Karl May: „Uneori mi se pare că umbra mea sunt chiar eu”

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 martie 2020, 13:52

Cel mai popular autor german (în oceanul de consumerism, majoritatea americanilor nu a auzit de el), cu romane care s-au vândut în peste 200.000.000 de exemplare[1], Karl May[2], fiul unor țesători sărmani din Saxonia, primise, totuși, instrucție școlară suplimentară (muzică, engleză, franceză); la vârsta de nouă ani, lectura avidă de povești populare (despre tâlhari și vizita la un teatru de păpuși) i-a stimulat imaginația…

A cochetat cu imaginea profesorului, dar, interzis în sens propriu[3], a devenit artizanul propriei sale conștiințe profesionale, impunându-se (doar prin împodobirea auto-biografiei, cu aceeaşi fantezie pe care a revărsat-o în romanele sale de aventuri – printre altele, „medic” și „detectiv de poliție”[4]); autoproiecțiile fictive au fost începuturile embrionare ale devenirii celui mai bine vândut romancier…

Cărțile pe care le-a scris[5] May l-au transformat în fenomen public…  Începând să scrie „full-time” (din 1875), și-a „potrivit” pașii cu acea condiție a autorului popular în mijlocul carierei… Primul dintre celebrele sale 3 (trei) romane despre Winnetou și prietenul său german Old Shatterhand – cel mai eroic alter ego al lui May – a fost publicat în 1893, când May împlinise 51 de ani…

Deși poveștile lui sunt doldora „de muniție și de arme”, ele transmit și un „mesaj creștin”[6]. Prezentarea – plină de culoare, deopotrivă dramatică – în „Saga Winnetou”/„Vestul sălbatic din jurul anului 1868”/, „peisaj” imaginat doar în și prin citirea sa largă, reflecta, deloc surprinzător, presupozițiile[7] coloniale și rasiale ale culturii europene imperialiste ale secolului al XIX-lea… În creația sa târzie, după ce obținuse bogăție și faimă, May a conceput romane „filozofice”, de fapt speculații alegorice despre „ascensiunea umanității de la rău la bine”[8]…

Romanele i-au fost traduse în mai multe limbi; o succesiune întreagă de filme se bazează pe acestea; un muzeu „Karl May” era deschis în Germania anului 1928, există festivaluri anuale consacrate lui Karl May; editura „Karl May Verlag” își păstrează lucrările sub formă tipărită. Însă, niciun element al formei de fervoare germană nu a avut impact, notabil, asupra lumii anglofone, deținătoarea propriului depozit de ficțiuni în Vestul Sălbatic – de la James Fenimore Cooper /cu influență majoră asupra lui May/ la Zane Gray, la filmele și emisiunile televizate…

[1] (predilect, în lumea germanofonă, deși cărțile mi-au înrâurit copilăria)…

[2] May (pronunțat „my”)…

[3] Și-a pierdut licența după ce a fost acuzat că furase ceasul unui coleg de cameră…

[4] De fapt, și-a petrecut câțiva ani în închisoare… Cititor vorace, folosind biblioteca închisorii pentru a-și pregăti o carieră literară, a apărut, după liberare, ca redactor al mai multor reviste, precum și autorul /cu pseudonim/ al unor povești în reviste și romane de ficțiune („Pulp Fiction”)…

[5] Narațiuni de călătorie, „setate” în/pentru întreaga lume, dar, mai ales, în Orientul Mijlociu și Vestul Sălbatic, acolo unde alter ego-ul său fictiv „dezvolta” acțiuni îndrăznețe (aproape fără încetare)… Poveștile intense, „jucate” într-o notă picarescă (critica ascuțită a moravurilor și relațiilor sociale, cu ajutorul unor personaje recrutate din medii interpole dar dotate cu un viu spirit de observație, cu vervă satirică și umor și care folosesc un limbaj pitoresc, plin de elemente familiare, argotice), peisaje descrise în detaliu (de la Munții Stâncoși și preeria americană până la nisipurile Saharei), l-au determinat pe Albert Einstein să recunoască: „(…)întreaga mea adolescență a stat sub semnul cărților lui May. Într-adevăr, chiar și astăzi, în multe ore când mă apucă disperarea, îmi amintesc cu drag(…)” Arnold Schwarzenegger, la rându-i, declara că unele cărți „mi-au deschis lumea și mi-au oferit o fereastră pentru a vedea America”. Până și Adolf Hitler era, se pare, un cititor al lui Karl May…

[6] Old Shatterhand ucide doar ca „ultimă soluție”; preferă să-i împuște „în mâini sau genunchi” pe cei care încearcă să-l omoare; cel mai idealizat personaj indian (Winnetou), moare după o emoționantă experiență de „convertire”: „Cred în Mântuitorul. Winnetou este creștin. Adio” – ar fi ultimele sale cuvinte; povestea prieteniei dintre cei doi este sentimentală și emoționantă… Viziunea creștină și eurocentrică a lui May „încărcă” și mai mult tragism în portretul nativilor americani, într-un declin „inevitabil” pe măsură ce se războiesc între ei, doar pentru a fi marginalizați (în teritoriile aflate în descreștere) și distruși de „inevitabila” înaintare a albilor…

[7] I-au conturat viziunea asupra unui loc pe care nu l-a vizitat niciodată… Dar, în ciuda stereotipurilor din epoca victoriană, care bântuie romanele lui May, planul său de ficțiune pentru „dragul său, dragul Winnetou” a fost un protest împotriva a ceea ce interpreta drept genocid al nativilor americani; moartea lor este simbolizată prin soarta tragică a lui Winnetou, „ființă umană splendidă”, „eliminată… la fel cum în scurtă durată va fi eliminată întreaga rasă, al cărei cel mai nobil fiu a fost.”

[8] În primăvara anului 1912, cu puțin timp înainte de moartea sa, May a susținut o conferință publică în Viena, intitulată „Up to the Realm [Reich] of the Noble Humans”; omagiase mișcarea de pace și idealul pacifist al Premiului „Nobel” obținut de Bertha von Suttner (oaspete de onoare al conferinței); în prelegere, May a declarat că valoarea umană nu trebuie definită prin culoarea pielii și a susținut un ideal evolutiv al unei umanități caracterizte prin noblețe… Hitler participa la conferință, subordonând, mai târziu, ideea „Reich”-ului pacifist al lui May scopurilor ideologice infernale, fără a procesa mesajul creștin și pacifist împotriva genocidului…