Privire peste timp – Marga Barbu

Publicat de , 24 februarie 2015, 05:00 / actualizat: 24 februarie 2015, 11:40

Marga Barbu
Vreme de aproape trei decenii, filmele cu haiduci deveniseră o supapă pentru realizatori şi public deopotrivă. Cenzorii comunişti le aprobau aproape fără discuţie, iar spectatorii aveau parte de un spectacol pe cât de onest, pe atât de cuceritor. S-au succedat diverşi eroi în fruntea afişului, dar prezenţa feminină a rămas constantă – de şase ori Aniţa, de şase ori Agatha, de două ori Zulnia… în total, de paisprezece ori Marga Barbu, acoperind aproape integral perioada de maximă putere creatoare a actriţei: de la treizeci la şaizeci de ani.
Viitoarea eroină a publicului român amator de aventuri cu săbii, pistoale şi cavalcade, consacrată ca Marga Barbu, s-a născut la data de 24 februarie, 1929, în localitatea maramureşeană Ocna Şugatag. În 1950 a absolvit I.A.T.C. „Ion Luca Caragiale”, din Bucureşti, şi nu peste mult s-a căsătorit cu actorul Constantin Codrescu. Deşi căsnicia lor nu a durat, cei doi s-au reîntâlnit ulterior de multe ori ca parteneri pe scenă sau pe platoul de filmare, colaborând în continuare ca buni colegi şi profesionişti. Viitorul ei avea să fie determinat de cea de-a doua căsătorie, cu cunoscutul scriitor Eugen Barbu – scenarist, împreună cu Nicolae Paul-Mihail, al tuturor filmelor haiduceşti care aveau să-i aducă celebritatea.
Înaintea acestora, începturile carierei sale au fost jalonate de câteva roluri mai puţin semnificative – la debut, Simina, din „Nepoţii gornistului” (Dinu Negreanu, 1953), urmat de „Răsare soarele” (D.N., 1954), „Vultur, 101” (Andrei Călăraşu, 1957), „Pădurea spânzuraţilor” (Liviu Ciulei, 1964), „Procesul alb” (Iulian Mihu, 1965), „La porţile pământului” – (Geo Saizescu, 1966), sau „Amprenta” (Vladimir Popescu-Doreanu, 1967).
În 1966, din maşina de scris a celui de-al doilea soţ al ei s-a născut celebra Aniţa, hangiţa iubitoare de haiduci, din filmul care avea să devină un precursor al producţiilor româneşti de acţiune: „Haiducii” (Dinu Cocea). Succesul peste aşteptări al acestuia a dus iniţial la realizarea a două continuări, în aceeaşi echipă scenarist/regisor: „Răpirea fecioarelor” şi „Răzbunarea haiducilor” (ambele, în 1968).
Erou al filmelor, partener al Aniţei şi căpetenie a cetei de haiduci era Amza (Ion Besoiu) – alături de care s-au mai impus câteva personaje cu suflu lung, începând cu Răspopitul (Toma Caragiu) şi Parpanghel (Jean Constantin).
Doi ani mai târziu, Ion Besoiu a părăsit proiectul – dar, de vreme ce publicul „mai cerea”, autorii l-au înlocuit aproape din mers pe Amza cu Anghel Şaptecai (Florin Piersic), şi astfel s-a turnat cea de-a doua trilogie din serie: „Haiducii lui Şaptecai” (1970), „Zestrea domniţei Ralu” (1971) şi „Săptămâna nebunilor” (1973). Pe tot parcursul acestui sextet, Aniţa a evoluat ca un personaj temperamental, dinamic, multicolor şi extrem de senzual, câştigând inimile a milioane
de admiratori.
În paralel, Eugen Barbu a scris şi serialele de televiziune „Urmărirea” (Radu Gabrea, 1971) şi „Un august în flăcări” (Dan Piţa, Aexandru Tatos, Doru Năstase, 1973), în care a inclus anume pentru soţia sa rolul Gerda, speculându-i tocmai datele opuse celor ce o consacraseră până atunci (răceala, cinismul, sofisticarea de tip teuton). S-au adăugat rolurile din „Facerea lumii” (Gh. Vitanidis, 1971), „Dragostea începe vineri” (Virgil Calotescu, 1972), „Ultimul cartuş” (Sergiu Nicolaescu, 1973), „Tatăl risipitor” (Adrian Petringenaru, 1973), „Zile fierbinţi” (Sergiu Nicolaescu, 1976), „Melodii, melodii” (Francisc Munteanu, 1978), „Omul care ne trebuie” (Manole Marcus, 1979), „Bietul Ioanide” (Dan Piţa, 1979), sau „Wilhelm Cuceritorul” (Sergiu Nicolaescu, 1982).
A fost şi perioada de apogeu al carierei teatrale a Margăi Barbu, desfăşurată cu precădere pe scena de la Nottara, unde era distribuită mai ales în roluri de comedie din genul farsei şi al vodevilului – cele mai mari succese de public înregistrându-le „Mâţa în sac” (Georges Feydeau) şi „Mizerie şi nobleţe” (Eduardo Scampetta).
Cum publicul cerea din nou filme de acţiune, scenariştii au reînviat vechea formulă cu o nouă sextalogie, axată în jurul aceluiaşi Florin Piersic – aici, întruchipând un fel de haiduc mai modern, din perioada pre-paşoptistă: nu mai puţin celebrul Mărgelatu. Spre deosebire de fosta Aniţa (femeie de casă, parteneră fidelă şi cinstită a eroului), de astă dată Marga Barbu s-a confruntat de provocarea rolului de compoziţie Agatha Slătineanu (o antagonistă perfidă şi intrigantă), evoluând pe parcursul filmelor „Drumul oaselor” (Doru Năstase, 1980), „Trandafirul galben” (D.N., 1982), „Misterele Bucureştilor” (D.N., 1983), „Masca de argint” (Gheorghe Vitanidis, 1985), „Colierul de turcoaze” (G.V., 1985) şi „Totul se plăteşte” (Mircea Moldovan, 1986).
În aceeaşi perioadă, actriţa a avut şi şansa întâlnirii cu cel mai complex personaj din cariera ei, în „Domnişoara Aurica” (Şerban Marinescu, 1985) – portretul unei fete bătrâne din Bucureştiul interbelic, prezentă în câteva dintre prozele şi piesele de teatru ale lui Eugen Barbu.
Deşi filmele de acţiune ale serialului cu Mărgelatu, care se turnau în continure, deveneau tot mai repetitive şi mai convenţionale, publicul le îndrăgea, mai ales dat fiind că în acel ultim deceniu, cel mai întunecat, al evului comunist, peripeţiiile picareşti din secolul al XIX-lea încă mai reuşeau să simuleze o undă de prospeţime – astfel că, la sfârşitul anilor ’80, s-a dat startul celei de-a treia serii, axate în jurul aventurierei Zulnia – adversară a haiducilor Gheară (Şerban Ionescu) şi Lică (Ion Crăciun). S-au putut realiza două filme: „Martori dispăruţi” (Dan Mironescu, 1988) şi „Lacrima cerului” (Adrian Istrătescu-Lener, 1989) – acesta din urmă reprezentând şi cântecul de lebădă al actriţei. O dată cu Revoluţia din Decembrie, Eugen Barbu a părăsit zona cinematografiei, petrecându-şi ultimii ani de viaţă în încercarea de a demara proiectul editorial-politic „România Mare”.
Pe lângă simpatia publicului, Marga Barbu a rămas şi în inimile colegilor de scenă şi platou, fiind reţinută ca o parteneră tonică, stimulativă, plină de umor şi care, spre deosebire de alte actriţe, nu precupeţea nimic pentru a-şi juca rolurile cum i se cerea – lucru cu atât mai relevant, cu cât filmele de aventuri în care excela (mai ales în condiţiile niciodată sută la sută satisfăcătoare de la noi), presupuneau eforturi şi sacrificii considerabile. Îşi trata cu haz autoironic chiar şi propriile hachiţe – de pildă, terorizând amical operatorii cu convingerea ei că avea profilul drept mult mai avantajos. Chiar dacă în ultimii douăzeci de ani a trăit retrasă, o dată cu Marga Barbu resimţim, mai ales noi, cei care devoram filmele româneşti din deceniile VII-IX ale secolului douăzeci, pierderea unui personaj emblematic al trecutului nostru.

  [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=yPxL03VnsD8[/youtube]

 
Documentarist Adina Agrici
Sursa: Cinemagia