#StareaEducației (INTERVIU) Ce poate învăța România dintr-un sistem de educație performant, precum cel estonian. Florin Iancu, profesor de geografie: ”Nu trebuie să dărâmăm sistemul nostru de învățământ, ci să-l reparăm acolo unde se poate.”

Publicat de andreeadaraban, 30 septembrie 2025, 17:44

Sistemul de educație din Estonia atrage tot mai multă atenție la nivel internațional datorită rezultatelor de excepție obținute de elevii săi la testările internaționale PISA, dar și datorită unei abordări moderne, echitabile și centrate pe dezvoltarea fiecărui copil.

Cu un sistem construit de jos în sus, în care profesorii au un grad ridicat de autonomie, iar deciziile se iau aproape de elev, Estonia oferă un model educațional performant și adaptabil.

Pentru a înțelege din interior cum funcționează acest sistem și ce lecții ar putea fi aplicate și în școlile românești, colega noastră, Andreea Daraban, a discutat cu domnul Florin Iancu, profesor de Geografie la Colegiul Național ”Costache Negruzzi” din Iași, care a vizitat, printr-o mobilitate Erasmus, școala Uulu Põhikool din localitatea estoniană Uulu.

Andreea Daraban: Ați mers în Estonia printr-un program Erasmus, așa cum spuneam, cum a fost această experiență?

 Florin Iancu: Da, am fost în Estonia, nu chiar ieri, alaltăieri, într-un proiect Erasmus numit ”Let’s Think About Our Future Working Life”, un proiect care se adresează copiilor, adolescenților de gimnaziu și de liceu, care vor să-și proiecteze viața profesională. De ce atât de devreme, probabil că se naște întrebarea. Pentru că învățământul din Estonia este focusat pe așa ceva. În tot ceea ce fac, în toate activitățile curriculare și mai ales extracurriculare, copiii deprind abilități de a lucra în diferite domenii, plecând de la IT, trecând prin activități agricole sau turism sau exploatarea pădurilor sau protecția mediului, domenii care sunt foarte importante în Estonia și nu doar acolo, astfel încât după ce termină liceul, pot să se încadreze în muncă, în viața profesională, fără niciun fel de problemă. De altfel, absolvenții de liceu și de studii universitare din Estonia au printre cele mai mari grade de inserție profesională. Până la 85% dintre ei își găsesc un loc de muncă în primii doi ani de la absolvire. Și cred că ar fi interesant de vorbit despre sistemul lor de educație.

Andreea Daraban: Cum este structurat acesta?

Florin Iancu: Sistemul educațional din Estonia are cicluri asemănătoare cu cele de la noi. De exemplu, au un ciclu preșcolar până la 7 ani, apoi ciclul primar între 7 și 13 ani, echivalentul claselor I-VII, apoi gimnaziul, clasele VII-IX, între 13 și 17 ani, după care urmează liceul. Liceul începe la 17 ani, în clasa a X-a și se termină în clasa a XII-a la 19 ani. Ei, încep mai târziu, la 7 ani, practic termină cu un an mai târziu la 19 ani. Interesant este că trecerea dintre cicluri se face doar cu înscrierea copilului, fără examene de admitere sau testări.

Andreea Daraban: La niciun nivel?

 Florin Iancu: La niciun nivel. Mai pot fi interviuri sau niște teste de aptitudini în cazul liceelor profesionale, liceelor tehnologice, însă nefiind această presiune a examenelor, copiii și profesorii fac demersuri educaționale în care nu predomină un anumit obiect sau altul, astfel încât învață echilibrat la toate disciplinele și învață aplicat.

Andreea Daraban: Nu cunosc competiția aceasta pe care o cunosc elevii români, atât la clasele a IV-a, la a VIII-a nu mai spunem, și apoi finalul de liceu și admiterea la facultate.

 Florin Iancu: Nu, finalul de liceu este cu examen de stat, echivalentul examenului de Bacalaureat la noi, este obligatorie limba estonă, limba maternă dacă au altă limba maternă decât estona. Și apoi matematica este obligatorie, după care intervine o probă la alegere, fie limbi străine: engleză, franceză, germană, rusă, apoi fizică, chimie, biologie, geografie, istorie. Aici se seamănă cu examenul de baccalaureat la noi, a treia disciplină este la alegere, dar toată lumea susține examen la estonă și matematică.

Andreea Daraban: Practic, bacalaureatul are trei probe.

 Florin Iancu: Da. Și în cazul acesta, nefiind presiunea examenelor între cicluri, evident că nu apare nici presiunea notelor și a rezultatelor, în general, astfel încât nici alergătura după o școală sau alta nu există. Asta, ca să închidem paranteza cu ceea ce spuneați mai devreme, de presiunea resimțită de copiii din Estonia vis-a-vis de ceea ce se întâmplă la noi.

”Elevii din Estonia nu au această presiune a examenelor și a admiterii la diverse cicluri de studiu și atunci, evident, că nu apare nici concurența asta între școli.”

 Andreea Daraban: Cum era organizată școala la care ați mers?

 Florin Iancu: Da, aveau copii de ciclu primar și gimnazial. Cei mai mari erau de gimnaziu. O școală mică, cu o sută și ceva de copii, foarte bine organizată și foarte bine integrată în viața comunității. De altfel, în Estonia, comunitatea este lângă școală și în școală, într-un sens bun al cuvântului.

Andreea Daraban: Estonienii spun că cea mai bună școală pentru copil e cea de lângă casa ta și ei și aplică acest principiu. Ați simțit această uniformitate în calitatea educației, indiferent de zona în care se află școala?

 Florin Iancu: Este un principiu foarte bun ăsta, pentru că este bazat pe sentimentele copilului în primul rând. De aceea, apropierea aceasta de casă este una foarte bună din punct de vedere emoțional. Este un suport emoțional, afectiv, foarte bun pentru copil. În ceea ce privește uniformitatea rezultatelor, având la bază acest principiu, studiile spun că da, ar fi o uniformitate în obținerea rezultatelor. Evident că nu poate fi o uniformitate perfectă, pentru că sunt comunități mai izolate, altele mai apropiate de centrele urbane mari și acolo este altceva. Însă, tind să cred că da, că acest principiu este bun și îi face bine în primul rând copilului. De asemenea, relația părinților cu școala poate fi una specială și apropiată, formând o comunitate în jurul școlii.

Andreea Daraban: Un astfel de model ar putea fi aplicabil și în România?

 Florin Iancu: În România, de punct de vedere legal, la ciclul primar și la preșcolar, există circumscripția. Faptul că mai ieșim din circumscripție este alegerea noastră, a părinților. Însă, per ansamblu, cred că da, ar fi bine. Vrem nu vrem ajungem la comparații și spuneam mai devreme că elevii din Estonia nu au această presiune a examenului și a admiterii și atunci, evident, că nu apare nici concurența asta între școli. Am văzut acolo un lucru foarte important, pe care l-am mai văzut și în Danemarca și sunt convins că este și în alte sisteme de educație dezvoltate, cum ar fi cel finlandez sau norvegian. Sunt foarte puțini copii arondați unui psiholog școlar, undeva în jur de 100. La noi vorbim despre sute de copii cu care trebuie să lucreze un psiholog într-o școală.

Andreea Daraban: Acolo unde aceștia există.

 Florin Iancu: Acolo unde există și atunci, evident, că psihologul respectiv poate să urmărească tot traseul școlar al copilului, atât din punct de vedere al achizițiilor, cât și din punct de vedere emoțional și afectiv. La ce duce asta? Duce la o încredere a sistemului în recomandarea psihologului școlar referitoare la traseul academic al copilului.

”În Estonia sistemul te îndeamnă să devii un cetățean care să aibă aptitudini profesionale încă de devreme. Nu este grija sistemului că tu nu te poți duce la Olimpiada Internațională de ceva, ci grija sistemului este că tu nu vei putea profesa într-un domeniu în mod corect.”

Andreea Daraban: Spuneați că nu există examene, nu au presiunea examenelor, totuși există o selecție a acestora, există o îndrumare către anumite profiluri, către anumite licee, către anumite domenii de activitate.

 Florin Iancu: Copiii sunt urmăriți atât de profesorii lor, cât și de psihologul școlar, sau în primul rând de psihologul școlar, nu doar la activitățile școlare, ci și la cele extrașcolare. Și acolo apar abilități, apar pasiuni, apar tot felul de înclinații ale copiilor și încet, încet se conturează un profil al absolventului de gimnaziu, să zicem. Și poate fi îndreptat către un profil sau altul, fără examen, fără testare, poate să apară niște testări de aptitudini pe la liceele tehnologice, acolo unde, da, e nevoie de niște skill-uri, dar în general nu. Și nu apare această concurență drastică.

Andreea Daraban: Psihologul și profesorii școlii au un cuvânt de spus în parcursul ulterior al copilului când vine vorba despre liceu și chiar despre o carieră după ce termină liceul.

 Florin Iancu: Așa este, evident că nimeni nu-i neagă familiei dreptul de a hotărî viitorul copilului și familia poate să hotărască altceva decât ce spune psihologul. Dar s-a constatat că, de cele mai multe ori, psihologul are dreptate, pentru că familia are o tradiție. Să zicem că e o familie de medici, sau o familie de ingineri, dar nu întotdeauna copilul are aceleași trăsături ca înaintașii săi și doar din orgoliul acesta al familiei nu poate să iasă întotdeauna ceva bun. El poate are alte pasiuni. Chiar dacă părinții sunt medici, poate el vrea să devin artist sau sa lucreze în IT sau să devină profesor de fizică. Psihologul identifică lucrul ăsta pentru că are timp să facă acest lucru acolo, aici nu are.

Andreea Daraban: Are timp psihologul, iar profesorii urmăresc progresul elevilor. Trebuie să spunem asta.  Există o sarcină suplimentară pe care o au profesorii, aceea de a măsura progresul pe anumite intervale de timp. Pentru că psihologul, fără ajutorul profesorului, nu cred că ar putea crea o traiectorie.

 Florin Iancu: Da, cel puțin din punct de vedere academic, are nevoie de suportul profesorului. Așa este.

Andreea Daraban: Se vorbește mult în Estonia despre mentalitatea de creștere. Adică elevii care nu reușesc să progreseze la o materie sunt ajutați până când ținta este atinsă. Cum este cultivat acest principiu?

 Florin Iancu: Este susținut și încurajat de toată lumea și vă spun și cum. Ei, de exemplu, au o platformă națională electronică, se cheamă eKool, pe care sunt încărcate manualele, temele, aplicațiile, materialele suplimentare ale profesorilor, temele rezolvate de către copii, întrebările, totul se poate face acolo. Dintr-o dată avem, să zicem așa, un hub de informații și de schimburi de experiențe între școală, familie și actorul principal, elevul, astfel încât în momentul în care apar probleme, toată lumea să poată lua măsuri. În momentul în care o temă nu este încărcată sau nu este făcută corect sau este făcută incomplet, intervine comunicarea rapidă între profesor și părinte, lucrurile îndreptându-se de la sine. Apoi, un alt aspect important îl reprezintă faptul că acolo sistemul te îndeamnă să devii un cetățean care să aibă aptitudini profesionale încă de devreme. Așa că faptul că tu nu performezi la ceva, nu este grija sistemului. Nu este grija sistemului că tu nu te poți duce la Olimpiada Internațională de ceva, ci grija sistemului este că tu nu vei putea profesa ceva, într-un mod corect. Ori la ce număr mic de locuitori are Estonia, cred că și-au propus ca toată populația să fie mediu și foarte bine instruită, ceea ce se și întâmplă, astfel încât să aibă o comunitate profesională foarte bine pregătită. Și lucrul ăsta se vede, se vede în rezultatele lor.

Andreea Daraban: Spunea Ministrul Educației din Estonia că s-au inspirat mult de la finlandezi, au preluat de acolo modelul și l-au adaptat, evident, la realitățile lor. La școala la care ați fost prezent, tehnologia era integrată în procesul educational. Dar dincolo de echipamente, cum privesc ei digitalizarea și cât de importantă este dezvoltarea acestor abilități în rândul elevilor, dar evident și al profesorilor?

 Florin Iancu: Și notițile pe care mi le-am luat și unele le-am adus și aici, le-am făcut pe calculator. Deci mai tot timpul eram la calculator sau pe tabletă, așa se desfășurau și orele copiilor și aveau acces la acea platformă cu resurse, o bibliotecă virtuală minunată și nu doar bibliotecă, v-am spus că este un hub, practic, de informații.

Andreea Daraban: Bănuiesc că acolo este înregistrat și progresul copilului.

 Florin Iancu: Da, absolut și mai au ceva, în paranteză fiind spus, fiecare copil are un card cu datele lui personale și cu acel card are acces la rezultatele evaluării, are acces la probleme administrative pe care trebuie să le rezolve, inclusiv un transfer, inclusiv multe lucruri pe care noi le facem încă cu cererea în mână, cu scrisul la calculator sau de mână, dar depus fizic. Ori, Estonia are renumele acesta de societate foarte informatizată, foarte digitalizată. Fac o paranteză. Am întrebat un antreprenor cam cât durează în Estonia să-ți faci o firmă și a zis că dacă nu ești foarte rapid, cam în două ore. Trebuie spus faptul că estonienii au mare încredere în digitalizare, în același timp nu au încredere oarbă, pentru că și digitalizarea prezintă neajunsurile ei. De exemplu, faptul că nu peste tot infrastructura a reușit să fie dusă la cerințele pe care le are Ministerul Educației de acolo, încă se investesc bani mulți și trebuie spus aici, că Estonia este una dintre puținele țări europene care are 4% din PIB alocate educației și având în vedere faptul că sunt sub 100 de mii de elevi în toată țara, cred că resursele ajung, comparativ cu cei 3 milioane și jumătate de elevi din România sau cu vecinii lor finlandezi care sunt vreo 300-400 de mii la o populație de 5 milioane de locuitori. Asta înseamnă că resursa financiară este în regulă și de asemene,  mai sunt și alte neajunsuri. De exemplu, un blackout  sau ce s-a întâmplat zilele trecute cu atacuri cibernetice de mare amploare, cum au fost cele de pe aeroporturile din vest.

Andreea Daraban: Spuneați că ați asistat la ore, copiii au tablete, au laptopuri de pe care lucrează. Câți copii sunt în clasă și cum se derulează orele? Există similitudini cu ceea ce se întâmplă în România?

 Florin Iancu: Programa este oarecum asemănătoare, ca principii. Conținuturile evident că diferă, chiar și la discipline la care nu contează limba de studiu, cum ar fi geografia sau fizica sau chimia. Însă apar tot felul de aspecte care diferă de la un sistem la altul. Începând de la numărul de elevi, care este unul mai mic decât la noi, undeva la 20 de copii pe clasă, pot merge până la 25. Apoi, în ceea ce privește strategiile didactice pe care le aplică profesorii, studiul este centrat pe elevi și pe nevoile sale, profesorul fiind de fapt un facilitator, să zicem, pentru înțelegerea și armonizarea noțiunilor. Nu este magistrul de la pupitru, așa cum se întâmplă în învățământul superior, să spunem, ci este acel personaj foarte important din clasă, dar nu cel mai important, care asigură accesul și înțelegerea pentru copii. Iar în ceea ce privește curricula, ea este centrată foarte, foarte mult pe aspectul aplicativ, pe aspectele acestea care sunt ancorate în viața reală. Și lucrul ăsta l-am văzut inclusiv în activitățile lor extracurriculare, nu doar la ore, pentru că activitățile extracurriculare vin în completarea orelor de curs.

”Formarea continuă a profesorilor este unul dintre elementele care fac din învățământul estonian un model.”

Andreea Daraban: Ce rol joacă pregătirea profesorilor în sistemul estonian? Care sunt principiile care stau la baza pregătirii profesorilor?

 Florin Iancu: Formarea continuă a profesorilor este unul dintre elementele care fac din învățământul estonian un model. Există formarea inițială, cea din facultăți, din modulele psihopedagogice, precum și formarea continuă. Am ținut legătura după acest proiect cu profesori de acolo și mereu i-am văzut postând, cel mult la două luni, despre participarea la tot felul de manifestări științifice, legate fie de didactică, fie de specialitatea pe care o predau. Așadar, joacă un rol foarte important și principiile pe care se bazează sunt, în primul rând, axate pe faptul că elevul este în centrul învățării, apoi metodele care îl fac pe elev să ajungă la cunoaștere, după care vin resursele. Deci, vedeți, chiar dacă spunem noi că Estonia este o țară digitalizată, nu resursa este cea care primează, ci tot factorul uman, elevul și profesorul prin aplicarea metodelor.

”Profesorii au o muncă destul de grea în Estonia. Mie mi s-a părut că fac mai multe decât facem noi, sincer.”

Andreea Daraban: Ministrul estonian al Educației declara că pentru a preda, profesorul are nevoie de o diplomă de master și calificări în pedagogie, plus, desigur, competențe lingvistice în limba estonă la nivel de C1, dacă sunt profesori, probabil, de altă naționalitate, formarea continuă fiind oferită, în mod gratuit, de universități, anual.  Cât de departe suntem noi la acest capitol?

 Florin Iancu: La noi nu este obligatoriu masterul, deși sunt foarte mulți colegi care l-au făcut. Pregătirea psihopedagogică se realizează în facultate prin acel modul psihopedagogic. Și eu sunt mentor pentru studenții de la Facultatea de Geografie și facem lucrul ăsta. Noi facem practica, iar la facultate se face teoria. La formare continuă mai trebuie lucrat. Foarte multe cursuri sunt cu plată și multe dintre ele sunt foarte interesante și poate că nu-ți permiți să le faci, având în vedere faptul că de ele ai mai multă nevoie când ești tânăr, de exemplu, cum am simțit eu, și pe vremea aceea salariile erau mici.

Andreea Daraban: Pe de altă parte, la noi, deși sunt profesori care doresc să se perfecționeze mereu, există și o parte care nu o fac, pe când în Estonia înțeleg că este o obligație a profesorilor de a se perfecționa continuu.

 Florin Iancu: Și noi avem obligația că la fiecare 5 ani să acumulăm 90 de credite transferabile prin aceste cursuri de formare, fie prin mastere didactice, fie prin cursuri de formare gratuite sau nu, nu contează, fiecare îți oferă un număr de credite. Și atunci avem această obligație, însă în sistemul estonian fiind gratuite, evident că intervine obligativitatea. Te susțin, dar trebuie să participi. La noi e un pic mai lejer din punctul ăsta de vedere al numărului de credite, pentru că nu toate sunt gratuite și atunci nu prea ai cum să aduni 90 de credite transferabile doar din cursuri gratuite. Doar dacă faci un master didactic.

Andreea Daraban: Ați avut ocazia să discutați cu profesorii estonieni. Cum se raportează ei la meseria lor și la rolul pe care îl au în formarea elevilor? Tot ministrul educației din Estonia spunea într-un interviu că profesorii sunt lideri comunitari foarte puternici și au fost dintotdeauna așa și au o poziție prestigioasă în societate.

 Florin Iancu: Așa este. Să știți că profesorii au o muncă destul de grea acolo. Mie mi s-a părut că fac mai multe decât facem noi, sincer. Era destul de multă birocrație digitalizată, adevărat, dar tot birocrație până la urmă și respectul acesta al comunității, într-adevăr, există, se vede foarte mult, probabil și datorită faptului că fiecare profesor face ceea ce și-a propus să facă, atât prin aplicarea normelor și principiilor didactice, cât și prin ceea ce își propune școala respectivă să facă, iar școala își propune prin consultare cu comunitatea. Și atunci, evident că dacă există acest parteneriat continuu, foarte apropiat între școală și profesor, evident că respectul fiind reciproc, profesorul oferă familiei un copil care are succes, care poate să se integreze ușor pe piața muncii. Evident că și familia este mulțumită și oferă respectul pe care merită profesorul să-l aibă.

Andreea Daraban: Și probabil că și salarizarea este una care îi motivează pe profesorii să se și dedice școlii.

 Florin Iancu: Așa este, salarizarea este una foarte bună. De altfel, alocarea unui procent de 4% din PIB-ul Estoniei este și o garanție a unor salarii bune, nu doar a finanțării din punctul de vedere al tehnologiei sau, mă rog, a altor aspecte ale întregului sistem. Profesorii au o viață grea, însă este valorizată la întreaga măsură.

”Nu trebuie dărâmat sistemul nostru de învățământ, nu trebuie desfăcut pe bucățele și reasamblat, ci trebuie reparat acolo unde se poate repara.”

 Andreea Daraban: Care sunt cele mai importante lucruri pe care credeți că România le-ar putea învăța din modelul estonian?

 Florin Iancu: România ar putea să ia niște exemple de aici, să încerce să digitalizeze mai mult. Poate că o astfel de platformă cu resurse digitale în care să găsim manualele acestea electronice, pe care le avem și Ministerul are platforma aceea manuale.edu.ro, integrată cu alte aspecte ale sistemului de educație, ar fi foarte bun. Apoi să luăm exemplu în ceea ce privește formarea profesorilor. De asemenea, să încercăm să integrăm mai mult copiii, care dintr-un motiv sau altul fac parte dintr-o anumită minoritate, fie etnică, fie copii cu cerințe speciale și așa mai departe. Apoi să încercăm să alocăm mai mult din resursele financiare ale statului către școli, aici este o nevoie permanentă de multe resurse financiare. De asemenea, mi-ar plăcea, eu ca profesor, să am mai multe cursuri de formare gratuite și motive de a mă întâlni cu alți profesori. Deși la noi la școală există, dar așa ca profesor, în general, aș vrea să mă întâlnesc cu alți colegi, din alte comunități, astfel încât să schimbăm impresii și să vedem cum e mai bine împreună, pentru că și acolo unde este foarte bine mai sunt aspecte de îndreptat.

Andreea Daraban: Fără a necesita reforme radicale, aceste lucruri ar putea fi implementate la noi?

 Florin Iancu: Nu trebuie dărâmat sistemul, nu trebuie desfăcut pe bucățele și reasamblat, ci trebuie reparat acolo unde se poate repara. Și sunt lucruri care se pot face din mers, fără dureri prea mari, pentru participanții la proces, astfel încât să ajungem și noi, într-o bună zi, la un nivel foarte bun al rezultatelor copiilor mediu pregătiți, că de fapt despre asta vorbim noi aici, despre masa elevilor și nu despre copiii capabili de performanță.  Sigur, ei sunt reprezentativi pentru noi, în sensul că ne ocupăm de ei pentru că ar fi păcat să irosim niște talente, însă marea masă trebuie să fie grija noastră principală, pentru că pe ei ne bazăm în construirea societății.

Varianta audio a inetrviului: