Elena Cuza. Un simbol de jertfă…
Publicat de Nicolae Tomescu, 17 iunie 2017, 08:50
Se traduce, literal, prin: „Căutaţi femeia”… literar şi liber: „Aici trebuie să fie o femeie la mijloc!”… dar, de regulă, nu se traduce, expresia fiind mai totdeauna citată în franţuzeşte… A fost pusă în circulaţie şi a intrat în vorbire datorită romanului (dramatizat în 1864) al lui Alexandre Dumas-tatăl: Les mohicains de Paris (Mohicanii Parisului). Atât în roman cât şi în piesă, apărea un funcţionar de poliţie, copie fidelă a locotenentului Sartine (care a trăit, la Paris, în secolul al XVIII-lea şi care, în toate ocaziile, spunea: Cherchez la femme!); pentru acest ofiţer de poliţie, cheia oricărui mister, a oricărei crime greu de dezlegat, a oricărei afaceri senzaţionale, era… femeia. Părerea este mult mai veche… În urmă cu două mii de ani, Juvenal spunea (în satira a VI-a): Nullafere causa est, in qua non femina litem moverit („Nu există litigiu a cărui cauză să nu fie o femeie”). La fel ca personajul lui Dumas, misoginul erou Pigasov – din romanul Rudin de Turgheniev, ori de câte ori i se povestea o nenorocire, întreba imediat: „Cum o cheamă?”, întrebarea referindu-se la numele femeii pe care el o bănuia a fi, totdeauna, pricina tuturor calamităţilor (Turgheniev: Opere, vol. II). Regăsim expresia în nuvela Duelul de Cehov, unde există personajul Laievski, pentru care, în orice împrejurare, trebuie să cauţi femeia. La Fontaine exprimă aceeaşi idee în fabula Cei doi cocoşi (Deux coqs vivaient en paix: une poule survint/Et voilă la guerre allumee!)…
*
În preajma zilei de 24 ianuarie, când suntem tentați să scriem doar despre Alexandru Ioan Cuza, un mare adevăr ne șoptește: nicio Doamnă a ţării, din trecutul mai îndepărtat sau din vremuri mai noi, nu a intrat în imaginarul public pozitiv cu atâta forţă a iluziei că binele sau răul unui popor depinde decisiv de firea şi comportamentul conducătorului său. Legenda Doamnei lui Cuza este pe măsura cultului popular al soţului ei…
Comentariu (cu ilustrație muzicală): Nicolae Tomescu
Elena Cuza (17 iunie 1825, Iași-2 aprilie 1909, Piatra-Neamț), cunoscută și ca Elena Doamna, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Ecaterinei (Catinca, fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăușeni, sora boierilor cărturari Constantin Sturdza și Alexandru Sturdza),
și-a petrecut copilăria la moșia părinților, de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de Constantin, Theodor, Dumitru (cei trei frați) și de sora Zoe. Având ca sistem de referință severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei, Elena a învățat limbile germană și franceză[1]; continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia[2]. Împlinind 15 ani, Elena s-a stabilit la Iași. În înalta societate, îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a măritat (Iași, 30 aprilie 1844)[3].
După înăbușirea revoluției de la 1848, pusă în fața unei situații periculoase („revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”) ce amenința siguranța soțului ei, femeia timidă și, aparent, lipsită de încredere în forțele proprii, a dovedit o energie ieșită din comun, inițiativă și hotărâre. A pornit singură, de la Solești spre Galați, unde a mers să-l vadă pe consulul britanic Cuninghan; împreună, au pus la punct evadarea lui Alexandru Ioan Cuza (la Brăila); de acolo, au fugit la Cernăuți și, mai departe, către Viena și Paris; peste un an, au făcut cale întoarsă (în Moldova, ajunsese domn Grigore Ghica).
Unirea din 1859 a însemnat, pentru Elena Cuza, noua condție de Înaltă Doamnă a României. La îndemnul soțului, pentru a nu se expune intrigilor, Elena Cuza pleacă la Paris (1860). Peripețiile alegerilor, desemnarea ca domn al celor două principate, stabilirea la București, călătoriile în străinătate ale doamnei Elena (pentru tratament, dat fiind faptul că nu era în măsură să procreeze) au constituit fondul general pe care Alexandru Ioan Cuza devenise o pradă tentantă pentru femeile epocii. Prima[4] care a atacat, cu inteligență și, se mai afirmă, „cu program”[5], a fost Maria Obrenovici, frumoasa prințesă din casa domnitoare a Serbiei[6]. De câte ori nu a trebuit să se plece Elena Cuza înaintea unei înjghebări de intrigă sau unei toane domneşti? Adeseori, trebuia să râmână spectator rece la lupta ce se dădea între femeile care căutau să atragă, prin orice mijloace, atenţia domnitorului, prea simţitor la toate graţiile lor. De când se făcuse domn, femeile ajunseră mai provocatoare, ştiindu-l expus propriilor lui dorințe. Multe pizmuiau soarta Elenei (fără a fi, potrivit spusele lor, privilegiată prin naştere); blîndă şi îndatoritoare, supusă mai mult destinului decât voinţei sale, principesa Elena se străduia să fie nepărtinitoare faţă de „rivale”, acestea ţeseau în umbră intrigi, purtau zvonuri de tot soiul şi, uneori, i le şi făceau cunoscute prin anonime necruțătoare, care i-au zdruncinat sănătatea şi liniştea sufletească. Erau, însă, vremuri de grele încercări pentru domnitorul Principatelor Unite, ca să adauge, în cumpăna necazurilor, „micile” ei neajunsuri[7].
Elena Cuza a revenit în țară, la îndemnul soțului, către mijlocul anului 1862, pentru a face onorurile Curții, uimindu-i pe Alexandru Ioan Cuza și pe Maria Obrenovici[8]. A contribuit, cu modestia și demnitatea care o caracterizau, la opera reformatoare a Domnului Unirii, fiind inspiratoarea fericită a legii instrucțiunii publice. De asemenea, s-a aplecat, cu deosebită înțelegere, asupra situației precare a țărănimii, fiind o susținătoare energică a înfăptuirii reformei agrare. Calitățile sale sufletești și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul „Elena Doamna” de la Cotroceni, destinat fetelor orfane; a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”.
Elena Doamna a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit, cu stoicism, exilul soțului detronat[9] și, după moartea acestuia (la 16 mai 1873)[10], „i-a păstrat memoria cu o devoțiune extraordinară, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (Nicolae Iorga). Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a mutat la Domnul (2 aprilie 1909)[11], corpul fiindu-i înmormântat la Solești.
[1] Ultima a fost folosită, cu eleganță, în corespondența purtată cu prietena sa, Hermiona Asachi..
[2] A unchiului său, Constantin Sturdza…
[3] Doi oameni cu structură psihică și morală, caracter, temperament complet diferite… Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea o fire domoală, retrasă, cumpătată, ușor stângace, puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită – în societate – de complexe de inferioritate. Cuza, fire boemă, dezinteresat de starea materială, ușuratec și nestatornic, atins de patima jocului de cărți și de atracțiile sexuale, nu a rezistat tentațiilor (slăbiciunile omenești i-au fost exploatate de cei interesați), a stabilit cu Elena o relație bazată pe respect…
[4] Prima relație amoroasă extraconjugală – mai cunoscută – a privit-o pe Cocuța Vogoride, născută Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride. Legătura explică raporturile speciale cu noul cap al statului, după plecarea domnitorului Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, deși Vogoride a fost un anti-unionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit, din nou, pârcalab al Covurluiului, apoi reintegrat, la cerere, în armată, cu gradul de sublocotenent, atașat al Statului Major Superior. Mai târziu, în numai 45 de zile, Vogoride îl avanseazăl a gradul de maior (16 martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; la 24 aprilie – căpitan, iar la 3 mai – maior). Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocuței, Cuza își permite, la 24 iunie/6 iulie 1857, să-și dea demisia cu ocazia alegerilor măsluite de caimacam. Apoi, la 24 august 1859, după anularea scrutinului prin intervenția marilor puteri, acceptă propunerea de colaborare a lui Vogoride și este înaintat la gradul de polcovnic (colonel). Puțin mai târziu, este numit, printr-un înalt Ordin de zi, ajutor al Hatmanului Miliției (oastei) Moldovei. Nu sunt solide explicațiile unor istorici care argumentează că atitudinea caimacamului – aproape biblică (de a întoarce obrazul spre a fi lovit și pe cealaltă parte) – s-ar explica prin dorința de a-l avea pe Cuza cât mai aproape; poziția sa unionistă devenise proverbială și, oricât de duplicitar și-ar fi jucat cartea, nu putea să-l inducă în eroare pe antiunionistul Vogoride. Mult mai credibilă pare a fi influența Cocuței, soția caimacamului; îndrăgostită de Cuza, iar Vogoride de ea. Iubirea și sentimentele patriotice au împins-o pe Cocuța Conachi să-si trădeze soțul și să trimită scrisorile (compromițătoare pentru Nicolae Vogoride) privind falsificarea alegerilor din 1857; pârcalabul de Galați le-a folosit în denunțarea ilegalităților și anularea scrutinului; soțul Cocuței nu știa nimic, dimpotrivă, dorea să-l aibă în preajmă pe Cuza, speculațiile s-au îndreptat către „conspirația” de natură politică, bănuiala căzând asupra lui Negri…
[5] Strânsele legături ale familiei Mariei Obrenovici cu Rusia lasă deschisă poarta speculațiilor privind rolul său de „Mata Hari” pe lângă cercurile conducătoare din România, în frunte cu domnitorul țării. În pofida acestor speculații, amanta i-a dăruit principelui doi fii, pe care tatăl natural i-a înfiat și i-a adus la Palat, dându-i în grija soției legitime. Relația dintre Alexandru Ioan Cuza și Maria Obrenovici nu a avut de-a face cu fidelitatea între doi parteneri – Maria a etalat legături amoroase cu alți bărbați, născând și copii concepuți cu aceștia…
[6] Începută timid, relația cu Maria Obrenovici, fiica cea mare a lui Costin Catargiu și mama viitorului principe al Serbiei, Milan, avea să devină una „de forță”, cu multe date politice, specifice unei atari legături sentimentale. În orice caz, în privința lui Alexandru Ioan Cuza, a fost vorba de o atracție fizică, de o aventură transformată, treptat, într-o dragoste statornică și înrobitoare.
[7] Compensate, dacă ar fi să credem personajul Al. Candiano-Popescu, militar de carieră, participant la detronarea lui Cuza Vodă, prezidentul Revoluției de la Ploiești (din 1870), ajuns adjutant al lui Carol I: „Că Vodă a fost un soț necredincios, nu se mai discută, dar și Doamna în tinerețile sale nu a fost o Lucreție. Corectitudinea vieții sale casnice a suferit eclipse. Una din acele eclipse se numește colonelul Mavrichi. Acest oacheș și frumos colonel fusese mult timp amantul Doamnei. S-a vorbit și de căpitanul Mitică Pruncu, fost aghiotant al principelui detronat. Pruncu a fost chiar surghiunit peste graniță. Gurile rele susțineau că sâmburele dizgrației ar fi fost legăturile sale amoroase cu Elena Doamna. Nu pot însă chezășui autenticitatea acestui fapt, pe când vechea și lunga legătură cu colonelul Mavrichi o chezășuiesc.” Sunt situații omenești în care nicio explicație nu este cea adevărată, nicio înțelegere absolută…
[8] Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.
[9] Iată şi imaginea răsturnată din oglindă… După 11 februarie 1866, act la desăvârşirea căruia este bănuită de o oarecare contribuţie, Maria Obrenovici nu a rămas mult timp la București, luând calea străinătăţii. Din relatările medicului Carol Davilla, am putea desprinde concluzia potrivit căreia, în 1873, Maria ajunsese în Germania, fiind doamna de onoare a împărătesei Augusta, soția Kaiserului Wilhem I. „Principesa Obrenovici” – scria Davilla – „a avut amabilitatea să mă recunoască de departe și a străbătut mulțimea ca să-mi strângă mâna. Era splendidă…”
[10] „Când o văzui urcînd în trăsură, împreună cu mitropolitul Moldovei, pentru a primi în gară corpul neînsufleţit al soţului său, pentru întîia oară vedeam, după trecere de şapte ani, această dulce figură, cu căutătura sa blîndă, pe care o priveam cu tot respectul cînd ne era dat s-o vedem în treacăt pe străzile Bucureştilor. Era acum secată de lacrimi şi aproape schelet”.
[11] Flutura prin toate cătunele cele mai îndepărtate ale Moldovei apelul trimis de A. D. Xenopol: „Creştini! Veniţi cu toţi din toate unghiurile ţării şi salutaţi mormântul în care se va odihni aceea care a fost Doamna Elena Cuza. Să arătăm azi rămăşiţelor acestei sfinte, că în piepturile româneşti nu s-a sleit sîngele recunoştinţei. Să însoţim cu toţii cu făclii de doliu pe aceea care a ţinut facla reînvierii poporului românesc alături de Alexandru loan I. Să mergem să ne atingem sufletul de moaştele acestei sfinte, pentru a se face minunea ca în inimile noastre să treacă iarăşi iubirea de neam şi uitarea de sine. Sfântă a fost Elena Cuza, sfântă prin înfrângerea durerilor omeneşti, sfântă prin dragostea ei către săraci şi nevoiaşi, sfântă privațiunea de pustnic pe care a dus-o!” Vagonul care purta spre Soleşti rămăşiţele doamnei Elena se aprinse. Focul curăţitor căuta să mistuie ceea ce mai rămăsese din aceea care-1 purtase în suflet o viaţă întreagă. Peste 2-3 ani trăznetul căzând asupra bisericii din Soleşti, învolbură toate coroanele care îi împodobiseră sicriul ca şi cum bogăţia de flori şi de pomenire de pe panglicile îngălbenite ar fi atârnat prea greu deasupra aceleia care s-a purtat în viaţă atât de simplu şi a cerut atâta uitare. Rămase doar o singură coroană de flori cu „nu mă uita” pe ale cărei panglici scria: „Veneratei Principese Elena Cuza” (Regele Carol I).
Lucrare de referință: Lucia Borș, Doamna Elena Cuza (Ediție îngrijită de Cîrțu Lucia), Editura „Pelendava”-Craiova, 1992
