Omar Khayyam: „Viața noastră e scurtă ca un incendiu”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 17 mai 2017, 22:58

Omar Khayam sau Khayyam

(în persană ‏غیاث ‌الدین ابوالفتح عمر ابراهیم خیام نیشابورﻯ, Ghiās od-Dīn Abul-Fatah Omār ibn Ibrāhīm Haiām Nișābūrī)

(18 mai 1048[1] la Nishapur, Persia-4 decembrie 1131[2])

Poetul, matematicianul, filosoful, astronomul persan a avut o viață extrem de agitată. Izvoarele cu privire la viața lui Khayam se contrazic, adeseori. Numele ar putea să denote proveniența dintr-o familie de fabricanți de corturi[3], dar acest lucru nu se poate afirma în mod cert. Și-a petrecut copilăria în Balhi (nordul Afghanistanului de astăzi), unde a studiat avându-i drept îndrumători pe Șeic(ul) Mohamed Mansuri și Imam(ul) Mowaffaq de Nișapur.

A trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Ca învățăcel în Nishapur, l-a legat o prietenie strânsă de Hassan bin Sabbah, întemeietorul de mai târziu al sectei asasinilor, deopotrivă de viitorul vizir al Imperiului Selgiucizilor, Nesām ol-Molk. Legenda afirmă că cei trei și-ar fi jurat sprijinul în cazul în care unul dintre ei ar fi urcat scara ierarhiilor; Nesām ol-Molk uită de promisiune, odată cu accederea în demnitatea de vizir (1063), îl neglijează, în special, pe Sabbah, iar unul dintre adepții acestuia din urmă îl va ucide pe vizir (1092)[4].

De când a părăsit Isfahanul, a dus o existență de fugar și de proscris. Când merge la Bagdad, califul îi interzice să vorbească în public sau să-i pe numeroșii admiratori care se îngesuiau pe la poartă. După asasinatul din 1092, Khayam merge în pelerinaj la Mecca[5]; în Nishapur erau strecurate, la acea dată, neliniști provocate de cercuri religios-fundamentaliste; dovedindu-și, prin pelerinaj, dreapta sa credință, Khayam a fost în măsură să activeze ca profesor în orașul natal. Când vizitase Mecca, detractorii rânjeau la unison (teoria „pelerinajului de ochii lumii”); la întoarcere, trece prin Basra iar fiul cadiului vine să-i ceară, pe tonul cel mai politicos din lume, să-și scurteze șederea. Destinul său îmbracă forme uimitoare. Nimeni nu îi contestă geniul, nici erudiția; pretutindeni unde merge, mulțimi ale oamenilor de litere se strâng împrejurul lui; i se pun întrebări legate de astrologie, algebră, medicină și chimie, despre chestiuni religioase; este ascultat cu pioșenie. Dar, inevitabil – pentru un om care gândește dincolo de epocă, la câteva zile sau la câteva săptămâni după sosirea într-un loc se dezlănțuie o cabală, punându-i-se în cârcă tot soiul de calomnii. Considerat necredincios sau eretic, i se amintește prietenia cu Hasan Sabbah, se reiau, uneori, acuzațiile de alchimie deja proferate la Samarkand, i se trimit provocatori zeloși care îi tulbură taifasurile, sunt amenințați cu represalii cei care cutează să-l găzduiască. Îndeobște, nu stăruie, de îndată ce simte că atmosfera devine apăsătoare, simulează o boală ca să nu mai apară în public, nu întârzie să-și vadă de drum, către un alt popas – care va fi la fel de scurt, la fel de primejdios. Venerat și blestemat, se află în căutarea unui acoperiș, a unui protector, a unui mecena; pensia generoasă pe care i-o alocase Nizam nu-i mai este acordată de la moartea acestuia din urmă; se vede constrâns să viziteze emiri, guvernatori, să le întocmească horoscoape lunare; știe să primească ce i se cuvine, fără a înclina capul. Se pare că Omar Khayam ar fi tras, din toate întâmplările care s-au năpustit asupră-i, învățătura de a nu mai căuta să influențeze cursul viitorului, nici al său, nici al poemelor sale…

Învățații, în general, se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local. Khayam a scris, mai târziu, că devenise, în perioada tinereții, „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”. Ce va rămâne din scrierile învățaților? – s-ar fi întrebat Khayam. Legea științei presupune contraziceri, distrugerea a ceea au clădit alții. Poezia nu cunoaște o asemenea lege, nu neagă niciodată ce a precedat-o, nu este nicicând negată de ce o urmează, străbate veacurile cu o deplină seninătate. În științe, Khayam ar fi dorit să nu se mai vobească despre adevăr, ci despre aflarea poeziei supreme – prin matematici, îmbătătoarea amețeală a numerelor, prin astronomie, enigmaticul murmur al universului.

În Discuții asupra unor probleme de algebră (1070), se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune necesitatea rezolvării ecuației de gradul III, în mod asemănător celei de gradul II (deci, prin radicali), dar nu reușește; afirmă că „acele forme” vor fi găsite de alții, care îi vor succede. A studiat și Elementele lui Euclid, fiind, cu predilecție, atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i ofere o demonstrație. Se ocupă și de chestiunea coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal. Lui Khayam i-a fost încredințată, probabil și prin intermediul lui Nesām ol-Molk, importanta reformă a calendarului[6]. În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alți mari învățați ai vremii, un observator astronomic; au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă); se obținea un calendar mai exact decât cel gregorian[7], adoptat în Europa patru secole mai târziu.

Valoarea operei sale poetice eclipsează faima de matematician și om de știință. Criticul literar Tudor Vianu afirmă: Omar Khayam „…dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”[8]. Cercetarea filologică[9] nu a căzut de acord în privința impactului pe care curentul sufist l-a avut asupra operei literare a lui Khayam[10]. Se pare că a scris peste o mie de catrene[11]; ele au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană[12], doar sufiștii au prețuit, mereu, rubaiatele sale. Da, au trebuit să treacă opt veacuri până ce lumea să descopere poezia sublimă a lui Omar Khayyam, până ce Rubaiatele să fie cinstite drept una dintre operele cele mai originale ale tuturor timpurilor. Mulți contemporani scăpaseră strigăte de neîncredere, aproape de dispreț, considerând că rubaiatele aparțin unui gen literar minor, ușor și chiar vulgar, potrivit pentru poeții mahalalelor. Faptul că un savant își permitea să compună, din când în când, un rubai, era considerat o distracție, un păcat ușor, aproape o cochetărie, iar ideea că Omar Khayyam își asuma sarcina de a-și consemna versurile, în modul cel mai serios de pe lume, în pagini înconjurate de mister, uimea și neliniștea poeți consacrați normelor elocinței.

Ce rău săvârșești atunci când îți tragi filosofia amară din contemplarea sterpelor noastre agitații omenești? Sentimentul care învăluie întreaga operă a lui Omar Khayyam privește fuga neîntreruptă a timpului, neantul lucrurilor și al oamenilor, zădărnicia sărmanei noastre existențe. Neagă religii, dogme, culturi, superstițiile… Crede că lumea este o biată turmă, oarbă și infirmă, în veșnia ei goană după fericire. Caută să-și potolească strigătele în fața destinului prin plăceri trecătoare ale palpabilului, căci nu există, pentru el, altă viață decât aceasta de care trebuie să ne folosim, cu prisosință, să o trăim înzecit. Nici iubirea nu îl consolează, deoarece este marea amăgitoare pentru un scop zadarnic și trecător. Singurele realități pe care le simțim sunt durerea și moartea; ultima nu îl înspăimântă cu nepătrunsul ei, ci pentru că îl silește să părăsească micile bucurii trecătoare pentru promisiunile fragile în care nu crede. O slabă mângâiere o găsește în vin, numai el poate întinde – fie și pentru o vreme – îmbălsămata cupă a uitării. Ajuns la răscrucea drumurilor vieții, propovaduiește inacțiunea și disprețul: „Înțelesesem în sfârșit că e nu neputință să afirmi sau să negi ceva”. Claritate, adâncime, concentrare și darul sincerității fără ascunzișuri. Opera lui Omar Khayyam se preschimbă într-o oglindă fermecată, omenirea având șansa/neșansa de a-și contempla sufletul, cu rănile sale ascunse…

Când părăsește Merv, o face pentru Nishapurul natal. „A sosit clipa” – și-ar fi spus – „să pun capăt rătăcirii mele. Nishapur a fost primul meu popas în viață, nu-i în firea lucrurilor să fie și ultimul?” Va trăi înconjurat de cărți (nu mai scrie, dar citește necontenit operele maeștrilor săi), de câțiva apropiați, de un cumnat îndatoritor, de nepoți-băieți și, mai ales, de o nepoată – care va căpăta cea mai mare parte din tandrețea lui tomnatică. Într-o zi în care stă așezat, ca de obicei, în odaia sa, având pe genunchi Cartea tămăduirii a lui Avicenna, deschisă la capitolul „Unul și Multiplul”, Omar Khayyam simte cum îl cuprinde o durere surdă; își așează scobitoarea de aur, pe care o ține în mână, între foi, ca să însemneze pagina, închide cartea, îi cheamă pe ai săi ca să-și dicteze testamentul; rostește o rugăciune care ia sfârșit prin cuvintele  „Doamne, Tu știi că am căutat să Te pătrund cât am putut. Iartă-mă dacă această cunoaștere de Tine mi-a fost singura cale spre Tine”. Nu a mai deschis ochii…

Nicolae Tomescu

Bibliografie:

Omar Khayyam, Catrene, în traducerea lui George Popa, Colecția Poesis, Editura Univers, București, 1979.

Omar Khayyam, Catrene, Traducere, note de A. T. Stamatiad, Ediție (Helicon, Timișoara) îngrijită de Alexandru Metea (reproduce, respectând normele ortografice actuale, ultima ediție, a treia, a Catrenelor lui Omar Khayyam, traducător Al. T. Stamatiad, Editura Universul, București, 1945).

Amin Maalouf, Samarkand, Traducere din limba franceză și note de Florin Sicoe, Polirom, 2014.

Kurt Scharf (îngrijitor de ediție): Die schönsten Gedichte aus dem klassischen Persien. Übertragen von Cyrus Atabay, München 1998 (2004).

 Note:

[1] Kurt Scharf (îngrijitor de ediție): Die schönsten Gedichte aus dem klassischen Persien. Übertragen von Cyrus Atabay, München 1998 (2004). Conform lui, anul nașterii nu se poate stabili cu precizie. Cercetătorul numește intervalul dintre 1021 și 1048 ca perioadă probabilă în care poate fi înscrisă data nașterii lui Khayam – vezi Scharf 2004, p. 186.

[2] Potrivit altor opinii, data morții nu se poate stabili cu precizie. Perioada dintre 1122 și 1131 este numită în acest context – Scharf 2004, p. 186.

[3] Deși supranumele Khayam îl desemnează pe meșteșugarul care face corturi, el este, în același timp, precum și alte denumiri de meșteșuguri, tipic pentru tradiția sufistă. Conform tradiției, care interpretează denumirile cu ajutorul unei mistici (abșad) a numerelor asemănătoare cabalei din tradiția iudaică, numele învățatului s-ar traduce cu ajutorul calculului poziției literelor prin Ghãqi, Risipitorul. Pentru un sufi, supranumele desemnează disprețul pentru bunurile lumești.

[4] Se pare că tocmai din această cauză…

[5] Într-o oarecare măsură, și din cauza ostilităților pe care le simțise din partea cercurilor sunnite, care i-au imputat înlocuirea calendarului islamic, bazat pe fazele lunii, cu unul civil.

[6] Finalizată în 1079. Vezi, în acest sens și pentru altele, Scharf 2004, pp. 183-187 s.

[7] Calendarul lui Khayam suferea, ca eroare, de o oră la 5.500 ani, iar cel gregorian de o zi la 3.300 ani – fiind, totuși, mai ușor de calculat.

[8] Iată câteva expresii ale pesimismului lui Khayam:

„Am venit, de unde? Unde duce drumul?
Care-i rostul vieții? Tainele sugrumu-l.
Câte inimi pure – Roata de Azur
Arde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?
Noapte, stele… Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,
Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!
Fulgeră-n eternă goană-amețitoare –

Trec pe lângă tine – aștrii rotitori…”

[9] Cercetarea a încercat să stabilească o filiație a acestor idei prin intermediul teologului al-Ghazali, care preda, din 1105, la universitatea din Nișapur. Ca teolog consacrat, el invocă posibilitatea apropierii de divinitate prin revelație și era, mai degrabă, critic față de ortodoxia islamică.

[10] Există puncte de tangență cu sufismul; astfel, în catrene sunt des invocate figuri alegorice precum cea a „bătrânului hangiu” sau cea a unui „Rend”, adică băutor, care se referă la marele preot, respectiv la adeptul cultului zoroastric, figuri tipice pentru preluarea laturii esoterice a vechiului cult persan de către mistica islamică.

[11] Opera poetului, după moartea sa, în absența unui text autentic și pe măsură ce anii treceau, s-a mărit, grație admiratorilor și discipolilor săi, astfel încât rubaiyatele au depășit numărul de 1.200.

[12] Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii.