(AUDIO) Grigore Ilisei: Radioul şi-a păstrat într-o mai mare măsură, decât Televiziunea, statutul acesta de serviciu public

Publicat de Iuliana Bubuianu, 25 februarie 2016, 10:00 / actualizat: 26 februarie 2016, 13:08

Grigore Ilisei este jurnalist de radio si televiziune, redactor la Radio Iaşi din 1966 şi până în 1983. În 1989, alături de foștii colegi, a redeschis postul Radio Iași, a cărui activitate fusese suspendată în 1985. Pe 3 noiembrie 1991 a inaugurat studioul TVR Iaşi al cărui director a rămas şi după ce în 1993 Societatea Română de Radioteleviziune s-a scindat, radioul şi televiziunea publică devenind oficial două instituţii.

Discutam astăzi la Tema Zilei despre zbaterea TVR de a supravieţui, despre relaţia dintre radioul şi televiziunea publică şi evoluţia diferită a celor două instituţii deşi funcţionează în baza aceleiaşi legi.

Interviul este realizat de Mihaela Munteanu, producător al emisiunii Bună dimineaţa, de astăzi 25 februarie 2016:

Mihaela Munteanu: Bună dimineaţa domnule Grigore Ilisei, bine aţi venit la Tema Zilei în această dimineaţă. Vă propun ca temă a zilei să discutăm despre ceea ce este acum în spaţiul public, un întreg dialog despre Radioul public, despre Televiziunea publică mai ales că dumneavoastră sunteţi omul care aţi trăit în postura de director, momentul în care cele două instituţii s-au despărţit. Cum priviţi ceea ce se întâmplă acum?

Grigore Ilisei: Ce se întâmpla în 1994, când cele două instituţii s-au despărţit, a fost, de fapt, o despărţire formală pentru că, în fapt, ea exista începând din 1990. Radioul şi televiziunea au fost în România împreună cum sunt şi la ora actuală în multe ţări din lume şi, la un moment dat, a fost chiar o fuziune într-un fel dramatic, mai ales pentru radio, în sensul că, în 1974, când Ceauşescu a făcut o reducere drastică a personalului din presă şi în special din Radioteleviziune, redacţiile din Radio şi Televiziune au devenit redacţii comune şi Televiziunea, care, sigur, era copilul răsfăţat, a strivit într-un fel Radioul care şi-a continuat existenţa, evident, şi nu a dispărut, dar organizatoric, ca mod de alcătuire a vieţii redacţionale, dominantă era Televiziunea, Radioul era un fel de Cenuşăreasă. Şi, sigur, asta a creat o frustrare foarte puternică şi corectura a intervenit în 1989, în 22 decembrie, când, practic, Radioul şi-a luat propriile mâini, cele două instituţii formal au continuat să existe împreună, dar fiecare avea existenţa proprie, nu e un subiect cu totul nou şi nu ar fi nici o catastrofă dacă ar fi împreună, dacă această unitate s-ar întemeia pe principii sănătoase, solide şi care ar duce, evident, la o eficientizare a cheltuielilor în primul rând, mai ales în România acest lucru este dificil de înfăptuit, Televiziunea s-a născut din mantaua Radioului de asta au şi existat în foarte multe ţări împreună, mulţi dintre cei care au dat naştere Televiziunii de fapt au translat dinspre Radio spre Televiziune, sunt şi foarte înrudite, dar şi foarte diferite, în acelaşi timp.

Mihaela Munteanu: Funcţionează după aceeaşi lege în acest moment, însă se vede, din ceea ce se transmite în spaţiul public, cu rezultate diferite.

Grigore Ilisei: Rezultatele sunt diferite, nu din cauza legii evident care creează un cadru de existenţă pentru ambele instituţii. Sigur, misiunea Radioului a fost în general mai uşoară, a avut o forţă mai puternică pe piaţă, în primul rând, masa această de publicitate şi sursa de publicitate pentru Radio e ceva mai mică, Radioul a dominat şi domină piaţa, este inevitabil acest lucru, deşi a pierdut şi Radio mulți din ascultători şi era un proces firesc, natural să se întâmple aşa. Cu Televiziunea este o altă poveste. Ea, în primul rând, a avut şi o soartă foarte ingrată, pe de o parte fiind principalul mijloc de propagandă al regimului trecut, pe de altă parte străbătând, într-un mod furtunos, delicat şi nu simplu perioada de tranziţie, parte din public din capul locului a început s-o părăsească în momentul în care au apărut alternative, dar Televiziunea Română a pierdut enorm, de neînchipuit aproape, nu s-a întâmplat nicăieri în lume o asemenea cădere de audienţă, nicăieri în lume. Şi de ce s-a întâmplat lucrul ăsta? Sigur, printr-un management prost, prostul management al programelor, prin opţiunea pe care, încă din 1996, la un an după ce apăruse Pro TV, în 1995, a făcut-o. Care este rolul Televiziunii de stat? Se adresează unui public cu nevoile lui, trebuie să servească prin excelenţă interesul public. Trebuie să ofere programe de calitate şi să nu facă concesii prea mare comercialului. Or, Televiziunea Română de atunci, din 1996, a optat să devină, aşa cum am spus eu deseori, un Pro TV TVR la care s-a adăugat o gestionare proastă, o nereformare a sistemului, o păstrare a unui număr imens de oameni, o incapacitate de a găsi soluţiile cele mai optime şi toate tentativele de restructurare au eşuat pentru că a operat, deseori, criterii care nu erau cele obiective, ci subiective, s-au făcut cheltuieli nesăbuite şi, în acelaşi timp, reporterii, jurnaliştii, oamenii de televiziune, au existat mai mult pentru alte instituţii decât pentru propria lor instituţie. Mă amuz şi acum amintindu-mi, am avut o discuţie, cred că prin 2001, cu directorul de atunci al Societăţii Române de Televiziune, actualul director al Teatrului Naţional, regizorul Cristian Hadji Culea, legat de o stângăcie fără de seamă care se petrecea, în care, pe programul doi, la aceleaşi ore, difuzau concomitent pe reţeaua terestră studiourile teritoriale şi pe reţeaua cealaltă, satelit, Programul doi de televiziune. Se intra neprofesionist peste emisiuni care erau în desfăşurare, unele foarte atractive pe programul doi şi, sigur, ceea ce stârnea o nemulţumire îndreptăţită a publicului telespectator. Şi atunci am sugerat directorului Televiziunii Naţionale să mai înfiinţeze un studio şi să creeze o reţea naţională rotundă ca, în felul acesta, să poată aborda, din punctul de vedere al televiziunilor regionale, soluţia televiziunilor din Germania sau din Franţa, care splitează şi intră la anumite ore pe anumite suprafeţe ale ţării şi domnul Hadji Culea mi-a dat un răspuns într-adevăr amuzant, pe de o parte derutant, spunându-mi că ar face lucrul acesta şi ar fi bine, dar nu are resurse, nu are oameni cu care să înfiinţeze un studio la Bucureşti. Pentru că s-ar fi acoperit în felul acesta cu studioul de la Bucureşti aproape întreaga ţară pe criteriul provinciilor noastre istorice. Şi atunci i-am spus, sunt atâţia oameni în Televiziunea Română, mă gândeam la jurnalişti, care practic nu realizează într-o lună nici măcar un minut de emisie şi domnul Hadji Culea mi-a răspuns: „Ştiţi că aceşti oameni nu pot să lucreze şi nu am cum să-i pun la lucru”. Această întâmplare este revelatorie pentru ceea ce se petrece, practic, în Televiziunea Română unde, pe de o parte finanţarea este prin taxa de audiovizual, care nici asta nu se strânge în condiţii onorabile, taxa este foarte mică, a fost o greşeală a preşedintelui Director General Nicolau, să facă o plăcere puterii de atunci a redus el singur taxa, faţă de propunerea iniţială, chiar mai fiind şi ceva publicitate, să supravieţuiască o instituţie care pe deasupra e nereformată, deci în momentul în care s-au despărţit Radioul şi Televiziunea, Televiziunea Română avea 1.800 de angajaţi. Când s-a încercat prima reformare şi restructurare de personal în Radioteleviziunea Română erau 3.400 de oameni. Fiecare director general, când a venit, a angajat câteva sute de oameni şi cei mai mulţi pe criterii clientelare, existând un balast.

Mihaela Munteanu: Cum aţi privit evoluţia Radioului, comparativ, pentru că sunt convinsă că vrând, nevrând vă raportaţi la ceea ce s-a întâmplat în instituţia care a plecat de lângă televiziune?

Grigore Ilisei: Radioul şi-a păstrat într-o mai mare măsură, decât Televiziunea, statutul acesta de serviciu public. Şi atunci şi-a păstrat ştaiful, calitatea, a făcut mai puţine concesii comerciale. Marea problemă care cred că nu se înţelege la ora actuală în România e însemnătatea serviciului public, atenţia care trebuie acordată, exigenţele care trebuie puse în faţa acestui serviciu şi crearea condiţiilor pentru ca un asemenea serviciu să existe.

Mihaela Munteanu: Am încercat să dimensionăm un pic evenimentele actuale cu discuţii foarte multe în jurul acestor instituţii cu patimi foarte multe, dar mai ales cu maximă atenţie din partea ascultătorilor noştri.

Grigore Ilisei: E o datorie a acestei ţări să păstreze aceste servicii, să le întărească şi să le transforme într-un reper pentru presa românească. Eu văd, şi în viitor şi pentru Europa e caracteristic, un serviciu românesc puternic de Radio şi de Televiziune.