România a mai pierdut un istoric: Șerban Papacostea (Dumnezeu să-l ierte)

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 aprilie 2018, 20:23

Născut la 25 iunie 1928/în București, Șerban Papacosetea a fost istoricul care nu a trăit pentru aplicarea unor „lovituri de imagine”, dar i-a cunoscut, îndeaproape, pe cei care au scris trecutul României, pe cei care l-au construit sau distrus – de la mareşalul Averescu[1], omul care a decis soarta ţării în Primul Război Mondial, până la Hitler/care a vrut să hotărască (pentru un timp, chiar a făcut-o) soarta lumii în cel de-Al Doilea Război Mondial…

Fiul juristului Petru Papacostea[2] urmase cursurile liceului „Dimitrie Cantemir”[3] din București…

A absolvit, în anul 1950, Facultatea de Istorie și Geografie din București. În 1968, a obținut titlul de doctor în istorie[4]. A avut în grijă (1954-1957) administrarea fondului de carte al Bibliotecii „Centrale Universitare”-București. Începând cu 1957, consemnăm cei peste 50 de ani în calitatea sa de cercetător ştiinţific – între 1990-2001 a fost directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”. Membru titular al Academiei Române[5], totodată membru (din 1995) al „Academiei Ligure de Științe și Litere” din Genova, de numele lui se leagă unele dintre cele mai importante sitnteze de istorie medievală românească[6]. A fost redactor-şef al „Revistei istorice”, co-editor al revistei „Il Mar Nero” (Italia), co-redactor al colecţiei „Rumänian Studien” (Germania), membru în colegiul de redacţie al publicaţiei „Studii şi materiale de istorie medie“ şi membru în Comitetul internaţional „Repertorium Fontium Historiae Medii Aevi”…

„Copil” al politicii interbelice româneşti şi „alintatul” politicienilor, Şerban Papacostea a căzut, din „braţele boemei” (de-acum un veac), în braţele comuniştilor[7]; văr cu scriitorul Vintilă Horia, nu a fost răsfățatul istoriei „concepute” de ultimii, câtă vreme a fost deportat într-un lagăr de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră[8].

[1] A salvat amintiri, fotografii şi clişeul lingvistic „Noi, averescanii”…

[2] Descendent al familiei de origine macedo-română Gușu Papacostea, întemeietorul primei școli românești din Macedonia… „Subsemnatul Șerban Papacostea m-am născut la București la 2l iunie 1928. Tatăl meu Petre G. Papacostea a fost avocat și deputat în numele Partidului Poporului Alexandru Averescu. Mama mea Josefina Papacostea a fost casnică(…)”, scria într-un Curriculum Vitae publicat pe site-ul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București…

[3] Pe care l-a absolvit în 1946…

[4] Cu teza „Oltenia sub austrieci (1718-1739)”, premiată, în 1971, de Academia Română…

[5] Din 1993, era membru corespondent al Academiei Române… În 2016 a devenit membru titular…

[6] „Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice” (1988); „Românii în secolul XIII. Între cruciadă şi Imperiul Mongol” (1994). A publicat în reviste istorice de prestigiu numeroase studii referitoare la teme precum: geneza statelor româneşti în secolul al XIV-lea, poziţia internaţională a Ţărilor Române în secolul al XV-lea în funcţie de rivalitatea marilor puteri vecine, cu privire specială asupra domniei lui Ştefan cel Mare, curentele heterodoxe şi impactul lor asupra vieţii spirituale şi politice româneşti, evoluţia regimului ţărănimii în secolul XVIII, politica de reforme a domnilor fanarioţi, istoria bazinului pontic în vremea hegemoniilor veneţiană şi genoveză: „Stephan der Grosse Fürst der Moldau” (1975), „Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare” (1982), „Moldova lui Ştefan cel Mare şi genovezii din Marea Neagră”  (1992), „Un tournant de la politique génoise en Mer Noire au XIVe siècle: l’ouverture des routes continentales en direction de l’Europe” (1997), „Limbă şi identitate în Evul Mediu” (2001), „La Mer Noire, carrefour des grandes routes intercontinentales 1204-1453” (2006), „Politica externă a lui Ştefan cel Mare, opţiunea polonă” (2007), „Bizanţul şi Marea Neagră, sfârşitul unei hegemonii” (2008), „Cruciadă şi Djihad în spaţiul egeano-pontic la mijlocul secolului XIV” (2009); totodată, a contribuit la scrierea tratatului „Istoria României” (vol. III, 1964), la scrierea sintezelor „Istoria poporului român” (1970) şi „Istoria României” (1999); rămâne autorul unor lucrări referitoare la activitatea unor reputaţi istorici români: „N. Iorga şi Insitutul de Istorie Universală” (1991), „Testamentul istoriografic al lui N. Iorga” (1991), „Gheorghe I. Brătianu: istoricul şi omul politic” (1993), „Un dascăl de rigoare ştiinţifică şi morală: Dionisie M. Pippidi” (1994) ş.a.

[7] Liderii comuniști români au încercat să-i acapareze destinul istoriografic și nu numai… „A fost un distins istoric, un om al cărții și al cetății, animat de dragostea pentru adevăr și de un irepresibil simț al demnității. Nu a cedat în anii întunericului, nici după aceea. Orice formă de complicitate cu Răul îi repugna. Să se odihnească în pace…”, a scris politologul Vladimir Tismăneanu/pe contul său de Facebook…

[8] „Șerban Papacostea, student și discipol al lui Gheorghe Brătianu, a fost arestat la 15 martie 1950 în fața Institutului Francez din București. Anchetat la Rahova, a fost condamnat administrativ, a trecut prin Jilava și a făcut apoi Canalul la Capu Midia”…