(INTERVIU) Scriitoarea Gabriela Adameșteanu: „În acest moment, mă îngrijorează, în primul rând, asaltul Inteligenței Artificiale asupra cărților, care este egal cu scăderea drastică a numărului de cititori. Generația care a apucat, în pandemie, să fie blocată pe ecrane, a ieșit marcată și mult mai doritoare să vadă imagine.”

Publicat de letitia, 1 noiembrie 2026, 19:16

„Gabriela Adameșteanu se distinge prin calitatea scriiturii și prin privirea melancoliei” – în acest fel o descrie Raffaële Rérolle, în „Le Monde”, pe una dintre cele mai importante autoare ale literaturii române contemporane: prozatoarea, jurnalista și traducătoarea Gabriela Adameșteanu.

Operele sale literare, constant premiate și reeditate, au primit cronici elogioase în mari publicații internaționale. Au fost traduse în 18 limbi, fiind publicate la edituri prestigioase din întreaga lume.

Cel mai cunoscut roman, „Dimineață pierdută”, a fost numit de critica literară „o mare performanță narativă” (Jörg Plath), „o probă de forță a tehnicii narative și a limbii, un Ulysses românesc” (Dagens Nyheter), „o panoramă impunătoare a vieții din România, de la Primul Război Mondial până la sfârșitul anilor 1980” (Thomas Kjellgren). În România, cartea s-a bucurat de un mare succes și datorită dramatizării sale – romanul a fost pus în scenă la Teatrul Bulandra, în 1986, în regia Cătălinei Buzoianu, având o distribuție impresionantă.

Celelalte romane care au cunoscut o largă apreciere sunt „Drumul egal al fiecărei zile”, „Provizorat”, „Fontana di Trevi” și „Voci la distanță”.

Gabriela Adameșteanu a scris, de asemenea, memorialistică („Anii romantici”, „Meserii nerecomandate femeilor”), iar cea mai recentă apariție este volumul de proză scurtă „Vremuri fără răbdare”, publicat în acest an la editura Polirom.

S-a remarcat și în Jurnalistică: a condus revista 22, publicată de Grupul pentru Dialog Social (1991-2005), și apoi suplimentul ei literar, Bucureștiul Cultural, din 2005 până în 2013.

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a fost prezentă în acest an la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași.

Mai jos, puteți urmări un interviu cu autoarea, realizat de către colega noastră, Letiția Gheorghiu.

L.G.: Am bucuria să fiu în dialog astăzi cu una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane din România – scriitoarea Gabriela Adameșteanu.

Vă aflați la Iași în aceste zile de sfârșit de octombrie, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere. După câțiva ani reveniți în acest oraș. Cum regăsiți Iașul, Filitul, publicul ieșean?

G.A.: Ce să spun…cred că Iașul este cel mai norocos oraș din România, pentru că are Filitul. Și eu am asistat, dacă nu cumva construiesc contrafactual, cum se spune azi, o poveste a Filitului. Eu aș zice că cunosc Filitul de la rădăcina lui, pentru că am fost cu Dan Lungu la mai multe evenimente cu cărțile noastre traduse în străinătate și la un festival la Modena, în Italia. Acolo am văzut prima dată modelul cu voluntari. Am văzut un festival care semăna cu Filitul, adică orașul, care era mai mic decât Iașul, trăia prin festivalul acela. Erau echipe de voluntari, erau magazine deschise, toată lumea câștiga, toată lumea alerga din loc în loc pentru întâlniri. Nu mai văzusem, poate că e un model general, dar, după un timp, s-a născut Filitul. Deci eu îl văd pe Dan și pe colegii lui, Lucian Teodorovici și Florin Lăzărescu, ca pe pașoptiști, pentru că am văzut clar cum veneau pașoptiștii cu modelul occidental văzut în străinătate și îl implementau acasă. Un lucru pentru care eu am enorm respect și nu știu dacă se învață destul în școală, nu știu dacă este destulă conștiința asupra faptului că tot ceea ce trăim azi datorăm unui entuziasm al unor tineri, că și aceia au fost cândva tineri, care au vrut să facă, cum zic ăștia care sunt pe stradă, „o țară ca afară”. Părțile bune cred că ar trebui să le subliniem de două ori.

L.G.: Sunteți o scriitoare spontană, inclusiv despre volumul „Voci la distanță”, ați dezvăluit că a fost scris într-un timp relativ scurt, că a curs firesc. Pe de altă parte, spuneți despre dumneavoastră că sunteți un cititor foarte bun. Cât de important, de relevant este acest raport? Poate cineva să scrie foarte bine dacă nu este și un cititor atent, disciplinat?

G.A.: Știți, la prima vedere, pare că ar trebui să spun că n-ar putea să scrie. E oarecum curentă afirmația că scriitorii nu se citesc între ei și mi-e teamă că nici nu citesc înapoi cărțile pe care le-au avut de citit obligatoriu în școală pentru Bac. Se citesc pe sărite, pe generații, pe prietenii. Fiecare își iubește literatura lui și literatura modelelor lui. Cărtărescu își tot declară modelele. Și în ultimul jurnal și în altele povestește exact și vezi că el într-adevăr citește, chiar recitește ceea ce erau modelele lui, adică nu se mișcă din asta. Și poate că e normal ca fiecare să citească ce-i trebuie.

L.G.: Cărțile dumneavoastră au fost traduse în 18 limbi, cea mai tradusă fiind „Dimineață pierdută”, care s-a bucurat de o recunoaștere extraordinară, inclusiv datorită premiilor obținute, dar și a punerii în scenă, la Teatrul Bulandra, în regia Cătălinei Buzoianu, în 1986. „O proză puternic psihologizată și profund interiorizată” a fost definit romanul de către criticul Daniel Cristea-Enache, în jurul căruia se polarizează personajul Vica Delcă, devenit un reper absolut în literatura postbelică și care putem spune că a trecut testul timpului, pentru că îl regăsim și astăzi în situații, comportamente, atitudini. Cum vă explicați faptul că acest roman continuă să fie la fel de viu și iubit și de generațiile actuale, care nu au trăit deloc în comunism?

G.A.: Eu n-am explicații, pentru că astea nu pot veni de la mine. Trebuie să vină de la cei care, într-adevăr, citesc cartea. Atunci, probabil, era o noutate, acum pot să o evaluez și eu, deci nu pot vorbi din punctul de vedere al cititorului. Dar din punctul de vedere, să zic, al unui ratat istoric literar, eu pot să spun că noutatea, de fapt, pe care o aducea cartea, era că personajul central era o femeie, fără îndoială inteligentă, care avea o gândire proprie, dar care nu era educată și care și folosea un limbaj popular, eventual cu greșeli de gramatică, dar care, în schimb, avea foarte multă vitalitate. Sunt foarte multe cărți în care personajele, autorii, practică această inspirație. Și eu am găsit lucruri din romanele mele prelucrate în alte romane. Am găsit o scenă de avort pe care o am eu în „Provizorat” sau în „Fontana di Trevi”. Eu am trăit acea epocă și autoarea care povestea și ea așa ceva nu a trăit-o. Era similitudini, care, mi-am dat seama, sunt inspirate de acolo. Dar e inevitabil, cărțile se fac și din cărți. Ei bine, personajul meu, Vica Delcă, era nou, era luat din viață, să spunem așa, și peste prototip adăugasem și alte imagini, dar mai ales imaginația lucrase și scrisul transformase foarte tare, deci nu mai era deloc prototipul. Și eu mi-am și pus problema, pe de o parte, dacă eu n-am greșit că m-am îndepărtat atât de tare de prototip, dar personajul mi-a scăpat de mână. Iar pe de altă parte, lectura lui a fost diferită, există și o privire disprețuitoare a lui, există și o privire compatisantă.

L.G.: Este privit ca un personaj comic, dar în același timp cred că mai degrabă este unul tragic.

G.A.: Eu îi suspectez pe cei care au rămas la el personaj comic…e o carte foarte groasă, cred că unii n-au mai ajuns la sfârșit.

 L.G.: Acolo accentuați această idee.

G.A.: Acolo se vede. Se vede că el, de fapt, e un personaj tragic.

L.G.: Afirmați, la un moment dat, că momentele dureroase din cărți îl afectează, inevitabil, și pe autor. E valabil și în cazul personajelor solare, care aduc momente de bucurie? Până unde poate merge empatia în cazul scriitorilor cu personajele?

 G.A.: Știți…Tolstoi spune la începutul „Annei Karenina” că familiile fericite n-au istorie și familiile nefericite sunt…fiecare nefericită în felul ei. E foarte greu să faci personaje solare multă vreme. Tu ai rămâne la personajul solar, dar cititorul va da repede pagina, că se plictisește. El vrea acțiune, întâmplare și, din păcate, toate astea vin mai degrabă cu un grad de negativitate. Dacă ai pune doar momentele fericite, cum eu am câteva în „Provizorat” – după orele de întâlnire clandestină, când personajul meu vede Bucureștiul într-un anume fel – da, este luminos. Și, probabil că atunci când le-am scris, mi-a făcut plăcere, dar, din păcate, sunt cam puține (n.r. personajele).

L.G.: Romanele dumneavoastră funcționează ca niște radiografii extrem de fidele ale societății românești – de la obsedantul deceniu comunist până la tranziția postdecembristă. Cum reușiți să păstrați neutralitatea și claritatea atunci când transpuneți ficțional traume istorice colective?

G.A.: Partea comunistă am trăit-o, deci problema e că ea avea niște lucruri atât de apăsate negativ încât nu mai trebuia să apăs eu nimica. Chiar și tinerii care își mai doresc să trăiască în comunism, până și ăia știu că erau niște cozi… Își doresc să trăiască pentru că nu știu cum era de rău, dar chiar și ăia știu niște lucruri negative care săreau în ochi. A fost greu când am avut, în „Provizorat”, un capitol despre perioada legionară, când ar fi trebuit să explic de ce atât de mulți tineri au fost atrași de Mișcarea legionară. Nu s-a recunoscut, după părerea mea, nici până acum amploarea mișcării legionare în perioada interbelică. E văzută ca și când a atins niște intelectuali (uite cazul Cioran, cazul Noica) și au fost și niște atentate (uite când l-au omorât pe Iorga). Sunt foarte multe atentate – de la doi prim-miniștri, Ghe Duca, Armand Călinescu… până la mulți alții pe care nu îi știm. A fost, pe de altă parte, și o reprimare foarte brutală a tinerilor legionari, cu unii împușcați și lăsați în stradă. Deci a fost ca un fel de război civil. Și comunismul a dat o explicație suficientă pentru că voia să demonstreze că Partidul Comunist era mult mai mare și mult mai important în Interbelic. De fapt, nu era deloc. Pe urmă, n-a avut nimeni timp, interes să explice, ceea ce este, după părerea mea, foarte rău. Pentru că vedeți că apare și acum, apar elemente care vin de undeva din societate. Sigur că din anumite zone, cercuri și așa mai departe, dar există. Și când vii să scrii despe ele, ești un fel de…nu vreau să spun că ești ca un cronicar, dar ești ca cineva care trebuie să pună în forme artistice o informație pe care, de fapt, cititorul nu are. Nu se face destulă istorie. Istoria nu e ceva…o materie plicticoasă. E trecutul nostru, al fiecăruia.

„Femeile foarte târziu au ieșit pe scenă. Există o întârziere culturală datorată tabuurilor societății, cutumelor vieții de atunci. Dacă mă limitez la zona literară, sunt mult mai puține scriitoare în listele de autori și autoare. La noi sunt multe scriitoare care au existat începând din secolul al XIX-lea. Ele nu au atât de mare anvergură, dar există, pentru că aplecarea spre scris și citit a femeilor este greu de negat.”

 

L.G.: În cartea de memorii „Meserii nerecomandate femeilor” abordați direct dificultățile parcursului feminin în spațiul cultural. Ce anume a făcut ca scrisul sau jurnalismul politic să fie nerecomandate femeilor în epocile pe care le-ați traversat?

 G.A.: Femeile foarte târziu au ieșit pe scenă. Femeile au fost ținute acasă. Familiile lor nu le trimiteau, neapărat, la școală. Există o întârziere culturală, datorată, pur și simplu, tabuurilor societății, cutumelor societății, vieții, așa cum era concepută atunci. Și din cauza aceasta, dacă mă limitez la zona literară, găsești mult mai puține scriitoare în listele de autori și autoare. La noi sunt multe scriitoare care au existat începând din secolul al XIX-lea.  Ele nu au atât de mare anvergură, dar există, pentru că aplecarea spre scris și citit a femeilor este greu de negat. Statistic, știm foarte bine că numărul cititoarelor este mult mai mare decât numărul cititorilor. Există și un fel de presiune tematică a acestui fapt. Foarte des, cititoarele (și…sunt cluburi, inclusiv în toată țară) sunt interesate de scriitoare, vor să-și găsească aspecte din viața lor în cărțile acestor scriitoare.

L.G.: Mărturiseați că v-ar fi plăcut să urmați Psihologia, ca o completare a carierei dumneavoastră impresionante, de scriitoare, traducătoare, jurnalistă. Personajele pe care le creionați sunt foarte atent construite, sunt personaje puternice. Ar fi schimbat studiul Psihologiei parcursul lor?

G.A.: Da, e o întrebare interesantă. Poate că da. Aș fi stăruit asupra dilemelor și problemelor pe care le au personajele sau soluțiile lor de redresare. Exista și un risc, să devin prea doctă, pentru că, atunci când știi prea mult, gestionarea informației pe care o pui într-un roman este o întreabă problemă. Indiferent de toate modele literare pe care le-am traversat ca autoare, unele dintre ele erau foarte…mai tehniciste și eu niciodată nu am fost atrasă de ele, pentru că am avut un concept foarte clar, să pot să fiu citită. Și nu m-am pierdut nici în noul roman, nici în romanul postmodernist, care erau mult mai sofisticate, dar dădeau un acces mai greu. Să nu devin mult prea plicticoasă – trebuie dat, așa, mai cu pipeta, informația istorică sau psihologică.

L.G.: Succesul vine cu foarte multă muncă, cu dedicare și pasiune. Vine și atunci când te însoțești la drum de oameni valoroși, cu principii. Pentru dumneavoastră, sunt curioasă, cine au fost acești oameni?

G.A.: Nu am avut nevoie decât la început. Și atunci a fost foarte importantă Nora Iuga, care, de altfel, a mentorat și alte autoare. Ea nu etalează niciodată ajutorul pe care l-a dat, dar era o cititoare extraordinară, este. Vedea imediat falsul, greșeala.

L.G.: Pentru adolescenții care urmează să vă citească, să vă cunoască îndeaproape opera, care ar putea fi cartea, sau ar trebui să fie, cartea de început?

 G.A.: Dacă ajung cărțile mele cumva în școală, să ajungă cu „Drumul egal al fiecărei zile”. Sanda Cortoș a zis că este „romanul adolescenței eterne”. E o perioadă de anii ’60-’70, dar în ea sunt problemele oricărui adolescent care intră în lume, eventual, dezavantajat, nesigur de viitor, care își pierde, eventual, un părinte și care se trezește singur și trebuie să își găsească un drum. Și romanul…eu nu voiam să-i dau un happy-end, dar în comunism se acceptau greu romanele întunecate, pentru că noi trebuia să demonstrăm că trăim într-o societate frumoasă, fără pete. Și atunci, acel final l-am gândit mult, ca să pot să fac ambiguu cu ultimele fraze, încât, deși personajul meu pare să ajungă unde și-a dorit, totul va fi altfel decât l-a gândit. A fost legătura cu o carte pe care aveam să o scriu peste 30 de ani și care e „Provizorat” și care arată deja altceva, o altă față.

 L.G.: Aș vrea să ne referim un pic și la viitorul literaturii. Ce vă îngrijorează cel mai mult  și ce vă dă speranță în legătură cu apetitul pentru lectură al tinerilor, al actualei generații?

G.A.: Mă îngrijorează, în primul rând, în momentul ăsta, asaltul inteligenței artificiale asupra cărților. Toate aceste șovăieli și decizii controversate luate în ultima vreme în legătură cu acest autor, care a fost scos de pe lista Goncourt, el nerecunoscând că a utilizat inteligența artificială în proporție foarte mare, acum două zile ieșind și editura și spunând că îl va retrage din librării și nu-l va mai publica. În același timp, el deținând deja un premiu, cu o vânzare enormă. Deci disputa asupra cât folosim sau nu folosim inteligența artificială în carte și ce înseamnă asta, fiind așa exact, în miezul lucrurilor. Deci ăsta este un motiv de îngrijorare, care este egal cu scăderea drastică a numărului de cititori, care vine împreună cu modificările în răbdarea cititorului. Asta mi-au spus și profesorii, generația care a apucat să fie blocată pe ecrane a ieșit marcată și mult mai doritoare să vadă imagine. Sunt niște modificări care sunt globale și care nu ne privesc (doar) pe noi, iar pe mine ce mă neliniștește este incapacitatea instituțiilor românești de toate felurile de a face față acestor provocări și de a ajuta sau a impulsiona, într-un fel destul de complicat, lectura. Lectura fiind la un moment de răscruce, care va fi și un moment de răscruce pentru cărțile noastre.

* Interviu realizat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, desfășurat în perioada 21 – 25 octombrie 2026.

(Radio Iași/Letiția Gheorghiu)