In Memoriam Gil Dobrică… Elogiu adus de Nicolae Tomescu

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 aprilie 2018, 20:50

Gil Dobrică a trecut la cele veșnice în ziua de 17 aprilie 2007. Împlinise 61 de ani, suferea de gută cronică, ciroză hepatică și dublă pneumonie.

Trăise ultimele trei luni din viață la Craiova, în casa surorii. În noaptea trecerii, Gil Dobrică părea că se simte mai bine, chiar le-a spus rudelor sale: „Să nu fiți triști, puneți-mi un CD cu Ray Charles și am să vă transmit ultimele mele dorințe”.

1996 fusese anul în care a trăit cea mai fericită zi, atunci când și-a întâlnit idolul. Asculta, la nesfârșit, muzica acestuia. Urma să lucreze la un proiect în memoria lui Ray Charles (spectacol care să cuprindă piese ale artistului american, traduse în limba română de însuși Gil Dobrică); împreună cu trupa „Heaven” a creat aranjamentul piesei „Hit the Road, Jack” (ultima sa înregistrare).

Născut în comuna Călărași (județul Dolj), într-o familie numeroasă, a devenit mezinul răsfățat de întreaga lume, copilăria fiind plină de scalde în Dunăre și pescuit/oarecum asemănătoare poveștilor lui Creangă (după cum mărturisea Gil Dobrică într-un interviu). La 14 ani, adolescentul pleacă în Craiova și urmează școala de meserii; a început să cânte la clubul „1 Mai” (aparținea de fosta întreprindere „7 Noiembrie”, acolo unde artistul lucrase ca strungar); repertoriul diferit, cu piese soul, rythm&blues sau rock, grăbește debutul din 1963 – pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Craiova.

Dar consacrarea lui ca artist s-a produs în capitala României. Gil Dobrică mergea, seară de seară, la baluri și interpreta melodii din filmele indiene. Un pas important, după ce a fost admis la Conservator, privește angajarea la barul „Atlantic”-Athenee Palace; Gil Dobrică s-a transformat într-o emblemă a celor mai în vogă cluburi de noapte din București și de pe litoralul Mării Negre. Dacă în barurile de noapte era aplaudat de un public exclusivist (străini, ambasadori, politicieni), spectatorii obișnuiți luau cu asalt „Sala Palatului” sau stadioanele unde cânta artistul. A început și o colaborare cu „Cenaclul Flacăra” (Adrian Păunescu spunea, mai târziu, despre Gil Dobrică: „a fost nenorocos, pentru că a trăit în condiţii grele şi a murit înainte de a fi cunoscut o minimă oficializare de care are nevoie un artist nu în timpul vieţii, dar măcar spre finalul ei”); a cântat împreună cu Florian Pittiş, la Teatrul „Bulandra”, în cuprinsul binecunoscutelor „seri de muzică şi poezie”, alături de membrii formaţiei „Sfinx” şi de alte nume importante ale scenei româneşti; la Teatrul „Constantin Tănase” a cântat de multe ori, dar nu în calitatea angajatului.

„Hai acasă”, cea mai cunoscută şi mai iubită melodie interpretată de Gil Dobrică, este un cover după „Country Roads” a lui John Denver.

Viața de artist („Mie mi-a dat Dumnezeu harul cântecului, pe asta am pedalat”), turneele, nopțile petrecute în cluburi și-au pus amprenta asupra omului, care începuse să bea și să fumeze în exces (de altfel, renunțând la amintitele vicii, Gil Dobrică recunoștea că nu s-a ales cu aproape nimic de pe urma meseriei sale/doar cu o garsonieră). După 1989, lovit de gută, o boală necruțătoare, și-a petrecut ultimii ani din viață în sărăcie (banii nu au fost niciodată mai importanţi decât bucuria de a cânta). Nu avea pensie, nu avea copii sau soție („Nevestele vor copii şi cum aş fi crescut eu copii? Cărându-i dintr-un turneu într-altul? În meseria mea, căsătoriile se fac şi se desfac aiurea”), iar rudele rămase în viață nu-l puteau susține financiar (multă vreme, el sprijinise familia). A scos, totuși, două albume „Electrecord”, ultimul desemnând un „best of” cu piese celebre pe care le-a cântat până în 1990. A susținut, sporadic, concerte, atunci când boala îi permitea (Marina Voica recunoștea o situație: „Era un fenomen, o legendă. Pe el nu l-a onorat niciun compozitor cu vreo piesă. A fost oarecum separat de noi, pe drumul său. Cânta în baruri, avea publicul lui. Eu am luptat pentru a-mi crea un piedestal, iar el cu doar o piesă umplea stadioanele)…

L-am avut oaspete, la Radio Iași… Era 30 mai 2003… De fapt, Dumitru Ciornea l-a invitat… Unele suflete merg către absolut, aşa cum apa merge către mare…

Dumneazeu să-i odihnescă în pace și veșnică să le fie pomenirea!