Invenții și… invenții

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 martie 2020, 18:52

În 14 februarie 1876, Elisha Gray[1] a depus – la Oficiul de Patente al S.U.A. – un document (caveat) prin care descria o invenție (pe care urma să o patenteze) a unui aparat pentru transmiterea sunetului vocii prin telegrafie. Fără știința lui Gray, Alexander Bell depusesese, cu numai două ore mai devreme, o cerere de patent pentru un aparat având același scop. S-a descoperit, mai târziu, că aparatul descris de Gray funcționase corect, în timp ce aparatul patentat de Bell nu ar fi funcționat în varianta inițială. După ani și ani de procese, Bell (primea brevetul în 7 martie 1876)[2] a fost declarat oficial inventatorul telefonului…

Alexander Graham[3] Bell, audiolog american de origine scoţiană, interesat de mai multe domenii ale tehnologiei (realizase cercetări medicale, a perfecţionat tehnicile de învăţare a vorbirii destinate persoanelor fără auz[4], a inventat grafofonul şi fotofonul),

a învăţat un an la o şcoală privată, doi ani la „Liceul Regal” din  Edinburgh[5], a luat parte la câteva cursuri la Universitatea din Edinburgh şi la „University College” din Londra, însă a primit cea mai mare parte a educaţiei în familie şi ca autodidact.

Primul său post a fost la şcoala „Dl. Skinner” din Elgin-Comitatul Moray, unde a predat copiilor muzică şi dicţiune; în 1864, a devenit masterand-rezident la Academia „Weston House”-Elgin, unde a realizat primele studii despre sunet[6]… Şocul morţii subite a fratelui său mai mare, cauzată de tuberculoză (boală de care suferea şi fratele său mai mic),efortul făcut pentru îndeplinirea obligațiilor sale profesionale, şi‑au lăsat amprenta asupra tânărului Bell; grija pentru singurul fiu rămas în viaţă a determinat familia să se mute în Canada[7]… În 1871, Bell a petrecut mai multe săptămâni în Boston, ţinând cursuri şi demonstrând eficienţa sistemului propus de propriul său tată[8]; în 1873, a devenit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston.

Chiar dacă nu a avut niciodată abilităţi tehnice, Bell a avut norocul să îl descopere şi să îl inspire pe Thomas Watson, un tânăr mecanic reparator şi creator de modele, care l‑a asistat cu entuziasm în proiectarea unui aparat pentru transmiterea sunetului prin intermediul electricităţii; sesiunile nocturne au dus la rezultate notabile[9].

În 1885, Bell a cumpărat un teren în insula „Cape Breton” din Nova Scoția. Aici, în peisajul care îi aducea aminte de copilărie, a clădit o casă de vară, „Beinn Bhreagh”, dotată cu laboratoare de cercetare. În 1898, Bell şi‑a succedat socrul la postul de preşedinte al National Geographic Society. Convins că geografia trebuie predată prin imagini, a urmărit să promoveze o metodă de înţelegere a vieţii în ţinuturile îndepărtate într‑o perioadă în care călătoriile erau rezervate persoanelor privilegiate. Din nou a găsit un ajutor de încredere, Gilbert Grosvenor, viitorul său ginere, care a transformat o fiţuică modestă într‑un jurnal educaţional unic (a ajuns la milioane de oameni din întreaga lume). Pe măsură ce interesul în posibilitatea zborului a crescut la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bell a experimentat crearea de zmee gigantice care să transporte oameni; a găsit din nou un grup de patru tineri entuziaşti (care să îi pună în practică teoriile)[10]; a abordat noi subiecte de cercetare, cum ar fi detectarea cu ajutorul sonarului, distilarea solară, tetraedrul ca unitate structurală şi ambarcaţiunile cu aripi portante[11]. Pe lângă ataşamentul său de o viaţă pentru cauza persoanelor fără auz, Bell nu s‑a limitat niciodată la un singur proiect. Interesele sale de cercetare s‑au bazat pe principii de bază mai degrabă decât pe detalii. Examinarea cea mai sumară a numeroaselor sale agende arată mementouri marginale şi note, de multe ori fără nici o legătură cu subiectul propus – mementouri despre întrebări şi idei pe care a dorit să le investigheze. A fost imposibil să îşi materializeze fiecare idee. Multe dintre concepţiile sale sunt puse în practică abia astăzi, iar altele nici nu au fost încă cercetate aprofundat. Anvergura geniului său inventiv este reprezentată de cele 18 brevete acordate doar în numele său şi de cele 12 împărţite cu toți colaboratorii săi (14 brevete pentru telefon şi telegraf, 4 pentru fotofon, 1 pentru fonograf, 5 pentru vehicule aeriene, 4 pentru hidroavioane şi 2 pentru o celulă de seleniu). Chiar şi cu câteva zile înainte de moarte, Bell a continuat să scrie în jurnal. Pe când dicta ultimele cuvinte, i s‑a spus: „Nu te grăbi”… la care a răspuns: „Trebuie să mă grăbesc”…

[1] Elisha Gray (2 august 1835-21 ianuarie 1901), inventator american, creatorul releului telegrafic cu autoadaptare (1867), telegrafului armonic (1874), teleautografului (1888)…

[2] În martie 1876, Biroul de Patentare din Statele Unite i‑a acordat lui Bell numărul 174.465 pentru „Metoda şi aparatul pentru transmiterea sunetelor vocale sau altor sunete pe cale telegrafică cu ajutorul ondulaţiilor electrice, asemănătoare ca formă cu vibraţiile de aer care însoţesc sunetele vorbite sau alte sunete”. După un an (1877)[2], a urmat scoaterea telefonului pe piaţă şi, câteva luni mai târziu, primele sute de procese. În mod ironic, telefonul – considerat până atunci o glumă, iar creatorul său, în cel mai bun caz, un excentric – a fost subiectul celor mai aprinse procese de patentare din istorie[3]. Reproşurile şi acuzaţiile au fost dureroase pentru mândria de scoţian a lui Bell, dar rezultatul litigiilor, cu efect pe toată durata de viaţă a brevetelor sale, a dus la recunoaşterea lui drept primul inventator care a conceput şi aplicat curentul ondulatoriu pentru transmiterea sunetului…

[3] Alexander (prenumele Graham a fost adăugat la vârsta de 11 ani) era al doilea dintre cei trei fii ai Elizei Grace Symonds Bell și ai lui Alexander Melville Bell …

[4] Timp de două generaţii, familia lui A. Graham Bell a fost recunoscută drept autoritate în materie de dicţie şi în corectarea vorbirii, lucrarea Dicţia standard /Alexander Melville Bell/ având aproape 200 de ediţii în limba engleză; Alexander şi cei doi fraţi ai săi au fost instruiţi să continue profesiunea familiei; primele sale realizări, dedicate persoanelor cu deficienţe de auz, şi inventarea telefonului (la nici 30 de ani) se constituie în mărturii ale instruirii sale temeinice

[5] (unde a absolvit la 14 ani)…

[6] Bell şi‑a început cariera de  profesor‑cercetător… În 1868, devenise asistentul tatălui său în Londra; a preluat, în totalitate, postul de profesor, în vreme ce Bell-senior preda cursuri în America…

[7] S‑au stabilit, în august 1870, lângă Brantford, Ontario, sănătatea lui Bell s-a remediat simțitor…

[8] În cartea Vorbirea vizibilă (1866 fiind anul publicării), ca metodă de a‑i învăţa să vorbească pe cei fără auz; fiecare simbol fonetic indica o poziţie clară a organelor de vorbire, cum ar fi buzele, limba şi vălul palatului şi putea fi folosit de surzi pentru a imita sunetele vorbirii într‑un mod neobişnuit. Tânărul A. Graham Bell, dornic să se afirme, a demonstrat, utilizând sistemul tatălui său, că vorbirea poate fi predată celor fără auz; rezultatele l-au condus, imediat, către cercetări aprofundate; chiar şi în vacanţele petrecute în casa părinţilor, Bell şi‑a continuat experimentele cu sunetele; în 1872, a deschis o şcoală proprie în Boston – pentru instruirea profesorilor care predau persoanelor fără auz, a editat pamfletul Pionierul vorbirii vizibile (Visible Speech Pioneer) şi a continuat să studieze, să ţină cursuri…

[9] Părinții lui George Sanders şi ai lui Mabel Hubbard, doi studenţi surzi pe care i‑a ajutat Bell, au fost suficient de impresionaţi de tânărul profesor încât să îl sprijine financiar în demersul său ştiinţific; cu toate acestea, în orele de lucru normale, Bell şi Watson erau obligaţi să îndeplinească programul încărcat al cerinţelor profesionale…

[10] Mabel Hubbard Bell a dorit să păstreze atmosfera stimulatoare din jurul grupului şi a fondat, la scurt timp, Asociaţia de Experimente Aeriene (Aerial Experiment Association), prima organizaţie de cercetare fondată şi organizată de o femeie. Lipsa auzului nu a fost un handicap pentru soţia profesorului Bell…

[11] Dintre care una cântărea peste 10 000 kg şi atingea viteza record de 112 de km pe oră în 1919…