„Nu-i nicio deşteptăciune să mori, totu-i să ştii să trăieşti.” (Maxim Gorki)

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 martie 2017, 06:30

Chiar durează copilăria întreaga noastră viață? Se întoarce, mereu, pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult? Să se întâmple cu mine tocmai pentru că am ales să recunosc lectura timpurie a unui roman?

Mama… O muncitoare în Rusia provincială de la sfârșitul veacului al XIX-lea… Cruzimea, absurditatea, greutăţile vieţii sub regimul ţarist tot mai opresiv…. Într-un oraş industrial anonim, pe Pelaghia Nilovna, o femeie între două vârste, pare să o aştepte o existenţă de muncă şi lipsită de iubire după moartea soţului ei violent. Treptat, mama devine tot mai conştientă de prezenţa fiului adolescent, Pavel, un băiat modest şi serios care citeşte cărţi de filozofie şi economie. Pe măsură ce se ataşează unul de altul, o lasă să pătrundă în lumea lui secretă, în care textele aparent nevinovate propovăduiesc idei noi, radicale. Pelaghia este atrasă, treptat, într-un grup socialist, nutrind convingeri tot mai radicale datorită dezbaterilor dintre Pavel şi prietenii săi cărora, la rândul ei, le împărtăşeşte din experienţă, punând accent pe valorile blândeţii, milei şi iubirii.

Ar fi trebuit să mă eschivez de la radiografierea ilustrului scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură și activist politic? Maxim Gorki (Максим Горький), de fapt, Alexei Maximovici Peșkov (Алексей Максимович Пешков), a trăit între 16 martie 1868, stil nou; 28 martie 1868/Nijni Novgorod-iunie 1936/Moscova). Rămas orfan la vârsta de nouă ani și crescut de bunică, o excelentă povestitoare, la moartea ei tânărul Alexei Maximovici încerca să se sinucidă (în decembrie 1887); a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi, mai târziu, în operele sale.

Scrieri autobiografice

1913-1914: Copilărie (Детство)

1915-1916: În lume (В людях)

1923: Universitățile mele (Мои университеты).

Romane

1899: Foma Gordeev (Фома Гордеев), unde sunt descrise figuri tipic burgheze

1900-1901: Cei trei (Трое)

1907: Mama (Мать)

1908: O confesiune (Исповедь)

1909: Vara (Лето)

1909: Orășelul Okurov (Городок Окуров)

1910: Viața lui Matvei Cojemeakin (Жизнь Матвея Кожемякина)

1925: Întreprinderile Artamonovilor (Дело Артамоновых)

1925-1936: Viața lui Klim Samgin (Жизнь Клима Самгина).

Schițe și povestiriri

1892: Makar Ciudra (Макар Чудра)

1894: Celkaș (Челкаш)

1895: Cântecul șoimului (Песня о Соколе)

1897: Malva (Мальва)

1898: Schițe și povestiri (Очерки и рассказы), prima scriere a lui Gorki, care cunoaște un succes extraordinar și care descrie brutalitățile la care sunt supuși cei defavorizați ai soartei

1899: Douăzeci și șase de bărbați și o fată (Двадцать шесть и одна)

1901: Cântecul păsării furtunii (Песня о Буревестнике).

Teatru

1902: Azilul de noapte (На дне), alt titlu: Din adâncuri, dramă ce înfățișează tabloul sumbru al lumii declasaților

1905: Copiii soarelui (Дети солнца).

Memorialistică

Amintiri despre Tolstoi, Cehov și Andreev

Maxim Gorki a fost pseudonimul său literar. S-a împrietenit cu Lenin după ce s-au întâlnit (în 1902). Câtă vreme a fost închis (scurt timp) în fortăreața Petru și Pavel, pe timpul revoluției eșuate din 1905, Gorki a scris piesa de teatru Copiii soarelui[1]. Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929, a trăit în străinătate, mai ales pe Insula Capri. După reîntoarcerea în U.R.S.S., a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească lagărul sovietic[2]. În august 1921, prietenul său – Nicolai Gumiliov[3], a fost arestat de CEKA (din Petrograd) pentru vederile monarhiste; Gorki s-a deplasat la Moscova, a obținut, de la Lenin însuși, ordinul de eliberare al lui Gumilov, dar, odată reajuns în Petrograd, a aflat că prietenul său fusese împușcat. În octombrie același an, Gorki a emigrat în Italia, folosind drept motiv oficial deteriorarea stării de sănătate: suferea de tuberculoză. A vizitat URSS de câteva ori după 1929, iar, în 1932, Stalin în persoană l-a invitat să se repatrieze, oferta fiindu-i acceptată[4]. În iunie 1929, Gorki a vizitat Solovki (curățată pentru această ocazie) și a scris un articol despre Gulagurile care aveau (deja) reputație execrabilă în Occident. În 1933, publica o carte dezonorantă despre Belomorkanal – realizat, exclusiv, cu munca forțată a deținuților din Gulag[5].

Represiunea nu l-a ocolit… A crezut în prietenie[6], neștiind că vin vremuri în care nu ai voie să-ți păstrezi/recunoști prietenii… Îndeosebi după moartea lui Serghei Kirov[7], Gorki a fost plasat sub arest la domiciliu (în casa sa din Moscova). I se aducea, în fiecare zi, o ediție specială a ziarului „Pravda” (nicio știre despre arestări sau epurări). Maxim Gorki a murit (iunie 1936), scurtă vreme după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935. Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, dar zvonurile de otrăvire nu pot fi demonstrate. Stalin și Viaceslav Molotov s-au numărat printre cei care au purtat, pe umeri, coșciugul cu trupul neînsuflețit al lui Gorki (în timpul funerariilor[8]). Procesul lui Buharin (1938) a conținut și învinuiri aduse pentru „faptul” că Maxim Gorki a fost ucis de un agent NKVD, din subordinea lui Nikolai Ejov…

[1] Avea acțiunea plasată în timpul epidemiei de holeră, din 1862, dar trata, de fapt, evenimente contemporane…

[2] În timpul Primului Război Mondial, apartamentul lui din Petrograd se transformase în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie. Gorki scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”…

[3] Coleg-scriitor și soțul Annei Ahmatova…

[4] Potrivit lui Alexandr Soljenițîn, reîntoarcerea în Uniunea Sovietică a fost motivată de interese materiale. În Sorrento (Italia), lui Gorki i-au lipsit banii și gloria… Reîntoarcerea lui Gorki din Italia fascistă a fost o victorie propagandistică a regimului sovietic. Scriitorul a fost decorat cu „Ordinul Lenin”, i s-a oferit o reședință de lux în Moscova (fosta proprietate a milionarului Riabușinski, devenită, în zilele noastre, Muzeul Gorki), o casă de odihnă în suburbii, una dintre străzile centrale ale Moscovei, Trevskaia, a primit numele lui, precum orașul natal/ultimul a reprimit, în 1990, vechiul nume de Nijni Novgorod. Cel mai mare avion din lume (de la mijlocul deceniului patru al secolului trecut), Tupolev ANT-20, a fost numit, la rându-i, „Maxim Gorki” și folosit pentru scopuri propagandistice în zboruri demonstrative, repetate, pe deasupra capitalei U.R.S.S.

[5] Prezentat ca un exemplu de „reabilitare de succes a foștilor dușmani ai proletariatului”…

[6] Notorie, oferind un material bogat pentru biografi, a fost prietenia dintre Feodor Şaliapin şi Maxim Gorki. Aceasta nu data din anii adolescenţei, cum cred mulţi. Trăiseră amândoi la Tiflis, foarte aproape unul de altul, dar nu se cunoscuseră. În amintirile celebrului cântăreţ, Pagini din viaţa mea, legenda conform căreia la un examen pentru corul din Kazan, organizat de un impresar, Şaliapin ar fi fost respins iar Gorki, admis, nu este nici măcar luată în seamă. De altfel, cei doi nu se cunoşteau, iar episodul nu a avut relevanţă, deoarece Şaliapin era în schimbare de voce. În copilărie, Şaliapin fusese ucenic la un cizmar din Kazan. Gorki, care era mai mare cu cinci ani, muncea la un brutar, la colţul străzii paralele. La 17 ani, în 1890, ca să vadă iarmarocul din Nijni-Novgorog, Feodor Ivanovici se ruga să fie luat pe un remorcher şi, pentru a-şi plăti drumul, ajuta la încărcatul şi descărcatul şlepurilor. Viitorul scriitor era salahor prin porturi, îmbrăcat cu pantaloni cusuţi din saci de făină. „Din discuţiile noastre ulterioare, scrie Şaliapin, ne-am dat seama că noi trăisem unul aproape de celălalt şi la Tiflis, iar în timpul când eu lucram la administraţia căilor ferate din Transcaucazia, la serviciul contabilităţii, Alexei Maximovici slujea la atelierele aceleiaşi administraţii ca ungător şi lăcătuş…” Asemenea episoade sunt, desigur, prețuite de toate biografiile romanţate, mai ales în cele din epoca proletcultistă, când, se înţelege, erau ideale pentru a demonstra chinurile îndurate de cei doi „titani ruşi, răsăriţi din masele largi ale poporului”. Că totul desemnează, mai mult sau mai puţin, o tușă îngroşată, are, astăzi, mai puţină relevanţă. Şaliapin nu se arată lipsit, în memorii, de o ironie seacă, departe de orice nuanţă interpretabilă tezist: „În fine, îmi amintesc despre o vecinătate a mea cu Gorki, în acelaşi Tilfis. Pe timpul când eu devenisem artist şi cântam în prima mea stagiune de pe bulevardul Golovin, Gorki era prin apropiere… în închisoarea fortăreţei Meteh”. Amândoi fuseseră ispitiţi de gândul sinuciderii. Gorki, în decembrie 1887, la 19 ani, după moartea bunicii sale. Cam la aceeaşi vârstă, la Tiflis, Şaliapin se hotărâse să-şi cumpere un pistol de la un armurier şi să se sinucidă, teatral, în magazinul respectivului. Mult mai târziu, a rămas celebră întâlnirea dintre cântăreţul devenit atât de popular în Rusia şi Maxim Gorki, trimis în exil, sub atenta supraveghere a poliţiei. Era înainte de debutul lui Şaliapin la Scala din Milano, în 1902, în rolul lui Mefisto din opera lui Boito, pe care a readus-o strălucit în actualitate. Şaliapin reuşise, cu greu, să obţină pentru scriitorul exilat permisiunea de a veni, fie şi în trecere, la Moscova. Călătoria exilatului cu trenul spre Crimeea, unde i se permisese să se stabilească, devenise, într-adevăr, o excelentă ocazie şi nu trebuia ratată. Numai că, temându-se de tulburări şi trăind obsesia conspiraţiilor, autorităţile au detaşat vagonul de la trenul care trebuia să ajungă în Moscova şi l-au garat în micuța gară Podolsk, în apropierea Moscovei, de unde, desigur, urma să fie trimis la destinaţie pe altă linie. Înotând prin zăpadă, Feodor Ivanovici a reuşit să ajungă la timp, cu un grup numeros de prieteni. Întâlnirea părea a se desfăşura departe de ochii şi urechile indiscrete. Când veselia era în toi şi poate că urma să se pună la cale cine ştie ce, un reprezentant al poliţiei a apărut şi a început să-şi noteze, fără explicaţii, numele tuturor celor veniţi la Podolsk. Opoziţia vehementă a lui Şaliapin s-a rezumat la un şir de vocalize, de altfel riscante în gerul zilei, dar care, în registrele de fier ale Ohranei (Siguranţa Statului), puneau încă un semn de întrebare în dreptul numelui său. Numai că popularitatea imensă a artistului invita la prudenţă…

[7] Pe numele real, Serghei Mironovici Kostrikov, și-a ales pseudonimul Kirov în timpul activității politice clandestine. Asasinatul din 1934 a marcat începutul epurărilor staliniste; erau eliminați aproape toți vechii bolșevici din PCUS și din guvernul U.R.S.S.

[8] Mai târziu, asteroidul 2768 Gorky a primit numele scriitorului…