Doina Cornea, fosta disidentă a regimului comunist, a murit
Publicat de Lucian Bălănuţă, 4 mai 2018, 08:12 / actualizat: 5 mai 2018, 9:43
Doina Cornea, fosta disidentă a regimului comunist, a murit în această dimineaţă. La sfârşitul lunii, ea ar fi împlinit 89 de ani. Aceasta avea mai multe probleme de sănătate.
S-a născut la Braşov, în 30 mai 1929. A venit la Cluj la facultate, unde a şi rămas, după absolvire. A fost asistentă universitară la catedra de limba franceză din cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, de unde a fost destituită pentru opiniile sale anticomuniste.
În 1980 a realizat primul „samizdat” (volum fabricat manual, distribuit prin rețele de prieteni), Încercarea labirintului, urmat de alte patru traduceri-samizdat (din limba franceză), cărora le-a scris note și prefețe: Petru Gherman, Ieremia Valahul, Lao-tse, Tao te king, Gabriel Marcel, Dreptate și Adevăr, Ștefan Lupașcu, – partea de Trialog din Omul și cele trei etici ale sale.
Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987).
În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate.
(Radio Iaşi/ FOTO Gazeta de Cluj)
*
Eugen Istodor, în „HotNews.ro”[1], a punctat 3 (trei) chestiuni esențiale, care mă îndeamnă să dezvolt propriile idei în ceea ce o privește pe Doina Cornea: nu a urmărit prozelitismul; faptele sale au fost însoțite de tăcere; s-a retras în tăcere, „văzând că poporul o înjură” (după 1989) pentru curajul ei…
De fapt, „poporul” s-a „motivat” prin intermediul „presei”, România desemnând un caz diabolic într-o anumită materie: drumul de la dictatura care a interzis la democrația care compromite nevoia de exprimare. Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Au tăcut despre ce nu aveau voie/sau nu doreau să vorbească, au început să debiteze despre ceea ce nu merită un cuvânt[2]; altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism, a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru, manipulator.
Doinea Cornea știa că un lanț de slăbiciuni guvernează și va guverna presa din spațiul românesc[3]. Ziare, radiouri, televiziuni relatau, comentau, dezbăteau, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau prea înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor vindicativi), cu headlines (mai nou, breaking-news) prin care poveștile aveau sprijinul unor „personaje” de rigolă, în care viața însăși fusese, practic, înlocuită de exhibiționism[4]. „Gazetarii”, în general (orice generalitate este discutabilă) vorbeau sau scriau îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbeau sau scriau despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul a devenit cataclismic. Mârșăvia murdărea cel mai mult. Pe Doina Cornea a convins-o să stea, oarecum, deoparte. Soluțiile rămâneau exact soluțiile sau lipsa de soluții din vremea comunismului. Tăcerea unora ar fi fost actul de conștiință obligatoriu. Tot atât de adevărat, știind că ei au întotdeauna ceva de murdărit, Doina Cornea a considerat că este dezirabilă tăcerea sa (prin muncă – traduceri în comunism, profesor universitar după decembrie 1989 –, oricât de contestată ar fi de cei care fac un serviciu sinistru de îndrumător pervers spre imbecilizarea colectivă[5]); nu poți (nici nu trebuie) să faci parte din spectacol fără să te contaminezi, fără să fii josnic și, oricum, scuipat.
Nu cred în excepţionalitatea genetică a unui popor faţă de altul, nu cred nici în posibilitatea unei inferiorităţi. În general, românii au aceleaşi naivităţi şi defecte precum alte popoare ale Europei; pare a fi un fapt statistic. Ne diferențiem prin existenţa unui mecanism diabolic de manipulare[6], controlat de o categorie restrânsă[7]. Era și opinia exprimată de Doina Cornea: România, condusă de incompetenţi (clasă politică născută din mediocritate, hoţie, intenții și acțiuni neconforme binelui social). Într-adevăr, o parte (consistentă) a poporului nu părea și nu pare să fie deranjată de nimic. Doina Cornea nu invoca prostia, incultura, răutatea. Eu însumi cred că blazarea a desemnat și desemnează cel mai periculos fenomen generat de educaţia precară; oamenii care ar fi fost în măsură/ar putea să schimbe ceva în jurul lor nu avuseseră/nu mai au tragere de inimă, simțeau/simt că orice ar întreprinde era/este sortit eşecului şi că, în final, li se va nărui proiectul…
[1] „Doina Cornea a murit. Dizidența, acea tăcere care ustură și înnebunește. Poporul laș”…
[2] Mai grav, vorbesc și astăzi despre ce nu știu sau se pronunță „la comandă”, amestecă minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecă fapte, opinii, persoane echivalente acestora, compară nejustificat, exagerează apocaliptic, slăbesc adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetează etc.
[3] Unde s-a ajuns? Mass-media se găsesc într-o situație cronică de sărăcie; cauza trebuie căutată în universul antreprenorilor de presă; patronii (cei mai mulți dintre ei) sunt interesați în coabitări de natură politică. Realitatea se răsfrânge asupra politicilor editoriale. Cât mai este de parcurs de aici până la „captivitatea” presei? Interesul patronilor determină politica editorială, jurnaliștii deontologi nu își mai găsesc locul în redacții, ceilalți renunță la valorile profesiunii, calitatea presei se subțiază, deopotrivă audiențele sau/și tirajele, recuperarea de audiență se duce în zona scandalului și a frivolității. Chestiunea se agravează atunci când în media, deţinute de câţiva indivizi care le dirijează în interese personale, se iau decizii şi se formulează opinii în privinţa unui eveniment sau a unei persoane; deciziile sunt influenţate fie de frecvenţa cu care auzim o opinie, fie de vehemenţa cu care este exprimată; o minoritate gălăgioasă, cu opinii radicale, domină opiniile mai nuanţate, chiar dacă acestea din urmă descriu mai fidel realitatea. Iată mecanismul de manipulare folosit în multe studiouri din România, acolo unde predomină „analiştii” care se pricep la puţine lucruri, dar au opinii ferme despre întregul social, politic, economic. Combinate între ele şi distribuite zilnic, „analizele” formează o poţiune prin care sunt manipulate milioane de români…
[4] Între timp, destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). Trăim într-o lume fabricată de presă, iar destulă presă vorbește sau scrie despre ceva (parcă s-ar referi la izvorul vieții, al măreției) care nu există sau are cu totul alt fond și alte forme decât dejecțiile. Mi se pare o dereglare care repetă inversiunea bolnavă a comunismului…
[5] Ca și cum ar fi stăpânitori ai adevărului, și nu căutători ai acestuia, jurnaliști de tot soiul au deversat în spațiul public, inundă și astăzi spațiul editorial cu judecăți de valoare, cu umori belicoase azvârlite cu superioritatea celui care „știe” mai bine ca toți ceilalți cum stau lucrurile. Reportajul, investigația (nu cea servită), interviul care să iscodească profesionist gândurile sau intențiile intervievatului sunt rare. Confuzia dintre părere (punct de vedere strict personal) și opinie (punct de vedere prezentat cu argumente) este mai des întâlnită decât relatarea. În bătălia dintre subiectivitatea bine temperată și subiectivitatea totală și arogantă de cele mai multe ori iese în câștig cea de-a doua, care nu are nicio muncă în spate. Doar aroganță și tupeu. Otrăvitoare pentru propria conștiință, presa la care am făcut referire nu va sucomba de la o zi la alta, victimă a gândurilor și mustrărilor, prizonieră a coșmarurilor create. Fie și pentru faptul că politicienii politicianismului românesc au nevoie de orice altceva decât normalitatea…
[6] Dintr‑o anumită perspectivă, nu am reprezenta decât rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră (relativă) se (re)găseşte în felul de tratare a informaţiei. Emergenţa unei noutăţi nu este niciodată inocentă…
[7] Politicienii (sau cei trimiși de politicieni în funcții), cei pe care i-am avut de curând și îi avem încă, au uzat de orice agresiune sau impolitețe, crezând că dobândesc superioritatea în societate, în viața profesională, în dialog (mai curând, monolog)/mesaje/comunicate/luări de poziție. Este dorința de a epata, permițându-și libertăți, cinisme (sub forma unor minciuni monstroase), vulgarități în exprimare (și faptul că te dai liber după ce ai fost trâmbița unor interese politice, tot vulgaritate este), eliminând astfel spațiul necesar al tăcerii. Exemplul negativ, dat „de sus”, a fost urmat cu credință de prea mulți oameni, fiindcă puterea exemplului contează. În asemenea condiții, având conducători cu prea puțină frână în vorbire pare greu să-ți păstrezi demnitatea, modestia, naturalețea, simplitatea…
(text: Nicolae Tomescu)
