Poate exista „conceptul Prodigy” fără Keith Flint?

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 martie 2019, 13:24

Nu am niciun dubiu, Keith Flint a fost efectul paradoxal al unei lumi ludice, în care show-ul pare mai important decât însăși viaţa şi tinde să se substituie realităţii…

„Nicăieri ca în showbiz nu e mai vizibilă barbaria de fond a lumii noastre, lipsa ei de umanitate, de compasiune, de proiect, de orizont. Tinerii artişti, un val după altul, sunt antrenaţi şi aruncaţi în arenă, în groapa cu lei a unei uzuri şi a unei concurenţe sufocante. Sunt storşi literalmente de talentul pe care-l au şi, când cedează, când devin epave ciuruite de alcool, sex şi droguri, sunt aruncaţi afară, pur şi simplu, şi vin alţii în locul lor.” (Mircea Cărtărescu)

Toţi artiştii ştiu şi acceptă faptul că se manifestă o „sete” patologică de informaţii în legătură cu viaţa mondenă; mulţi nu ratează ocazia de a publica zvonuri despre „vedetele” la modă. Pe de o parte, în detrimentul chestiunilor sociale de fond, mass-media moderne au tendinţa de a propune eroi falşi, neglijându-i pe cei adevăraţi. Pe de altă parte, comercialul invadează scena profesioniştilor; mai mult, eşti ispitit de diavolul celebrităţii să ajungi la apogeu şi să pierzi simţul realităţii – investeşti în lux, extravaganţă, petreceri, mori în fiecare zi înainte să treci „dincolo”. Unii cred că destinul lor este să „plece” printr-un şoc la fel de mare precum ironia vieţii lor. Puterea celebrităţii te duce la inconştienţă, dar, în cazul vieţii, cu tine în rol principal, nu te poţi opri: alegi moartea; sau poate că moartea te alege atunci când greutăţile par să te împiedice să-ţi atingi orice scop autentic…

*

Prodigy a navigat pe „valul înalt al apelor muzicale”, echilibrând meritul artistic și vizibilitatea într-o măsură mai mare decât orice act de „cultură electronică” a anilor 1990. Prin înfrângerea, abilă, a atitudinii inconștientului imaginii majorității artiștilor în favoarea unui accent pus de Keith Flint și „Maxim Reality”, grupul a trecut de la esenţele muzicii pop la o experiență incendiară care a aproximat atmosfera originală a scenei rave britanice, chiar în timp ce componenţii înclinau către spectacolul rock din arenă și din „punctele de teatru” . Totuși, producătorul Liam Howlet, cu a sa „vrăjitorie” de studio, lansa Prodigy… iar începutul graficelor, pe timpul exploziei electronice din anii ’90, transformase o rețea de techno breakbeat (cu „ancore” de mari dimensiuni și mostre de neuitat)…

În pofida diversității muzicii electronice și a progresului rapid din anii ’90 ai secolului trecut – de la rave / hardcore la ambient / downtempo și din nou, datorită mișcării bass / drum’n’bass – Howlet a modificat, cu discernământ, „sunetul” Prodigy; schimbarea efectelor fluierului, ragga pentru corzile metalice și vocalele cântate s-au dovedit a fi singura diferență majoră în evoluția trupei, de la debut până la progresul său mondial/cu al treilea album „The Fat of the Land” (în 1997). Prodigy a dovedit capacitatea intrării consecvente în topurile britanice, cu peste o duzină de single-uri consecutive în „Top 20”. Trio-ul a fost alcătuit după ce Howlett s-a întâlnit cu Keith Flint şi Leeroy Thornhill (ambii îndrăgostiţi de Essex). Înregistrările lui Howlett au netezit drumul către un contract cu „XL Records”, care a re-lansat „What Evil Lurks” (în februarie 1991). Șase luni mai târziu, Howlett scotea cel de-al doilea single, „Charly„, construit în jurul unui eșantion (din „anunțul public al copiilor”); a ajuns pe locul I în  topurile dance britanice, apoi a început să impresioneze şi graficele pop (într-o măsură mai redusă/doar locul al III-lea); două single-uri Prodigy, „Everybody in the Place” şi „Fire / Jericho” au primit consacrarea în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la sfârșitul anului 1991 și începutul anului 1992…

La sfârșitul anului 1992, Prodigy a demonstrat că intrase în posesia unei „reţete-minune”, odată cu lansarea „The Prodigy Experience„, unul dintre primele LP-uri cu sens rave; amestecând breakbeats cu probele vocale din Lee „Scratch” Perry și World Crazy (al lui Arthur Brown) a clătinat „Top Ten” și a început să cântărească valoarea creaţiei proprii. În 1993, Howlett adăuga un MC de ragga / hip-hop numit „Maxim Reality” (Keeti Palmer) și se ocupa de remix-ul pentru „Frontul 242„, „Jesus Jones„ şi „Art of Noise„; totodată, a lansat single-ul „Earthbound„, cu un singur „album alb”, pentru a induce în eroare DJ „conștienţi de imagine” (cei care au etichetat trupa ca fiind fără speranță comercială). Începutul anului 1993 a adus lansarea comercială a filmului „Earthbound” (cel de-al șaptelea premiu al grupului „One Love”). După câteva luni de lucru, Howlett lansa următorul single Prodigy, „No Good (Start the Dance)”; chiar dacă „priza” single-ului a fost un etichetată diva-vocal (un rave timpuriu), următorul album, a oferit tranziția grupului de la piesele de pian și de la track-uri la mai multe inflexiuni de ghitară integrate de o manieră simplă („People Voodoo„); albumul a continuat cu intenţia manifestă a Prodigy pentru distrugerea drum’n’bass-ului; deși stilul a devenit comercial viabil (după o lungă perioadă de gestație în „dansul subteran”), Howlett l-a încorporat de la începutul carierei sale. „Music for the Jilted Generation„ a intrat în topurile britanice şi s-a oprit în dreptul primei poziţii, chiar din prima săptămână de la lansare; albumul a fost nominalizat, de asemenea, pentru un premiu „Mercury Music”, drept unul dintre cele mai bune albume ale anului…

Perioada 1994-1995 a însemnat un lung şir de turnee în întreaga lume, deopotrivă a făcut posibilă apariția „splash” la Festivalul „Glastonbury” (1995), dovedind că muzica electronică poate fi ascultată live”. Grupul îmbrăţişase, deja, o tranziție de la circuitul club/rave la locații mai tradiționale de rock, iar spectacolul Glastonbury” a definitivat ideea potrivit căreia nu mai reprezenta doar un „grup dance”. Noul personaj întruchipat de Flint – personajul perfect al punk-ului și maestrul de ceremonii pentru mulțimile aflate la „vârsta digitală” – a oferit un punct de referință pentru criticii de rock care nu se mai împotriveau lui Howett (mulţi îl văzuseră ca fiind un „jucător de tastatură glorificat”) .

Programul „drumului continuu” al lui Prodigy a cunoscut o oarecare relaxare, dar Howlett reușea să aducă următorul single Prodigy în martie 1996; „Firestarter” a intrat în topurile britanice (pe primul loc), deși videoclipul a fost aproape interzis din cauza plângerilor legate de ideea fixă a incendierii; mulți spectatori „Top of the Pops” s-au plâns și de faptul că Keith Flint „le-a speriat copiii”; calităţile vocale ale lui Flint – prima sa înregistrare – a dat o lovitură rapidă la nivel mondial și, deși „Firestarter” nu s-a transformat într-un succes major pe pământ american, locul său de top în „Buzz Bin” al MTV a introdus Prodigy în casele multor oameni de peste Ocean și a contribuit, în anul următor, la alimentarea „etichetei majore” pentru muzica electronică (deși Prodigy a respins ofertele de colaborare venite dinspre David Bowie, U2, Madonna). S-a renunțat la cel de-al treilea album, „The Fat of the Land”; în ciuda unor încercări, destul de evidente, în favoarea fanilor de rock mainstream (inclusiv mai multe spoturi oferite clienților și o acoperire L7), LP-ul a intrat (ca fiind numărul unu) atât în ​​topurile britanice, cât și în cele americane, schimbând mai multe milioane de opţiuni în întreaga lume. A urmat, ca întindere totală, „The Dirtchamber Sessions” (din 1999), un album mixat de Howlett…

În 2002, Leeroy Thornhil a părăsit formația. Maxim şi Keith Flint, deşi se aflau în trupă, nu s-au regăsit în „Always Outnumbered”, „Never Outgunned”; în schimb, albumul a inclus spoturi de la Oasis, Liam Gallagher, Kool Keith, Twista, actriţa Juliette Lewis. Flint şi Maxim s-au alăturat lui Howlett pentru un turneu la nivel mondial şi pentru a susține albumul lansat în octombrie 2004. Cinci ani mai târziu (2007), cu Flint în postura „omului de bază”, „Invaders Must Die” semnala o revenire la sunetul rave al debutului. „Omen” (single) a ajuns pe locul trei în topurile britanice/înaintea lansării albumului/, „Invaders Must Die” a obţinut primele locuri în topurile britanice privind albumele. A urmat albumul live „World of on Fire„…

La începutul anului 2015, grupul a anunțat cel de-al șaselea album de studio, „The Day Is My Enemy„; precedat de single-ul „Nasty”, albumul a inclus aparițiile Sleaford Mods şi Flux Pavilion. Curând, Howlett și-a anunțat intenția de a stopa lansarea albumelor și a produs doar EP-uri, cu promisiunea că „muzica nouă va veni în anul următor”; cu toate acestea, nici un PE nu s-a materializat până acum; în schimb, au trecut trei ani până în 2018, atunci când Prodigy anunța că semnează cu „BMG Rights Management” și, într-un final, „va lansa un alt album”/prefaţat de single-urile „Need Some1″ și „Light Up the Sky” (avându-i drept „oaspeți” pe Ho9909 și Barns Courtney, a apărut în noiembrie 2018 și a marcat întoarcerea la un sunet, mai puțin antrenant, de sint, mai puțin „rock”)/…