Blaj, ultima etapă a călătoriei Papei Francisc în România

Publicat de Nicolae Tomescu, 2 iunie 2019, 13:40 / actualizat: 2 iunie 2019, 18:49

Călătoria începută la Bucureşti a continuat la Sanctuarul Marian din Şumuleu–Ciuc, în Iaşi (catedrala romano-catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, întâlnirea mariană din faţa Palatului Culturii); Blaj-ul, prin beatificarea a şapte episcopi martiri din perioada comunistă, completează multiplele „fațete” (vizită de stat, pastorală, ecumenică în acelaşi timp)…

Valeriu Traian Frenţiu[1], Vasile Aftenie[2], Ioan Suciu[3], Tit Liviu Chinezu[4], Ioan Bălan[5], Alexandru Rusu[6] şi Iuliu Hossu[7], se alătură celorlalţi şase români care sunt deja declaraţi fericiţi de către Biserica Romano-Catolică[8].

Ceremonia beatificării a fost săvârșită, astăzi 2 iunie 2019, de Sfântul Părinte în cadrul liturghiei[9] de pe „Câmpia Libertății” din Blaj. [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=ybQn2pmUVCA[/youtube]

*

În România sunt prezenţi, în completarea majorității ortodoxe, romano-catolicii, greco-catolicii, protestanţii, neoprotestanții…

Tot atât de adevărat, unuia dintre grupurile etnice minoritare cele mai importante (comunitatea rom), Biserica Română Unită cu Roma/Greco-Catolică, împreună cu Consiliul Județean Alba și Primăria Municipiului Blaj, i-a construit un lăcaș într-un cartier al orașului Blaj; piatra de temelie a noii biserici și a unui centru pastoral a fost binecuvântată la 1 octombrie 2017, de cardinalul Leonardo Sandri, prefectul Congregației pentru Bisericile orientale și consacrată pe 19 mai 2019, de monseniorul Claudiu Lucian Pop, episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore de Făgăraș și Alba Iulia; inițiativa Bisericii greco-catolice în favoarea romilor continuă apostolatul desfășurat odinioară de episcopul martir Ioan Suciu (bisericuța are hramul „Sfântul Apostol Andrei și Fericitul Episcop Ioan Suciu”), care s-a născut la Blaj și a lansat diferite opere de evanghelizare a tinerilor din comunitatea rom, inclusiv excursii și meciuri de fotbal. În cadrul călătoriei apostolice, Papa Francisc a avut o întâlnire cu comunitatea rom la noua biserică din cartierul „Barbu Lăutaru” în ultima zi a vizitei (astăzi, la ora 15:45)…

[1] „Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, din părinţii Ioachim, preot, şi Rozalia. A studiat Teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În 1902 a fost promovat doctor în Teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca şi cancelar, paroh, apoi Vicar foraneu pentru ca pe 4 noiembrie 1912, la vârsta de 37 de ani, să fie numit Episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 Episcopul Frenţiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 3 mai acelaşi an. După moartea în 1941 a Mitropolitului Alexandru Nicolescu, Episcopul Frenţiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, păstorind aici pe toată perioada războiului. În 1947 a revinit la Oradea. De aici a fost arestat pe 28 octombrie 1948, şi dus în lagărul de la Dragoslavele, apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani. În 1950 a ajuns în Penitenciarul de la Sighet, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea şi celorlalţi Episcopi morţi la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaşte locul înhumării şi pentru a se evita pelerinajele la mormintele martirilor ucişi la Sighet. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.” (biografie redactată de „Tribunalul” care s-a ocupat de canonizarea Servilor lui Dumnezeu Episcopi Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu)…

[2] „Episcopul Vasile Aftenie s-a născut la 14 iunie 1899, în satul Lodroman, din părinţii Petru şi Agafia. În 1919 s-a înscris la Teologie, fiind trimis mai apoi la Roma, la Colegiul Grec «Sf. Atanasie». În 1925 a obţinut doctoratul în Filosofie şi Teologie, după care a revinit în ţară. La 1 ianuarie 1926 a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Vasile Suciu. După o lună a fost numit profesor la Academia de Teologie din Blaj. A fost numit protopop de Bucureşti şi ulterior canonic al Capitulului Arhiepiscopesc din Blaj. La 1 octombrie 1939 a fost numit Rector al Academiei Teologice din Blaj. În aprilie 1940 a fost numit Episcop titular de Ulpiana, auxiliar al Mitropolitului Alexandru Nicolescu. Consacrarea a avut loc pe 5 iunie 1940 în Catedrala din Blaj. S-a întors la Bucureşti ca Episcop Vicar. După diferite încercări eşuate ale comuniştilor de a-l compromite, a fost arestat la 28 octombrie 1948. A fost dus, împreună cu ceilalţi cinci Episcopi greco-catolici, la Dragoslavele şi apoi la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, transformată în lagăr. A refuzat scaunul de Mitropolit oferit de ortodocşi în schimbul trădării credinţei. În mai 1949 a fost transferat şi izolat la Ministerul de Interne. Acolo a fost supus unor torturi oribile, care reclamau o rezistenţă supraomenească. Mutilat de bătăi, a fost depus la închisoarea Văcăreşti, unde la 10 mai 1950 a încetat din viaţă. A fost înhumat la cimitirul Belu catolic cu serviciul religios celebrat de un preot romano-catolic.”

[3] „Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj, la 4 decembrie 1907 într-o familie de preoţi. Prieten bun cu Tit Liviu Chinezu, au studiat amândoi Teologia la Roma, la Colegiul Grec «Sf. Atanasie». A fost promovat doctor în Teologie, iar după şase ani de studii la Institutul «Angelicum», la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot. A revenit apoi la Blaj, unde a fost profesor la Academia de Teologie. S-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. La 6 mai 1940 a fost numit Episcop Auxiliar de Oradea (titular de Moglena-Slatina Bulgaria), auxiliar Episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Consacrarea a avut loc la 22 iulie 1940. Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al Episcopului Iuliu Hossu. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a revenit la Oradea în 1947, Episcopul Ioan Suciu fiind numit atunci Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş. La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani. În mai 1950 a fost dus la Ministerul de Interne. În octombrie acelaşi an a fost dus la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Acolo, datorită regimului de izolare, bolii de stomac, frigului şi foamei, la 27 iunie 1953 s-a stins din viaţă în celula 44, dezlegat de Episcopul Iuliu Hossu. A fost îngropat în Cimitirul Săracilor, necunoscându-se locul exact nici azi. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.”

[4] „Episcopul Tit Liviu Chinezu s-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, judeţul Mureş, tatăl lui fiind preot greco-catolic. În 1925 a fost trimis la studii teologice la Roma, la Colegiul «Sf. Atanasie», studiind la universităţile «Angelicum» şi «Propaganda Fide». Obţine doctoratul în Filosofie şi Teologie. La 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. În 1931 s-a reîntors la Blaj, unde a fost numit profesor la Şcoala Normală de Învăţători. În 1937 a fost transferat la Academia Teologică din Blaj, iar în 1947 la Bucureşti, ca protopop. La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus la Mănăstirea Neamţ, împreună cu alţi 25 de preoţi greco-catolici. A fost transferat apoi la Căldăruşani unde ulterior au fost aduşi şi Episcopii greco-catolici. Aici, la Căldăruşani, pe 3 decembrie 1949, a fost consacrat ca Episcop de către ceilalţi Episcopi. Cu toate precauţiunile luate pentru a nu se divulga acest secret, securitatea a aflat cele întâmplate. Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost transferat mai târziu la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei. Datorită regimului de exterminare, prin corvezi, foame şi frig, Tit Liviu Chinezu s-a îmbolnăvit foarte grav. Anunţat sanitarul închisorii, acesta sub pretextul că îl duce la infirmerie, l-a izolat într-o celulă mare, neîncălzită, unde, după două zile, pe 15 ianuarie 1955 a decedat, îngheţat. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a i se cunoaşte locul. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.”

[5] „Episcopul Ioan Bălan s-a născut la Teiuş, la 11 februarie 1880. A studiat Teologia la «Seminarul Central» din Budapesta. În 1903 a fost hirotonit preot. Şi-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în 1909 s-a mutat la Bucureşti, unde se cerea un confesor greco-catolic. În 1919 a revinit la Blaj, unde a fost numit Canonic Mitropolitan, iar în 1921 Rector al Academiei de Teologie Blaj. În 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului Canonic al Bisericilor Răsăritene. În noiembrie 1936 a fost consacrat la Blaj ca şi Episcop al Lugojului, în urma numirii Episcopului Alexandru Nicolescu ca Mitropolit. Refuzând trecerea la Ortodoxie, a împărtăşit soarta celorlalţi Episcopi greco-catolici, fiind arestat pe 28 octombrie 1948. A fost dus la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani (februarie 1949) şi de acolo la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei (mai 1950). A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeş (1955). În 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de Maici de la Ciorogârla (lângă Bucureşti), unde a rămas în izolare până la sfârşitul vieţii. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viaţă într-un spital din Bucureşti, în ziua de 4 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Belu catolic. Nu a fost judecat şi nu a avut condamnare.”

[6] „Episcopul Alexandru Rusu s-a născut la 22 noiembrie 1884 în Şăulia de Câmpie, din părinţii Vasile, preot, şi Rozalia. În 1903 a fost trimis la Budapesta pentru a studia Teologia. În 1910 a fost promovat doctor în Teologie. Pe 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot. A fost numit profesor ajungând titular al catedrei de «Teologie Dogmatică» din cadrul Academiei Teologice din Blaj. În 1920 a fost numit Secretar Mitropolitan, iar în 1923 Canonic al Capitulului Mitropolitan. La 30 ianuarie 1931 a avut loc la Blaj consacrarea lui ca Episcop de Maramureş de către Mitropolitul Vasile Suciu, iar pe 2 februarie instalarea lui în Baia-Mare. În martie 1946 Sinodul Mitropolitan electoral l-a ales pe Episcopul Alexandru Rusu ca Mitropolit, alegere recunoscută de Sfântul Scaun dar nerecunoscută de guvernul de atunci. La 28 octombrie 1948 a fost arestat şi dus pe rând la Dragoslavele, Mănăstirea Căldăruşani, apoi Sighetul Marmaţiei. Supravieţuieşte acestui Penitenciar şi astfel a fost mutat la Curtea de Argeş, apoi izolat la Mănăstirea Cocoş. În 1957 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru instigare şi înaltă trădare, ajungând la Gherla. În primăvara anului 1963 s-a îmbolnăvit grav, la 9 mai acelaşi an trecând la cele veşnice. A fost înmormântat în Cimitirul deţinuţilor din Gherla, fără nici un oficiu religios.”

[7]  Vezi articolul Iuliu Hossu: „Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul”

[8] Primul fericit (1983) a fost Ieremia Valahul, călugăr franciscan capucin din Moldova, trecut la viață veșnică în Cristos în anul 1625-Napoli (Italia). Următorii patru fericiţi, martiri din perioada prigoanei comuniste: Bogdanffy Ignaţiu Szilard (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, a fost „ajutat să plece”/condiții de exterminare/ în anul 1949, la închisoarea din Aiud; Scheffler Janos (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în anul 1952 la închisoarea din Jilava; Monseniorul Vladimir Ghika (31 august 2013), preot diecezan, mort în anul 1954 în închisoarea din Jilava; Anton Durcovici (17 mai 2014), episcop romano-catolic de Iaşi, mort în anul 1951 în închisoarea din Sighetu-Marmaţiei; la 22 septembrie 2018, Veronica Antal a fost ridicată la cinstea altarelor – prima femeie din România, prima tânără româncă şi primul laic român…

[9] „Este un moment de împlinire a unor așteptări și a unor profeții”, declară părintele Cristian Barta, vicarul general al Arhiepiscopiei Blajului, amintind de o predică în care Ioan Suciu spunea că „la Blaj vor veni oameni din toată lumea pentru a se închina la altarele martirilor”. „Beatificarea celor șapte episcopi martiri arată lumii întregi încrederea în Domnul și purtarea demnă a românilor în timpul persecuției. Oferă oamenilor de azi modele de curaj și caracter: Noi nu trebuie să privim mărturia lor eroică doar în acest sens, de a fi o parte importantă și glorioasă a istoriei Bisericii Române Unite cu Roma. E mult mai mult decât atât. Martiriul trebuie adus în viața de zi cu zi, această atitudine care nu este dispusă la compromis în privința adevărului, în privința virtuților, în privința demnității, în privința libertății. E ceva ce martirii ne pun înaintea ochilor. Acestea sunt modelele noastre. În documentele și în scrierile rămase de la acești mărturisitori și martiri ai credinței apare mereu faptul că și-au dat viața pentru credința în Dumnezeu, pentru fidelitatea față de Sfântul Scaun Apostolic al Romei, dar și pentru demnitatea poporului român. În momentul în care ei ofereau această pildă eroică, cutremurătoare, să nu uităm că puterea politică a timpului, puterea sovietică, încerca să frângă coloana vertebrală a poporului român.”

dr. Nicolae Tomescu

redactor-șef