In Memoriam Constantin Rădulescu-Motru

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 martie 2020, 19:20

„A cunoaște sufletul unui neam, cu defecte și calități, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de știință”… În 1910 (mai precis, 21 februarie anul menționat), Constantin Rădulescu-Motru a susținut, în cadrul conferințelor de la „Ateneul” din București, lucrarea Sufletul neamului nostru: Calități bune și defecte: „(…)s’a format ca o rezultantă din sufletele Românilor cari au trăit și trăesc ; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia. El este în fiecare dintre noi, și cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viața organică, el ne dă continuitatea și durata istorică; el este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri. Cum însă să deosebim și să caracterizăm un așa suflet, care este în noi și totuși trăește în afară de noi. Pe vecinul de lângă tine îl vezi și îl judeci după faptele sale și totuși este așa de greu să știi ce suflet are! Este crud și merge la biserică; este mincinos și pe buzele lui numai legea și adevărul! Adeseori o viață întreagă trăești cu el alături și tot nu ajungi să-l cunoști sufletește! Dar să mai cunoști sufletul unui neam întreg, din care tu însuți faci parte! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedea și călități în afară de defecte; cum ai să te ridici peste amorul tău propriu, pentru a vedea și defecte în afară de calități?”… Potrivit opiniei lui Constantin Rădulescu-Motru, „gura lumei”, „gura satului” are influență covârșitoare în viața românului: „Cele mai multe dintre convingerile noastre sunt întemeiate pe «svonul public», și numai foarte puține pe dovezile adunate de noi personale. «Se zice», «lumea zice» ; și dacă «lumea zice» Românul, individual luat, pare că înțelege că tot așa trebuie să zică și el.” „Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în știință, fie și în literatură, părerea de grup primează celei individuale. Fiecare grup își are părerea sa bloc, căreia toți se supun, întocmai cum și la tuemele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună toate oile laolaltă”. Așa poate fi definit (deci, limitat) omul de caracter, văzut la români ca „acel care n’a eșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. […] Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat, ai fost prezinte și ești Român, atunci ești om de caracter.” „Nu este țară cu oameni mai curagioși, ca țara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la războiu; în ceată, la revoltă; în cârd, la vânătoare… curagiul Românului nu are pereche. Iureșurile dela asaltul Griviței au rămas legendare; și tot așa tind să devină legendare atacurile îndrăsnețe din primăvara anului 1907. Dar Românul izolat este blând ca mielul. Când îi bate din picior cineva, el tace. […] «Capul plecat sabia nu-l taie», de aceea la oricine arată sabia, el pleacă capul. Când simte însă cotul tovarășului, adică când este în ceată, atunci, deîndată el ridică capul: și atunci ferește, Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.” Pe de altă parte, „tot românul face paradă de sentimentele sale naționaliste. Dar numai până la faptă. […] Fiecare se codește să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâiu nu știe pe toți Românii treziți la naționalism, și pe toți gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începe cu toții. Să ne știm mai întâi cu toții naționaliști, pe urmă vom începe și cu fapte. Negreșit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăți de biruit ca la începerea cu vorba ; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Și așa suntem naționaliști. […] și lucru important este nu să-ți faci datoria de cetățean, ci să te știe lumea că ești naționalist…” „«Se apucă Românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă ușor», zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influența mulțimei, Românul se apucă de orice, dar când este să execute prin o faptă individuală lucrul de care s’a apucat, atunci se lasă de el foarte ușor. Nu este inițiativă pe care să nu o ia Românul în grup! […] Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuție hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut. Când se adună din nou grupul, atunci încep recriminările și noile hotărîri. Este rușine, Domnilor, trebue să începe odată! Patria își are ochii îndreptați asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi aceeași indiferență. În grup, și ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceil’alți, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea!” Constantin Rădulescu-Motru considera că „o lege politică bună sporește numai posibilitatea faptelor bune”/pot exista legi bune însă faptele sociale depind de fiecare cetățean în parte. „(…)Românul este pasionat de politică. Pentru el, politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca și fericirea personală, poate fi adusă prin politică. «Dacă aș fi eu la guvern ; dacă aș face eu legea», cum s’ar mai îndrepta lucrurile ! […] Cel mai anonim dintre anonimi intrat în politică devine dintr’odată «om mare». Și cum Românii au râvna să ajute și să îndrumeze neamul, țara este copleșită de «oameni mari». Nu mai știe neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit și Ion, mare a devenit și Gheorghe, mare a devenit și Petre… S-a zăpăcit aproape neamul, că prea are mulți «oameni mari»!” Preocupat de părerea celuilalt, de ce vor zice alții, românul, spunea Constantin Rădulescu-Motru, își face casa după „obiceiul românesc” și nu „după gustul său personal.” „…masa lui de asemenea; haina lui, de asemeni; până și mormântul părinților săi de asemeni”. „Fiecare își face casă «ca lumea»; mănâncă «ca lumea» și se îngroapă «ca lumea». Cine ar face altfel, ar face «ca nelumea»; și aceasta ar fi cea mai mare crimă.” Sufletul românului i se pare a fi unul gregar, nicidecum solidar; „gregarismul se produce prin imitațiune, pe când solidaritatea prin încordarea și stăpânirea de sine. […] Gregarismul este o stare obișnuită la toate popoarele tinere, cari n’au avut ocaziunea să se cultive mai adânc din cauza tinereței lor; și de tinerețe nu are să se rușineze nimeni.”. Desigur, credea Constantin Rădulescu-Motru, din cauza firii sale incendiare, poporul trece prin „crize sufletești”. „Ne aprindem ușor ca un foc de paie, fiindcă sufletele luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și odată ele aprins au prea puțin substrat propriu ca să nu să se și stingă ușor.” „Sacrificiul există, când știm că-l facem: turmele de oi cari se aruncă prin imitațiune în apă și se îneacă, nu fac niciun sacrificiu, fiindcă ele nu știu ce fac.” I se poate reproșa filosofului faptul că nu a oferit răspunsul la întrebarea „ce trebuie să facem”, ci, mai curând, s- a concentrat pe „ce trebuie să nu facem”? „Suntem toți meșteri de gură și răi de faptă”…