Urmuz: „Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ţi mereu suferinţa”

Publicat de Nicolae Tomescu, 22 noiembrie 2020, 16:40

Pe 23 noiembrie 1923, un bărbat îmbrăcat la costum ieşea dintr-o terasă situată în interiorul unei grădini publice din centrul Bucureştiului; preţ de câteva secunde, scruta „drumul Kiseleff”, răsfirat în faţa sa, după care se retrăgea în apropierea unui grup de arbuști, scotea un pistol din buzunar şi se împuşca în tâmplă, murind pe loc. Numele lui era Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, însă lumea literară din Capitală îl ştia drept „Urmuz”. Presa anunţa „sinuciderea unui funcţionar”, într-un anonimat atingând perfecțiunea; scriitorul „nu exista”; lăsase în urmă ceva mai mult de 50 de pagini scrise. Astăzi, Urmuz poate fi considerat unul dintre marii rebeli ai istoriei literare românești, artist adulat, „profet” al câtorva curente literare, iar străinătatea îi dedică expoziţii, lucrări şi prelegeri în marile universităţi[1]…

Descoperirea comisarului de poliție[2] a salvat, în beneficiul posterității, „opera literară” completă, încropită drept testament de un scriitor care, dacă n-ar fi fost insistenţele lui Tudor Arghezi (îi „simţise” talentul şi-l dorea publicat), ar fi rămas, în cel mai bun caz, un nume obscur al scriiturii, autorul vreunei povestiri ciudate, singulare şi, finalmente, inutile, Din clipa sinuciderii, considerată astăzi un veritabil „act artistic”, opera lui Urmuz s-a propagat prin secolul al XX-lea, fiind însuşită, distilată şi prelucrată de unele curente literare care au făcut istorie; suprarealiştii îl revendică, dadaismul așijderea, lucru caracteristic și unei părți a adepţilor postmodernismului…

Ziua în care s-a sinucis (biografia încupuse cu patru decenii în urmă, pe 17 martie 1883, în Curtea de Argeș) îngroașă tușele destinului unei vieţi croite parcă după tiparul absurdului, genul literar care avea să-i ofere celebritatea postumă. Pe 24 noiembrie 1923, presa din București rezerva ştiri minuscule asupra morţii, tratată prin ineditul situaţiei: un funcţionar al statului român a decis să-şi curme zilele[3].

Ipoteza unei posibile „boli terminale” de care suferea Urmuz a intrat în categoria marilor mistere; se ştie este că scriitorul suferise, în timpul Primului Război Mondial, pe vremea când se afla, în Iaşi, de febră recurentă; una dintre surorile sale, Eliza Vorvoreanu, cea responsabilă pentru majoritatea informaţiilor despre copilăria şi tinereţea lui Urmuz, nu-şi amintea despre un leşin în baie; Vorvoreanu a plasat decizia lui Urmuz pe seama unei altfel de afecţiuni, numite „existenţiale”[4]. Potrivit apropiaţilor lui Urmuz, povestea obsesiei acestuia legate de subiectul morţii a cunoscut primul episod[5] în 1914. Despre ultimele zile din viaţă nu vom cunoaște, niciodată, mai mult decât o carte poştală, trimisă surorii sale, Eliza, în care Urmuz părea preocupat de chestiunea unei succesiuni; „Dragă Lizica. Îţi mulţumesc mult şi ţie şi lui Virgil, pentru bunele urări ce-mi faceţi de ziua onomastică. Fiind acum în ajun de a cere lichidarea succesiunii iubitei noastre surori Letiţia, îţi voi trimite, în curând, o scrisoare lămuritoare. Cu drag, Mitică”; cu aceste cuvinte se termina una dintre cele mai ciudate, alambicate, spectaculoase şi, deopotrivă, chinuite biografii din întreaga istorie a literaturii…

[1] Operele sale au fost traduse şi citite – de la New York la Paris şi aiurea; influenţa lui Urmuz a depăşit, cu mult, graniţele literaturii, fiind transferată în alte domenii artistice (muzica, pictura, sculptura)…

[2] „Noi N. Dezideratu, comisar de poliţie, şeful circ. 3 perif. Bucureşti. Ni s-a raportat de către sergent că pe şoseaua Kiseleff, în dosul Bufetului, într-un boschet se găseşte un om împuşcat. Imediat ne-am transportat în localitate şi aci în dosul boschetului, într-un boschet în apropiere de şoseaua Jianu colţ cu str. D-tru Ghica în adevăr am găsit un individ culcat pe pământ cu faţa în sus mort împuşcat în tâmpla dreaptă iar în mâna dreaptă ţinea un revolver marca S.T.M. îmbrăcat în haine gri şi pardesiu deasemenea gri cu vergi, ghete negre şi pălărie, maron la percheziţia făcută s-a găsit asupra lui mai multe noţite, scrisori şi o carte de membru nr. 10436 a soc. funcţionarilor publici pe numele D. Demetrescu-Buzău, ajutor Grefier Casaţie, precum şi suma de lei 943 (nouă sute patr. şi trei) într-un port moneu de culoare neagră tot asupra-i s-a mai găsit un ceasornic de aur fără capac şi 2 chei. Decedatul se numeste D. Demetrescu-Buzău cu domiciliul în str. Apolodor 13 unde îşi are familia şi s-a sinucis. S-a prezentat d-l Stoicescu funcţionar superior în ministerul de Industrie şi Comerţ, cumnat cu numitul. După ce reprezentantul familiei ia cunoştinţă de caz din care rezultă că D-l Demetrescu-Buzău grefier la Curtea de Casaţie Bucureşti, în ultimul timp suferia de nervi în ultimul grad, boală care l-a determinat să-şi curme viaţa.” Aceasta rămâne, în ortografia originară, ultima urmă a trecerii prin viaţă a lui Urmuz: procesul verbal al descoperirii cadavrului şi prima estimare a cauzei morţii, cea care, de altfel, urma să rămână în istorie drept concluzie finală…

[3] Nimeni nu-l cunoştea pe poetul Urmuz; cititorii aflaseră despre grefierul Demetrescu-Buzău. „Sinuciderea unui grefier de la Casaţie”, titra publicaţia „Lupta”, din 23 noiembrie 1923, care indica drept motiv al „tragicului act”, „o boală gravă de care suferia sinucigaşul”. În „Dimineaţa” din 25 noiembrie 1923, se putea citi descrierea unui „necunoscut, binişor îmbrăcat”, al cărui cadavru fusese descoperit la şosea. „În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate”. Acelaşi ziar îşi „informa cititorii asupra motivelor sinuciderii: „La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp, şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin”. Tot în ziarul „Dimineaţa”dar , numărul din 26 noiembrie 1923, apărea un mic necrolog, semnat C., despre care se consideră, aproape unanim, că ar fi fost redactat de George Ciprian, dramaturg, actor şi prieten (încă din copilărie) al lui Urmuz. Evident, C. făcea şi el o aluzie la „o boală nemiloasă”, ale cărei „progrese repezi îl alarmase şi îl demoralizase cu totul” pe prietenul său…

[4] În amintirile reproduse în lucrarea lui Paul Cernat, „Avangarda românească şi complexul periferiei: primul val”, sora lui Urmuz îşi aminteşte cum „(…)era tot mai afectat de vidul interior care se căscase în el, de o golire de sens a cuvintelor şi actelor proprii. Începe acuma să-l chinuie inutilitatea existenţei umane: supunerea oarbă unui destin pe care omul nu-l poate înfrânge. Să fii creat ca puterea ta de muncă s-o închini agonisirii hranei zilnice, să-ţi iroseşti timpul destinat vieţii pentru menţinerea trupului supus morţii. Ar fi trebuit ca tot ceea ce ţi s-a dat mai bun, mai frumos – viaţa – să fie sortită făuririi operelor de artă”.

[5] Îi moare un văr, apoi un frate… Chemat acasă, în regim de urgenţă, Urmuz filosofase asupra morții, părea obsedat de gândul dispariţiei. În acelaşi an/1914, în iulie, scrie o odă revolverului, numit „suveran al lumii”, descris drept „zeul cel puternic”, un obiect care depășește Divinitatea, viaţa sau spiritul. Lucrări precum „Pagini bizare” sunt, în mare parte, bântuite de personaje obsedate de suicid, care şi aleg moartea şi dispar după ce iau unele „măsuri finale”…