#StareaEducației (INTERVIU) Andreea Archip, redactor șef Scena9: ”Pentru a rezolva problema analfabetismului funcțional este nevoie ca toți actorii din sistem să stea la aceeași masă, fără gâlceavă. Profesorii au nevoie de o altă formare, astfel încât ei să poată toți, indiferent de disciplină, să predea literație și numerație.”

Publicat de andreeadaraban, 24 noiembrie 2025, 10:36

În ultimele săptămâni, discuția despre analfabetismul funcțional din școlile românești a reizbucnit, odată cu declarațiile Ministrului Educației, Daniel David, care a plasat cea mai mare parte a responsabilității pe umerii profesorilor. Într-un sistem educațional subfinanțat cronic, cu școli rurale care se luptă pentru supraviețuire, cu profesori care își completează norma cu discipline pentru care nu au pregătire, cu inechități sociale care se adâncesc, întrebarea cine e de vină nu pare doar nedreaptă, ci și nefolositoare. Jurnalista Andreea Archip, care scrie pentru Școala9, în articolul său recent analizează nuanțat și reconstruiește tabloul complet al unei probleme, cea a analfabetismului funcțional, care nu începe și nu se termină la catedră.

 Colega noastră, Andreea Daraban, a invitat-o în emisiunea Starea Educației pe Andreea Archip, pentru a discuta despre ce înseamnă, cu adevărat, să formezi competențe într-o țară în care prea mulți copii duc în spate poveri invizibile, iar profesorii nu se mai bucură de respectul cuvenit.

Andreea Daraban: Cum vezi declarația domnului ministru legată de cine poartă vina pentru prezența analfabetismului funcțional în rândul elevilor? Este vorba despre neînțelegerea realității din școli sau despre o strategie de mutare a responsabilității?

Andreea Archip: Cred că aici putem doar specula. E drept că anul ăsta, dacă ne uităm la declarații după declarații, care pentru mulți din școala românească au avut rezonanța  unui, nu știu, ciocan aruncat într-o cratiță, e clar că se apelează la emoția noastră, la reacția noastră emoțională. De asta rolul nostru, al jurnaliștilor, este să ne uităm un pic în afara declarațiilor, pentru că da, multe vin de la ministrul Educației, Daniel David, de tipul paternalist. Rolul ăsta în care eu, ca tată de familie, vă spun treziți-vă, avem o problemă. Și este valid, pentru că da, avem probleme, școala românească are o groază de probleme, dar de fapt soluțiile sunt cheia aici. Ce facem cu toții, împreună, fără să îndreptăm degetul acuzatorul unii către ceilalți? Asta nu mai poate funcționa. E clar că e foarte important să avem dezbateri despre educație, dar trebuie să ne uităm, un pic, așa cu lupa, pe ce se poate face. Și asta am încercat eu. Să sparg, de fiecare dată, aceste declarații în bucăți mai mici și să înțeleg ce poate fi util acolo și cum putem construi, nu distruge.

      Când și cât de mult sunt profesorii responsabili de analfabetismul funcțional? Lecția Irlandei

Andreea Daraban: Comisia Europeană și OCDE au identificat mai multe cauze ale analfabetismului funcțional în rândul elevilor, între care se regăsește și calitatea programelor de formare inițială a profesorilor, dar și a celor de dezvoltare profesională continuă. Când am putea pune vina pe umerii profesorilor pentru acest fenomen, cel al analfabetismului funcțional?

 Andreea Archip: Vorbim de atâția și atâția ani despre o reformă. Se vorbește destul de mult despre cum profesorii au nevoie de o altă formare, ca ei să poată toți, nu doar învățătorii, absolut orice profesor, de orice disciplină, să predea literație și numerație. Și înainte să fac eu pronosticuri cu privire la când ar trebui să le cerem profesorilor astea, vreau să vă dau exemplul unei țări, respectiv Irlanda, care acum mai bine de 10 ani s-a trezit într-o situație similară cu cea din România. La testările PISA au avut niște rezultate care pur și simplu i-a speriat la nivel național. Ce au făcut ei diferit de noi? S-au dus într-o zonă de reformare pe bune, în care absolut toți actorii au stat la masă. Nu le-a luat 10 ani să ducă un proiect ca România Educată într-o lege, ci pur și simplu într-un an de zile au avut această reformă, repet, angajându-i în acest proces pe toți oamenii școlii și pe toți experții. Și concluziile la care au ajuns este ceea ce vă spuneam mai devreme, și anume că orice profesor, de orice disciplină, trebuie să-și schimbe mentalitatea și să înțeleagă că de la cea mai mică clasă până la ultimele clase trebuie să fii și profesor de literație și numerație, că aici avem problema adevărată. Dacă o luăm la un nivel superficial, faptul că ministrul Daniel David spune că, da, de când a intrat elevul în școală, profesorul îl are în grijă și el are responsabilitatea, cred că aici putem fi de acord.  Că nu o să vorbim, nu știu, despre doamna secretară de la școală care să îl învețe pe elev să scrie, să citească și să înțeleagă ce citește, nu? E clar, profesorii știu că au rolul ăsta. Cum fac asta? Cred că nu știu atât de mult. Și asta se vede de fapt în studii. Și nu e de ajuns să spui către ei aveți responsabilitate, treziți-vă, ci să vii cu politici care să îi ajute. Cum spuneam, în Irlanda au luat această decizie, au pornit reforma și au acționat în mare parte pe a schimba acest mental al profesorului, această mentalitate. Auzim poate de multe ori un profesor de istorie care spune ce treabă am eu cu literația? Dacă mie nu mi-a venit din școală primară cu aceste abilități de bază, eu nu am ce construi și cu asta basta. E drept, nu putem să stăm cu mâinile în sân, indiferent de ciclul la care se află elevul. Cred că, în primul rând, trebuie să înțelegem că fiecare poate să contribuie, chiar dacă este profesor de istorie sau de fizică. Și nu e greu nici la științe exacte. Cu toți specialiștii cu care am discutat, au spus clar: să citești enunțul cu voce tare în clasă și să te asiguri că acel copil a înțeles, înseamnă să faci și literație. Da, și poți face asta și la fizică și la matematică. A fost exemplu Irlandei, de pildă, și ce vreau să spun este că au un final fericit. Rezultatele lor s-au îmbunătățit. Adică nu trebuie copiat totul, cuvânt cu cuvânt, sub nicio formă, trebuie adaptat la nevoile noastre, dar există atât de multe bune exemple de la care ne putem inspira.

Andreea Daraban:  În articolul scris pentru Școala9 vorbești despre cât de mult influențează sărăcia rezultatele școlare ale elevilor. De ce crezi că această realitate nu e prezentă în discursul oficial?

Andreea Archip: Cred că ar trebui să ne uităm, la fel, cu o lupă mai puțin emoțională. E drept că în ultimul an s-a discutat mai puțin despre asta. Eu însă, având peste 20 de ani în presă, știu că periodic, măcar din sectorul ONG, vin aceste alertări. Și anume că avem copii în risc de sărăcie, un procent foarte, foarte mare. Și mai mult decât atât, știm sigur, din cercetările OECD, organizația aceasta internațională care face testările PISA și se uită și la mediul elevilor, știm că dacă un elev nu a avut nicio carte acasă în copilăria mică, timpurie, dacă un elev are părinți care ei, înșiși, nu au fost la școală și nu înțeleg până la capăt rolul școlii, dacă vine dintr-o localitate rurală, toate lucrurile astea sunt corelate cu rezultate slabe la învățătură. Și ca să nu mai spunem, că persoanele care au măcar liceul au și o sănătate mai bună pe tot parcursul vieții și câștigă mai bine pe tot parcursul vieții decât ceilalți. Și măcar asta ar trebui să ne motiveze. Avem toate datele astea, la care trebuie să ne uităm și trebuie să meșterim acolo la motorul ăsta al sărăciei, de fapt, în primul rând. Deci nu e doar despre ce se întâmplă în școală, pentru că acești copii nu trăiesc în aceste bule numite școli, ei trăiesc într-o societate, pe care o știm cu toții, că și noi trăim în ea, are foarte, foarte multe inechități. Chiar săptămâna asta am fost într-o școală din mediul rural, cu foarte multe probleme, unde populația este majoritar de etnie și unde o mână de profesori foarte, foarte dedicați, care fac o navetă extrem de grea, încearcă să facă minuni, dar nu pot de unii singuri. Adică ar trebui să nu mai folosim zona asta absolut incontrolabilă, că hai să facem minuni, că nu e despre minuni, e vorba de a ne uita la știință, care îți spune exact cum trebuie să intervii. Ei bine, vorbind acolo cu un ONG, care s-a dus să ducă cărți copiilor, discutam și spunea persoana respectivă: ”păi, educatoarea asta ar trebui să primească cel puțin un salariu dublu.” Pentru că realitatea este, și ne-a spus-o foarte franc, nu știe dacă ea, anul viitor, va mai merge acolo, având în vedere dificultățile. Cum îi ții pe acești oameni care se chinuie să facă ”minuni”, uneori împotriva sistemului, decât ajutați de el, să se ducă acolo unde e cea mai mare nevoie? Și asta spun studiile. Măsurați-ne calitatea și interveniți acolo, în primul rând. Și, bineînțeles, ce vorbeam anterior, formarea inițială a profesorilor, care este esențială.

Andreea Daraban: Cât din analfabetismul funcțional poate fi explicat de contextul socio-economic și cât ține efectiv de școală?

Andreea Archip: Aici diferă de la o situație la alta. Adică, nu poți să zici 30% vine de acolo, 40% de nu știu unde. E clar că sunt lucruri care, da, pot fi măsurabile, dar nu avem lucruri foarte exacte. Uneori poate să difere de la o școală la alta, alteori chiar de la o clasă la alta. Și de asta, experții în educație spun: uitați-vă la copiii voștri și la specificul claselor voastre. Poate că e nevoie să mergeți acasă uneori, poate asistentul social dintr-o localitate poate să facă asta. Pentru că realitatea este că se pune în cârca școlii foarte, foarte mult. În multe comunități, doar școala este organismul ăla funcțional, care se zbate. Și până anul trecut făcea și dosarele de bursă socială, ceea ce era un efort birocratic foarte, foarte mare. Când, de fapt, ai mai multe organizații ale statului care ar fi grozav dacă ar putea să lucreze împreună.

              Sprijinul real pentru profesori: mentorat, autonomie, politici publice

Andreea Daraban: Opusul analfabetismului funcțional este gândirea critică. Trăim încă în epoca în care elevilor le este teamă să adreseze întrebări profesorilor. Și mai este un aspect, sunt mulți profesori care consideră că întrebările elevilor le ar putea știrbi din autoritate.

Andreea Archip: Așa este, pentru că ai un corp profesoral care, iată, este lovit constant, care, dintr-o dată, trebuie să gestioneze o generație pentru care respectul nu mai poate fi câștigat doar prin faptul că intri și lași un catalog pe catedră, și atât, cum era odată. Și atunci apare această ruptură. Eu cred în același timp că sunt foarte, foarte mulți profesori care își înțeleg rolul, care se simt revigorați de tinerele generații, care le dau scena, le dau prilejul să-și spună vocea și în sala de clasă și în afara ei. Ba chiar este un exemplu, aici, în București, în care un elev împreună cu un profesor de la un liceu au făcut o petiție ca să fie reabilitată școala lor și au trimis-o către primărie și încearcă o mișcare comunitară acolo. Adică sunt inițiative de genul ăsta către care ne putem uita. Avem o masă critică de cadre didactice care fac asta? Nu. Pentru că se vede în rezultate, se vede în nemulțumiri și de o parte și de alta. Uneori este foarte greu ca un singur profesor  sau doar câțiva să schimbe o școală întreagă. Aici trebuie lucrat mai degrabă la formarea asta inițială și tot ne întoarcem la acest aspect. Secole la rând am tot discutat despre profesori, despre această minunată profesie ca fiind una de vocație și e clar că trebuie să ai pasiune pentru asta. În același timp este ceva ce se poate învăța. Să sperăm că sunt universități responsabile, care în programele lor de pregătire a personalului didactic, în modulele psihopedagogice, se gândesc activ la asta și schimbă, mișcă lucrurile. Putem doar să sperăm în momentul ăsta.

Andreea Daraban: Ai scris despre faptul că în țările performante profesorii primesc formare, mentori, autonomie. Ce-ar însemna în România să vorbim, serios, despre sprijinul acordat profesorilor?

Andreea Archip: Cred că și de la Cotroceni au venit, în ultimele săptămâni, mesaje către societatea civilă: veniți și sprijiniți-ne cu politici publice, pe care noi să le putem aplica. Înțelegem cu toții că aparatul de stat poate să fie depășit de la un punct încolo și atunci ai mare nevoie să te sprijine și societatea. Și mi se pare grozav că se întâmplă asta. Problema este, așa cum au mai spus-o și alții, că de mulți ani societatea civilă vine cu politici publice către instituțiile statului și ele aleg, așa, să-și acopere urechile sau să-și închidă ușile, uneori. Noi avem acest proiect de jurnalism de soluții, se cheamă ”Rezolvat” și îi invităm pe ascultătorii dumneavoastră să intre pe Școala9.ro și să se uite pe materialele de acolo. Noi, în aceste articole, am adăugat acest strat în plus, anume ce au făcut alții, ce poate fi replicabil, ce nu funcționează și e o măsură care poate nu merge la noi. Toate discuțiile astea le-am adus acolo și există modele bune, sunt oameni care știu cum se face, trebuie doar să ne adunăm la aceeași masă și fără gâlceavă, fără să ne certăm, că se pare că anul ăsta doar ne-am certat. Dar eu întotdeauna am zis, cei care au puterea au și mai mare responsabilitate și e firesc să ne uităm către instituțiile publice și să avem pretenția ca, în primul rând, ei să-și deschidă ușa către restul lumii.

                 Finanțarea – o condiție minimă, nu suficientă

 Andreea Daraban: Poate ar trebui plecat chiar de la o finanțare corespunzătoare.

 Andreea Archip: Ar fi minunat să se întâmple asta, dar sunt profesori care, în ciuda lipsei de finanțare, reușesc să facă lucruri, dar nu asta este soluția. Nu putem să facem cu improvizații educație de calitate. Nu putem, când profesorul se simte umilit, când își vede fluturașul, să avem pretenția ca el să performeze la maximum. Deși, în cercetările internaționale vedem că nu crește neapărat substanțial calitatea,  atunci când profesorii primesc un salariu mai mare. Asta spun cercetările făcute pe alte state, însă știm cu toții că e o măsură decentă, care ar ajuta foarte mult măcar la stima de sine și măcar ar pregăti terenul ca tu, atunci când îi plătești bine, le acorzi sprijin, să poți, într-adevăr, să le bați și obrazul când nu există performanță.

Varianta audio a interviului:

Andreea Archip este jurnalistă de peste 20 de ani. În prezent, este redactor- șef  al publicației independente de educație Școala9. A lucrat în presa scrisă, televiziune și online, mereu gravitând în jurul temelor de educație, social și drepturile omului.