Magda Isanos, armonia dintre lumină și umbră

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 aprilie 2021, 08:53

„Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.

În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-necă depărtarea –
tot răul murise-n uitare(…)”

Cea născută la marginea Iașului[1], avea să locuiască[2] în Basarabia… Pașii i s-au îndreptat către „Liceul Eparhial” din Chișinău, către facultățile de „Drept” și „Filozofie” din Iași…

După 31 martie 1937, a extins uniunea consensuală cu scriitorul Eusebiu Camilar[3] în domeniul literaturii[4], susținându-se reciproc (în pofida clipelor de deznădejde):

„Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist și de ciudat
să simți c-asemeni unui fir subțire
ceva frumos din tine s-a sfărmat.

Și nu mai știu anume ce, și-anume când,
căci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ți vine să pornești, de alții întrebând
de-au fost aievea cele ce-au trecut.”

În anii „plânsului pe prispe de lut”, cu singurătate[5], tristețe, atacuri repetate ale bolii, și-a revăzut poeziile; zece zile înainte de a trece la veșnicie, manuscrisul ei a fost depus la Editura „Fundațiilor Regale”; în drama „Focurile”, alături de Eusebiu Camilar, pregătiseră replica, țâșnită din inimă, a unui personaj: „Dac-aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…”; existența, cu două puncte liminare/luând forma marilor conflagrații mondiale (începutul/17 aprilie 1916, sfârșitul/17 noiembrie 1944), a primăverii și a toamnei, a florilor și grâului, timpul nașterii respectiv timpul morții/, umorul altoit pe tragism (ceea ce a conferit vieții și scrisului o lumină eroică), nimic din toate acestea nu reușea să salveze Bucureștii, Europa, lumea în întregul ei; dimpotrivă, alții pietruiau drumul nedreptăților, chiar atrocităților…

„E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…

Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt – și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.”

[1] (probabil în spitalul „Socola”, unde lucrau și locuiau părinții)… Se crede că mama, doctor la spitalul „Sfântul Spiridon”, a transmis poliovirusul fiicei sale; aceasta, operată la vârsta de 10 ani, a rămas cu dificultăți de mers (în cazul poliomielitei, nu există tratament, boala poate fi prevenită doar prin imunizare/vaccinare)….

[2] (în incinta unui spital aflat dincolo de Chișinău, într-o casă situată la limita unui parc imens)…

[3] Au avut o fiică… Elisabeta Isanos a publicat o traducere, în limba franceză, a poeziilor mamei sale și un eseu biografic…

„Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
ca din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.”

[4] Volumele „Poezii” (1943), „Cântarea munților” (anul editării – 1945), „Țara luminii” (editată în 1946), proză scurtă și o piesă de teatru („Focurile”)/scrisă în colaborare cu soțul ei, Eusebiu Camilar…

[5] Eusebiu Camilar fusese concentrat, în septembrie 1939, la Botoșani, trimis „pe zonă”, mai târziu pe frontul de Răsărit… Invazia sovietică asupra Basarabiei (iunie 1940) a însemnat exodul familiei din Chișinău – în Iași, apoi în București, acolo unde Magda i-a urmat; după scurta revenire din 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primăvara timpurie a lui 1944; părăsea, a doua oară, Iașul, iar familia s-a reunit în Bucureștiul aflat sub amenințarea continuă a bombardamentelor…