„Viaţa şi iubirea pot creşte doar din inimă” (Nae Ionescu)

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iunie 2017, 08:07

Feature: Nicolae Tomescu & Erika Engel

Pe numele său Nicolae C. Ionescu, s-a născut în 4/16 iunie 1890, la Brăila.

În timpul studiilor liceale (oraşul natal), s-a apropiat de cercul socialist, întâlnindu-se cu Panait Istrati. Acuzat de republicanism naţional, a fost exmatriculat, în ultimul an de studiu, din Liceul „Nicolae Bălcescu”, fiind nevoit să-şi termine studiile în altă parte. Va urma cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, pe care le încheie în 1912, cu specializarea în filosofie. În acelaşi an, a fost numit profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti. Din această perioadă datează şi începuturile sale gazetăreşti; debutează la „Studii filosofice” şi la „Noua Revistă Română”[1]; va scrie sub pseudonimele: Niculae Ivașcu (după numele bunicului său), Calicles, Nemo, Un prelat, Un preot de ţară, Un universitar etc. Cu ajutorul lui Constantin Rădulescu-Motru a plecat la studii în Germania (Göttingen, 1913)[2]. Deoarece România se afla în război cu Germania (în Primul Război Mondial), Nae Ionescu a fost închis în lagărul de prizonieri de la Cellle-Schloss (Hanovra).

După susţinerea doctoratului în filosofie (1919) se întoarce în ţară, dedicându-se orizontului didactic şi jurnalistic[3]. Începe o carieră extraordinară sub „veşmintele de dascăl”[4], adună în juru-i discipoli precum Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica. Profesor al Universităţii din București, prin prelegerile şi cursurile susţinute, a avut o mare influenţă, fiind asimilat condiției directorului de conştiinţă al generaţiei de aur a intelectualităţii interbelice româneşti[5]. Din perspectiva creatorului de valori autentice, cultura trebuia privită ca o chestiune de viaţă şi de moarte, urgentă, capitală, decisivă[6] şi practică. Nu a editat nimic în timpul vieţii, toată opera i-a fost publicată de discipoli; i se părea că scrisul impune limite, spre deosebire de cuvântul viu – care nu era bătut în cuie.[7]

Despre problema delicată a legăturilor cu femeile şi a rostului acestora în existenţa lui zbuciumată, iată ce am găsit în cartea Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut (autor: Mircea Vulcănescu): „Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.”

Între 1919-1925, publică articole pentru „Ideea europeană”, iar între 1926-1933 se remarcă la ziarul „Cuvântul”, al cărui proprietar devine (din 1928), printr-un stil sarcastic, ironia şi propoziţia scurtă fiind elementele care-l făceau original în epocă. În 1924, Nae Ionescu înfiinţează publicaţia „Logos”[8]. Prin activitatea de profesor, dar mai ales prin munca de ziarist, Nae Ionescu propune în epocă noua mişcare a „trăirismului”. Nefiind de acord cu filosofia ştiinţifică a mentorului său, C. Rădulescu-Motru, o direcţie de gândire psihologizantă şi în parte pozitivistă, Nae Ionescu se pronunță pentru „soluţia răsăriteană“, bazată pe exprimare personală şi găsirea unui echilibru sufletesc[9].

Deşi nu a fost implicat în niciun partid, nu putea sta departe de viaţa politică[10]. A avut legături cu „Garda de Fier”, fiind închis (în lagăr) împreună cu legionarii, dar nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde[11]; se opunea oricărei înregimentări, oricărei fixări între nişte limite de gândire[12].

Nae Ionescu şi-a mărturisit credinţa ortodoxă; din niciun curs de-al său nu lipseşte vreo referinţă la Ortodoxie. Preocupările teologice apar în perioada în care începe să lucreze la „Ideea Europeană”[13]. Deşi profesor de logică, a combătut raţionalismul cartezian cu un eroism nebănuit[14]. În ziua de 15 martie 1940, „Profesorul”, aşa cum obişnuiau să-i spună tinerii săi ucenici, îşi lua rămas bun de la catedra vieţii (pe care o vedea, după cuvintele lui Constantin Noica, ca fiind asemenea unui altar la care inteligenţa trebuie să slujească). Înainte de a muri (nici nu împlinise 50 de ani), lucra la un tratat de logică ortodoxă. Nu a reuşit să-l termine; sau poate că nu a vrut. Să fi realizat că Ortodoxia[15] (precum orice altă confesiune creștină) nu-şi găseşte logica decât în Biserică, nicidecum în tratate scrise de mâini omeneşti?

Arsenie Papacioc (mare duhovnic al Mănăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol) – despre Nae Ionescu

Mărturii despre Nae Ionescu – român pe care și dușmanii l-au respectat (pe alocuri, chiar l-au iubit)

prof. dr. Irina Ionescu (nepoata lui Nae Ionescu)

[1] Revista fostului său profesor, Constantin Rădulescu-Motru…

[2] La 25 noiembrie 1913 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino; pleacă împreună la München (în 1916), pentru a-şi susţine doctoratul; aici i se vor naşte doi copii.

[3] A fost, mai întâi, director de studii la Liceul militar „Nicolae Titulescu” de la Mănăstirea Dealu (lângă Târgovişte), pentru ca în toamna anului 1919 să fie numit asistent la catedra de „Logica şi Teoria Cunoaşterii” a profesorului Constantin Rădulescu-Motru.

[4] Virgil Ierunca ne-a lăsat următoarea interpretare a rolului jucat de Nae Ionescu: „Pentru prima dată universitatea devine academie şi atelier. Catedra, ceva între alee şi altar. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare. Faptul că prefera conţinutul în detrimentul formei îl făcea îndrăgit de studenţi, care aveau de-a face numai cu profesori ce-şi ascundeau mediocritatea în spatele frazelor bombastice. Plin de umor şi ironie, amintea perfect de Creangă”.

[5] Un Socrate născut în România…

[6] Nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi, să regândeşti plecând de la propria-ţi trăire…

[7] Detesta gândirea încremenită: „Fereşte-te de omul care-ţi spune 20 de ani acelaşi lucru! Să înveţi filosofie e o absurditate. Tot ceea ce se scrie în filosofie nu este de învăţat, ci este de judecat din nou, gândit prin tine însuţi”. Mircea Vulcănescu a scris (în 1951): „Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea”.

[8] „Revistă internaţională de sinteză creştin-ortodoxă”, editată în limba franceză, cu colaborarea teologilor (Ghiorghi Florovski, Lev Kartasev) ruşi din exil.

[9] „O metodă creşte cu un om…”, afirma Nae Ionescu, respingând reţeta şi standardele proprii Occidentului. Această poziţie declanșează polemica în care va fi acuzat de misticism; mişcarea sa era privită drept una care „ne va duce în logica aridă a abstracţiei” (C. Rădulescu-Motru).

[10] Nu a avut relaţii cordiale cu Brătienii, astfel încât, în 1928, îi va susţine pe ţărănişti să ajungă la putere, după care va fi dezamăgit de aceştia şi va îndrepta articole acide împotriva lor. A fost de acord cu ideea întoarcerii lui Carol al II-lea; ca „răsplată”, suveranul îl trimite, în două rânduri, în lagărul de la Miercurea Ciuc (1934, 1939), acuzându-l de instigare (consecință a asasinării lui I. G. Duca).

[11] Nu cred că omul politic Argetoianu/familia acestuia ar fi fost în măsură să ofere lecții contemporanilor/posterității, dar îl citez – ca metodă de lucru cu opinii diferite: „Ambițios de clasă mare” (n. n. – Nae Ionescu) „foarte inteligent și fără niciun scrupul, făcuse planuri mari o dată cu Restaurația și izbutise să câștige desăvârșita încredere a Regelui în primii ani ai domniei noi. Steaua sa a apus după asasinarea lui Duca. Arestat, pus în libertate, cu toate punțile spre Palat rupte – Nae s-a lăsat dus de curentul legionar și fără să fie înscris formal în Garda de Fier (unii spun că n-a vrut Codreanu; el pretindea că nu voise el) a fost târât în toate nenorocirile ei. Prăbușirea planurilor sale de ascensiune i-a dat o lovitură morală care l-a pus în stare de inferioritate față de încercările fizice ca regimul domiciliului forțat, deținerile în penitenciare și prin sanatorii de mâna a doua și a treia – și toate la un loc au zdruncinat adânc sănătatea sa.”

[12] Pare curios și nedrept să consideri de extremă-dreaptă gândirea unui om care condamnase sclavia şi coloniasmul… Mi-am amintit și cuvintele maestrului din prefaţa la După două mii de ani; ele rămân emblematice şi rezumă, cel mai bine, condiţia lui Mihail Sebastian (Iosef Hechter): „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetand a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului(…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”

[13] Unde publică articolul „Pascalia”, în care tratează problema suferinţei în creştinism. „De la răstignire” – afirma Nae Ionescu – „lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor”. Suferinţa poate fi valorificată, poate deveni izvor de bucurie, ea nu are un sens, dar poate avea un rost…

[14] „Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul…” Aceste poziţii îl vor face să afirme superioritatea teologiei faţă de ştiinţă şi, odată cu aceasta, afirmarea învăţăturii despre îndumnezeirea omului. „Prin Învierea Mântuitorului Hristos se înnoieşte întreaga făptură, iar omului, prin har, i se descoperă dumnezeirea”. Problema mântuirii şi a păcatului au fost îndelung discutate de filosof, care conchide, într-unul din articolele sale: „Problema este de a împăca cosmosul cu omul. Aceste două elemente, puse faţă în faţă, care se destramă şi se sfârtecă unul pe altul, trebuiesc puse de acord. Conflictul acesta se rezolvă în religie, se rezolvă cu ajutorul intervenţiei divinităţii. Deci, soluţia religioasă a problemei salvării este împăcarea personalităţii umane cu existenţa, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

[15] Ortodoxia, privită ca adevăr despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa cum ni l-a dat Însuși Dumnezeu Cel Întrupat prin învățătura Sa desăvârșită, așa cum l-a exprimat, mai târziu, cugetul și inima dumnezeiescului Pavel, așa cum l-a descris ucenicul iubirii și ați apostoli și evangheliști cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia, privită ca o sinteză dintre dogme și obiceiuri, dintre teorie și practică…