15 Martie, o analiză cât se poate de obiectivă…

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 martie 2018, 22:32

În fiecare an, sărbătorirea, de către comunitatea maghiară, a zilei de 15 Martie generează discuţii în spaţiul public din România. Reprezentanţii cetățenilor români de etnie maghiară ţin să evoce această zi cu mult fast, o parte a politicienilor români (n.n. – și o parte a locuitorilor Transilvaniei/statului unitar) consideră manifestările legate de 15 Martie o jignire adusă naţiunii române.

De fapt, este vorba despre declanşarea revoluţiei paşoptiste maghiare. În respectiva zi, atunci când vestea izbucnirii revoluţiei din Viena a ajuns la Pesta[1], tineri năvalnici s-au adunat la cafeneaua „Pilvax”, au redactat manifestul care conţinea cele 12 revendicări ale revoluţionarilor, după care s-au dus la mai multe universităţi, alți și alți oameni alăturându-se mişcării; totul a continuat cu o mare adunare populară în „Piaţa Muzeului”[2]. Desigur, revoluţia maghiară din 1848 a avut o componentă naţională; ea face parte din mitologia poporului maghiar. Iată de ce 15 martie este considerată ca fiind sărbătoarea tuturor maghiarilor, indiferent dacă trăiesc sau nu pe teritoriul Ungariei; dar legislaţia nu o statuează[3], chiar dacă putem vorbi despre invocarea, obsesivă, de către toţi politicienii maghiari din țara vecină şi dinafara acesteia.

În România comunistă, sărbătorirea zilei de 15 Martie nu a fost interzisă în mod explicit, doar nivelul de toleranţă faţă de manifestările comunităţii maghiare a cunoscut dimensiuni diferite[4]. În primii ani de după 1990, 15 Martie a fost însoţită de tensiuni, câteodată chiar şi de violenţe între români şi maghiari[5]; în Parlamentul României, partidele naţionaliste ţineau discursuri despre „caracterul antiromânesc” al acestui moment din istoria maghiarilor[6]; UDMR a contestat, cu virulență, acuzaţiile şi a pus accent pe clipele în care revoluţionarii români şi maghiari au luptat împreună[7]; de menţionat că extremiștii s-au manifestat excesiv[8]. Treptat, sărbătorirea zilei de 15 Martie în România a intrat pe terenul acceptării (depline?) din partea autorităţilor[9]…

Canalizarea într-o direcție sau în alta deschide răni cumplite și resuscită spirite fără nicio legătură cu valorile[10] pentru care s-a murit în 1848, ci doar cu aspecte regretabile…

[1] Buda şi Pesta nu erau unite…

[2] Acolo unde Petőfi Sándor, figura emblematică a revoluţiei, a recitat poezia Nemzeti dal (Cântec naţional)…

[3] Constituţia Ungariei, în articolul J alin. 1, defineşte 15 Martie ca sărbătoare naţională, nicidecum ca sărbătoare a statului maghiar (20 August)…

[4] Ani în șir, în preajma statuii lui Kossuth Lajos – din Salonta (județul Bihor) – apărea câte un miliţian care să preîntâmpine eventualul gest al depunerii coroanelor de flori…

[5] Felul în care ele au degenerat ne amintește de faptul unic în istoria post-decembristă a României: evenimentele din Târgu Mureş (19-20 martie 1990). Dincolo de scenariile vehiculate pe diverse căi şi dincolo de reprezentarea pur istorică a evenimentelor de atunci, rămân personajele, poveştile lor, regretele şi reproşurile, frustrările şi patimile, împăcarea şi resemnarea…

[6] În general,  au fost amintite două argumente: masacrarea, de către revoluţionarii maghiari, a 40.000 (câteodată, s-a pus în discuție cifra 60.000) de români şi faptul că printre revendicările paşoptiştilor maghiari figura unirea Ardealului cu Ungaria…

„(…) La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul. E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu. Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi po­por al Ar­dea­­lu­lui fă­ră ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate um­plea văzduhul Eu­ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o pri­mă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti le­gendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardeleni­lor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apa­ri­ţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu …. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei pa­­tru­zeci de mii, iviţi din anonimatul su­ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal ro­mânesc. Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de stu­dent tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul po­po­rului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse sem­­nalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi ho­tărârea Ardealului de a face istorie românească. Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente ju­ridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gu­ra, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei… Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia… Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal…” (Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi,1996)

[7] „Deşi au existat excese din ambele părţi, numărul și intensitatea acestora erau mult mai mici şi, oricum, nu aveau legătură cu scopurile revoluţiei şi momentul declanșării”…

[8] În 15 martie 2011, la Miercurea Ciuc (județul Harghita), Csibi Barna a prezentat o scenetă în cadrul căreia a simulat execuţia lui Avram Iancu (a fost spânzurată păpuşa îmbrăcată precum revoluţionarul român), în aproapiere de locul manifestărilor organizate de UDMR. Gruparea etnică având reprezentare în Parlamentul României s-a „delimitat” atunci de acţiunea lui Csibi..

[9] Mai mult, începând din 1996, preşedintele şi/sau prim-ministrul ţării au salutat serbările din România ale comunităţii maghiare (exceptându-l pe Klaus Iohannis). La manifestările din Transilvania participă, de obicei, şi oficialităţi din Ungaria (vicepremierul este o prezență constantă); practica s-a dorit a fi legiferată și chiar extinsă, deputatul UDMR Kulcsár Terza József declarând că a depus o iniţiativă legislativă/15 Martie să devină sărbătoare naţională şi zi liberă în România… În iunie 2017, discuția s-a purtat în comisiile comune de administrație şi drepturile omului din Senat, UDMR având și alte revendicări; cele două părți nu au reușit să ajungă la un acord din cauză (datorită) faptului că PSD vroia ca legile solicitate de UDMR să nu conțină sancțiuni pentru cei care nu le respectă, condiția fiind inacceptabilă pentru liderii cetățenilor români de etnie maghiară; în octombrie 2017, PSD susţinea amânarea votului privind iniţiativa legislativă care ar stabili data de 15 martie ca Ziua Maghiarilor din România…

Recentisim, primarul municipiului Sfântu Gheorghe (județul Covasna) a fost amendat deoarece nu a dat curs somației de a arbora și drapelul României alături de steagurile roșu-alb-verde cu care pavoazase străzile în cinstea Zilei maghiarilor de pretutindeni…

[10] În mod cert, nu au fost analizate toate documentele episodului din istoria Transilvaniei (1848). Atunci, au murit oameni de ambele părți (contează, desigur, și proporțiile), dar a fost exprimat și spiritul multiculturalității (iubita lui Avram Iancu era unguroaică; de mai multe ori, aceasta l-a salvat, dându-i de veste asupra diferitelor mișcări de trupe). Din perspectivă românească, fără Avram Iancu revoluția transilvăneană din 1848 nu ar exista; din păcate, maghiarii privesc strâmb către erou, îl consideră un artizan al eșecului revoluției ungare; 1848 ar trebui văzut în complexitate, drept o răbufnire a popoarelor asuprite împotriva tiraniei și absolutismului…