Despre Dimitrie Alexandru Sturdza, Sine ira et studio…

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 martie 2018, 11:48

Avându-și descendenţa într-o veche familie boierească[1], Dimitrie Alexandru Sturdza s-a născut pe 10 martie 1833, la Miclăușeni (județul Iași)/nicidecum în castelul pe care l-a construit (1880-1904) alt membru al familiei…

A urmat studii universitare în economie, finanţe şi istorie (la Berlin, Jena, München, Freiburg, Göttingen şi Bonn).

Cucerit de cauza unionistă, şi-a început cariera politică în calitate de secretar al Divanului ad-hoc din Moldova (1857) şi al Căimăcămiei de Trei, devenind, imediat după Unirea de la 1859, secretarul personal al lui Alexandru Ioan Cuza; la scurt timp, Sturdza s-a transformat într-un adversar – în decembrie 1860, publica[2] articole împotriva primului domnitor al Principatelor Române, pentru care a fost judecat şi condamnat la surghiun într-o mănăstire. Atunci când a revenit în viaţa publică[3], nu a pregetat să activeze în „monstruoasa coaliţie”[4] şi să participe la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului[5].

În timpul domniei lui Carol I, D. A. Sturdza a făcut parte din Reprezentanţa Naţională, reușind să convingă pentru a deveni titularul câtorva ministere în mai multe guverne liberale[6], trimis apoi ca agent diplomatic al României la Constantinopol (3 decembrie 1868-18 decembrie 1870). Printr-o schimbare evidentă și rapidă a ajuns anticarlist, publicând în presa străină câteva articole injurioase la adresa domnitorului.

Membru fondator al Partidului Naţional Liberal (24 mai 1875), a deținut, în lunga guvernare Brătianu, portofoliul câtorva ministere[7]. După moartea fraţilor Brătianu, Sturdza devine preşedinte[8] al Partidului Naţional Liberal; în respectiva calitate, a fost desemnat, de patru ori, să formeze un Consiliu de miniştri, ocupând şi portofoliul altor ministere de însemnătate; ca ministru de Externe, a semnat un protocol de prelungire a Tratatului secret de alianţă dintre România şi Austro-Ungaria (cu prilejul vizitei la Bucureşti a împăratului Franz Josef I).

Treptat, în PNL s-a format o grupare denumită „Oculta”, care acţiona pentru înlăturarea lui Sturdza de la conducerea partidului[9]; În octombrie 1908, se anunţa, în mod oficial, că prim-ministrul României „este grav bolnav şi va fi tratat la un sanatoriu de boli nervoase din străinătate”; după ce Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a guvernului la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî inevitabilul: sfârșitul unei epoci și începutul alteia[10]…

Omul politic[11], cu înclinații către scrisul istoric și economie[12], în calitate de membru[13] al Academiei Române a contribuit, în mod esenţial, la întregirea patrimoniului cultural, naţional şi ştiinţific al înaltului for…

Dimitrie Alexandru Sturdza a murit pe 8 octombrie 1914 (la vârsta de 81 de ani)…

[1] Tatăl său fiind vornicul Alexandru Sturdza…

[2] În gazeta „Steaua Dunării”…

[3] Ocupând funcţia de ministru al Lucrărilor publice în „guvernul Panu” din Iași…

[4] Dificultăţile pe care le-a încercat Cuza erau, parţial, un rezultat al improvizației din 1859. Domnul Unirii a fost, mereu, sub semnul provizoratului, un simplu depozitar al funcției care nu-i părea, nicidecum, destinată; au eșuat încercarile sale de a guverna deasupra fracţiunilor politice și a se purta ca un monarh constituţional; Cuza a pierdut din puterea politică; eforturile sale de a aduce ordine în haosul politic intern de după 1859 au generat critici vehemente din partea conservatorilor şi liberalilor, care l-au acuzat de instaurarea unei „dinastii” sau chiar a unei „dictaturi”. În cel mai pur stil românesc, atunci când nu încerca să conducă, domnitorul era acuzat de ambele părţi de „slăbiciune” şi de „ineficienţă”…

[5] Pe 11 februarie 1866… „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor” – aşa arăta actul semnat de Alexandru Ioan Cuza în momentul abdicării. Dar, abdicarea nu a fost un act liber consimţit, ci s-a desăvârșit în urma unui complot; aproape toată elita politică a contribuit la îndepăratarea sa de pe tronul Principatelor Române Unite; inclusiv armata l-a trădat pe Cuza. I. G. Valentineanu în lucrarea „Din memoriile mele. Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă” descrie detronarea lui Cuza…

[6] Agricultură, Comerţ, Lucrări Publice…

[7] Dimitrie Alexandru Sturdza s-a remarcat în portofoliul Ministerului Finanţelor, când era delegat să se implice direct în rezolvarea „afacerii Strosberg”, legată de concesionarea construcţiei de căi ferate către consorţiul german (acesta din urmă comisese, de-a lungul anilor, un lung şir de abuzuri)… În cursul anului 1879, ministrul de Finanţe român şi cancelarul german Otto von Bismarck au avut mai multe întrevederi diplomatice, unde au dezbătut problema răscumpărării căilor ferate de la „Societatea acţionarilor” (care preluase drepturile şi obligaţiile falimentarei Strousberg). Hotărât să pună capăt numeroaselor neînţelegeri privind „concesiunea Strousberg r”, cancelarul a legat recunoaşterea Independenţei României de rezolvarea chestiunii căilor ferate, astfel că situaţia a luat sfârşit prin încheierea unei convenţii; de-a lungul anului 1880, s-a produs răscumpărarea tuturor căilor ferate române de către stat, care intră în administrarea guvernului. D. A. Sturdza a jucat un rol-cheie în desfăşurarea negocierilor; ca om politic, era de părere că orice proiect trebuia să corespundă realităţii…

[8] De fapt, după cum au remarcat istoricii, în perioada 1892-1908, nu a făcut altceva decât să asigure „interimatul” şi „să facă trecerea” de la Ion Brătianu-tatăl la Ion Brătianu-fiul. În 1895, Regele Carol I introduce principiul rotativei guvernamentale, prin care se asigura alternanța la putere, din 4 în 4 ani, a celor două partide importante (Liberal şi Conservator) de pe scena politică românească…

[9] Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o influenţă covârșitoare în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Carada vedea în Ionel Brătianu un viitor mare om politic al României şi-l sprijinea pentru a obţine funcţia de conducerea a Partidului Naţional Liberal… Bătrânul şef al liberalilor se simţea torturat de Carada – într-un articol din „Poporanismul” se relata că, în şedinţele Consiliului de miniştri, Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada imaginar…

[10] Iniţial, a fost propus ca succesor Mihail Pherekyde, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal; acesta îl propune, la rândul său, pe Ion I. C. Brătianu, care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României. Pe 11 ianuarie 1909 a avut loc Congresul PNL, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al partidului, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”… Practic, acest moment a reprezentat şi sfârşitul activităţii politice a lui Dimitrie Alexandru Sturdza…

[11] Sturdza a fost unul dintre oamenii cei mai activi de pe scena politică românească…

[12] Numismatica a fost printre primele sale preocupări, care l-au propulsat și în cercul literar al „Junimii”-Iași, însă pentru scurtă vreme; a adunat o colecție impresionantă de monede, medalii, decorații, fiind bine cunoscut printre specialiști; a publicat lucrări de specialitate „Numismatica Română” și „Bibliografia numismaticei române”, după cum a pus bazele Societății Numismatice Române, al cărei președinte de onoare a fost. A colecționat, cu asiduitate, documente istorice și cărți rare, pe care le va dona treptat bibliotecii Academiei Române. Multe documente le-a valorificat el însuși prin publicare, fiind inițiatorul cunoscutei colecții Acte și documente relative la istoria renascerii României, în zece volume, și, deopotrivă, continuator al colecției „Hurmuzaki”…

[13] Încă din 15 septembrie 1871… În perioada 21 martie 1882-5 aprilie 1884, a fost ales preşedinte al Academiei…