Dostoievski: „Îmi este de-ajuns să ştiu că pot”

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 februarie 2021, 14:22

Feodor Mihailovici Dostoievski (30 octombrie/11 noiembrie 1821-28 ianuarie/9 februarie 1881), unul dintre cei mai importanţi şi mai influenţi scriitori ai lumii, s-a născut la Moscova, acolo unde tatăl său a lucrat o vreme (ca medic la Spitalul „Mariinski”)…

După moartea mamei, a plecat, împreună cu fratele său, la Sankt-Petersburg, pentru a urma cursurile „Academiei Tehnice Militare”…

În 1846, a publicat romanul epistolar Oameni sărmani /„primul roman social” din literatura rusă/, atrăgînd, imediat, atenţia criticilor, care au văzut în el „un nou Gogol”…

„În sarcina artei nu cad momentele întâmplătoare ale existenţei, ci ideea lor generală, sesizată cu perspicacitate şi extrasă cu precizie din întreaga varietate a fenomenelor omogene ale vieţii.” (Jurnal de scriitor)

„Noi, ruşii, niciodată nu am avut romantici proşti, cu capul în stele, ca germanii, şi mai ales ca francezii, care nu reacţionează la nimic; chiar dacă se crapă pământul sub ei, chiar dacă Franţa ar pieri pe baricade, ei sunt la fel, nici măcar cuviinţa nu li se schimbă, şi îşi vor cânta cântecele lor stelare, cum să spun, până vor intra în mormânt, pentru că sunt proşti. La noi, pe pământ rusesc, nu există proşti; asta se ştie; prin asta ne deosebim de celelalte popoare.” (Însemnări din subterană)

„În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.” (scrisoare către o decembristă)

Momentul crucial al vieţii scriitorului l-a reprezentat anul 1849, cînd a fost arestat şi condamnat la moarte pentru legăturile sale cu un grup „subversiv” de intelectuali liberali (din „Cercul Petraşevski”); în ultima clipă, sentinţa i-a fost comutată, de Țar, la deportare şi muncă silnică…

„Există firi sensibile şi de o netăgăduită delicateţe care preferă totuşi, cu îndărătnicie, cu o pudică râvnă, să nu-şi deschidă sufletul nici chiar celei mai scumpe fiinţe, să nu-şi dezvăluie dragostea şi gingăşia nu numai în faţa altora, dar nici măcar atunci când se află singure, între patru ochi: dimpotrivă, adeseori într-o asemenea intimitate ele devin mai stăpânite, lăsând doar arareori să apară la suprafaţă toată gingăşia sentimentelor lor, şi-atunci sentimentele acelea răbufnesc, se revarsă cu atât mai puternice, cu cât mai îndelung au fost reţinute.” (Umiliți și obidiți – „prin gura lui «Vanea» și-a spus propria poveste”)

După revenirea la Sankt-Petersburg, şi-a reluat activitatea literară. A început să scrie frenetic, publicînd mai întîi romanul Amintiri din casa morţilor (1861-1862), concepînd, apoi, seria marilor capodopere / în care se înscriu romanele Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul (1868-1869), Demonii (1871-1872), Adolescentul (1875) şi Fraţii Karamazov (1879-1880); Dostoievski atinge deplina maturitate literară…

„Da, e foarte greu să cunoşti un om, chiar şi după ce ai trăit ani şi ani de-a rândul în tovărăşia lui!” (Amintiri din casa morţilor)

„Da, rezistent mai este omul! Este singura fiinţă care se poate adapta la orice şi aceasta-i fără doar şi poate cea mai bună definiţie a lui.” (Amintiri din casa morţilor)

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu este vorba despre nicio nedreptate…” (Crimă şi pedeapsă)

„Dar ce fel de idiot este acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot?” (Idiotul)

„Şi îngerul, când e bolnav, devine iritat.” (Demonii)

„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.” (Adolescentul)

„Nu minunea este cea care dă naştere credinţei în sufletul omului realist, ci credinţa dă naştere minunii. Dacă se va întâmpla ca realistul să creadă o dată, apoi tocmai din cauza realismului său el trebuie să accepte şi existenţa minunii.” (Fraţii Karamazov)

Cărţile sale au fost traduse în toată lumea, după ele realizîndu-se spectacole de teatru şi ecranizări celebre…