Ion Creangă /,,Nică a lui Ștefan a Petrei”
Publicat de Nicolae Tomescu, 1 martie 2020, 10:00
,,Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul este bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și păstrător.” (George Călinescu)
Asupra datei naşterii lui au apărut controverse, dar ziua de 1 martie 1837 este păstrată oficial (după cum afirmă el însuşi/Fragment de biografie)[1]. 
Din septembrie 1846, Ion Creangă mergea la şcoala din satul natal, înfiinţată de preotul Ion Humulescu, avându-l ca dascăl pe Vasile a Ilioaei (Bădiţa Vasile), cel luat la oaste cu arcanul. Din 1848, a învățat, preț de un an, la şcoala din Broşteni.
Purtând numele Ştefănescu Ion, a fost, în perioada 1853-1854, elev la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. În toamna anului 1854 a ajuns, înscris de Smaranda, la „fabrica de popi” de la Fălticeni (Şcoala Catihetică, şcoală condusă de N. Conta – unchiul filosofului Vasile Conta), cu numele pe care avea să-l poarte toată viaţa, Ion Creangă. Întrucât mama sa îl dorea preot, iar şcoala din Fălticeni se desfiinţase, a urmat, între anii 1855-1858, Seminarul teologic „Veniamin Costachi” de la Socola (Iaşi). A învăţat latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica, mai mult de dragul mamei sale. După terminarea cursului inferior (seminarul), a fost hirotonisit deacon la biserica „Sfânta Treime”, dar şcoala s-a desfiinţat; îndeplinea, totuși, condiţiile pentru a se putea înscrie la Institutul „Vasile Lupu” sau „Şcoala Normală” de la Trei Ierarhi. A devenit institutor la 28 ani. Ca preot, Creangă a slujit 11 ani, din 1860 până în 1871, schimbând mai multe parohii. După „Sfânta Treime”, a ajuns la „Patruzeci de Mucenici”; apoi la Mănăstirile „Bărboi”, „Sfântul Pantelimon”, Galata şi Golia. Creangă s-a dovedit, prin natura sa, un preot atipic; aşa se explică şi caterisirea (excuderea din cler), din cauza unor fapte incompatibile (la acea vreme) cu preoţia[2]. I s-a reproşat că mergea la teatru, fapt considerat de clerici un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară”, scria Creangă. Mai trăsese cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii – o practică insolită în cinul bisericesc, se tunsese ca un civil… Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. Toate s-au finalizat cu caterisirea sa. Dar, peste timp, a fost reabilitat[3]. Recunoscut pentru faptul că adăpostea un grup de pisici (aproximativ 30)[4], Creangă părea un cleric onorabil, fără însă vreo chemare specială pentru preoţie[5].
S-a căsătorit (în 1859) atunci când, chipurile, i-a venit sorocul, mai curând obligat – dacă voia să îmbrace haina preoţească; soţia sa, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica ,,40 de Sfinţi’’ din Iaşi era cu 15 ani mai tânără; din păcate, n-a fost o alegere fericită; căsnicia s-a destrămat, Ileana (care iubea haina preoţească…) l-a părăsit pe Creangă şi a pleacat la bărbatul de care se îndrăgostise (Isaia Vicol, călugăr la Mănăstirea Golia). Profunzimea sentimentelor față de Tinca Vartic, ultima parteneră de viaţă, cu care Creangă nu s-a căsătorit, poate fi aflată dintr-o scrisoare expediată de la Slănic[6].
În 1887, Titu Maiorescu afirma[7]: „Poate ar mai scrie și I. Creangă (institutor la Iași) ceva, dar este bolnav (a devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noștri de talent)”. Anul 1889 nu fusese unul fericit pentru Ion Creangă. Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse[8]. Smaranda, mama povestitorului, care murise de peste 15 ani, îi lăsase o crâncenă moștenire genetică (se pare că sfârșise extenuată de leșinurile provocate de epilepsie). Șubrezenia ei nervoasă a început să fie resimțită și de Ion Creangă. Amețeli îngrijorătoare și chiar prăbușiri de-a-npicioarele oriunde, acasă, la școală, în oraș, i-au impus, din 1880, concedii medicale din ce în ce mai lungi: o lună, două, trei, șase, în timpul cărora se lăsa afumat cu buruieni și îmbăiat medical. Nici apele Slănicului nu mai aveau efect. ,,Boala copiiilor” se arăta la el, așa cum fusese și la mama sa, o boală de adult. Nevrând să slăbească, așa cum îl sfătuiseră medicii, mânca mult și bea cu donița (vas mare). Corpul începuse să arate semne de slăbiciune, obrazul, încă plin și rumen, i s-a îmbâcsit. Chiar și firea, mereu voioasă, i s-a schimbat, de la o extremă la alta, de la exuberanță la depresie și invers. În 31 decembrie 1889, Ion Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, fulgerându-l pe loc. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. Se spune că un copil mai îndrăzneţ, venit cu uratul/31 decembrie 1889, s-a uitat după perdele şi a văzut că Ion Creangă avea o lumânare la cap; Tinca Vartic i-a spus că domnul învăţător doarme, dar copiii au înţeles ce se întâmplase şi au plecat, cu ochi răzlețiți de lacrimi, spre casele lor…
[1] În satul Humuleşti, judeţul Neamţ, Plasa de Sus, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţi îi erau Ştefan a lui Petre Ciubotariul şi Smaranda, născută în familia lui David Creangă din satul Pipirig/judeţul Neamţ. A avut şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Tudor, Vasile şi Petre. Ultimii trei băieţi şi Ecaterina au pierit de mici, iar Zahei, Maria şi Ileana au trăit până în 1919.
[2] Despre conflictul cu biserica, scrie Jean Boutiere în biografia La vie et l’oeuvre de Ion Creangă 1837-1889, Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930.
[3] ,,Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei/1993, 20 iunie. A fost un moment solemn, la care au participat zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.’’
[4] Fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viața sa. Spre exemplu, a avut o pisică botezată Marioara, numele mătușii sale zgârcite din satul natal Humulești. Conform criticului literar George Călinescu (evocând dragostea lui Creangă pentru mâţe), şi-a dorit să aibă în bordeiul său o turmă de pisici: Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina şiTitu, drept preţuire (?!?) pentru Titu Maiorescu.
[5] Aprecierea îi aparține criticului literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973).
[6] „Către Ecaterina Vartic – domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască din Sărărie (devale) la Iaşi, 1884, iunie 16, Slănic. Tinca, Am ajuns joi în 14 la Slănic, m-am aşezat la locul destinat şi am început a be apele hotărâte de doctor. Băi încă nu mi-a hotărât până acum. Hrana este scumpă aici, şi se găseşte cam greu ce-ţi trebuie. Eu am mai avut de câteva ori ameţele uşoare; sper însă că, cu timpul, vor începe a dispare. Vă salut pe toţi cu drag şi vă doresc sănătate. Complemente lui Muşnitanu şi la toţi prietenii. Al vostru sincer prieten, I.Creangă’’.
[7] Într-o scrisoare către ,,România Jună” de la Viena (care îl numise pe marele povestitor printre membrii ei de onoare).
[8] După cum afirmse George Călinescu: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.”
Vezi și Sufletul cel veșnic (Creangă și Bojdeuca)… Editorial: Nicolae Tomescu, Bojdeuca lui Ion Creangă, Ion Creangă „Din cărţi culegi multă înţelepciune…”
