„Remember” 10 august 2018

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 august 2020, 09:58

Suntem așa cum suntem[1]… Poate/sigur avem trăsături specifice, mai accentuate/mai puțin îndepărtate de alte națiuni/popoare europene; nu cred doar în existența/persistența dereglărilor, derapajelor și neîmplinirilor, însă prea multe particularități au format România de astăzi; propria ființă pare prinsă, deseori, în „combinații” contradictorii (pe care nu le înțelegem noi înșine, darmite să le priceapă alții); avem pretenția că vom face (sau putem face) să meargă ceea ce nu funcționează, dar, de fapt, strâmbătatea strică bruma de normalitate…

Mulți, prea mulți, de câteva vârste (nu doar „tineri”), și-au văzut/își văd realizarea în afara patriei native. Unii dintre aceștia, „mobilizați” sau „neatinși” de politicienii opoziției de atunci, au decis implicarea în psihodrama românească și au ajuns în București, având convingerea că „legile justiției” sunt defecte[2], că mediocritatea și impostura[3] se cuvin pedepsite prin demisie/„demitere” (presiunea străzii). Le-am înțeles și le înțeleg, în mare parte, exasperarea (chiar disperarea). Nu am fost deschis violenței de limbaj, mai ales trivialității unui slogan împrumutat parcă din subteranul galeriilor de fotbal[4]. Pe de altă parte, nu am tolerat și nu voi tolera personalizarea excesivă a puterii jandarmilor/deriva lor autoritară, eludarea regulilor sau alunecarea pe lângă acestea, „spălarea rufelor” în fața întregului Mapamond…

Ce este adevărat și ce este neadevărat în manifestările „serii nefaste” (10 august 2018)? Totul… Dacă s-a transformat în istorie, una pe care nu avem dreptul să o uităm și din care, în sfârșit, ar fi ideal să învățăm, nu face decât să confirme și așa-zisul nostru blestem. România pornise (prin destui oameni ai săi), „cu stângul”/nu invoc semne și superstiții, ci mersul anapoda; România a fost și este învrăjbită; se pot întâmpla neverosimil de multe lucruri nefirești[5], adevărul poate fi separat, neasemuit de greu, de minciună. De fapt, defectul principal ar fi că ne jucăm cu vorbele și dezlanțuim spectacole, că am transformat acest lucru în vanitate interesată. Provocați de fapte, ieșim stingheriți din orgoliu. Soarta are prea multe asemănări cu viața pentru a nu atrage atenția.

Atotputernicia (de care unii par atât de siguri) nu ar trebui, pentru oamenii liberi, să aibă nicio valoare. Îi admir pe cei care s-au întors la ideea că nu trebuie să acceptăm verdicte subiectivo-viscerale ca pe o fatalitate, să confirmăm „dogmele” unor politruci-păpușari; să le refuzăm şansa celor bântuiţi de banalitatea răului, invitându-i să nu scape de urmările propriilor lor verdicte. Politrucii au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea i-a atras și îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece); îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul; din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea); capriciile – individuale şi ale găştii – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”; nu au respect faţă de lege[6]; nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs, a dublului standard). De fapt, apără un Sistem…

Aș fi vrut să nu așteptăm, cu sufletul la gură, doar investigațiile Parchetului Militar. Aș fi dorit să nu încurajăm exportul de minciună. Și pe vreme de isterie covidiană s-ar cuveni reformată[7], din temelii, politica românească, inclusiv conducerea politică/politizată a instituțiilor publice. (Pe) noi înșine ar trebui să ne schimbăm… Dacă protestatarii din „Piața Victoriei” apărau și competiția care presupune reguli, modernitatea de factură occidentală – care nu uită (ci susține) valori tradiționale românești[8], se ridicau împotriva inculturii și gusturilor îndoielnice, luptau împotriva „junglei urbane” (fără nicio lege, în care „domnesc” șmecherii agresivi), promovau respectul față de oameni, pentru binele comun, înseamnă că demonstrațiile au avut încărcătură simbolică. Dacă nu, am devenit/vom deveni ilustrarea maximală a unui paradox (fie el absurd)[9]: pentru a ajunge undeva, trebuie să străbatem, mai întâi, jumătate din distanţă; la fel, pentru a străbate respectiva jumătate de drum, va trebui să străbatem jumătatea jumătăţii drumului și, oricât vom înainta cu această judecată, totdeauna rămâne de parcurs o jumătate a unei jumătăţi, pe care România încă nu a străbătut-o, astfel încât nu vom fi niciodată în măsură să ajungem unde ne-am fi propus…

[1] Ceea ce nu înseamnă că trebuie înlăturate accentele critice, dimpotrivă, ele ar trebuie să fie întețite și, mai ales, însoțite de …

[2] Împărtășesc această convingere… Nu mai discutăm despre înglodarea clasei politice în dispute meschine, de condamnarea sau achitarea unui om, ci chiar de sensul democratizării (circumscrierii sale în noțiuni/principii ample privitoare la dreptate, organizare, echidistanță, eficiență etc.)…

[3] Nu doar lingvistică – deși ne place să invocăm, îndeosebi, „20-20” (nimic nou sub Soare, ne amintim de Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda, în care un deținut ar fi rostit numarul 1753, dar gardianul nu știa cum să-l scrie iar personajul Petrini l-ar fi lămurit prin faimosul „17 cu 53”) – sau geografică (să confunzi Podgorica cu Prishtinë)… Mai grav este să faci apologia violenței, în calitate de ministru sau de parlamentar…

[4] (aici se blochează o parte a înțelegerii de care dau dovadă, mai ales că seara de 10 august a.c. a demonstrat, încă o dată, „sensul organic” al „cocălarilor”)…

[5] Se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei îndrumătorilor politici care culeg „profit” în momente tensionate. Aproape totul este o „instalaţie” pentru câştigarea puterii, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre „plauzibile” pentru a conduce. O logică sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi astfel, responsabili pentru desăvârşirea sloganului-realitate un Sistem=o afacere de grup, să se ocupe, măcar în subsidiar, nu doar de elaborarea unei „strategii electorale”, ci și de identificarea, rezolvarea chestiunilor esențiale. Singura preocupare vizează, însă, acapararea puterii, singura „datorie” trebuie plătită celor care îi susţin iar „principiile” care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea… Ştiu, din proprie experienţă, că spaţiul public are înfăţişarea unei maşini de tocat reputaţia. Luptele de ariergardă hotărăsc cine şi ce rămâne. Manifestările ţin de rudimente ideologice: se justifică puterea, nedisimulând că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită în numele lui, că trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză...

[6] De fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând sau apărându-se calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii…

[7] Pe lângă răspunderea lor penală… Altfel, vom perpetua nepotrivirea între adeziunea proclamată la democrație și continuitatea, efectivă, a unor deprinderi retrograde…

[8] Spre exemplu, împiedicarea destructurării totale a satului (păstrarea civilizației rurale)…

[9] Zenon din Elea…

Nicolae Tomescu, redactor-șef Radio Iași