Privire peste timp – Dmitri Sostakovici

Publicat de , 25 septembrie 2015, 11:22

Dmitri Dimitrievici Șostacovici a fost un compozitor, pianist și profesor rus, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului al XX-lea, care s-a nascut pe 25 septembrie.
Șostakovici a devenit celebru în Uniunea Sovietică, unde s-a aflat inițial sub protecția lui Mihail Tuhacevski, dar mai târziu a avut o relație dificilă și complexă cu guvernul. Totuși a primit numeroase distincții și premii de stat și a servit în Sovietul Suprem al Rusiei (1947-1962) și al Uniunii Sovietice (din 1962 până la moartea sa). În 1960 a devenit membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
După ce o perioadă a fost influențat de Serghei Prokofiev șiIgor Stravinski, Șostakovici și-a dezvoltat un stil hibrid, care poate fi observat în Lady Macbeth din Districtul Mtsensk(1934). Această lucrare prezintă o varietate de stiluri, inclusiv stilul neoclasic al lui Stravinski și postromantismul lui Gustav Mahler. Contrastele ascuțite și elemente ale grotescului caracterizează mare parte din muzica sa.[1] Șostakovici a compus lucrări în numeroase genuri. Cele mai importante lucrări ale sale sunt cele 15 simfonii, 15 cvartete de coarde, 6 concerte, lucrări de cameră și lucrări pentru pian solo. În afară de lucrările clasice, Șostakovici a compus și muzica pentru numeroase filme sovietice.
Șostakovici s-a născut în Sankt Petersburg (Rusia), ca al doilea din cei trei copii ai lui Dmitri Șostakovici și a Sofiya Vasilievna Kokoulina. Bunicul patern al lui Șostakovici, având inițial numele de familie Szostakowicz, se trăgea din polonezi romano-catolici de loc din Wilejka, azi în Belarus, dar strămoșii săi direcți erau din Siberia. Un revoluționar polonez al Insurecției poloneze din 1863-1864, Bolesław Szostakowicz a fost exilat în Narym (în apropiere deTomsk) în 1866 în represiunea ce a urmat tentativei lui Dmitri Karakozov de a-l asasina pe țarul Alexandru al II-lea. Când termenul său de exil a expirat Szostakowicz a decis să rămână în Siberia. A ajuns un bancher de succes în Irkutsk și a avut o familie numeroasă. Fiul său, Dmitri Boleslavovici Shostakovici, s-a născut în exil la Narym în 1875 și a studiat la Universitatea din Sankt Petersburg, absolvind Facultatea de Fizică și Matematică în 1899. După absolvire Dmitri a lucrat ca inginerul lui Dmitri Mendeleev. În 1903 s-a căsătorit cu Sofiya Vasilievna Kokoulina. Dmitri Dimitrievici Șostakovici a fost un copil-minune ca pianist și compozitor, talentul său devenind evident după ce a început să ia lecții de pian de la mama sa la vârsta de nouă ani. În câteva ocazii a demonstrat o abilitate remarcabilă de a ține minte tot ceea ce mama sa a interpretat la lecția precedentă și interpreta altă muzică decât cea aflată pe partitura din fața sa. În 1918 a compus un marș funebru în memoria a doi lideri ai Partidului Constituțional Democratic, uciși de marinari bolșevici.
În 1919, la vârsta de doar 13 ani, a fost admis la Conservatorul din Petrograd, la acea vreme condus de Alexandr Glazunov. Glazunov a urmărit cu atenție progresul lui Șostakovici și l-a promovat. Șostakovici a studiat pianul cu Leonid Nikolaiev, compoziție cu Maximilian Steinberg și contrapunct și fugă cu Nikolai Sokolov, cu care a devenit prieten. Șostakovici a participat și la cursurile de istoria muzicii ale lui Alexandr Ossovski. Steinberg a încercat să îl ghideze pe Șostakovici pe drumul marilor compozitori ruși dar a fost dezamăgit de el când își irosea talentul și îi imita pe Serghei Prokofiev și Igor Stravinski. A suferit și de lipsă de zel politic când a picat examenul de metodologie marxistă în 1926. Primul său succes muzical a fost Simfonia nr. 1, Op. 10, care a fost compusă la vârsta de 19 ani ca lucrare de absolvire.
După absolvire Șostakovici a început o carieră de compozitor și interpret dar stilul său de interpretare era adesea neapreciat. Totuși a obținut o „mențiune onorabilă” la prima Competiție Internațională de Pian Chopin organizată laVarșovia. După competiție Șostakovici l-a întâlnit pe dirijorul Bruno Walter care a fost atât de impresionat de prima simfonie încât a decis să interpreteze premiera berlineză în acel an. Leopold Stokovski a fost și el foarte impresionat de lucrare și a dirijat premiera americană la Philadelphia în anul următor și a realizat prima înregistrare a simfoniei.
După aceea Șostakovici s-a ocupat predominant de compoziție și a început să interpreteze doar propriile lucrări. În 1927 a compus a doua simfonie (intitulată Octombrie), o lucrare patriotică cu un final coral pro-sovietic. Datorită naturii experimentale a lucrării, ca și în cazul Simfoniei nr. 3, lucrarea nu a avut parte de același entuziasm critic de care s-a bucurat prima simfonie.
În 1927 a început și relația lui Șostakovici cu Ivan Sollertinski, care îi va fi cel mai apropiat prieten al său până la moartea acestuia în 1944. Sollertinski i-a prezentat lui Șostakovici muzica lui Gustav Mahler, care a avut o puternică influență asupra sa începând cu Simfonia nr. 4.
În timp ce lucra la Simfonia nr. 2 Șostakovici a început să lucreze și la opera satirică Nasul, bazată pe o poveste deNikolai Gogol. În iunie 1929 a avut parte de premiera concertistică împotriva dorințelor lui Șostakovici și a fost puternic atacată de Asociația Rusă a Muzicienilor Proletari. Premiera scenică a avut loc pe 18 ianuarie 1930 dar a avut parte de recenzii negative.
În 1929 Șostakovici a compus prima sa muzică de film, pentru filmul mut Noul Babilon.
De la sfârșitul anilor 1920 până la începutul anilor 1930 Șostakovici a lucrat la TRAM, un teatru pentru tineretul proletar. Deși a lucrat puțin, acest post l-a apărat de atacurile ideologice. Mare parte din această perioadă a fost petrecută lucrând la opera Lady Macbeth din Districtul Mtsensk, care a avut parte de premieră în 1934. A avut parte de un succes instant atât pe plan popular cât și pe plan oficial. A fost descrisă ca fiind „rezultatul succesului general al construcției Socialiste și al politicii corecte a Partidului” și ca o operă care „ar fi putut fi compusă doar de un compozitor sovietic crescut în cea mai bună tradiție a culturii sovietice”. Șostakovici s-a căsătorit cu prima sa soție, Nina Varzar, în 1932. Dificultățile inițiale au dus la un divorț dar cei doi s-au recăsătorit când Nina a devenit însărcinată cu primul lor copil.
Spre sfârșitul vieții sale Șostakovici a avut probleme cronice de sănătate dar nu a renunțat la fumat și consumul de vodcă. Începând cu 1958 a suferit o condiție tot mai debilitantă care i-a afectat mâna dreaptă, ceea ce l-a forțat să renunțe la activitatea sa de pianist iar în 1965 a fost diagnosticat cu poliomielită. În anul următor a suferit un atac de cord și încă unul în 1971 iar câteva căzături i-au afectat ambele picioare.
Preocuparea față de propria moarte este prezentă în ultimele sale lucrări, printre ele fiind ultimele cvartete de coarde și Simfonia nr. 14 (un ciclu de cântece inspirate după poezii care au ca temă moartea). Această lucrare îl găsește pe Șostakovici la extrema sa în privința limbajului muzical. Șostakovici a dedicat lucrarea prietenului său Benjamin Britten care a dirijat premiera europeană a lucrării la Festivalul de la Aldeburgh în 1970. Simfonia nr. 15 din 1971 are, prin contrast, o natură melodică și retrospectivă, citând pe Wagner, Rossini și propria sa Simfonie nr. 4.

Șostakovici a decedat în urma unui cancer pulmonar pe 9 august 1975 la vârsta de 68 de ani și a fost înmormântat în Cimitirul Novodevici din Moscova. Chiar înainte de moartea sa a fost comemorat prin numirea Peninsulei Șostakovici din Insula Alexandru I, Antarctica. Ultima sa lucrare a fost Sonata pentru violă, care a avut premiera pe 28 decembrie 1975, la patru luni după moartea sa.

  [youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=mmCnQDUSO4I[/youtube]