Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul” (Foto și Video)

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 ianuarie 2020, 20:40

Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul” se întrevede la numai 20 de km de Ierusalim, pe partea stângă a drumului roman care cobora la Ierihon, în valea adâncă a pârâului El-Kelt[1](pârâul biblic „Cherit”).

din VIDEO „Documentar Israel”, despre Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul” / între 19’40’’-20’20’’

Cea dintâi mănăstire a fost ridicată în secolul al V-lea, de cinci monahi sirieni[2]; imediat, a devenit loc de pelerinaj[3]; potrivit altei tradiţii (mai târzii)[4], mănăstirea a fost ridicată pe locul care aparţinea părinţilor Maicii Domnului[5]; la sfârşitul secolului al V-lea, Sfântul Ioan Hozevitul a extins mica mănăstire a sirienilor, adăugându-i clădiri şi o biserică mare, transformând astfel vechiul lăcaş în Lavra-Chinovion; secolul al VI-lea aducea cu sine perioada de înflorire a fostei mănăstiri – faima ei s-a răspândit în toată Palestina şi în toată Siria, monahii aparţineau diferitelor popoare (greci, sirieni, armeni, gruzini ş.a.[6]); la sfârşitul secolului amintit şi la începutul celui de-al VII-lea veac, mănăstirea a ajuns la cea mai mare înflorire[7] sub egumenia Sfântului Gheorghe Hozevitul[8]; pe timpul cuceririi persane, clădirile au suferit numeroase stricăciuni, destui monahi au fost ucişi, ceilalţi au părăsit lăcașul; după atacul persan, Sfântul Gheorghe, îmbătrânit, a încercat să readucă mănăstirea la viaţă, dar fără prea multe reușite; având un număr redus de monahi, mănăstirea a supravieţuit până în secolul al XII-lea; în veacul următor, a rămas pustie, şi-a încetat existența; cinci veacuri mai târziu, în 1878, mănăstirea era restaurată de monahii Bisericii Mormântului Domnului[9]; lucrările de reparaţii s-au încheiat în anul 1901. Dacă, la început, biserica mănăstirii era închinată Maicii Domnului, odată cu refacerea, a fost pusă sub ocrotirea Sfinţilor Hozeviți Ioan şi Gheorghe. Între anii 1952-1960, aici s-a nevoit[10] Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, ale cărui sfinte moaşte se află, spre închinare, în biserica mare a mănăstirii…

FOTO ©Nicolae Tomescu

[1] Pârâul, care traversează partea nord-estică a Pustiului ludeii, de la Ierusalim până în valea Iordanuiui, a avut (cândva) o culoare verde integral, datorită celor două izvoare care ţâşnesc din albia lui (izvorul Ein-Fara – din partea de vest a albiei şi izvorul Ein-Kelt – din mijlocul ei); în preajma izvorului Ein-Fara, cel din vestul pârâului, Sfântul Hariton a zidit – pe la mijlocul secolului IV –,  prima lavră, punând astfel bazele construirii de mănăstiri pe Pământul Sfânt; în cele două secole care au urmat, întreaga zonă a pârâului s-a umplut de lavre, de mănăstiri, de lăcaşuri pentru pustnici (îşi duceau traiul multe sute de monahi şi pustnici). Astăzi, debitul izvoarelor constituie sursa de apă potabilă pentru locuitorii Ierusalimului şi Ierihonului…

FOTO ©Nicolae Tomescu: Viața actuală în Pustiul Iudeii

[2] Pronos, Ilie, Iannai, Einan şi Zenon…

[3] „Întrucât fusese unită cu peştera în care a stat ascuns Prorocul Ilie vreme de trei ani şi şase luni şi unde a fost hrănit de corbi (III Reg. 17, 5-6)”…

[4] Bazată pe „Evanghelia Tainică” a lui Iacov…

[5] Ioachim și Ana…

[6] Numele multora dintre ei sunt scrise şi crestate (mai multe limbi) în osuarul vechii mănăstiri, aflat în imediata vecinătate a actualului așezământ…

[7] Se spune că monahii trăiau într-o atmosferă plină de dragoste şi armonie; parte a lor ducea un mod de viaţă sihăstresc şi ascetic, parte trăia după tipicul monahal (cei din lavră sau din chinovion)…

[8] „Viețile Sfinților”: „Sfântul Gheorghe Hozevitul i-a uimit pe toți cu blândețea și supunerea lui, arătând de la o vârstă fragedă că sufletul său era cuprins de un mare dor de Dumnezeu. Fiind născut în Cipru, din părinți foarte evlavioși, a crescut în credință și, după moartea acestora, a dorit să se facă pustnic. A mers la fratele său, care ducea deja o astfel de viață, dar pentru că era prea tânăr și nepregătit, a fost trimis în Mănăstirea Maicii Domnului de la Hozeva. Aici a răbdat cu dragoste toate ocările și nedreptățile unui bătrân foarte aspru. Sfântul Gheorghe nu dădea importanță acestor lucruri, ci își punea în minte gândul că Domnul lucrează prin bătrânul lui și că toate îi vor folosi. Și, într-o zi, iubirea lui și-a arătat roadele. Bătrânul i-a tras o palmă, de față cu toată lumea, pentru că întârziase să aducă apă de la izvor. În urma acestui gest, mâna povățuitorului s-a uscat și nu a mai putut să o folosească, până când nu s-a rugat chiar Sfântul Gheorghe pentru vindecare. Dar cu înțelepciunea lui, deși era tânăr, Fericitul Gheorghe și-a dat seama că această întâmplare știută acum de toți ar putea să îl atragă într-o capcană, să primească slavă de la oameni și, astfel, să piardă legătura cu Dumnezeu. Așa că a ales să fugă din acel loc și s-a dus la fratele său, în pustia Calamon, petrecând mulți ani pe malul Iordanului. Aici nici nu a ținut seama de faptul că erau rude, ci a ascultat de fratele său ca de oricare alt părinte, rugându-se mult și mâncând puține resturi acoperite de viermi. După ce fratele său a trecut la cele veșnice, Sfântul Gheorghe s-a întors la Hozeva, dar în timpul săptămânii se închidea în chilie și se nevoia, iar Duminica ieșea pentru a-i spovedi pe frați și pentru a-i învăța cum să se smerească și să facă voia Domnului. Pentru curăția și faptele sale, Fericitul a primit darul facerii de minuni, așa că a putut să îmblânzească animale sălbatice prin cuvânt, să alunge duhuri rele și, printre altele, a prezis faptul că Ierihonul va cădea, din pricina perșilor păgâni care vor năvăli. Așa au avut timp frații să fugă și să se ascundă, iar Sfântul, la rugămințile ucenicilor, s-a dus pentru o vreme în Calamon. Mulți dintre călugări au fost descoperiți și uciși, dar de Sfântul Gheorghe nu au îndrăznit barbarii să se atingă, ci a fost cinstit și lăsat liber. Așa că s-a întors la Hozeva, unde s-a închis până la sfârșitul vieții, având un singur ucenic, pe Antonie. Știind că a venit vremea ca sufletul său să plece, l-a așteptat pe ucenic până când și-a terminat slujirea din acea zi și, după ce l-a sărutat, i-a poruncit sufletului său să meargă la Cel iubit, pentru că ajunsese la măsura cea mai înaltă a omului lipsit de patimi.”

Troparul Sfântului Cuvios Gheorghe Hozevitul, 8 ianuarie: „Glasul 8 / Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului ai lucrat şi cu suspinurile cele din adânc spre însutite osteneli ai făcut roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Gheorghe, părintele nostru, cuvioase, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”

[9] Care s-au străduit să o păstreze, să o reactiveze în mijlocul noilor construcții ridicate pe ruinele rămase de la vechea mănăstire…

[10] După ce s-a nevoit câteva luni în obşte, s-a aşezat, definitiv, în peştera „Sfânta Ana”. Peștera în care și-a dus zilele Sfântul Ioan Iacob se află în pustiul Ruva, pe malul stâng al pârâului de care scriam (la vreo 3 kilometri de mănăstire). Intrarea este gândită la o înălţime de aproximativ 7 metri faţă de cursul apei, astfel încât se ajungea numai cu o scară, pe o funie, cu mult efort, în condiții nu tocmai sigure. Peştera este dispusă pe două niveluri şi are trei încăperi: prima, de vreo 12 metri pătraţi, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat altar şi unde se ruga, mereu, Cuviosul Ioan; se odihnea pe o rogojină aşternută pe o scândură, se ruga, medita sau scria poezii; cândva, puteam vorbi dspre un mic cuptor, unde monahul își făcea prescura pustnicească, și o laviță – pe care își ținea toate cele de trebuință; printr-o scobitură făcută în piatră, se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătraţi, în care pustnicul mânca din puţina hrană (pâine, pesmeţi, măsline, ceai, cafea) pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială (1908-1992); alături se găsea a treia încăpere (de fapt, o „peşteră” a mormintelor, unde erau aşezate, spre veşnică odihnă, trupurile celor care îl slujiseră pe Domnul)…