai), rusesc (micii cazaci de turtă dulce), italian. Clara și Prințul execută un „pas-de-deux” minunat, apoi toată suflarea se angrenează în marele „Vals al Florilor” al finalului. Pentru Clara a fost doar un vis (din care nu merită să te trezești)…

*

[1] Lacul Lebedelor (libretul de V. Beghicev și V. Geltzer) a fost primul său balet (în 4 acte). Premiera avea loc în Sankt Petersburg, la „Teatrul Mariinski”, pe 15 ianuarie 1885; nimic altceva decât un eșec, din cauza nepotrivitei puneri în scenă; abia peste 30 de ani a fost definitivată trama baletului… Al doilea balet, Frumoasa din pădurea adormită (un balet-feerie în trei acte, cu prolog pe libret de I. Vsevolojski și Marius Petipa, după povestea lui Charles Perault, în coregrafia lui Marius Petipa) a presupus premiera din 3 ianuarie 1890 – la același teatru din Sankt-Petersburg – și a reprezentat un adevărat triumf…