Tadeu Hasdeu, cu pseudonimul literar B.P. Hasdeu
Publicat de Nicolae Tomescu, 24 august 2020, 18:25 / actualizat: 6 septembrie 2020, 20:25
„Un deschizător de cale” (potrivit lui Nicolae Iorga)… „geniu romantic” (din perspectiva lui Mircea Eliade) sau „un geniu universal” (convingere exprimată de George Călinescu)…
A urmat studiile la Harkov[1], în Imperiul ţarist, deoarece la jumătatea secolului al XIX-lea nu existau şcoli cu predare în limba română în Basarabia (gubernia rusească în care se născuse). După războiul Crimeei, fiind urmărit de poliţia ţaristă, pentru că manifestase convingeri democratice şi se ridicase împotriva absolutismului şi panslavismului, s-a refugiat în Sudul Basarabiei, alipit Moldovei de către marile puteri ostile Rusiei. A fost magistrat, la Cahul, însă a preferat să plece…
Când a trecut Prutul, în 1857, pentru a se stabili în Iași, renunțând la cetățenia rusească, B.P. Hasdeu nu avea prea multe opțiuni pentru a se face cunoscut. Nu l-a ajutat conștiinta ascendenței nobiliare a familiei sale[2], tânărul „prinț” fiind privit cu răceală. A urmat îndemnurile tatălui său, a îmbrățișat ideea Unirii Principatelor; s-a îndreptat, instinctiv, către cercul unionist[3]. În următorii ani, s-a consacrat activității didactice și organizării „bibliotecii naționale” (pe care a înzestrat-o cu 4.000 de volume), deopotrivă muncii științifice[4]. A fost înlăturat din învățământ (mai 1863); i s-a intentat un proces „de încălcare a moralității”, pentru câteva fraze „echivoc frivole” din „romanțul” „Duduca Mamuca”[5]; deși a fost achitat de instanța de judecată (iunie 1863), acțiunea abuzivă de înlăturare de la catedră, la care se asociase și Mihail Kogălniceanu[6], a rămas în vigoare. Fără niciun mijloc de subzistență, tânărul B. P. Hasdeu accepta propunerea lui Alexandru Odobescu, noul ministru al Instrucțiunii Publice, de a se muta la București: numit (din august 1863), la rugămintea lui Vasile Alecsandri, membru în Comisia Documentală a Monastirilor Închinate. În 1867 a fost ales deputat la Bolgrad(Cetatea Albă); totodată, a tipărit ziarul „Traian”[7]. Din 1873, devine profesor de Filologie comparată la Universitatea din Bucureşti. În 1887, publică[8] „Revista nouă”…
Activitatea ştiinţifică a lui B.P. Hasdeu, personalitatea culturală cea mai proeminentă (ca erudiţie) din secolul al XIX-lea, a fost considerată fenomenală, de domeniul colosalului. este Una dintre laturile predilecte a fost pasiunea pentru documente, pentru izvoare[9]; descoperă, de la 14 ani, vocaţia[10] pentru istorie şi limba română – acestea nu l-au mai părăsit până la moartea sa. Munca de cercetare a fost precedată de investigarea şi depistarea de noi şi noi surse (inedite); a reușit să publice, cât mai mult, din documente şi din lucrări. Recunoaşterea şi aprecierea activităţii ştiinţifice, din partea contemporanilor, era ilustrată prin numirea sa[11], pe 15 mai 1876, în funcţia de Director General al Arhivelor Statului din Bucureşti, instituţie pe care a condus-o până la 1 aprilie 1900[12]. Alt aspect privește calitatea de editor-documente şi director al revistei „Arhiva Istorică”, preocuparea de a face cunoscută publicaţia (atât în ţară cât şi în străinătate). Hasdeu a acordat atenție sporită și bibliotecilor care adăposteau documente şi manuscrise (mai ales cărţi vechi)[13]/le considera surse documentare valoroase…
Capodopera prozei lui B. P. Hasdeu nu este reprezentată nici de Ioan Vodă cel Viteaz[14], nici de Ursita[15], ci de drama istorică Răzvan și Vidra…
Hasdeu nu a fost de acord cu exagerările etimologizante ale şcolii latiniste, prin care se dorea înlăturarea din limba noastră a tuturor elementelor nelatineşti, în special a slavismelor[16]. Este primul cercetător român care observă similitudinea dintre constituirea popoarelor şi cea a limbilor acestora, completând elementul de bază[17], stratul latin al limbii române cu unul autohton/dac şi cu altul slav…
A scris[18], în 1889, propriul său epitaf: „Pe monumentul funebru de la cimitir acolo unde se lasă locul gol pentru epitaful meu, să se scrie: 1838-anul morţii… Bogdan Petriceicu Hasdeu, fiul lui Alexandru, nepotul lui Tadeu, tatăl Iuliei[19], ca fie-sa, ca tatăl său, ca bunicul său, credea cu tărie în solia omenirii, în dreptatea lui Dumnezeu, în nemurirea sufletului. A muncit, a suferit, a iubit, trecut prin încercări şi călit prin ispită se ridică zâmbind de unde se pogorâse plângând: la ai săi. Nu-l uitaţi aici, căci el nu vă uită acolo”…
[1] Harkiv, al doilea oraș ca mărime din Ucraina actuală…
[2] Tadeu Hasdeu (26 februarie 1838–25 august 1907) şi-a luat pseudonimul literar B.P. Hasdeu de la domnitorul Ştefan Petriceicu (1672-1674) – din care se trăgea după mamă (Elisabeta Dauksza). Tatăl său, Al. Hâjdeu, care fusese şi el scriitor, i-a dat primele învăţături – în casa părintească din Cristineşti, de lângă Hotin/vechea cetate a lui Ştefan cel Mare…
[3] Reprezentat de Constantin Hurmuzachi, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu… Se pare că primul succes ar fi fost înregistrat prin câștigarea simpatiei lui Anastase Panu, unul dintre cei trei caimacami numiți de puterile garante. Cu ajutorul lui, inclusiv cel financiar, ar fi scos prima revistă intitulată simbolic „România”. Alte păreri înclină către varianta potrivit căreia banii necesari publicației ar fi provenit de la tatăl său, prezent cu un articol iscălit cu pseudonimul Alexandru Hotineanul. Numele revistei „România” era scris cu litere latine, deși în corpul săptămânalului predomina alfabetul de tranziție, în care literele chirilice aveau importanța lor. Apărut la 18 noiembrie 1858, periodicul nu a rezistat mult (pe 16 ianuarie 1859 și-a încetat apariția, odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza)…
[4] Articole și studii docte publicate în „Foaia de istorie română” (1859) sau „Foița de istorie și literatură” (1860)…
[5] Publicat în periodicul „Lumina”, în foileton (prima jumătate a anului 1863)…
[6] Nu va uita evenimetul brutal și nedrept, transformându-l în punctul de cotitură al relațiilor cu V.A. Urechia, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu…
[7] Transformat în „Columna lui Traian”…
[8] Împreună cu Barbu Ştefănescu Delavrancea, Al. Vlahuţă, Gh. Dem. Ionescu-Gion… Revista s-a bucurat de o viață relativ scurtă (şapte ani)…
[9] În 1882, Mihai Eminescu aprecia activitatea lui B. P. Hasdeu (iubitor şi editor de izvoare): „Ceea ce dezgroapă prin aceste documente istorice şi lingvistice nu sunt doar materialuri de interes arheologic, ci e România însăşi, e geniul poporului românesc de pe care se înlătură păturile suprapuse de ruine şi barbarie”. Recunoscând rigoarea ştiinţifică cu care Hasdeu publica documentele, M. Eminescu mai scria: „Fără îndoială, unul din meritele domnului B. P. Hasdeu este de a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naţionale. Întrunind cele două calităţi ce caracterizează inteligenţele geniale: memoria şi judecata – cunoscând o sumă de limbi vii, istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră, manifestare uniformă a unui singur geniu naţional, al geniului poporului românesc”. În 1884, B. P. Hasdeu îl recomanda pe Mihai Eminescu pentru ocuparea postului de arhivist la Direcţia Generală a Arhivelor Statului. din Bucureşti, „posedând”, scria protagonistul nostru, „cunoştinţe foarte serioase în istorie şi paleografie română”…
[10] A avut o atracţie nestăpânită faţă de tainele istoriei, un cult al documentului… Atunci când a urmat liceul din Chişinău, când a început să iubească izvoarele istorice, mărturisea: „M-am ocupat în primul rând de adunarea materialului pentru istoria ţării mele. Cu insistenţă şi stăruinţă depusă am reuşit în curs de doi ani să strâng aproape toate izvoarele tipărite şi o mulţime de manuscrise”… În noiembrie 1884, declara, încă o dată, pasiunea pentru izvoarele istorice şi pentru arhive: „Jurnalele au publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne deputat” (de Craiova). „E minciună. De Arhivă nu mă las decât o dată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau demisia din deputat. Dacă Camera va refuza, atunci rămân şi deputat şi arhivist”…
[11] (Decretul nr. 841)…
[12] Pagină extraordinară din viaţa lui B.P. Hasdeu: „(…)cea mai frumoasă misiune a arhivelor este aceea de a înlesni pe bărbaţii de ştiinţă în cercetările lor istorice”. Cercetarea în arhive şi biblioteci s-a concretizat prin călătoriile de studii întreprinse (1868) la Viena, Budapesta (a existat și a doua etapă, caracteristică anului 1877), Műnchen, în Serbia (reveniri în 1869 și 1877), Boemia, Franţa…
[13] 24 de ani s-a ocupat B.P. Hasdeu de fondul de carte şi organizarea Bibliotecii Arhivelor Bucureşti, a sucursalei arhivelor Iaşi. A scris zeci de memorii pentru obţinerea de fonduri şi a cumpărat, personal, sute de cărţi din librăriile europene (printre acestea se aflau şi ediţii de documente, coligaturi, elzeviruri, cronici, gramatici, albume de paleografie, lexicoane, atlase). A iniţiat şi schimbul de publicaţii, mai ales cu cărţile sale, pentru a aduce, la Biblioteca Arhivelor, alte cărţi valoroase…
[14] Nuvela istorică are foarte multe în comun, prin deznodământul tragic al vieţilor protagoniştilor, cu tehnica aproape monografică despre domnia lui Mihai Viteazul descrisă de Nicolae Bălcescu, din cauza antitezelor romantice dintre trecutul glorios şi prezentul decăzut, ascensiunea şi căderea bruscă a domnitorului etc.
[15] Roman istoric neterminat, în care acţiunea se petrece pe timpul lui Ştefan Tomşa (veacul al XVI-lea, atunci când Moldova atinsese maximul înfloririi sale de la Petru Rareş încolo). Discursul epic este mai realist, deşi apare suspansul într-o proporție mai mare, prin intruziunea miraculosului în destinul personajelor. Opera i-a apărut într-un volum postum, după ce fusese tipărită, într-o primă formă, la ziarul „Buciumul” (1864), apoi în „Revista literară şi ştiinţifică” (1876)…
[16] Cunoştea limba rusă, cercetase slavona (limba vechilor cărţi bisericeşti)…
[17] Hasdeu observă importanţa pentru evoluţia limbii a substratului şi a adstratului, prin care limba noastră neolatină posedă, de o manieră accentuată, amprenta romanităţii sale orientale…
[18] Când mai avea de aşteptat încă 8 ani până la izbăvire (25 august 1907, Câmpina/actualul județ Prahova)
[19] Destinul Iuliei nu a fost unul obișnuit; personalitatea ei extraordinară avea suflul geniului; mintea sa era, cu adevărat, sclipitoare: la varsta de 2 ani și jumătate se familiarizase cu alfabetul, la 4 ani știa să așeze cuvintele pe foaie (nu doar în limba română, deopotrivă în franceză și germană), la 8 ani a absolvit școala primară, apoi debuta literar, la 11 ani a terminat gimnaziul „Sfântul Sava” (concomitent, cursurile conservatorului muzical din București), la 16 ani devenise studentă a Universității din Sorbona (a absolvit în 1886, pe când avea 17 ani)… Nu și-a continuat studiile, îmbolnăvindu-se de tuberculoză şi stingându-se înainte de a împlini 19 ani (1888); impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost nimicitor, în sensul declinului ştiinţific, moral, comportamental, psihic… Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a (re)amintit soţului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi… În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta şi copilaşii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se şi întremându-se” (de asemenea, că toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca eruditul să editeze scrierile lui şi ale fiicei lor, Iulia)…
